Aspecte politice,
instituţionale şi juridice ale regiunilor Olandei
Ralf Kleinfield – Theo A.J. Toonen
După un
scurt excurs în cîteva din principiile de bază ale politicii olandeze,
mă voi concentra în acest studiu asupra principalelor aspecte ale dimensiunii
regionale a statului olandez şi ale procesului de luare a deciziilor
politice la acest nivel, caracterizat printr-o combinaţie între
centralizare — teritorială şi funcţional, şi
descentralizare. Voi încheia prin cîteva observaţii cu privire la delegaţia
olandeză din cadrul recent constituitei Comisii a Regiunilor.
1. Două observaţii preliminare
1.1. Olanda: o ţară a
minorităţilor
În descrierea
structurilor politice ale Olandei, politologii olandezi se referă adeseori
la propria ţară ca la una a minorităţilor.1 În
acest secol nici un partid naţional nu a cîştigat vreodată o
majoritate electorală sau politică. Toate guvernele olandeze au fost
guverne de coaliţie. Sistemul politic este unic, prezentînd două
clivaje în care dimensiunea socio-economică şi cea religioasă se
întretaie. Partidele mari au fiecare un fundal socio-economic, ideologic
şi religios propriu. Pînă la sfîrşitul anilor şaizeci,
caracterul politicii olandeze era determinat de un sistem strict organizat de
grupuri sociale şi subculturi (pivoţi). Bazate pe acest sistem de
pivoţi ideologici, principalele trăsături ale politicii olandeze
„consociaţionale” au fost analizate, în tradiţia faimosului
volum al lui Arend Lijphart2, în termenii „politicii de ajustare”.
Procesul simultan de pluralizare, unificare şi centralizare a fost unul
din cele mai importante rezultate ale pivoţilor ideologici. Cu toate
că în ultimii 25 de ani au avut loc schimbări majore în politica
olandeză — care ar putea fi
descrise prin sintagme precum secularizare, dizolvare a pivoţilor
ideologici, democratizare şi profesionalizare — sistemul politic olandez
este în continuare puternic influenţat de căutarea neîntreruptă
a unui consens, de o cultură politică pluralistă puternic dezvoltată,
de un sistem multipartit şi de un tip de politică în care un rol
proeminent îl deţin negocierile dintre numeroase părţi.3
1.2. Olanda: o ţară fără regiuni?
Regiunile, în
sensul de structuri guvernamentale cu statut constituţional distinct, nu
există. Drept urmare, termenul de „regiune” nu este stabilizat, fiind un
cuvînt bun la toate: oameni diferiţi, ştiinţe diferite şi
diferite ramuri din cadrul administraţiei publice olandeze îşi
reprezintă diferit această noţiune.
Provincia
olandeză este cea mai apropiată de ceea ce un observator străin
ar eticheta drept „regiune”, dar în mentalul administrativ olandez provincia a
fost, cel puţin pînă în momentul de faţă, cel mai
puţin important palier de guvernămînt. Politicile referitoare la
provincii ocupă de obicei un loc marginal în cadrul analitic al studiilor
regionale. Cînd observatorii olandezi vorbesc despre „regiuni”, ei se
referă în general la un nivel administrativ situat între provincii şi
municipalităţi (gewesten). Observatorii străini probabil
ar clasifica „problemele regionale” de interes pentru administratorii olandezi
drept probleme administrative de nivel interlocal, intermunicipal sau
metropolitan. Conceptul de „regiune” este înţeles în Olanda într-o
accepţie mult mai restrînsă decît cea conferită în general pe
plan internaţional.
În cazul
Olandei „regiunile” nu există oficial, acesta fiind probabil motivul
pentru care „regionalizarea” a constituit subiectul uneia dintre cele mai
intense şi prelungite dezbateri din istoria politicii interne olandeze,
precum şi al unor eforturi susţinute de reorganizare a sistemului
interguvernamental olandez.
2. Cîteva date de bază privind regiunile olandeze
Olanda este
situată în partea central-nord-vestică a Europei. În comparaţie
cu majoritatea statelor membre ale Naţiunilor Unite, Olanda se numără
printre ţările mai mari; în comparaţie însă cu marile
puteri ale lumii şi cu alte state europene, ea este o ţară
relativ mică. Ea are o populaţie de 15 milioane de locuitori care
trăiesc pe o arie de 42.000 km2, din care 1.600 km2 reprezintă apele teritoriale. Media este de 442 de locuitori pe km2,
situînd Olanda printre cele mai dens populate ţări ale lumii.
În ce
priveşte performanţele socio-economice se pot distinge unele
diferenţe şi disparităţi teritoriale. Este izbitor faptul
că mai mult de 40% din produsul intern brut al Olandei este realizat în
două din provinciile vestice, Noord-Holland şi Zuid-Holland, motiv
pentru care ele se consideră inima economică a ţării.
Împreună cu provincia centrală Utrecht, ele sînt cunoscute ca
regiunea Ranstadt. Nouă din cele 16 oraşe cu peste 100.000 de
locuitori aparţin acestei regiuni, inclusiv primele patru ca mărime
(Amsterdam, Rotterdam, Haga, Utrecht). În 1987 aceste trei provincii puternic
urbanizate şi-au instituţionalizat cooperarea, acordînd mai
multă atenţie problemelor economice şi infrastructurale
specifice regiunii. Există, de asemenea, un organism special de
consultanţă din care fac parte guvernul central şi cele mai mari
patru oraşe.
Pînă la
mijlocul anilor optzeci, provinciile nordice şi sudice au fost sensibil
mai slabe din punct de vedere economic, avînd un produs intern brut şi o
rată a ocupării forţei de muncă mult sub media
ţării. În a doua parte a deceniului, provincia sudică Limburg
şi-a ameliorat simţitor situaţia economică regională,
plasînd astfel partea rurală din nord într-o poziţie oarecum
marginală. Ambele regiuni fuseseră anterior ţinta unor programe
socio-economice regionale specifice ale Ministerului Economiei. Provinciile
sudice şi sud-estice Noord-Brabant şi mai ales Gederland au
cîştigat importanţă din punct de vedere economic.
3. Contextul istoric al sistemului interguvernamental
olandez
Evoluţia
formei constituţionale a sistemului politic olandez în condiţiile
Constituţiei Olandeze — care datează din 1814 — cunoaşte cel puţin trei dimensiuni:
— Olanda este
o monarhie constituţională din 1814. Regatul Olandei este una din
cele mai tinere monarhii şi a urmat profund federalistei „Republici a
celor şapte provincii olandeze” şi unei scurte aşa-numite
perioade franceze, care a avut un impact durabil asupra cadrului administrativ
şi juridic al statului olandez.
