Noul parlament şi viitorul Scoţiei
Noul parlament şi viitorul Scoţiei
un
dialog între Alice Brown şi David McCrone
În această discuţie
dorim să situăm noul parlament al Scoţiei într-un context mai larg. Vom
împărţi, precum galii, ceea ce avem de spus în trei părţi: în primul rînd,
contextul istoric, apoi vom schiţa şi explica atribuţiile noulului parlament al
Scoţiei iar, în cele din urmă, vom privi în viitor atît de departe pe cît e
posibil. Toate aceste părţi sînt esenţiale. Dacă ignorăm istoria sau dacă o
tratăm ca şi cînd ziua de mîine nu ar exista, atunci nu vom înţelege cu
adevărat această problemă foarte semnificativă a înfiinţării unui parlament.
Toţi sîntem oarecum buimăciţi că ne-am trezit în mijlocul unei asemenea
probleme în istoria noastră. Făcînd parte din cercurile academice — în cazul
nostru ca sociologi şi politologi — daţi-ne voie să încercăm să clarificăm
aceste lucruri împreună. (...)
Daţi-ne voie să
începem cu istoria. Vom începe cu o simplicitate totală şi sperăm să fie una
folositoare. În orice caz, acesta va constitui punctul de plecare al discuţiei
noastre. Şi anume, faptul că Tratatul de Uniune din 1707 a fost „o căsătorie de
convenienţă” între Scoţia şi Anglia prin care Scoţia a obţinut accesul la piaţa
engleză din ţară şi, în special, din străinătate (lecţii învăţate în urma
dezastrului Darien), iar Anglia şi-a stabilizat graniţele şi relaţia
politico-militară cu Scoţia.
Î: Nu a fost oare
Scoţia păcălită să intre în Uniune? Ce părere ai despre faptul de „a fi
cumpărată şi vîndută pe aur englezesc”?
R: Nimeni nu poate
nega că banii şi-au schimbat stăpînul sau că Ducele de Hamilton ar fi avut o
(pretinsă) durere de dinţi în ziua prezentării „Protestului” final care a
contribuit la elaborarea tratatului. Totuşi, faptul că Uniunea a funcţionat şi
a rezistat sugerează că, oricare ar fi fost cauzele sale imediate, ea a ajuns
să fie o Uniunea stabilă, care se adaptează din mers la condiţiile mereu
schimbătoare.
Ideea în legătură cu
Uniunea a fost că, în multe cazuri, Scoţia profita de ambele lumi: accesul la
influenţa economică/politică, precum şi menţinerea şi dezvoltarea „societăţii
ei civile” — sistemele legislative, educaţionale şi religioase autonome,
precum şi administraţia locală (incluzînd sistemul monetar).
Î: Aşadar, Scoţia
nu a devenit o colonie a Angliei?
R: Nu — acesta este un
argument greu de susţinut, dat fiind faptul că scoţienii au păstrat controlul
asupra problemelor lor curente. Dacă privim la Irlanda şi Ţara Galilor, pe de
altă parte, putem găsi dovezi de colonialism englez (şi britanic). Este greu de
susţinut că scoţienii ar fi fost asupriţi. Mai degrabă, ei au fost asupritori
ai altor popoare, mai ales în Imperiul Britanic — „partenerii mezini” este
felul în care îi descrie Tom Nairn în ansamblul imperial. Aceasta nu înseamnă,
desigur, că toată lumea a profitat de pe urma Uniunii. A existat o opresiune
regională considerabilă (mai ales în regiunile muntoase) precum şi inegalităţi
între clasele sociale. Scoţienii îi asupreau pe scoţieni. Numai începînd cu
anii ‘45, guvernul britanic a acţionat unilateral, fără să se consulte cu
miniştri lui scoţieni.
Una peste alta, a
existat o mişcare minoră, totuşi, ca Scoţia să părăsească Uniunea sau să o
reformeze în aşa fel încît ea să deţină un parlament sau o adunare proprie.
S-ar putea pune atunci întrebarea:
Î: De ce nu poate
în acest caz să continue Uniunea în forma sa actuală?
R: Să ne reamintim
metafora noastră — că Uniunea a fost un mariaj de convenienţă. Cu alte cuvinte,
nu a fost rezultatul cuceririi Scoţiei de către Anglia; sau — dacă păstrăm
pentru moment metafora căsătoriei — pentru că scoţianul şi englezul s-au
îndrăgostit unul de altul şi au devenit Domnul şi Doamna Britanie. Ei au trăit
în aceaşi casă pentru că — şi atîta timp cît — le-a convenit acest lucru.
Î: Atunci de ce
pare să nu le mai convină scoţienilor?
