Elveţia şi
limbile sale
Jean-Jacques Furer
Elveţia
este privită (şi se prezintă ea însăşi adesea) drept
un model în tratamentul limbilor. Mă grăbesc să confirm de
îndată că acest lucru este adevărat: este mult mai lesne de
vorbit o limbă statistic minoritară în Elveţia, decît în
majoritatea statelor multilingve.
Dar, pentru ca
Elveţia să poată fi cu adevărat un „model”, ar trebui ca
toate limbile ei indigene să fie tratate, protejate şi susţinute
în mod egal, să nu existe nici un fel de probleme legate de limbă,
iar ţara să fie pe deplin conştientă şi fericită
de bogăţia sa lingvistică şi culturală şi să
se străduiască s-o dezvolte în toate chipurile imaginabile.
Adevărul
este însă că Elveţia are
destule greutăţi cu limbile sale. Chiar dacă acestea sînt parţial
de altă natură, şi într-un anume sens pot părea mai
puţin grave decît în alte părţi, sînt totuşi extrem de
frustrante pentru cei ce le trăiesc zi de zi, cu atît mai mult cu cît este
evident că ar exista condiţii pentru ameliorări fundamentale.
***
Teritoriul
elveţian se întinde pe ariile a patru limbi: franceza, inclusiv
franco-provensala, italiana, retoromana şi germana. Acestor patru limbi
teritoriale li s-au adăugat recent numeroasele limbi ale
imigranţilor.
Contrar a ceea
ce mulţi din afara Elveţiei cred, această diversitate
lingvistică nu înseamnă deloc că elveţienii ar fi
multilingvi. Dar, este la fel de exagerată opinia pe care o putem întîlni
în Elveţia, cum că ţara ar fi încă şi astăzi
aidoma celei de acum 100-150 de ani, adică juxtapunerea a patru
monolingvisme.
Este
adevărat că majoritatea populaţiei are încă o singură
limbă maternă. În ţara profundă, vom întîlni o
proporţie destul de semnificativă a persoanelor care nu practică nici o limbă străină.
Dar, ca urmare a marii mobilităţi umane şi graţie
dezvoltării contactelor şi comunicaţiilor, o parte tot mai
însemnată a populaţiei are două, uneori chiar trei sau patru
limbi materne, şi majoritatea practică una sau mai multe limbi
străine. Din nefericire – paradoxul este simptomatic pentru atitudinea
ţării oficiale faţă de limbile sale –, este imposibil de
precizat, de exemplu, cîte persoane din Elveţia sînt de limbă
franceză maternă, sau sînt doar vorbitori de limbă
franceză.
Cele două
întrebări asupra limbilor, puse cu ocazia ultimului recensămînt din
1990, au permis culegerea unui important număr de date asupra
situaţiei lingvistice a Elveţiei.
Prima
întrebare, referitoare la „limbă”, cerea să se indice „limba
stăpînită cel mai bine şi în care subiectul gîndeşte în mod
obişnuit”. E bine de relevat de la bun început că cele două
părţi ale acestei definiţii ar putea să se contrazică
în cazul unor persoane (este chiar cazul meu, deoarece limba pe care o
stăpînesc cel mai bine este franceza, în timp ce prima mea limbă din
familie este poloneza, iar prima mea limbă de lucru este retoromana).
Apoi, această definiţie este identică cu aceea din 1980,
deşi atunci era scrisă cu litere mărunte sub titlul „limbă
maternă”, acesta din urmă rămas neschimbat între 1880 şi
1980. Suprimarea adjectivului „maternă” în 1990 a modificat considerabil
înţelegerea întrebării, în aşa măsură încît
rezultatele din 1990 privitoare la ceea ce s-a numit „limba cea mai la
îndemînă” nu pot fi în nici un fel comparabile cu cele ale precedentelor
recensăminte privind „limba maternă”. În sfîrşit, se cere
subliniat că, întocmai ca anterior în cazul limbii materne, nu se putea
indica decît o singură limbă la rubrica respectivă, ceea ce
înseamnă de fapt negarea bilingvismului – un fenomen foarte real şi
în creştere –, ca urmare s-a ajuns la o imagine distorsionată a
realităţii. Prin cea de-a doua întrebare, se puneau în
evidenţă pentru prima oară limbile vorbite în mod regulat
şi se cerea să se indice, dacă e cazul, mai multe limbi. Din păcate,
întrebarea era limitată numai la domenii precise şi restrînse, chiar
dacă dintre cele mai importante (familia, serviciul, şcoala). Poate
fi astfel studiată cu destulă precizie transmiterea limbii de la o
generaţie la alta, dar nu poate fi cunoscută difuzarea totală a diferitelor limbi, ca limbi efectiv vorbite, ceea ce ar fi fost extrem de
util şi necesar.