—
Intermezzo-ul revoluţionar din 1848 a dus la un amendament important la
Constituţia Olandeză, elaborat în principal de liderul liberal
Rudolph Thorbecke care a fost promotorul unei „teorii organice a statului”. În
deceniile care au urmat monarhia constituţională olandeză a fost
transformată treptat în democraţie parlamentară.
— Dimensiunea
teritorială a statului olandez a fost proiectată prin amendamentul
din 1848 la Constituţia olandeză în conformitate cu principiul de
bază al „statului unitar descentralizat” (gedecentraliserde
eenheidsstaat) conducînd la un sistem trietajat: guvernare locală,
provincială, şi naţională.
4. Olanda ca stat unitar descentralizat
Principiul
statului unitar descentralizat continuă să constituie formula de
bază a administraţiei publice olandeze şi a sistemului de
relaţii interguvernamentale5. Acesta conţine cel
puţin trei componente: conceptul de stat unitar, conceptul de
descentralizare, şi conceptul de coguvernare şi de interguvernare6.
Unele din responsabilităţile generale ale guvernării sînt
delegate autorităţilor provinciale şi municipale, care
deţin un anume grad de autonomie şi care, în perimetrul propriilor
teritorii şi în eventuala absenţă a pretenţiilor nivelelor
de guvernare mai înalte au libertatea de a reprezenta interesele generale.
Guvernarea centrală, provinciile şi municipalităţile
formează împreună cele trei nivele administrative care
protejează bunăstarea publică generală.
Să
aruncăm pentru început o privire asupra principalelor trăsături
ale structurii politice a sistemului olandez. Guvernul central impune politica
naţională. Autorităţile provinciale şi municipale
îşi pot asuma furnizarea de servicii suplimentare în cazul în care nu o face
guvernul central. Politica externă, apărarea, preţurile,
politica beneficiilor şi sistemul judiciar rămîn în întregime la
latitudinea guvernului central.
Responsabilităţile
şi cerinţele guvernării sînt prevăzute în numeroase acte
legislative şi sînt implementate de guvernul central împreună cu
municipalităţile şi/sau cu provinciile. Acest proces este
denumit medebewind, fiind o formă de coguvernare. Pentru multă
vreme aplicarea politicilor a avut loc în cadrul unui sistem dublu etajat în
care guvernul central crea cadrul financiar şi juridic, iar
municipalităţile aveau rolul de cei mai importanţi agenţi
ai implementării — în măsura în care reţelele
organizaţionale ale „pivoţilor” nu preluau ele înseşi
această sarcină. Provinciilor le rămîneau puţine responsabilităţi
şi competenţe. Pe măsură ce planificarea şi
coordonarea au devenit premise ale procesului politic locul şi rolul
provinciilor a cîştigat treptat importanţă. Ele s-au implicat
tot mai mult în sarcinile a căror scară depăşea
capacităţile unei singure municipalităţi şi care nu
necesitau o coordonare de nivel naţional.
Din 1918
toţi cetăţenii olandezi adulţi au drept de vot. Ei au
posibilitatea de a-şi alege reprezentanţii în guvernarea
centrală, provincială şi municipală, sau pot fi ei
înşişi candidaţi. Toate aceste organisme sînt alese printr-un
sistem de reprezentare proporţională. Parlamentul naţional este
compus dintr-o cameră superioară şi una inferioară. Cei 75
de membri ai celei dintîi (Eerste Kamer) sînt aleşi de consiliile
provinciale. Calitatea de membru al acestei Camere este considerată a fi o
a doua ocupaţie. Membrii Camerei superioare nu se socotesc în primul rînd
reprezentanţi regionali. Mult mai importantă este, în loc, culoarea
politică. Camera inferioară deţine mai multe puteri decît Camera
superioară. Un proiect de lege votat de Camera inferioară este
înaintat Camerei superioare, care îl poate adopta sau respinge, însă nu îl
poate amenda. Respingerile sînt rare (şi în general se produc pe motive
etice), însă odată ce totuşi au loc, ele sînt luate în serios.
Existenţa Camerei superioare este pusă sub semnul întrebării de
public. Legitimitatea ei este destul de şubrezită, ea suferind o
serie de modificări în ultimele trei decenii. S-a susţinut în trecut
că, între două alegeri, modificările de opţiune ale
electorului erau cel mai bine reprezentate prin alegerile parţiale
periodice în Camera superioară. Acest sistem a fost abandonat în urmă
cu cîţiva ani. În prezent toţi membrii Camerei superioare sînt
aleşi deodată, imediat după alegerile de nivel provincial. În
consecinţă, dezbaterea se concentrează în momentul de
faţă asupra altui aspect: acela că funcţia primordială
a acestei Camere este aceea de a asigura un standard înalt legilor produse.
5. Schimbarea funcţiilor politice ale provinciilor
olandeze
Provinciile
istorice au jucat neîntrerupt, chiar dacă fluctuant, un rol în formarea
statului olandez. La începutul aşa-numitului Secol de Aur al
Ţărilor de Jos, provinciile au fost suveranele Republicii celor
şapte provincii olandeze. După aproape două sute de ani
Republica a fost abolită în timpul ocupaţiei franceze şi a
devenit parte a imperiului napoleonic (1795-1813). În cîţiva ani Olanda
s-a debarasat de provincii, care au fost înlocuite de departamentele de tip
francez. După întemeierea Regatului Olandez (din care Belgia a făcut
parte pînă în 1830) provinciile au fost reinstaurate, dar şi-au
pierdut statutul de suveranitate şi, timp de cincizeci de ani, rolul lor a
fost neglijabil în luarea deciziilor politice. În locul lor, noii instituiţi
Comisari Regali (care nici astăzi nu sînt aleşi, ci numiţi de
guvern) deţineau controlul asupra provinciilor pe care le-au transformat
într-un soi de avanposturi ale regimului monarhic. La acea vreme, spiritul
vremii nu era favorabil provinciilor. Ele erau socotite responsabile pentru
declinul Republicii Olandeze şi pentru îndelunga stagnare
socio-economică ce i-a urmat. Astfel, teama de provincialism sau
regionalism a devenit un factor constant în dezbaterea publică
olandeză. Au existat doar două motive de natură politică
care au împiedicat extincţia provinciilor olandeze. Noul regim politic
avea nevoie de unele elemente de tradiţie şi continuitate pentru
legitimarea sa, iar — pentru aceasta — căuta un azil politic corespunzător
pentru membrii fostei aristocraţii lipsite acum de putere
(aristocraţie concentrată ea însăşi din punct de vedere
regional în sudul catolic şi în partea belgiană a Regatului
Ţărilor de Jos).