R: Amintiţi-vă că este
o problemă de context: Marea Britanie a fost unul din cele mai mari şi mai
puternice state din lume începînd cu mijlocul secolului al XVIII-lea şi pînă la
sfîrşitul secolului al XIX-lea. Fără îndoială că scoţienii au deţinut o
influenţă cu mult mai mare decît ar fi avut pe cont propriu. Cu alte cuvinte,
Imperiul a fost foarte important pentru scoţieni — le-a furnizat pieţe, slujbe
în domeniul administrativ, putere, bani şi un statut cu mult peste aşteptările
lor. Scoţienii, de asemenea, au făcut şi ei un export de cultură prin
intermediul imperiului, mai ales de principii meritocratice şi de ceea ce
Thomas Carlyle a numit „puritanism scoţian”.
Î: Ce s-a schimbat?
De ce nu mai este convenabilă „căsătoria”?
R: Se află la mijloc
un joc complex de forţe diferite. În primul rînd, este vorba de pierderea
puterii economice şi politice a Marii Britanii, de sfîrşitul Imperiului.
Aceasta nu este o cauză suficientă, dar este stropul care umple paharul
evenimentelor secolului al XX-lea, mai ales din a doua jumătate a lui. Aceasta
este tema de fundal, dacă doriţi.
În al doilea rînd, pe
măsură ce Regatul Unit al Marii Britanii a devenit (treptat) democratic —
amintiţi-vă că a fost făurit, pentru a folosi expresia nimerit ambiguă a Lindei
Colley —, statul a fost din ce în ce mai mult implicat în problemele sociale şi
economice. A durat destul de mult timp ca acest lucru să se întîmple într-un
teritoriu în mod clasic laissez-faire, dar s-a întîmplat, mai ales
pentru că Regatul Unit al Marii Britanii a trebuit să urmeze exemplul statelor
mai „dezvoltaţioniste” ca Germania şi SUA la sfîrşitul secolului al XIX-lea.
Î: Aşadar, Marea
Britanie a devenit mai centralizată. Scoţienii nu au avut nimic de obiectat în
acest sens?
R: Ba da, atunci cînd
a contat, şi au obiectat şi împotriva propriilor politicieni care aveau
convingeri unioniste: gîndiţi-vă la obiecţia lui Walter Scott privind
schimbarea monetară care a erodat bancnota scoţiană.
În acelaşi timp, în
anii ’80 ai secolului trecut a fost înfiinţat în mod oficial Ministerul Scoţian
pentru o administrare mai eficientă a Scoţiei. Acest lucru a fost înfăptuit mai
ales pentru o guvernare tehnică mai eficientă, dar nu trebuie să pierdem din
vedere faptul că a fost implicat în acest lucru un grad considerabil de
„identitate naţională”. La urma urmei, nu s-a contestat niciodată în mod serios
faptul că un cadru de guvernare eficientă era cel scoţian.
Î: Au fost
scoţienii, în acest fel, atît scoţieni cît şi englezi?
R: Da. Este cu mult
mai dificil pentru noi astăzi să înţelegem pe deplin faptul că cineva putea fi
unionist şi naţionalist în acelaşi timp; că poate fi foarte mîndru că e scoţian
şi, în acelaşi timp, să aibă în vedere faptul că acest lucru îi dă
posibilitatea de a fi britanic în aceeaşi măsură (nu englez). Vom vedea mai
tîrziu că problemele identităţii sînt încă destul de complexe în ţara noastră. Întrebarea
cheie este de ce nu a durat această stare?
R: A existat o
contradicţie fundamentală în structura statului britanic care a devenit tot mai
mult un punct de tensiune: Regatul Unit al Marii Britanii era un stat „unitar”
(unii l-au numit un stat „unionist”, dar punctul cheie era că exista un singur
legislativ). În acelaşi timp, o parte importantă a administraţiei a rămas în
Scoţia — să ne amintim de instituţiile societăţii civile — şi acestea au
devenit mai puternice şi mai semnificative odată cu trecerea timpului. Pînă în
1950 cel puţin, orice proiect legislativ care se bucura de aprobarea
parlamentarilor scoţieni a fost în mod virtual acceptat, cu excepţia
chestiunilor constituţionale precum autoguvernarea. A existat întotdeauna o
tensiune potenţială între administraţia londoneză şi cea din Edinburgh şi
aceasta a crescut odată cu trecerea timpului.
Î: Cum se face
atunci că această tensiune a atins apogeul abia în a doua jumătate a secolului
nostru şi nu mai devreme?