Totuşi,
datele disponibile îmi permit să ilustrez cu tabelele 1 şi 2 ceea ce
constituie elementul fundamental al situaţiei lingvistice a Elveţiei:
enorma inegalitate în răspîndirea limbilor naţionale, comunitatea
lingvistică germană regrupînd ea singură în jur de două
treimi din total:
Tabelul 1.
Răspîndirea limbilor naţionale şi altele
în Elveţia
conform recensămîntului din 1990
|
Limba stăpînită
cel mai bine (o singură
alegere posibilă) |
Limba familială
(mai multe alegeri
posibile) |
Retoromana |
39.632 |
55.707 |
Italiana |
524.116 |
744.581 |
Franceza |
1.321.695 |
1.616.213 |
Germana |
4.374.694 |
4.527.942 |
Limbi importate: |
|
|
Engleza |
60.786 |
224.015 |
Altele |
552.764 |
692.025 |
Populaţia totală |
6.873.687 |
|
Total indicînd o limbă familială |
6.680.262 |
|
% |
% |
Retoromana |
0,6% |
0,8% |
Italiana |
7,6% |
11,1% |
Franceza |
19,2% |
24,2% |
Germana |
63,6% |
67,8% |
Limbi importate: |
|
|
Engleza |
0,9% |
3,4% |
Altele |
8,0% |
10,4% |
Tabelul 2.
Repartiţia populaţiei Elveţiei în 1990
după teritoriile lingvistice
Arii după majoritatea lingvistică (limba
stăpînită cel mai bine):
Retoromana 26.317 0,4%
Italiana 294.804 4,3%
Franceza 1.606.732 23,4%
Germana 4.945.834 72,0%
Total 6.873.687 100,0%
Aria cu majoritate de limbă italiană
corespunde exact ariei tradiţionale de limbă italiană;
diferenţele în ceea ce priveşte franceza şi germana sînt infime
Dimpotrivă, aria tradiţional
retoromană este mult mai întinsă decît aria ce are încă o
majoritate retoromană
Aria
tradiţional retoromană 66.780 1.,0%
În afara
inegalităţii grupurilor lingvistice naţionale, tabelele permit
să se măsoare dimensiunea influenţei imigrării străine
în Elveţia. A nu se uita totuşi că o bună parte din
imigranţii sînt de limbă germană, franceză, sau mai ales
italiană.
Comparaţia
dintre diferitele cifre confirmă amploarea, cel puţin în domeniul
familial, a fenomenului de bilingvism. Totuşi, nu ar trebui să
concluzionăm odată mai mult că mobilitatea şi bilingvismul
crescînd ar avea drept consecinţă amestecul lingvistic complet al populaţiei.
Din contră, fiecare din cele trei limbi naţionale cele mai
răspîndite continuă să domine foarte clar ansamblul teritoriului
său tradiţional (tabelul de mai sus) şi, în ciuda
răsturnărilor din ultimii 100 de ani, numai un număr infim din
toate micile comune şi-au schimbat majoritatea lingvistică. Voi
reveni ulterior asupra retoromanei.
În multe alte
ţări, o asemenea disparitate între grupurile lingvistice ar fi
incitat grupul cel mai numeros să le domine şi chiar să le
asimileze pe celelalte. Una din caracteristicile Elveţiei este însă
tocmai aceea că (exceptînd retoromana) acest fenomen nu s-a produs
nicicînd, iar Constituţia federală recunoaşte în mod egal cele
patru limbi teritoriale ca limbi naţionale ale ţării.
De subliniat
că expresia „etnie”, pe care am auzit-o în mai multe din remarcile emise
în cursul acestui seminariu, este străin Elveţiei. În Elveţia,
ca oriunde în altă parte, există majorităţi şi
minorităţi, atît în domeniul lingvistic, cît şi în toate
celelalte – religios, politic, economic,etc –, dar nu există
„minorităţi naţionale” în sensul îndeobşte utilizat:
elveţienii sînt toţi la fel de elveţieni, indiferent de limba pe
care o vorbesc.