Pînă
astăzi provinciile au rămas cel mai lipsit de putere nivel de
guvernare, însă locul lor s-a transformat treptat dintr-unul marginal
într-unul modest. Cu toate că ele pot fi socotite drept cel mai
instituţionalizat element al sistemului olandez al relaţiilor
interguvernamentale, poziţia lor a fost destul de vulnerabilă în cea
de-a doua jumătate a secolului XX. Cele mai multe planuri de restructurare
a acestui sistem în Olanda au încercat să înlocuiască sau cel
puţin să transforme cele 12 provincii deja existente. Fiind cel mai
puţin vizibil, cel mai lipsit de putere, şi cel mai puţin cunoscut nivel de guvernare a
statului olandez, ele au constituit un punct de pornire convenabil pentru multe
planuri de reorganizare, tocmai pentru că au fost percepute drept cel mai
lipsit de apărare actor în „jocul reorganizării”.
Uzajul
lingvistic olandez opune guvernului central municipalităţile şi
provinciile, pe care le desemnează ca guvernări inferioare sau
subnaţionale (lagere overheden). În Germania, în schimb,
opoziţia se face între municipalităţi (Gemeinden) pe de o
parte şi state şi guvernul central (Bund und Lander) pe de
altă parte. Această diferenţă lingvistică
marchează foarte clar deosebirile dintre conceptul de stat federalist
şi cel de stat unitar.
5.1. Întinderea şi graniţele provinciilor
olandeze
Astăzi
există 12 provincii, diferite ca mărime şi ca număr de
populaţie. Provincia Utrecht este cea mai mică, în timp ce cel mai
puţin populată este provincia Flevoland. Graniţele
majorităţii provinciilor au fost hotărîte istoric, astfel că
ele nu mai coincid cu forma teritorială a activităţilor socio-economice
sau infrastructurale actuale. Cu excepţia împărţirii în secolul
trecut a provinciei Olanda într-o provincie de nord şi una de sud, şi
a formării provinciei Flevoland (literal din mare, ca urmare a pămîntului
extras din mare pentru umplerea lacului Zuiderzee), nici o altă schimbare
majoră nu a mai avut loc. Totuşi planurile de reorganizare a
provinciilor olandeze au devenit în ultimii treizeci de ani un subiect constant
al agendei administraţiei publice.
5.2. Aspecte juridice şi instituţionale ale
provinciilor olandeze
Cele 12
provincii îşi au propriile parlamente provinciale şi guverne
provinciale alese direct. Statutul legal şi instituţional al
provinciilor şi cel al municipalităţilor sînt în mare parte
similare. Aceasta se datorează faptului că ambele nivele au fost
create în urma unuia şi aceluiaşi amendament la Constituţia
olandeză. Şi tot aceasta a constituit o idee de bază în
implementarea modelului olandez de stat unitar descentralizat.
Cea mai
înaltă autoritate provincială o deţine consiliul provincial,
care este ales în mod direct pentru un mandat de patru ani. Alegerile tuturor
consiliilor provinciale (Provinciale Staten) au loc la aceeaşi
dată. Pînă una alta, acesta este unul din motivele pentru care mass
media abordează rezultatele alegerilor locale exclusiv din perspectiva
impactului lor asupra politicii naţionale. Consiliile provinciale
reprezintă puterea legislativă a provinciilor. Mărimea acestor
consilii depinde de numărul la care se ridică populaţia
provinciei. Ea variază de la 83 de locuri în Olanda de Sud şi 43 în
provincia Flevoland. De la ultimele alegeri din martie 1995, numărul
partidelor reprezentate în consiliile provinciale a fluctuat între 8 şi
10.
Consiliile
provinciale numesc trei pînă la opt din proprii membri care formează
executivul provinciei (Gedeputerde Staten), responsabil de administrarea cotidiană a
provinciilor. Numai patru partide (VVD —
conservator-liberal, CDA — creştin-democrat, PvdA — socialist şi D’66
— progresiv liberal) deţin locuri în executivele provinciale. Pentru prima
dată în istoria politică a Olandei, rezultatele alegerilor
provinciale din 1995 au plasat partidul liberal VVD într-o poziţie cheie
la nivel provincial prin preluarea întîietăţii de la cele două partide
pilon, CDA şi PvdA. Împreună, aceste partide deţin 2/3 din
locurile fiecărei provincii. Urmînd tradiţionala practică a
olandeză a asocierii, coaliţiile care formează executivele
locale şi provinciale corespund în mod obişnuit principiului
reprezentării proporţionale. Acesta a fost şi cazul alegerilor
provinciale din 1995: în toate cele 12 provincii, VVD, CDA şi PvdA fac
parte din consiliile provinciale. Aripa de stînga a liberalilor din D’66
rămîne în doar două provincii. În mod evident, moştenirea politicii
de ajustare predomină la nivel provincial. Ea a împiedicat instaurarea
unor potenţiale modele de coaliţie naţională: nici recenta
coaliţie formată la Haga de PvdA , VVD, şi D’66, nici
coaliţia de centru-dreapta formată de CDA, VVD şi D’66 nu au
fost evaluate cu atenţie (deşi aceasta din urmă s-ar fi bazat pe
o majoritate în cel puţin 11 din cele 12 provincii).
Executivele
provinciale deţin răspunderea pentru elaborarea şi implementarea
deciziilor şi ordinelor consiliilor provinciale. Ele sînt
răspunzătoare şi de implementarea deciziilor luate de guvernul
central, în măsura în care ele fac parte din îndatoririle provinciei.
Numai membrii consiliilor provinciale pot fi aleşi în executivul provincial. Există un
puternic curent în favoarea schimbării acestei secţiuni a Legii
Provinciilor (Provinciewet) în sensul lărgirii grupului
potenţial de candidaţi. Nu este obligatorie o anumită profesie
pentru a fi ales membru al executivului provincial. În trecut, filialele locale
ale partidelor preferau să aleagă printre potenţialii
candidaţi persoane familiarizate cu lumea locală şi care aveau o
minimă pregătire juridică. Acest fapt reflectă două
dintre cele mai importante îndatoriri tradiţionale ale provinciilor:
supraveghere locală şi mediere administrativă. Astăzi, cele
mai proeminente trăsături ale profilului membrilor executivelor provinciale se modifică în
direcţia unui manageriat politic de vîrf, pregătit să facă
faţă organizării provinciale precum şi să participe la
şi să coordoneze reţele mai largi de sisteme interguvernamentale
şi de relaţii public-privat.