R: Momentul de
răscruce l-a constituit cel de-al doilea război mondial. La un anumit nivel, el
a consolidat Uniunea foarte mult. Războaiele tind să facă societăţile mai
solidare, chiar dacă numai pentru un timp. Tom Johnston, Secretarul de Stat la
vrema războiului, a făcut din Ministerul pentru Scoţia un mecanism foarte
puternic, pe care guvernele care s-au sucesat, conservator precum şi laburist,
l-au folosit pentru a restructura economia scoţiană, îndepărtînd-o de modelele
învechite şi aflate în declin ale industriilor tradiţionale. De aici încolo,
putem începe să discutăm despre o agendă economică scoţiană distinctă şi
explicită în domeniul public. Acest lucru nu s-a produs pentru că laburiştii ar
fi devenit naţionalişti — nici pe departe. Acesta a fost momentul în care
laburiştii au dat înapoi în privinţa autoguvernării în interesul a ceea ce era
numit în acele zile „centralism democratic”.
Î: Cum rămîne însă
cu conservatorii, au jucat ei o carte naţionalistă?
R: Pînă la un punct.
Conservatorii nu s-au dat înapoi de la a pretinde că guverrnul laburist de după
război era anti-scoţian pentru că a centralizat puterea, inclusiv industriile
naţionalizate, la Londra. Conservatorii erau cu mult mai populari în Scoţia în
acea vreme, nu numai pentru că au jucat pe cartea scoţiană, dar — probabil mult
mai important — ei au atras o secţiune importantă a clasei muncitoare
protestante din Scoţia. Partidul lor a fost singurul care a cîştigat după
război (în 1955) 50 % din votul popular — în alianţă cu Unioniştii liberali.
Î: Ce nu a mers
totuşi bine în cazul lor?
R: Spus simplu, nu au
reuşit să se înnoiască. Au pierdut votul clasei muncitoare pe măsură ce religia
şi-a pierdut puterea în politică şi statul bunăstării a cîştigat în importanţă.
Nu au reuşit să atragă populaţia care, în Scoţia postbelică, îşi părăsea
vechile comunităţi atît în termeni geografici — îndreptîndu-se spre noile
oraşele, de exemplu — cît şi în termeni sociali — oamenii devenind mai mobili
din punct de vedere social odată ieşiţi din clasa muncitoare. Una peste alta,
aceştia au fost oamenii care au devenit conservatori, sau cel puţin liberali,
începînd cu jumătatea a doua a anilor ’50.
Î: Dar întrebarea
este de ce a contat aceasta în Scoţia?
R: Deoarece într-un
stat unitar, voinţa politică a majorităţii avea să depindă întotdeauna de felul
cum votează Anglia, ceea ce nu este nicidecum iraţional, englezii constituind
85 % din populaţia Regatului Unit al Marii Britanii. Problema era democraţia de
tip majoritar. Acest lucru nu a contat pentru un timp, pentru că Scoţia şi
Anglia au votat cu tărie pentru aceleaşi partide din momentul în care s-a
introdus sufragiul universal şi pînă în anii 1950, cînd totul a început să se
schimbe. De atunci, a existat o discrepanţă tot mai mare în destinul partidelor
de la nord şi de la sud de graniţă.
Î: Dar acest lucru
nu înseamnă pur şi simplu că scoţienii i-au votat pe laburişti?
R: Numai pînă la un
punct. Divergenţa dintre Scoţia şi Anglia se explică numai parţial prin
succesul laburiştilor în Scoţia (sau, mai degrabă insuccesul lor în Anglia).
Celelalte partide — în mod clar Partidul Naţional Scoţian (PNS), dar şi
liberalii (mai tîrziu liberal-democraţi) — s-au aliat pentru a se asigura că nu
va rămîne toată puterea de decizie în mîinile laburiştilor. La urma urmei,
laburiştii nu au deţinut niciodată majoritatea voturilor în Scoţia. Faptul că
au cîştigat majoritatea fotoliilor parlamentare este o urmare a sistemului
electoral bazat pe majoritate relativă.
Î: Care este locul
PNS în această poveste?
R: PNS a fost la locul
potrivit în momentul potrivit. Nu e o simplă coincidenţă că subiectul
petrolului din Marea Nordului a intrat pe scena politică odată cu PNS.
Amintiţi-vă: scoţienii au intrat în Uniune mai mult pentru motive economice. A
existat întotdeauna senzaţia că era mai avantajos pentru ei să facă parte din
Uniune — pînă cînd a apărut petrolul. Oricare ar fi în termeni economici
meritele sau dezavantajele, petrolul a avut un impact masiv asupra psihologiei
politice. Le-a permis scoţienilor să îşi imagineze o Scoţie independentă. De
aici sloganul clasic: E petrolul Scoţiei! Din punct de vedere legal, nu era,
dar sloganul a constituit un argument politic şi moral, iar petrolul a
contribuit la îndepărtarea unui obstacol important din calea susţinătorilor
independenţei.