Din
păcate, acelaşi articol 116 din Constituţie, care
recunoaşte egalitatea limbilor Elveţiei ca limbi naţionale,
introduce imediat o discriminare între acestea în ceea ce priveşte
utilizarea lor oficială. De fapt doar germana, franceza şi italiana
sînt – încă de la constituirea Elveţiei moderne în 1848 –, limbi oficiale fără nici o
restricţie. Cît priveşte retoromana, ea se bucură de un statut
oficial curios, utilizîndu-se, citez: „în relaţiile dintre
Confederaţie şi persoanele de limbă retoromană”. Chiar
şi acest statut datează de abia din 10 martie a acestui an (1996
n.tr.); anterior, retoromana era doar una din limbile naţionale,
utilizată după bunul plac, numai în anumite cazuri. Chiar dacă
efectul este asemănător, nuanţa, esenţială în raport
cu situaţia din alte ţări, este că această
discriminare nu provine din vreo temere privind unitatea ţării, nici
din intenţia de a prejudicia retoromana, sau de a impune retoromanilor o
altă limbă, ci este pur şi simplu fructul neînţelegerii
chestiunii, al neglijenţei, al inconsecvenţei şi, la urma urmei,
al prostiei. Oricum, dată fiind discriminarea retoromanei,
explicaţiile care urmează nu privesc decît parţial această
limbă, asupra căreia voi reveni în detaliu.
Chiar
dacă nu sînt înscrise în Constituţie, există două principii
complementare care stau la baza concepţiei juridice şi politice
elveţiene în materie lingvistică: principiul teritorialităţii şi cel al libertăţii limbilor. Libertatea limbilor
înseamnă că fiecare este liber să vorbească ce limbă
doreşte. Dar, în domeniul public, această libertate este
limitată de principiul teritorialităţii, care vizează
garantarea integrităţii ariilor lingvistice.
Pe baza
acestor două principii, fiecare este liber să se adreseze serviciilor
Confederaţiei sau Tribunalului federal în limba oficială pe care o
preferă şi va primi, în principiu, răspuns în limba aleasă.
Pe de altă parte, cînd Confederaţia se adresează ea
însăşi cetăţenilor, o face de fiecare dată în limba
regiunii respective.
Dar,
Elveţia este în acelaşi timp – şi mai ales – o federaţie de
26 state, numite cantoane, care se bucură de o largă suveranitate,
chiar dacă comunele dispun în anumite cantoane de o largă autonomie
(să amintim că elveţienii au trei cetăţenii suprapuse,
ei fiind cetăţeni elveţieni pentru că sînt mai întîi
cetăţeni ai unei comune şi ai unui canton). Din această
cauză, condiţiile lingvistice de la nivel cantonal şi comunal
sînt la fel de determinante ca şi la nivel federal.
Trei din
cantoanele elveţiene se situează în regiunea exclusiv de limbă
franceză, un altul este tot francofon, cu excepţia unei singure
comune germanofone. Trei cantoane sînt bilingve franco-germane, unul este
italofon, cu excepţia unei comune germanofone, şi în fine, cantonul
Grisons, asupra căruia voi mai reveni, este trilingv
retoromano-italiano-german. Celelalte 17 cantoane sînt monolingv germane.
În cantoanele
monolingve cetăţeanul care se adresează autorităţilor
sau tribunalelor cantonale n-o pot face decît în limba cantonului. În
cantoanele bilingve, principiul este analog celui pe care l-am descris pentru
nivelul federal.
După
diferitele remarci auzite în cadrul acestui seminariu, care sugerează
că este imposibil ca un stat să fie cu adevărat bilingv în cazul
unui dezechilibru extrem dintre cele două comunităţi lingvistice
care îl compun, voi cita aici exemplul cantonului Berna. În acest canton de un
milion de locuitori, regiunea monolingvă de limbă franceză
include abia 5% din populaţie, în timp ce în oraşul bilingv Bienne,
aceştia numără 6%, ceea ce înseamnă că regiunea
monolingvă germanofonă alcătuieşte singură 89% din
canton. Cu toate acestea, cantonul menţine din punct de vedere legal o
strictă egalitate între cele două limbi oficiale ale sale, atît în
administraţie, cît şi în parlament, unde toate discursurile care se
ţin se traduc în cealaltă limbă. Cantonul menţine totodată
un strict monolingvism francez în regiunea de limbă franceză, ceea ce
permite integrarea lingvistică treptată a numeroşilor
imigranţi germanofoni din regiune.
În afara
cantonului Grisons, mai toate comunele elveţiene sînt monolingve.
Totuşi Bienne, oraşul mai sus pomenit, ţine cu fermitate la
bilingvism, în ciuda faptului că germanofonii sînt aici de două ori
mai numeroşi decît francofonii.
În afara ariei
retoromane, în şcolile publice predarea se face în limba comunei. Una din
puţinele excepţii priveşte Berna, oraşul federal şi
capitală a cantonului cu acelaşi nume. În acest oraş de
limbă germană, funcţionarii federali, cantonali şi
internaţionali au dreptul de a-şi trimite copiii la o
şcoală publică de limbă franceză. Funcţionarii de
limbă italiană nu se bucură, din păcate, de acelaşi
privilegiu, sub pretextul numărului redus, dar pot opta pentru a-şi
şcolariza copiii în limba franceză. De cîţiva ani au loc
experimente de învăţămînt bilingv, îndeosebi în comunele
bilingve.