În fiecare
provincie un Comisar Regal (Commissaris der Konigin) prezidează
atît consiliul provincial cît şi executivul provincial. Două sînt
trăsăturile care scot în evidenţă poziţia unică a
Comisarului Regal. El este numit de guvernul central, iar pînă nu demult
era numit pe viaţă. Astăzi, numirea sa respectă
acelaşi model ca cel al burgmeisterului: ambii sînt numiţi de
Coroană pentru un mandat de şase ani. Din punct de vedere politic,
Comisarul Regal este susţinut de unul din cele patru partide majoritare
care sînt socotite membrii potenţiali ai unei coaliţii
guvernamentale. Procedura de numire a Comisarului Regal reflectă
întotdeauna nevoia de reprezentare proporţională (şi a altor
tradiţii istorice) a unui sistem de anvergură naţională. Ca
urmare, culoarea politică a Comisarului Regal nu corespunde întotdeauna
majorităţii consiliului provincial. Poziţia Comisarului Regal a
suferit cîteva transformări fundamentale din secolul al XIX-lea pînă
astăzi. La început el se afla în provincie în calitate de reprezentant al
regelui. Treptat, însă constant, îndatoririle sale ca reprezentatnt al
provinciei au cîştigat în greutate. Odată cu noua Lege a provinciilor
acest curs a fost accentuat. Din 1994, pentru prima dată în istoria
Olandei, salariul Comisarului Regal este suportat din bugetul provincial.
Comisarul Regal joacă un rol însemnat ca intermediar în numirea primarilor
de către guvern. El poate fi considerat în momentul de faţă
drept principalul reprezentant al guvernului provincial. El este, de asemenea,
figura cea mai cunoscută publicului. Una peste alta, legăturile sale
cu guvernul central, poziţia sa proeminentă în cadrul guvernului
provincial şi imaginea sa publică îi asigură o poziţie
privilegiată pe verticala reţelei sistemului interguvernamental
precum şi în reţeaua relaţiilor public-privat din propria
provincie.
5.3. Îndatoriri constituţionale şi sarcini
politice ale provinciilor
Provinciile
trebuie să vegheze la bunul mers al propriilor lor probleme, scop în care
ele sînt investite cu puteri autonome. În perimetrul propriilor lor teritorii,
ele îşi pot asuma orice responsabilitate care nu a fost atribuită
guvernului central sau municipalităţilor. O îndatorire clasică a
provinciilor este supervizarea Autorităţilor Apelor, organele publice
responsabile cu folosirea rezervelor de apă.
Provinciilor
le revine de asemenea responsabilitatea supervizării generale a
municipalităţilor, şi, deci, a finanţelor şi
legislaţiei municipale. Pînă anul trecut (1995, n. red.) era nevoie
de aprobarea bugetelor municipale de către executivul provincial. În
ultimul timp, au avut loc schimbări rapide în relaţiile financiare
dintre guvernul central, municipalităţi şi provincii.7 Din 1994 a fost adoptat un nou sistem de supervizare financiară, sistem
care este în relaţie cu noua Lege a provinciilor şi
municipalităţilor. El este menit să întărească
principiul descentralizării şi să confere o mai mare
independenţă financiară municipalităţilor.
Supervizarea activităţilor municipale este sensibil restrînsă.
Pe viitor, supervizarea municipală exercitată de executivul
provincial va fi strict limitată la aspectul financiar, aşa după
cum va fi şi supervizarea activităţilor provinciilor, care
încă mai este exercitată de guvernul central.
Principala
diferenţă dintre municipalităţi şi provincii este
poziţia lor în luarea deciziilor politice. Impactul propriu al
provinciilor în luarea deciziilor politice este încă limitat, cu toate
că pentru cel puţin 30 de ani competenţele lor s-au extins
treptat, dar continuu.8 Astăzi, pentru implementarea
politicilor guvernului central, provinciile au îndatoriri importante în cîteva
domenii de natură politică:
—
infrastructura constituie un domeniu tradiţional al politicii provinciale
(politicile referitoare la ape, şosele, rezerve de gaz şi
electricitate);
— în anii
şaizeci, planificarea fizică a devenit cea dintîi nouă
îndatorire politică majoră (prin rolul pe care îl joacă
provinciile în pregătirea planurilor regionale);
—
protecţia şi amenajarea mediului este activitatea politică a provinciilor
care s-a dezvoltat cel mai rapid în
ultimii zece ani.
Pe lîngă
aceste domenii, mai sînt şi alte activităţi legate de politicile
de sănătate (asistenţa vîrstnicilor), politicile socio-culturale
(privind activităţile şi instituţiile aflate pe un nivel
superior celui al municipalităţilor şi districtelor) şi
politicile socio-economice regionale. În concordanţă cu sistemul de
pivoţi ideologici şi cu politicile de ajustare, provinciile deţin doar îndatoriri marginale
în domeniul educaţiei şi al politicilor sociale.
Provinciile au
în comun lipsa resurselor. Capacitatea lor de a se implica în conflictele
politice este destul de limitată. Implicarea lor în implementarea
diferitelor politici priveşte mai cu seamă subiecte care nu fac
obiectul competiţiei politice. Pînă nu demult, provinciile erau
implicate în principal în competenţe de tip interguvernamental şi
intermediar. Astăzi ele fac mari eforturi pentru a-şi schimba
imaginea. Există o mai strînsă coordonare pe orizontală între
provinciile olandeze, ele fiind, ca urmare, actori mai puternici ca oricînd.
Orientarea lor politică s-a transformat dintr-una pasivă într-una mai
activă. Li s-au adăugat noi
sarcini şi sînt aplicate la o scară relativ mare tehnici moderne de
management.9 Pentru prima dată în istoria Olandei, unele
provincii subliniază importanţa pe care o are orientarea proceselor
regionale.
5.4. Resursele financiare şi umane ale
provinciilor
Provinciile
şi municipalităţile olandeze depind de guvernul central în
finanţarea majorităţii covîrşitoare a serviciilor lor. În
comparaţie cu cele mai multe ţări europene, autonomia lor
financiară este destul de redusă. Fluxul fondurilor de la guvernul
central către autorităţile provinciale şi locale este fărîmiţat
într-o serie de finanţări specifice. Provinciile şi
municipalităţile primesc în acest fel în jur de 60% din totalul
fondurilor lor. Serviciile pe care le oferă provinciile în mod autonom sau
din proprie iniţiativă sînt finanţate din resurse proprii.