Apelul cheie al PNS în
anii ’70 a fost către alegătorii scoţieni mobili, care lăsau în urmă vechea
Scoţie pentru locuri de muncă noi şi care presupuneau calificări noi şi pentru
noi structuri comunitare.
Î: Da, dar PNS s-a
ridicat şi a căzut foarte rapid în anii’70, nu-i aşa?
R: Da — cei 11
parlamentari ai săi din 1974 au scăzut, în 1979, la numai 2, şi votul lor,
practic, s-a înjumătăţit. Aceasta s-a întîmplat bineînţeles în urma alegerilor care
au adus-o pe d-na Thatcher la putere, platforma ei proclamînd revenirea la
starea iniţială a statului şi bazîndu-se pe o majoritate a voturilor englezilor
din sud. Problema partidului ei a fost că „statul” care era minimalizat în
Scoţia era tocmai statul scoţian — sau mai degrabă sectorul public, care jucase
un rol important nu numai prin furnizarea directă de locuri de muncă, dar şi
prin restructurarea economiei, în principal prin atragerea investiţiilor
interne. Casa St.Andrews şi nivelul local al statului în Scoţia au fost cei
care au ajutat economia să se transforme şi care au pus bazele unei simbioze
intense cu afacerile private.
Î: Ceea ce pare să
ne ducă la întrebarea: A
fost d-na Thatcher de vină?
R: Depinde pentru ce
anume. Cu siguranţă înţelegea prea puţin că Scoţia este o parte diferită a
Regatului Unit al Marii Britanii. Noi făceam aici lucrurile într-un mod
diferit. Partidul ei era foarte slăbit în Scoţia şi nu a reuşit să se adaptaze
unei noi Scoţii. Astfel, mesajul ei nu a fost receptat în Scoţia pentru că nu
exista un teren propice sau, dacă exista, era foarte restrîns. Thatcher a
crezut că Adam Smith era, după cum spunea chiar ea, „un scoţian de treabă”, dar
nu a reuşit să îi înţeleagă pe scoţieni, şi nici ei pe ea. Lovitura ei de teatru
a fost Predica de pe colină cînd în 1988 a ţinut o prelegere Bisericii
Presbiteriene a Scoţiei despre propriile sale concepţii cu privire la
Evanghelie. Aceasta s-a dovedit a nu fi o întîlnire a minţilor.
Pe de altă parte,
revendicarea înfiinţării unui parlament scoţian nu a fost opera ei. Acest lucru
a început cu mult înainte ca d-na Thatcher să apară pe scena politică. Totuşi,
ea a fost un catalizator, moaşa fără voie a autoguvernării scoţiene.
Î: Cum aşa?
R: Ei bine, baza
puterii ei erau englezii din sud. Ea vorbea în mare parte limba Angliei de
mijloc. Ea era ce era. Dar acest lucru nu a prins în Scoţia sau în Ţara Galilor
şi nici nu trebuia să prindă. Scoţia şi Ţara Galilor reprezentau doar 15 % din
electoratul britanic. Simbolismul contează mult în politică. Să luăm doar taxa
pe persoană: multă lume socoteşte că Scoţia a fost folosită ca teren de
testare. Ei, bine, nu a fost aşa. Conservatorii chiar au cerut introducerea
acestui impozit care să înlocuiască impozitul local pe proprietate din Scoţia
care fusese reevaluat în anii ’80. Ea, pur şi simplu, le-a dat ce au dorit. În
termeni electorali, acest lucru nu a avut nici un avantaj pentru nici una din
părţi. În 1987 conservatorii deţineau mai puţin de un sfert din totalitatea
voturilor şi nici măcar nu ar fi putut forma proverbiala echipă de fotbal
(cinci de o parte, totuşi, devenea o posibilitate). Era foarte clar că
indiferent de modul în care votează Scoţia, ea are un guvern ales de altcineva.
Atunci „deficitul democraţiei” a devenit parte a limbajului politicii scoţiene.
Î: Toate acestea
înseamnă că totul a durat pînă la doamna Thatcher. Nu a ieşit învinsă devoluţia
în urma referendumului din 1979? Şi este cert faptul că opoziţia era divizată?
R: Da şi nu. În 1979 o
majoritate (52%) a scoţienilor au votat în favoarea devoluţiei. Cu siguranţă,
nu era de ajuns întrunirea procentului de 40% care i-a fost impus guvernului
laburist, ce trăgea să moară, de către cei ostili constituirii unei adunări
scoţiene. La urma urmei, dacă nu votai — sau chiar dacă erai mort — se socotea
că ai votat împotrivă. Cînd laburiştii au căzut de la guvernare în 1979, odată
cu ei a căzut şi proiectul de lege pentru devoluţia Scoţiei. Guvernul
conservator care a urmat a emis o rezoluţie explicită prin care anula
proiectul. Laburiştii şi PNS s-au simţit trădaţi unul de celălalt (şi de
electorat) în 1979 şi, pentru un timp, s-au retras în umbră.