În acest fel,
pentru a nu risca o foarte marcată marginalizare socială,
imigranţii provenind din alte regiuni lingvistice trebuie să
înveţe, cel puţin într-o măsură modestă, limba de la
noul lor domiciliu, iar copiii lor nu pot scăpa integrării
lingvistice. Această situaţie este considerată ca fiind
normală, iar integrarea lingvistică este privită ca o datorie
morală, fără ca ea să însemne, pe de altă parte,
pierderea limbii şi culturii de origine.
Ca ilustrare a
acestei datorii de integrare, voi semnala că mai mulţi
reprezentanţi ai cantonului francofon Geneva din parlamentul federal au
fost sau sînt de limbă maternă germană sau italiană. Unii
dintre ei vorbesc încă şi azi franceza cu un puternic accent
străin, dar toţi, în calitate de reprezentanţi ai Genevei, se
exprimă în franceză în parlamentul federal.
În aceste
condiţii, raportul demografic între regiunile lingvistice poate fluctua
uşor în funcţie de efectele eventualelor diferenţe în
evoluţia economică, dar integritatea celor trei arii şi grupe
lingvistice principale nu va fi nicicînd ameninţată. Contrar celor ce
se petrec în Finlanda, o comunitate monolingvă rămîne oficial
monolingvă, chiar dacă o imigrare alofonă schimbă
deodată compoziţia lingvistică a populaţiei sale. Astfel,
deşi în jur de douăzeci de comune din regiunea francofonă a
cantonului Berna au avut, într-un moment sau altul al secolului trecut, o
majoritate de imigranţi de limbă germană, nici una nu şi-a
schimbat vreodată limba oficială şi, ca urmare în numai
zece-douăzeci de ani, franceza a recîştigat cel mai adesea
majoritatea statistică. Totuşi, în cantonul Fribourg, există
cîteva comune unde apartenenţa lingvistică nu este clară şi
unde pragmatismul domină pentru a stăpîni eventualele tensiuni
lingvistice.
Poate tocmai
preocuparea de a garanta integritatea regiunilor lingvistice este cea care
duce, din păcate, la acea rigiditate la care făceam aluzie şi
care tinde să nege, ba uneori de-a dreptul să combată, multilingvismul
individual. Şcoala elveţiană a fost aceea care a reuşit, pe
de o parte, turul de forţă de a preda cel puţin două limbi
străine, fără a fi însă în stare să asigure o
bună practicare a lor, iar pe de altă parte, de a reduce în mare
măsură la monolingvism pe copiii care erau iniţial bi- sau
plurilingvi.
Se impune
aşadar o clarificare a ceea ce se înţelege prin egalitatea limbilor.
Germana, franceza şi italiana sînt în mod egal limbi oficiale ale
Confederaţiei. Aceasta înseamnă că ele au aceeaşi valoare
juridică, respectiv că toate cele trei versiuni ale unui text de lege
sînt autentice. Aceasta implică, după cum spuneam, că oricine
are dreptul de a alege limba în care se adresează Confederaţiei.
Aceasta
totuşi nu înseamnă nici pe departe că cele trei limbi sînt
utilizate în mod egal. Raporturile demografice, care se reflectă evident
şi în compoziţia personalului Confederaţiei, sînt pur şi
simplu extrem de inegale. Preeminenţa germanei este accentuată
şi de faptul că însăşi administraţia federală se
concentrează la Berna, în teritoriul germanofon. (Este de notat
totuşi faptul că de îndată ce un post implică o
anumită responsabilitate sau un minimum de contacte cu publicul sau cu o
altă regiune lingvistică, angajaţii federali au obligaţia
să vorbească cel puţin două din limbile oficiale).
În
practică, enorma majoritate a textelor de toate genurile sînt întîi
concepute în germană şi traduse ulterior în versiuni ce au valoare
legală, dar care sînt oarecum influenţate de germană. În anumite
domenii, cum ar fi baza electronică de date sau fişele poliţiei
federale, germana este singura limbă de lucru. În ultimii ani,
Confederaţia depune eforturi considerabile pentru a corecta cît de cît
această stare de lucruri, pe de o parte dînd o anumită
preferinţă non-germanofonilor, pe de alta, procedînd la
descentralizarea unora din serviciile sale (Oficiul Federal de Statistică
se va instala la Neuchâtel).