Acestea provin din două surse: cota generală din fondurile
provinciale, care acoperă aproximativ 30% din veniturile totale ale
provinciilor. Componenţa sa este stabilită juridic printr-un
Supliment la legea provinciilor. Celelalte surse sînt constituite dintr-o
unică taxă provincială (pe autovehicule), impozite, taxe vamale
şi profiturile companiilor de utilitate publică. Ele reprezintă
mai puţin de 10% din venitul total. Bugetul total al provinciilor se
ridică abia la o zecime din totalul bugetelor municipale. Bugetul
municipalităţii Amsterdam este echivalent cu acela al tuturor
provinciilor la un loc. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
funcţionarii publici. Provinciile deţin în subordinea lor 18 000 de
funcţionari publici, număr inferior celui pe care îl deţine
municipalitatea Amsterdam (peste 24 000).
5.5. Aspecte ale percepţiei publice a
provinciilor
Rolul tipic al
provinciilor în ultimele decenii a fost acela de intermediar între
autorităţile locale şi cele naţionale. Aceste contacte
administrative „de interior” întrec cu mult contactele provinciilor cu
cetăţenii, luaţi individual. Astfel, provinciile au rămas
cel mai puţin vizibil palier de guvernare şi cea mai puţin
studiată formă de guvernămînt general. În trecut, contactele
directe dintre cetăţeni şi provincii se stabileau — dacă se
stabileau — mai ales prin apeluri împotriva unor decizii ale
municipalităţilor, şi prin operaţiunea eliberării
paşapoartelor. Această din urmă funcţie a fost nu demult
descentralizată, fiind preluată de municipalităţi, iar cea
dintîi a devenit mai puţin frecventă odată cu instituirea unui
nou sistem administrativ juridic în anii ’70. Nu este de aceea deloc
surprinzător că prezenţa la alegerile provinciale s-a dovedit
destul de limitată (în jur de 50%) după ce prezenţa la urne nu a
mai fost obligatorie începînd cu anii ’60. Prezenţa la alegerile
provinciale se situează sub cea la alegerile municipale şi
depăşeşte cu puţin prezenţa la alegerile pentru
Parlamentul European.
Identificarea
cetăţenilor cu provinciile lor este destul de slabă în
părţile vestice, puternic urbanizate şi dens populate ale
Olandei, însă mult mai pronunţată în regiunile nordice şi
sudice ale ţării. Provincia cu identitatea cel mai uşor
recognoscibilă este, probabil, Friesland, cu o limbă proprie
recunoscută oficial (este la latitudinea autorităţilor locale
să folosească frisa sau olandeza, sau ambele limbi în
activităţile lor), şi cu un mic Partid Naţionalist Fris. Cu
toate că sistemul de reprezentare proporţională completă nu
constituie o barieră electorală, PNF nu este destul de puternic
pentru a obţine unul din cele 150 de fotolii din Parlamentul
naţional. În cel mai fericit caz, partidul cîştigă cîteva locuri
în consiliul provincial, însă nici măcar în propria provincie nu
reuşeşte să se situeze decît pe locul patru, fiind astfel
exclusă participarea sa la executivul provincial.
Este ciudat
că nu au existat mişcări regionale separatiste în sudul catolic
(înspre Belgia ori Germania), dat fiind faptul că aceste regiuni au fost
oprimate mai multe secole de statul protestant. În timpul Republicii, catolicii
nu îşi puteau practica religia în public, existenţa oficială a
clerului era şi ea interzisă, catolicii nu aveau acces la
funcţii publice, iar regiunile erau guvernate de guvernul central. Se
impune de aceea o explicaţie pentru această absenţă a
regionalismului. Răspunsul trebuie să ia în considerare cel
puţin trei posibile motive. Întîi, catolicii au format cea mai
însemnată minoritate dintre toate grupurile-pivot, ceea ce a însemnat
că, după introducerea în 1917 a sistemului proporţional al
politicii de ajustare, ei au deţinut un rol important în politica
olandeză. Un al doilea motiv ar fi acela că coeziunea internă a
culturii catolice mai puternic ierarhizată a fost mai intensă şi
că reţeaua ei organizatorică era mult mai coerentă decît al
oricărui alt pivot politic. În al treilea rînd, majoritatea catolicilor au
trăit şi trăiesc în două provincii (Limburg, Noord-Brabant),
pe care le-au dominat aproape complet. Astfel, baza lor regională de
putere nu a fost deloc neglijabilă; dimpotrivă, ea s-a dovedit mai
puternică decît oricare alt pivot politic.
Influenţa
partidelor politice variază şi în funcţie de regiune. În mod
tradiţional, sînt mai influenţi în nord-vest şi în zonele
centrale ale oraşelor mari din Randstad social-democraţii, iar în
sud-est este mai puternic partidul catolic. Partidele liberale sînt mai
puternice în suburbiile tot mai întinse ale marilor oraşe şi în
clasicele „oraşe somnolente” satelite ale acestora. Radicalii de stînga
şi-au avut propria bază regională în unele părţi din
nord, în timp ce micile partide protestante de extremă dreaptă
rămîn puternice în unele sate mici din sud-vest şi în sud-est.
5.6. Provinciile: prea mici şi prea mari în
acelaşi timp?
Provinciile
constituie o parte însemnată a palierului intermediar olandez, însă
nu singura. De mai bine de treizeci de ani se dezbate reformarea
fundamentală a structurii pe verticală a statului olandez şi a
administraţiei publice olandeze. Provinciile au fost criticate în
acelaşi timp atît pentru că ar fi prea mici cît şi pentru
că ar fi prea mari. După cum am menţionat înainte, în
accepţia olandeză termenul „regional” este folosit de cele mai multe
ori pentru a eticheta evoluţiile de nivel interlocal dintre nivelul local
şi cel provincial: de exemplu, aglomeraţia urbană şi
regiunea rurală. Termenul se referă la problemele care
depăşesc domeniul unui singur oraş (probleme care apar de
regulă în lupta dintre comunităţile centrale şi cele
suburbane şi în prea mica anvergură a comunităţilor rurale
restrînse). În comparaţie cu mărimea majorităţii organelor
de cooperare interlocală, cele mai multe provincii par a fi relativ
supradimensionate.
În scopurile
planificării provinciile par a fi prea mici. Această polemică a
fost reanimată în contextul european. Nivelul intermediar european —
entităţile teritoriale socio-economice şi culturale înrudite —
nu a fost încă identificat cu claritate. De aceea Olanda a hotărît să
nu formeze deocamdată nivelul regiunilor NUTS-1 în conformitate cu
graniţele provinciale, optînd în schimb pentru patru unităţi
inter-provinciale (landsdelen) care nu corespund nici unui nivel de
administrare: vestul urbanizat orientat spre comerţ şi spre exterior,
nord-estul agricol şi periferic; sudul şi sud-estul rural,
preponderent rezidenţial. În două din aceste patru regiuni NUTS-1
(Nord şi Vest) s-au instaurat în anii din urmă modele mai
substanţiale şi mai bine fixate oficial de cooperare interprovincială.