Î: Puşi în faţa
unui guvern într-atîta de englez la a cărui cîrmă se afla un lider într-atîta
de englez ca doamna Thatcher, de ce nu a avut succes PNS?
R: În noua politică de
clasă a anilor 1980, laburiştii erau într-o formă ideologică mai bună pentru a
forma o opoziţie în Scoţia. Ei au fost (re)convertiţi la autoguvernare
printr-un tertip al destinului politic. A fost insituită o convenţie a tuturor
partidelor — Convenţia Constituţională Scoţiană — pentru a duce mai departe
devoluţia. Toate partidele au fost invitate: conservatorii nu au avut însă nici
o relaţie cu această convenţie. La urma urmei ei erau şefii acum. PNS a venit
şi a plecat. El optase să urmărească o linie fundamentalistă în favoarea
independenţei, nimic mai puţin şi au fost aproape nimiciţi de dezastrul din
1979 şi de sprijinul acordat politicii altora. Aceasta s-a dovedit a fi în
avantajul laburiştilor. Convenţia Constituţională Scoţiană le-a permis
laburiştilor revenirea la gruparea care susţinea autoguvernarea. Parlamentarii
laburiştilor (excepţie făcînd reprezentantul părţii vestice a regiunii Lothian)
au semnat Revendicarea Drepturilor, în care se stipula faptul că scoţienii
aveau dreptul de a-şi alege propria lor constituţie. Scena era pregătită pentru
noi tipuri de politică. După un start electoral greşit în 1992, lovitura de
graţie a venit în mai 1997. Prima dată de la Legea reformei din 1832 nu a
existat nici un parlamentar conservator în Scoţia. Urma să ia fiinţă un
Parlament scoţian, dar nu înainte de un referendum. Am fi tentaţi să întrebăm
Î: Am mai văzut
asta — în 1979. De ce un nou referendum?
R: Bună întrebare.
Cînd Partidul Laburist a anunţat că, dacă va fi ales, va ţine un referendum,
mulţi dintre adepţii autoguvernării au fost foarte sceptici că aceasta ar duce
la o re-editare a lui 1979. S-a dovedit a fi o mişcare isteaţă a Partidului
Laburist. În primul rînd, a oprit campania Secretarului de Stat de atunci,
Michael Forsyth, care făcuse pînă atunci jocurile cu „taxa pe tartan”, cu alte
cuvinte, că instituirea unui parlament scoţian va duce la o ridicare a taxelor
şi, astfel, acesta va fi nepopular. În al doilea rînd, laburiştii au dorit un
mandat clar şi independent pentru parlament — pe care un referendum îl putea
oferi — pentru a curăţi pasajul dintre cele două Camere ale Parlamentului. Şi
ei îşi aminteau lecţia lui 1979, cînd guvernul şi proiectul său de lege cu
privire la devoluţie au fost tîrîte pînă la înfrîngere. Aceasta a fost o
moştenire importantă a răposatului John Smith care călăuzise Proiectul de Lege
a devoluţiei Scoţiei prin parlament şi care susţinuse referendumul ca pe un
mijloc de reflectare, în opinia sa, a dorinţei profunde a poporului scoţian. În
acest timp, guvernul a emis varianta proprie a proiectului de lege în două luni
de la alegerea sa. Proiectul a devenit un best-seller.
Campania în sine i-a
găsit pe laburişti, liberal-democraţi şi PNS — care sub Alex Salmond şi-au
domolit atitudinea fundamentalistă în privinţa devoluţiei — înhămaţi în aceeaşi
cursă avînd ca ţintă înfrîngerea campaniei stîngace împotriva devoluţiei, dusă
de un Partid Conservator înfrînt şi demoralizat.
Î: A fost guvernul
surprins de rezultat?
R: Cred că da. În
noaptea numărării voturilor referendumului şi înainte de anunţarea
rezultatelor, plutea o anumită tristeţe în foaierul Centrului de Conferinţe de
la Edinburgh, dacă nu pentru rezultatul la întrebarea întîi (Credeţi că ar
trebui să existe un parlament scoţian?), atunci pentru întrebarea a doua —
întrebarea referitoare la variaţia impozitelor, şi o tristeţe în special
privind rezultatul voturilor. Pesimismul a fost depăşit. Susţinerea a fost de 3
la 1 pentru principiul constituirii unui parlament; 2 la 1 pentru a doua
întrebare; şi un rezultat final de 60% care, dată fiind caracterul perimat al
evidenţelor electorale, era de fapt echivalentul a 67% potrivit unor evidenţe
actualizate. Raportat la rezultatele pe care le obţin de obicei
referendumurile, acestea erau cu adevărat respectabile. Cercetări precum
Studiul Referendumului Scoţian indică faptul că alegătorii sînt mult mai
interesaţi de posibilele acţiuni ale unui parlament scoţian decît ale celui din
Westminster.