La acestea se
adaugă o chestiune aparte: grupul germanofon consideră în bloc
că dialectul alemanic pe care îl vorbeşte este adevărata sa
limbă şi, prin urmare, că germana literară este o
limbă semi-străină, pe care-i repugnă din ce în ce mai mult
să o vorbeasă, atît în contactele cu germanofonii din alte
ţări, cît mai ales cu elveţienii de alte limbi (scriitorii
elveţieni germanofoni continuă totuşi, în marea lor majoritate,
să scrie în germana literară). Acest refuz de a vorbi limba
literară germană, pe care ceilalţi elveţieni o
învaţă la şcoală creează o situaţie delicată
pentru raporturile dintre elveţienii de limbă germană şi
cei de limbă franceză sau italiană (cei de limbă retoromană
sînt de-acum, cum se va vedea în cele ce urmează, total bilingvi, vorbind
atît retoromana, cît şi germana, respectiv dialectul alemanic).
Respingerea
germanei literare de către elveţienii germanofoni este în
corelaţie cu un fenomen socio-politic mai larg, resimţit în
acestă clipă cu o acuitate deosebită, şi constînd în
surprinzătorul dezinteres al elveţienilor aparţinînd
fiecăreia din cele patru limbi faţă de celelalte regiuni, limbi
şi culturi ale ţării.
Cum regiunea
germanofonă alcătuieşte ea singură aproape trei
pătrimi din teritoriul ţării, şi include centrul politic
şi economic cel mai important al ţării, iar istoric
Confederaţia elveţiană a luat naştere în evul mediu tocmai
în acest teritoriu, acest dezinteres tinde să se transforme, la
elveţienii germanofoni, în sentimentul că adevăraţii
elveţieni ar fi numai ei, celelalte regiuni nefiind decît adaosuri, care
conferă, ce-i drept, Elveţiei un caracter aparte, dar, dincolo de
aceasta, nu au nici o importanţă specială trebuind, la o
adică, să accepte o poziţie minoritară. Această
pretenţie, reală sau presupusă, provoacă evident reacţii
ce se fac tot mai des auzite din partea elveţienilor de alte limbi.
Radioul
şi televiziunea elveţiene sînt un exemplu destul de caracteristic al
indiferenţei comunităţilor lingvistice una faţă de
alta, ca şi al unei anumite inegalităţi practice dintre limbi.
Structurile centrale comune nu mai au aproape deloc pondere, iar
societăţile servind diferitele comunităţi lingvistice
(patru de radio, dar numai trei de televiziune, unde rarele programe în
retoromană depind de societatea germanofonă), sînt practic
independente unele faţă de altele.
Repartizarea
fondurilor alocate radioului şi televiziunii este, ca şi în multe
alte chestiuni în Elveţia, un compromis între egalitatea fundamentală
a limbilor şi inegalitatea demografică dintre comunităţile
lingvistice. Radioul şi televiziunea germanofone primesc mai multe
fonduri, dar şi celelalte două primesc semnificativ mai mult decît li
s-ar cuveni dacă s-ar ţine cont de procentajul pe care-l
reprezintă la nivel naţional. Problema este că principalele trei
societăţi sînt sub presiunea concurenţei pe care le-o fac
programele în aceeaşi limbă ale unor televiziuni străine,
concurenţă la care ele reacţionează fiecare în felul
său, neglijînd colaborarea dintre ele.
În aceste
condiţii, nu e deloc de mirare că politicienii reprezentînd
majoritatea germanofonă pretind mai multe fonduri pentru radioul şi
televiziunea „lor”, sub pretextul de a le ajuta să reziste
concurenţei străine. Cum e de aşteptat, de fapt televiziunea de
limbă italiană este cea mai expusă acestei concurenţe.
În fine,
căteva referiri la chestiunea foarte specială a limbii retoromane.
Retoromana
este o limbă puţin răspîndită, care nu a cunoscut
niciodată o formă scrisă unitară, prezentîndu-se
astăzi sub forma a cinci limbi
(numite în retoromană „idiom”-uri), codificate desigur întocmai ca româna
sau franceza, dar folosite fiecare într-o singură zonă a ariei
retoromane, arie se întinde în cantonul muntos Grisons, incluzînd şi
văile de limbă italiană sau germană.
Simplificînd
puţin, aş spune că atît divizarea, cît şi discriminarea
retoromanei sînt consecinţa faptului că regiunea retoromană a
fost înglobată politic, foarte devreme după dispariţia
imperiului roman, în orbita germanică, iar germana s-a impus ca limbă
administrativă în locul latinei. Atunci cînd Ligile grisone s-au
constituit la sfîrşitul evului mediu, transformîndu-se ulterior (la 1803)
în canton elveţian, populaţia era încă majoritar de limbă
retoromană, dar statul a reluat şi aprofundat tradiţia de a utiliza
germana ca principală limbă administrativă.