Aceeaşi opţiune a creării de regiuni din raţiuni statistice
care nu corespund nici unor unităţi administrative a fost
făcută şi pentru nivelul NUTS-III. Şi în acest caz, s-a
optat pentru districtele socio-economice folosite exclusiv statistic (62 de aşa-numite
districte COROP). În acest fel, numai regiunile olandeze NUTS-II, formate de
provincii, corespund unor unităţi administrative existente.
6. Olanda şi Comisia Regiunilor
Pentru
delegaţia olandeză la summit-ul de la Maastricht, formarea unei
Comisii a Regiunilor nu a constituit un subiect de importanţă
majoră. Sentimentul general era că subiectul putea fi lăsat în
seama acelor state membre — Germania, Belgia şi Spania — a căror
miză în domeniu era mai mare şi care fuseseră mai active în
trecut. Opinia generală era că politica olandeză nu trebuia
şi nu avea nevoie să meargă mai departe decît îşi doreau
pentru ele înseşi Belgia şi Germania. Îndată ce subiectul a fost
inclus în agendă, actorii naţionali implicaţi — mai ales
ministrul de interne, Asociaţia olandeză a
municipalităţilor şi Adunarea provinciilor olandeze — au început
să acorde atenţie propunerilor şi potenţialelor
oportunităţi care s-ar oferi guvernărilor subnaţionale
olandeze. Interesul şi implicarea guvernelor subnaţionale olandeze în
evoluţia Comunităţii Europene au fost în general reduse, cel
puţin pînă în momentul în care publicitatea şi mişcarea
generală pentru planul de acţiune „Europe 1992” au trezit o
oarecare curiozitate şi — într-o mai mare măsură — anxietate
şi nesiguranţă în cadrul guvernărilor locale şi
provinciale cu privire la sensul exact al evoluţiilor în curs şi al
potenţialelor lor consecinţe pentru autorităţile locale.
Reprezentanţii
Adunării provinciilor olandeze şi ai Asociaţiei
municipalităţilor olandeze erau foarte conştienţi de faptul
că, pentru alte state membre, componenţa delegaţiilor
naţionale la Comisia Regiunilor va constitui un subiect de dispută
aprigă, mai ales în legătură cu întrebarea dacă
autorităţile locale ar trebui sau nu să facă parte din
delegaţie. Părţile implicate au căzut de acord, aproape de
la început şi fără prea multe negocieri, că locurile
olandeze ar trebui împărţite în mod egal între
municipalităţi şi provincii.
Acest consens
al participanţilor olandezi în ce priveşte împărţirea
locurilor pare să se fi bazat pe motive pur pragmatice şi tactice.
Deşi provinciile sînt din punct de vedere oficial nivelul „regional” al
sistemului interguvernamental olandez, municipalităţile constituie,
fără urmă de îndoială, cea mai influentă componentă
dintre cele trei paliere olandeze. Din perspectivă olandeză problema
nu era dacă guvernările locale să facă parte din
delegaţia olandeză, ci dacă provinciile ar trebui să
participe în cazul în care Olanda ar fi pusă în faţa unei alegeri.
Oficial, guvernarea s-a prezentat pe sine pe scena europeană drept o
ţară fără regiuni, sau o regiune în sine.
Ministerul de
interne a asigurat o decizie a cabinetului potrivit căreia urmau să
facă parte din delegaţia olandeză la Comisia Regiunilor doar
reprezentanţii guvernărilor alese direct. Ca reacţie la
întrebările ridicate în Parlament — dacă s-ar cuveni ca înseşi
guvernele subnaţionale să îşi numească delegaţi —
guvernul a răspuns că componenţa delegaţiei este treaba
statelor membre şi, prin urmare, responsabilitatea guvernelor
naţionale. Această părere nu a fost atacată de Adunarea
provinciilor olandeze sau de Asociaţia municipalităţilor
olandeze. Delegaţia olandeză se bazează pe o împărţire
de unu la unu a locurilor între provincii şi municipalităţi.
O a doua
dilemă care poate fi identificată, este întrebarea dacă
delegaţia la Comisia Regiunilor ar trebui să fie constituită
prin alegeri sau prin numire. În Olanda nu există o opţiune
clară în acest sens. Altele au fost criteriile care au avut greutate în
propunerea de membri pentru Comisia Regiunilor. Numai o minoritate a
delegaţiei olandeze este constituită din demnitari aleşi
politic. Cei mai mulţi dintre ei sînt numiţi demnitari politici.
Totuşi, ei reprezintă guvernările generale alese democratic,
controlate teritorial. În structura olandeză, una din responsabilităţile
oficiale ale preşedintelui unui consiliu municipal sau provincial o
constituie tocmai reprezentarea municipalităţilor şi
provinciilor pe plan extern.
Conştiente
de sensul nedefinit al conceptului de „regiune” în cadrul structurii olandeze,
Asociaţia municipalităţilor olandeze şi Adunarea
provinciilor olandeze au introdus cîteva criterii de echilibrare a
selecţiei reprezentanţilor care este în sine un exemplu de
politică consocioţională actuală în acţiune:
— principiul
reprezentării geografice:
— 2 locuri pentru provinciile de
nord: Friesland, Drenthe, Gronigen (unul pentru Asociaţie, celălalt
pentru Adunare);
— 2 locuri pentru provinciile de
est: Overijssel, Gelderland, Flevoland (unul pentru Asociaţie,
celălalt pentru Adunare);
— 3 locuri pentru provinciile de
sud: Noord-Brabant, Limburg, Zeeland (2 pentru provincii, 1 pentru
municipalităţi);
— 5 locuri pentru provinciile de
vest: Noord Holland, Zuid-Holland, Utrecht (3 pentru municipalităţi
şi 2 pentru provincii);
— principiul
reprezentării politice
— 2 locuri pentru CDA şi PvdA;
un loc pentru VVD şi D’66;
— mărimea
provinciilor şi municipalităţilor:
— două locuri pentru
municipalităţile cu mai puţin de 50 000 de locuitori; două
pentru cele cu peste 50 000 de locuitori; două pentru regiunile marilor
oraşe (în ideea că regiunile Rotterdam şi Amsterdam vor ocupa
alternativ un loc la fiecare doi ani, şi că Utrecht şi Haga se
vor succeda la celălalt loc alocat „regiunilor urbane”, fapt în sine
remarcabil de vreme ce membrii delegaţiei sînt numiţi pentru o
perioadă de patru ani);
—
reprezentarea regiunilor de graniţă:
— cîte două locuri pentru
Asociaţia municipalităţilor şi Adunarea provinciilor pentru
executivele care operează într-o municipalitate/provincie de
graniţă;
—
împărţirea dintre consilieri şi burgomasters şi
dintre executivele provinciale şi Comisarii Regali:
— Asociaţia
municipalităţilor: cel puţin doi consilieri şi un membru al
executivului municipalităţilor. Adunarea provinciilor: toţi
şase membrii ai executivului provincial (inclusiv preşedintele numit,
Comisarul Regal).