Guvernul s-a grăbit să
treacă legea prin Parlament înainte de Crăciun. Clauza 1 (1) spunea clar:
„Se instiuie un parlament scoţian”.
Î: Ce va face noul
parlament scoţian, ce puteri va deţine? Pe de altă parte, ce responsabilităţi
îi vor reveni Parlamentului de la Westminster?
R: În esenţă, orice
prerogative care nu au fost explicit rezervate Westminster-ului, sînt delegate
parlamentului scoţian. Acesta este reversul a ceea ce a fost propus pentru
Camera legislativă scoţiană în 1979. Să începem aşadar cu aria de
responsabilităţi rezervate Londrei:
Puteri Rezervate:
• Constituţia
Regatului Unit al Marii Britanii
• Politica Externă a
Regatului Unit al Marii Britanii, inclusiv relaţiile cu Europa
• Apărarea şi
Securitatea naţională a Regatului Unit al Marii Britanii
• Protecţia graniţelor
• Sistemul fiscal, economic
şi monetar al Regatului Unit
• Pieţe comune pentru
produsele şi serviciile Regatului Unit
• Legislaţia muncii
• Securitatea socială
• Reglementarea unor
anumite profesiuni
• Siguranţa şi
reglementarea transportului
• Aspecte ale
sănătăţii, medicinei, mass-media şi culturii.
Edinburgh-ul va avea
următoarele responsabilităţi.
Puterile
Parlamentului scoţian:
Toate ariile
nerezervate, incluzînd:
• Sănătate
• Învăţămînt (de la
învăţămîntul primar pînă la învăţămîntul superior)
• Instruirea
• Guvernarea locală
• Asistenţa socială
• Spaţiile locative
• Dezvoltarea
economică
• Transportul
• Legislaţia şi
afacerile interne
• Mediul înconjurător
• Agricultura,
pescuitul şi silvicultura
• Sportul şi artele
• Cercetarea şi
statistica
Î: Nu este aceasta
reţeta ideală de conflict? Cum se pot împărţi puterile în asemenea mod?
R: Ei, bine, multe
ţări fac acest lucru. La urma urmei, sistemele federale sînt bazate pe
diviziunea responsabilităţilor guvernamentale.
Î: Da, dar aici nu
este vorba de federalism, nu-i aşa?
R: Nu, dacă te referi
la federalismul din SUA sau Germania unde fiecare stat sau regiune are puteri
similare. Acela este federalism simetric. Există, desigur, şi federalism
asimetric. În Spania, de exemplu — care se descrie ca un „stat al
autonomiilor” — naţiunile istorice — Catalonia, Ţara Bascilor şi Galicia,
toate au mai multe puteri decît regiunile Spaniei. Se pare că sistemul
fucnţionează destul de bine.
Î: Atunci de ce nu
avem şi noi federalism?
R: Ei, bine, într-un
fel este chiar ceea ce se întîmplă dacă punem la socoteală Adunarea Ţării
Galilor, cea a Irlandei de Nord şi parlamentul Scoţiei. Este asimetric,
bineînţeles, dar deschide regiunilor engleze posibilitatea de a forţa obţinerea
unei autonomii regionale mai mari. Dacă ne gîndim la federalismul simetric,
atunci sînt două probleme legate de acesta: Anglia este prea mare pentru a fi o
regiune de sine stătătoare — 85% din populaţie trăieşte aici; şi în al doilea
rînd, nu poţi împărţi uşor Anglia în regiuni, sau aştepta ca ele să îşi
formuleze propriile revendicări. Pur şi simplu acest lucru nu este realizabil.
Dar, bineînţeles, aceasta lasă, totuşi, loc întrebării:
Î: De ce ar trebui
Scoţia să obţină mai mult decît alţii?
R: Pentru că ea
totdeauna a fost o naţiune în cadrul statului Britanic, nu o regiune. Ne
întoarcem din nou la analogia noastră cu căsătoria de convenienţă. Scoţia a
fost unul din partenerii fondatori ai Marii Brtianii şi a deţinut întotdeauna
un grad semnificativ — şi în continuă creştere — de delegare de competenţe
începînd cu 1707. A fost mai mult o devoluţie administrativă decît politică. Un
alt motiv este că Scoţia a avut o legislaţie separată încă din timpul Uniunii.
În multe moduri,
constituirea unui parlament va conferi transparenţă şi democraţie proceselor pe
care Ministerul pentru Scoţia le controla deja. Scoţia are, de asemenea,
sistemul ei juridic propriu pe care nu îl are Principatul, dar Provincia nu va
avea puterea de a crea legislaţie primară.