Fie-mi
îngăduit să ilustrez atitudinea Cantonului Grisons faţă de
cele două limbi latine ale sale prin menţionarea cîtorva fapte. Este
adevărat că Constituţia grisonă recunoaşte trei limbi cantonale şi
că efectiv cantonul utilizează parţial atît retoromana cît
şi italiana. Totuşi, numai versiunea germană a textelor de lege
sau a hotărîrilor tribunalelor este considerată ca valabilă. Mai
mult, în bugetul anual cantonul Grisons permite prezentarea drept
contribuţie specială la menţienerea şi promovarea
retoromanei şi italianei nu numai a costurilor de traducere şi
publicare a textelor oficiale în aceste două limbi, dar şi a
costurilor de finanţare a manualelor şcolare şi cursurilor
„speciale” în retoromană şi italiană în toate
aşezămintele şcolare depinzînd direct de canton (şcoli
secundare, şcoli normale pentru învăţători, etc), care sînt
esenţialmente de limbă germană.
Ipoteza mea în
explicarea inerţiei populaţiei retoromane, iniţial majoritare,
faţă de preeminenţa germanei, este că elita conducătoare
retoromană devenind complet bilingvă nu mai simţea nevoia
directă de a complica afacerile unui stat evident democratic, dar
sărac, revendicînd utilizarea sistematică a retoromanei – şi
limbii italiene – pe lîngă aceea a germanei. Ştim ce greu se
schimbă obiceiurile, cu atît mai mult năravurile. Faptul că în
momentul constituirii Elveţiei moderne retoromana nu a fost
recunoscută ca limbă oficială se datoreşte desigur
utilizării de către statul grison a limbii germane. Într-adevăr,
spuneam mai înainte, italiana, care spre 1848 nu era decît limba a
douăzeci la sută din populaţie – abia dublul ponderii de atunci
a retoromanei – şi-a văzut recunoscut statutul de limbă
oficială la egalitate formală cu franceza şi mai ales cu
germana, de zece ori mai răspîndită. Într-o oarecare
măsură, se poate afirma că practica din cantonul Grisons
contrazice practica elveţiană şi că dacă exemplul
elveţian este atît de imperfect, este în bună măsură
şi datorită Grisons-ului.
Oricum,
discriminarea pe care a suferit-o limba retoromană a avut efecte
catastrofale asupra ei. Faptul că retoromana nu a avut şi nu are
decît o utilizare limitată, a dus la dezvoltarea
învăţămîntul în limba indispensabilă care este germana, pînă acolo încît multe din
comune au abandonat şcolarizarea în limba retoromană şi nici
şcoala aşa-zis retoromană nu este veritabil una de acest fel,
decît în ciclul dintre 3 şi 6 ani, după care se trece la predarea în
germană.
Pe
măsură ce retoromanii cunoşteau tot mai bine germana – atît cea
literară, cît şi cea dialectală, ceea ce este de
importanţă capitală dată fiind atitudinea elveţienilor
germanofoni faţă de limba germană –, limba retoromană era
luată în calcul tot mai puţin, în cele mai diverse domenii (etichete,
publicitate şi mai ales televiziune). Astăzi germana este
omniprezentă în întreaga arie retoromană şi retoromanii sînt
consideraţi cu toţii bilingvi: bilingvi care, în mod paradoxal,
stăpînesc adesea mai bine germana decît retoromana, cel puţin în
domeniile tehnic şi administrativ.
Principiul
teritorial citat mai sus s-a golit aproape total de conţinut în
privinţa ariei retoromane, unde avem de-a face cu aplicarea fără
limite a libertăţii lingvistice, ceea ce favorizează evident
limba cea mai utilă, limba germană. Ca urmare, îndeosebi dacă
sînt de limbă germană, imigranţii – proporţional foarte
numeroşi în regiunile retoromane, adesea foarte turistice –, n-au nevoie
defel să înveţe retoromana. Totodată, mulţi retoromani,
confruntaţi cu utilitatea redusă a limbii lor, datorită şi
proporţiei ridicate a cuplurilor mixte germano-retoromane,
renunţă să-şi mai transmită limba descendenţilor
lor. Astăzi, atît limba, cît şi aria retoromană sînt în
plină disoluţie. O parte a ariei tradiţional retoromane este
deja total germanizată şi limba însăşi ameninţată
cu dispariţia totală. Tabelele 3 şi 4 dau o imagine asupra
situaţiei lingvistice trecute şi actuale în cantonul Grisons.