În mai 1993,
Olanda era, alături de Grecia, primul stat membru care îşi prezenta
componenţa propriei delegaţii pentru Comisia Regiunilor la Consiliul
European al Ministerelor. Secretariatul general al delegaţiei olandeze va
fi deţinut de Adunarea provinciilor.
7. Palierul intermediar olandez: un nivel regional
compozit
În loc să
jelim „lipsa politicii regionale”, cum au tot făcut unii politicieni
şi analişti în ultimii ani, credem că este mai corect să
vorbim de palierul intermediar olandez ca de unul aglomerat, dacă nu cumva
chiar suprapopulat. În Olanda, palierul intermediar de guvernare constituie un
exemplu mai ales de guvernare şi administrare
multiorganizaţională. Există în Olanda cel puţin şapte
tipuri diferite de regiuni:
— Cele 12
provincii sînt regiunile constituite ale palierului intermediar. Acesta poate
fi definit ca un nivel intermediar de guvernare definit oficial,
constituţional, între guvernarea naţională şi cea
municipală. Provincia este o unitate administrativă generală
teritorială, independentă juridic. Ea este investită
constituţional cu o competenţă generală (autonomie).
Provinciile formează astfel un strat complet maturizat de guvernare,
legitimate democratic, legal şi constituţional.
— Palierul intermediar
local este compus din peste 60 de districte de cooperare intermunicipală (gewesten).
Noua Lege cu privire la reglemetarea asocierii încearcă să integreze
în diferite grupuri de municipalităţi un număr aflat cu mult
peste acesta — aproape o mie — de organisme de cooperare funcţională.
Se fac demersuri pentru coordonarea instrumentelor deja existente, inclusiv
posibilitatea unei impuneri pe cale juridică a unei structuri comune.
Propuneri mai recente merg chiar mai departe, încercînd să concentreze toate
activităţile în cadrul a mai puţin de treizeci de districte. În
acest context rămîne la latitudinea provinciilor să
hotărască forma şi mărimea acestor districte, însă în
practică persistă o varietate foarte mare. La începutul lui 1995
secretarul de stat al Ministerului de Interne, care conduce reforma
administraţiei publice a produs o „notă de
discuţie”-surpriză (beleidsnotitie) cu privire la cîteva din
principiile de bază ale sistemului
interguvernamental olandez. Organele de cooperare intermunicipală sînt
socotite strict nişte instrumente auxiliare şi ar trebui de aceea
să fie evitate. În loc, împărţirea îndatoririlor publice ar
trebui pe cît posibil să se bazeze pe trei nivele de guvernare complet
maturizate.
— Există
aproape 100 de organizaţii de teren ale guvernului naţional în
regiunile numite „agenţii guvernamentale descentralizate” (gedeconcentrede
rijksdiensten). Acestea trebuie considerate o formă de descentralizare funcţională (ele
acţionează în principal ca nişte consilii regionale de supraveghere
a politicilor sectoriale precum educaţia şi bunăstarea). Marea
majoritate a observatorilor critică cu înverşunare atît
existenţa cît şi politica acestor organizaţii pe motivul
ineficienţei lor precum şi ca pe o deficienţă
democratică. Există o cerere aproape unanimă de a le include în
planurile de descentralizare, însă deocamdată guvernul central se
arată de neclintit. De pildă, mai sus menţionata „notă” nu
pomeneşte un cuvînt despre ele, dînd impresia că Ministerul de
Interne intenţionează să le îndepărteze de pe agenda
dezbaterilor.
— Există
cîteva regiuni funcţionale noi în care politicile sectoriale sînt
coordonate, planificate şi implementate la nivel regional. Iniţiativa
conceperii şi stabilirii acestor regiuni aparţine ministrului de
resort, care are la dispoziţie şi un buget pentru conducerea acestor
regiuni. Există regiuni funcţionale de exemplu în domeniul
transportului şi traficului şi în domeniul administrării
pieţei muncii. Rolul provinciilor variază aici de la unul de
conducere pînă la unul de neparticipare. Un caz deosebit este cel al
formării de corpuri de poliţie regionale ca unităţi de
bază în locul unei poliţii provinciale iniţial proiectate
să ia locul tradiţionalei împărţiri dintre forţele de
poliţie locale şi naţionale. Această reformă a durat
peste 20 de ani şi încă mai constituie un subiect politic fierbinte.
Ca o ironie, ultima schimbare în dezbaterea privind reforma administraţiei
publice (constituirea noilor provincii urbane) redeschide acum dintr-odată
posibilitatea unei forţe politice provinciale.
— Consiliile
de supraveghere a apelor pot fi considerate drept unele din cele mai vechi
sisteme de administraţie funcţională bazată pe principii
democratice din lume. Astăzi, mai există aproximativ 100 de consilii
de supraveghere a apelor (waterschappen, veenschappen, zuiveringschappen);
numărul lor a fost cu mult mai mare (în jur de 2000) în urmă cu vreo
patruzeci de ani.
— La
graniţa olandeză există cinci euroregiuni în care sînt implicate
autorităţile locale şi provinciale; ele variază ca statut
şi intensitate a cooperării. În urma accelerării procesului de
integrare europeană, în anii din urmă s-a înregistrat un elan nou în
majoritatea acestor regiuni.
— De la
sfîrşitul anilor ’80, o preocupare constantă a guvernului central
şi a marilor oraşe a fost aceea de a forma noile autorităţi
regionale sau provincii-oraşe ca pe un nou tip de guvernare regională
în zonele urbane cele mai mari. Şapte regiuni (Rotterdam, Amsterdam, Haga,
Utrecht, Eindhoven, Nijmegen-Arnheim şi Enschede-Hengelo) au fost incluse
în legislaţia cadru cu privire la reorganizarea guvernării locale,
însă deocamdată procesul este concentrat asupra aglomeraţiilor
Rotterdam şi Amsterdam şi într-o măsură mai mică
asupra oraşului Haga.