Î: Şi nu ar trebui
să i se dea aceste puteri?
R: Dacă le doreşte la
timpul potrivit, de ce nu le-ar avea? Devoluţia puterii în acest mod nu este un
joc cu sumă nulă, în care dacă Scoţia primeşte mai multă putere, atunci
celelalte naţiuni şi regiuni nu o mai pot avea. Este o chestiune de revendicare
politică. De exemplu, cererea Ţării Galilor de delegare a puterii a fost mai
puţin puternică decît cea a Scoţiei, şi guvernul a trebuit să cîntărească cu
atenţie cît de multe sau cît de puţine competenţe să delege Adunării Galeze
pentru a-i spori şansele la referendum. Dacă se oferă un grad prea mare de
devoluţie, atunci unii ar putea vota împotrivă; în timp ce dacă se oferă mai
puţin, atunci ar fi alţii care ar putea vota împotrivă — este ceea ce numim
problema uşii batante. Trebuie să judeci foarte bine în ce parte înclini
balanţa pentru a duce la maximizarea voturilor pozitive, oricare ar fi
motivele. După cum ştim, în Ţara Galilor a fost o cursă umăr la umăr.
Î: Nu va genera un
parlament scoţian conflicte cu Westminster-ul?
R: Nimic nu este
inevitabil în politică, dar conflictul — condus în mod deschis şi înţelept —
constituie însăşi substanţa politicii: cine obţine ceea ce va trebui dezbătut
şi hotărît cu seriozitate. Dînd vina pe altcineva — de pildă, Westminster-ul
pentru problemele tale — nu îţi va face ţie, or sistemului nici un bine.
Există şi potenţiale
probleme cu două tăişuri:
Securitatea socială,
spre exemplu, este o putere rezervată, dar beneficierea de spaţiuu locativ este
o competenţă delegată. Merită să fie urmărit cum va funcţiona aceasta în
practică, mai ales dacă guvernul duce la îndeplinire intenţia sa de a reforma
sistemul asistenţei sociale. Putem observa, de exemplu, felul în care
variaţiile teritoriale ale nivelului de beneficiere se armonizează cu
variaţiile salariale şi în preţurile locuinţelor.
În mod similar,
politica macro-economică este păstrată de Westminster, dar constituie un punct
de convergenţă care de fapt ghidează economia în timpurile noastre care sînt
ale pieţelor globale. Folosirea unor rate ale dobînzilor foarte mari pentru a
domoli economia unor anumite regiuni ale Regatului Unit al Marii Britanii în
timp ce alte părţi resimt nejustificat această domolire, este încă un domeniu
potenţial care merită atenţie. Deja am observat plîngeri din partea unor
regiuni ca Nordul Angliei în legătură cu echilibrul dezavantajos dintre
inflaţie şi şomaj.
Mass media
audio-vizuală este o altă sferă mult mai proeminentă în ultimul timp. De
exemplu, ar trebui să existe o alternativă locală a ştirilor de televiziune în
Scoţia şi ar trebui ca BBC–ul din Scoţia să aibă mai multă putere delegată?
Această întrebare şi-o pun multe „filiale” scoţiene ale diferitelor organizaţii
din Regatul Unit al Marii Britanii, în contextul existenţei unui parlament
scoţian. Şi, bineînţeles, este de presupus ca parlamentul scoţian să dezbată
toate chestiunile legate de Scoţia, inclusiv acelea rezervate Westminster-lui.
O problemă cheie sînt banii:
Î: Cum va fi
finanţat parlamentul?
R: În primul rînd prin
subvenţia în bloc care deja există şi care se bazează pe ceea ce se numeşte
formula Barnett. Aceasta înseamnă că există un buget de 15 miliarde lire
sterline. Parlamentul va avea puterea să crească sau să descrească rata de bază
a impozitului pe venit stabilită de Parlamentul Regatului Unit al Marii
Britanii de un maxim de 3 penny la lira sterlină. Acest lucru înseamnă că
Parlamentul Scoţiei va avea dreptul să decidă cum va distribui bugetul alocat
de 15 miliarde lire sterline pentru diferitele arii de responsabilitate. Poate
decide să direcţioneze orice fonduri suplimentare spre proiecte specifice.
Î: Nu se va alătura
acestor complicaţii şi sistemul de votare al Parlamentului Scoţiei?
R: Haideţi să conturăm
ce implică de fapt sistemul de votare:
• 129 de membri ai
Parlamentului Scoţian (MPS)
• aleşi după o formă a
sistemului membrului supleant (SMM)
• majoritatea va fi
aleasă din 73 de circumscripţii
• ceilalţi 56 de
membrii — „membri supleanţi” — vor fi aleşi de pe listele de partid alcătuite
pentru fiecare dintre circumscripţiile Parlamentului european actual (7 din
fiecare cele 8 circumscripţii europene).