Tabelul 3
Repartiţia lingvistică a populaţiei din
Grisons la diferite date
|
a |
b |
c |
d |
e |
f |
g |
Total pop. 1) |
73.200 |
94.991 |
164.641 |
173.890 |
173.890 |
169.203 |
81.010 |
Retoromană |
36.700 |
37.794 |
36.017 |
41.092 |
29.679 |
36.722 |
13.178 |
Italiană |
10.000 |
12.976 |
22.199 |
39.193 |
19.190 |
25.858 |
22.244 |
Germană |
26.500 |
43.664 |
98.645 |
144.563 |
113.611 |
125.379 |
69.011 |
Alte limbi |
- |
557 |
7.780 |
- |
11.410 |
- |
- |
|
% |
% |
% |
% |
% |
% |
% |
Retoromană |
50% |
39,8% |
21,9% |
23,6% |
17,1% |
21,7% |
16,3% |
Italiană |
14% |
13,7% |
13,5% |
22,5% |
11,0% |
15,3% |
27,5% |
Germană |
36% |
46,0% |
59,9% |
83,1% |
65,3% |
74,1% |
85,2% |
Alte limbi |
- |
0,6% |
4,7% |
- |
6,6% |
- |
- |
1) 1990:
respectiv populaţia totală sau populaţia vizată de
întrebare şi care a răspuns |
Tabelul 4
Repartiţia lingvistică a populaţiei ariei
tradiţional retoromane la diferite date
|
b |
c |
d |
e |
f |
g |
Total pop. 1) |
40.693 |
64.104 |
66.780 |
66.780 |
64.980 |
30.739 |
Retoromană |
34.504 |
30.213 |
34.292 |
25.894 |
30.985 |
11.655 |
Italiană |
883 |
5.505 |
13.778 |
4.406 |
7.170 |
9.243 |
Germană |
5.237 |
25.685 |
51.222 |
32.795 |
41.161 |
25.175 |
Alte limbi |
69 |
2.701 |
- |
3.685 |
- |
- |
|
% |
% |
% |
% |
% |
% |
Retoromană |
84,8% |
47,1% |
51,4% |
38,8% |
47,7% |
37,9% |
Italiană |
2,2% |
8,6% |
20,6% |
6,6% |
11,0% |
30,1% |
Germană |
12,9% |
40,1% |
76,7% |
49,1% |
63,3% |
81,9% |
Alte limbi |
0,2% |
4,2% |
- |
5,5% |
- |
- |
1) 1990: respectiv populaţia totală sau
populaţia vizată de întrebare şi care a răspuns |
Legendă:
A = Către
1800 (evaluare din epocă)
B = 1880
(primul recensămînt după limba maternă; o singură
opţiune posibilă)
C = 1980
(ultimul recensămînt după limba maternă; o singură
opţiune posibilă)
D = 1990
(limba cea mai bună sau limba vorbită în familie sau
la locul de muncă/la
şcoală)
E = 1990
(limba cea mai bună- o singură opţiune posibilă)
F = 1990(limba
vorbită în familie -mai multe opţiuni posibile)
G = 1990
(limba vorbită la locul de muncă-mai multe opţiuni posibile)
Totuşi,
se conturează o reacţie. Chiar dacă se mobilizează cu mai
puţine ifose decît celelalte grupuri ameninţate, chiar dacă –
cel puţin aceasta este opinia mea –, comit erori de strategie şi de
fixare a priorităţilor (luptînd, de exemplu, pentru un cotidian
retoroman în loc să ceară înainte de orice dezvoltarea televiziunii
retoromane şi în particular a programelor pentru copii), retoromanii sînt
mai puţin resemnaţi. În ultimii cincisprezece-douăzeci de ani,
au pornit o serie de iniţiative concrete pentru a încerca să
combată la rădăcină efectele discriminării, reclamînd
în paralel o atenuare a acestei discriminări. În acest sens, voi cita aici
încercarea de a se crea o retoromană de compromis între diferitele
idiomuri, aşa numitul „rumantsch grischun” care ar urma să fie
utilizată cel puţin acolo unde, din cauza divizării, în
relaţiile cu retoromanii este utilizată germana. Nu vă ascund
că aceasta provoacă imense probleme psihologice unei importante
părţi a populaţiei retoromane.
Populaţia
elveţiană şi-a dat seama de pericolul care ameninţă
retoromana. La 10 martie a anului curent (1996 n.tr.), Elveţia a acceptat
cu o majoritate de 2/3 din votanţi şi unanimitatea cantoanelor un nou
articol constituţional care face din retoromană o limbă
parţial oficială a Confederaţiei. Va trebui să vedem în
cele ce urmează ce vor face în practică responsabilii politici cu
acest mandat popular, deoarece totul va depinde de legea de aplicare care se
află în proces de elaborare. Acest vot a demonstrat totuşi că
problema se situează în primul rînd la nivel cantonal: acceptarea a fost
mult mai modestă în rîndul locuitorilor germanofoni din cantonul Grisons,
care constituie de-acum majoritatea, şi îndeosebi printre cei care
convieţuiesc alături de retoromani. Ne găsim în faţa
fenomenului de crispare frecvent întîlnit mai ales de-a lungul frontierei
lingvistice dintre limba dominantă şi limba discriminată.