8. Tendinţe actuale în dezbaterea regională
olandeză
În prezent,
formarea provinciilor oraşelor poate fi considerată drept cel mai
fierbinte subiect în dezbaterea referitoare la administraţia publică
regională. Ţelul este sprijinirea dezvoltării marilor oraşe
ca pe nişte motoare ale dezvoltării economice. Strategia de bază
a fost aceea a fuzionării centrului unei aglomeraţii cu
comunităţile suburbane din vecinătate într-un nou corp regional,
care să le dea ambelor un mai mare potenţial de dezvoltare şi o
mai mare libertate în soluţionarea problemelor şi în
îmbunătăţirea calităţii sistemului administraţiei
publice. Interesul reînnoit a fost
suscitat în parte de descoperirea dimensiunii europene a managementului urban şi
regional.
Aceste planuri
implică împărţirea oraşelor Rotterdam şi Amsterdam în
mai multe municipalităţi (pe baza unităţilor districtuale
locale deja existente) care vor cîştiga statutul de
municipalităţi autonome. Potrivit acestui plan scara oraşului
central şi a oraşelor satelit va creşte simultan, liniştind
astfel tradiţionalele temeri ale suburbiilor de a fi dominate de
oraşul central. Pe de altă parte, numele oraşului ar fi adoptat
ca nume al noii provincii. Administraţia oraşului ar obţine
astfel statutul de administraţie provincială sau regională.
Responsabilităţile care ar depăşi nivelul pur local ar fi
transferate noului palier regional de guvernare.
Aceste planuri
au fost adaptate problemelor specifice ale marilor aglomeraţii, dar nu au
ţinut cont de ceea ce li s-ar putea întîmpla părţilor
rămase din provincii şi nici de găsirea unei relaţii juste
între provinciile deja existente şi noile autorităţi regionale.
Ca urmare a acestor planuri, provincia Olandei de Sud ar urma să fie
divizată. Nu trebuie uitat că a existat deja o lege care prevedea
divizarea acestei provincii în anii ’70,
creîndu-se noua provincie Rijnmond. În jurul lui 1980, legea a fost
blocată, chiar înainte de a se lua decizia finală în Parlament,
guvernul olandez hotărînd brusc să stopeze toate planurile cu privire
la reorganizarea teritorială la nivel regional şi provincial.
Încă sînt foarte mulţi aceia care se îndoiesc că planurile
actuale vor fi implementate. Rezultatul referendumului facultativ din mai 1995
din oraşul Amsterdam constituie un semnal elocvent. Un procent de 90% au
votat împotriva aprobării deciziei Consiliului Local al Amsterdamului de a
împărţi oraşul în două şi de a pregăti
instituirea provinciei-oraş. Un rezultat care depăşeşte 40%
într-un referendum trebuie considerat ca foarte înalt în comparaţie cu
rezultatele din alte ţări. Un referendum similar urmează să
aibă loc şi la Rotterdam în iunie 1995. Cu toate că
competenţa legală de formare a unor provincii noi în zonele
metropolitane o deţin guvernul olandez şi parlamentul naţional
(care subliniază şi el
importanţa dimensiunii „unitare” a statului olandez unitar
descentralizat), este puţin probabil ca decizia finală să fie
luată împotriva unei puternice opoziţii a regiunilor înseşi.
Este evident
că structura viitoare a palierului intermediar de guvernare este
deocamdată ambiguă. Au loc o mulţime de dezbateri, există
multe planuri, însă nu există o majoritate durabilă în favoarea
nici unei opţiuni concepute pînă în momentul de faţă. Acest
fapt ar putea fi o oportunitate atît pentru municipalităţi cît
şi pentru provincii de a-şi întări poziţiile în sistemul
interguvernamental olandez şi de a face astfel statul olandez unitar
descentralizat să funcţioneze în felul în care se plănuise în urmă
cu mai bine de 150 de ani!
Note
1. Vezi R.Andeweg/A.Irwin, Dutch
Government and Politics, 1993, pp.23.
2. A. Lijphart, The Politics
of Accomodation: Pluralism and Democracy in the Netherlands, New Haven,
1975 (ediţia a II-a, revizuită).
3. Vezi H. Daalder/A.Irwin
(editori), Politics in the Netherlands: How Much Change, Londra, 1989.
4. Vezi R. Kleinfeld/J.J. Hesse, Die
Provinzen im politischen System der Niederlande, Opladen, 1990;
R.Kleinfeld, Mesocorporatismus in den Niederlanden, Frankfurt/M., 1990.
5. Vezi Th.A.J. Toonen, The
Netherlands: A Decentralised Unitary State in a Welfare Society, în West
European Politics, 4, 1987, pp. 108-129.
6. Vezi Th.A.J. Toonen, The
unitary state as a system of cogovernance, the case of Netherlands, în Public
Administration, Autumn 1990, pp. 281-296; R. Kleinfeld, Die
Modernisierung des niederländischen Staates: Entwicklungen und Reformprozesse
auf der mittleren Verwaltungsebene, Studie im Aufrage des IAT-Gelsenkirchen,
Haga, 1994.
7. Vezi R. Kleinfeld, 1994, loc.
cit.
8. Vezi R. Kleinfeld, 1990, loc.
cit.; Th.A.J. Toonen, Dutch Provinces and the Struggle for the Meso, în
L.J. Sharpe (editor), Rise of Meso Government in Europe, Londra, 1993,
pp. 117-153.
9. Vezi R. Kleinfeld, 1994, loc.
cit.
Traducere de
Doina Baci
*
Ralf KLEINFELD, profesor la Fern
Universität, Haga, este specialist în probleme de politici regionale şi generale,
şi autor a numeroase studii dintre care amintim Stichwort: “Verbände
und deutsche Vereinigung” (1996), Verbände und Verbändetheorie aus
politikwissenshaftlicher Sicht (1996) şi Nordrhein Westfalen,
în volumul Handbuch der Deutschen Bundeslander (1997).
Theo A.J. TOONEN, profesor la
Universitatea din Leiden, este specialist în administraţie publică; a
contribuit atît ca autor, cît şi ca editor la volumele Civil Service in
Comparative Perspective (Public Affairs) (1996), Policy Implementation
in Federal and Unitary Systems: Questions of Analysis and Design (1996)
şi The European Yearbook of Comparative Government and Public
Administration (1996).
Ralph Kleinfeld/Theo A.J. Toonen,
Political, Institutional and Legal Aspects of the Regions in the Netherlands,
studiu publicat în volumul The Regions — Factors of Integration or
Disintegration in Europe?, Editura Nomos, Baden-Baden, 1996, şi
preluat cu permisiunea editurii.