Rezultatul votului din Grisons este evident de rău augur pentru întregul
mandat vizînd ameliorarea statutului retoromanei la nivel cantonal. Ne
găsim din nou în faţa problemei relaţiilor dintre majoritate
şi minoritate pe care spaţiul nu-mi permite s-o aprofundez.
Pentru a
reveni la ansamblul Elveţiei, votul mai sus menţionat permite mai
multe observaţii.
Chiar
dacă nu trebuie să ne facem iluzii cu privire la aspectul practic al
acestui angajament, elveţienii au demonstrat şi de
astă-dată că ţin la cvadrilingvismul naţional.
Pe de
altă parte, preocuparea pentru retoromană şi diferite evenimente
recente, în care principalele regiuni lingvistice au tendinţa de a se
înfrunta, au dus la conştientizarea faptului că
comunităţile lingvistice elveţiene nu numai că trăiesc
alături fără a se interesa prea mult unele de altele, ci mai
mult, că par a se îndepărta pur şi simplu unele de altele.
Există şi alte clivaje, în parte contrare, între oraş şi
sat bunăoară, între regiunile protestante şi catolice, zonele de
cîmpie şi zonele montane, etc care limitează efectele acestei derive.
Astfel, regiunea germanofonă Basel votează aproape întotdeauna la fel
ca majoritatea ariei de limbă franceză şi este, asemenea ei,
minorizată adesea de restul ţării. E îmbucurător că în
ultimii ani mulţi intelectuali, diverse instituţii şi o parte a
presei şi-au manifestat cu insistenţă preocuparea faţă
de acest fenomen.
Guvernul
federal a profitat de ocazia unei moţiuni referitoare la retoromană
pentru a propune camerelor un nou articol asupra limbilor care prevede în fine
un embrion de veritabilă politică lingvistică în Elveţia.
Disputele politice dintre partide, cantoane şi regiuni au edulcorat
considerabil proiectul iniţial, dar rămîne totuşi noul articol constituţional care, pe
lîngă ameliorarea statutului retoromanei şi o garanţie pentru
retoromană şi italiană, prevede expres îndatorirea
Confederaţiei şi a cantoanelor de promovare a înţelegerii
şi schimburilor dintre comunităţile lingvistice ale
Elveţiei.
În domeniul
şcolar, îndeosebi în învăţămîntul limbilor, mulţi
dintre responsabili încep să înţeleagă că Elveţia,
care s-a considerat mult timp pe culmea progresului, este pe cale de a fi
complet depăşită de multe ţări europene.
În rezumat,
Elveţia e departe de a fi „modelul” care s-ar voi şi care ar putea
deveni cu uşurinţă. Elveţia s-a poticnit sau pur şi
simplu a adormit pe drum, continuînd să sufere de o imperfecţiune
fundamentală în ceea ce priveşte statutul retoromanei. Mai mult
chiar, dincolo de o mîndrie care nu e dublată de prea multe efecte
practice, elveţienii sînt în mod surprinzător şi periculos de
indiferenţi unii faţă de alţii.
Totuşi,
şi aceasta este esenţial, Elveţia demonstrează că un
stat poate să existe perfect recunoscîndu-şi diversitatea
lingvistică, că are interesul să recunoască şi
să promoveze această diversitate. Elveţia are probleme, inclusiv
în ceea ce priveşte limbile sale, dar deşi a cunoscut cinci
războaie civile religioase, nu a cunoscut nicicînd tulburări violente
în chestiunea limbilor, tocmai pentru că a ştiut să reducă
conflictele potenţiale din acest domeniu şi mai ales a ştiut
să evite capcana naţionalismului lingvistic.
Traducere de
Smaranda Enache
*
Jean-Jacques Furer (n.1948) s-a dedicat studiului
istoriei limbilor, în special al limbilor europene ameninţate cu
dispariţia. Din 1980 s-a stabilit în cantonul helvetic Grison (les
Grisons) unde face cercetări statistice şi socio-lingvistice asupra
retoromanei şi italienei, lucrînd în paralel la întocmirea unui
dicţionar retoroman-francez.
Jean-Jacques Furer, La Suisse
et ses langues, studiu prezentat la seminarul internaţional „Relaţia
majoritate/minoritate–modele europene”, din 1–3 mai 1996, organizat de
Centrul Intercultural al Ligii Pro Europa la Tîrgu-Mureş