• alegătorii vor avea
două voturi:
— pentru o
circumscripţie electorală a Membrilor Parlamentului scoţian
— pentru partidul
politic pe care îl aleg
• voturile pentru
circumscripţia electorală a membrilor parlamentului scoţian vor fi calculate pe
baza întrunirii unei majorităţi relative (de exemplu, candidatul care primeşte
cele mai multe voturi va fi ales)
• voturile pentru
membrii supleanţi vor fi calculate pe baza circumscripţiei electorale
parlamentare europene. Locurile vor fi alocate prin ajustări pentru a reflecta
procentajul voturilor primite de partidele politice
• partidele sînt libere
să-şi construiască propriul mecanism pentru a asigura o reprezentare paritară
femei/bărbaţi.
În abordarea problemei
eligibilităţii pentru parlamentul scoţian, guvernul a afirmat în Proiectul de
lege că ţine să atragă în cursa pentru Parlamentul Scoţiei candidaţii
diferitelor comunităţi care reprezentă o paletă cît mai largă de interese. În
particular guvernul acordă mare importanţă oportunităţilor egale pentru toţi —
inclusiv femeilor, membrilor minorităţilor etnice şi oamenilor cu handicapuri
fizice. În document se comentează: „toate partidele politice care oferă
candidaţi pentru parlamentul scoţian trebuie să îşi aducă aminte de acest fapt
în procesul intern de selecţie al candidaţilor”. Acesta este sistemul. Cum
rămîne cu politica?
Î: Care este rezultatul
cel mai probabil în termeni politici?
R: Este puţin probabil
că vreun partid să întrunească o majoritate absolută. Acest lucru va afecta,
desigur, dominaţia tradiţională a laburiştilor în Scoţia. Trebuie să ne amintim
însă că această dominaţie este una de locuri parlamentare, şi nu de voturi. De
exemplu, la alegerile electorale din 1997, laburiştii au cîştigat 78% din
locurile din Scoţia, dar la un procent de 46% de voturi.
Donald Dewar a făcut
cunoscut rezultatul posibil; scriind în jurnalul nostru, Afaceri scoţiene,
el spunea:
„Schimbările aduse
sistemului electoral sînt curajoase după orice standarde şi, într-adevăr, unii
dintre colegii mei de partid mai puţin caritabili consideră sistemul electoral
proporţional ca o formă de sprijin caritabil aproape fără precedent în politica
scoţiană.” (Dewar, număr
special al jurnalului Afaceri scoţiene, 1998:9)
Este probabil ca
laburiştii să fie cel mai mare partid, dar nu să obţină majoritatea absolută.
Orice partid trebuie să cîştige 65 de locuri pentru aceasta. Este posibil un
guvern de coaliţie, probabil între laburişti şi liberal-democraţi, aceşti din
urmă partenerii laburiştilor în Convenţia Constituţională Scoţiană în anii 1980
şi 1990.
Î: Cît de
predictibil va fi votul? Nu vor vota oamenii pentru acelaşi partid pentru care
votează de obicei?
R: Nu neapărat, din
două motive. În primul rînd, anchetele şi sondajele de opinie sugerează că
electoratul face distincţia dintre alegerile pentru Westminster şi alegerile
pentru Holyrood. Laburiştii sînt cu mult înaintea Partidului Naţional Scoţian
în alegerile pentru Westminster (de la 15 pînă la 20 procente), dar decalajul
este probabil mult mai mic în alegerile pentru parlamentul scoţian. Sondajele
de opinie recente îi descriu pe laburişti şi PNS ca fiind umăr la umăr atît la
votul pentru o majoritate relativă cît şi la cel pe baza listelor de voturi ale
partidelor. Dată fiind întîietatea laburiştilor la primul vot, este posibil ca
partidul lor să devină cel mai mare, cîştigînd aproximativ 50-55 locuri faţă de
45-50 ale Partidului Naţional Scoţian. Nu trebuie să fiim surprinşi de
diferenţa dintre voturile londoneze şi cele din Edinburgh. La urma urmei, în
alegerile autonome din Catalonia, naţionaliştii au obţinut aproximativ 40% din
voturi, în timp ce socialiştii au avut doar 25%. Repartiţia voturilor este
inversă în alegerile pentru instituţiile de nivel naţional.
Î: Ai afirmat că
există şi un al doilea motiv pentru care oamenii ar putea vota diferit.
R: Avînd loc două
voturi în loc de unul, asta adaugă o notă distractivă şi de imprevizibilitate.
Studiul alegerilor din 1997 şi studiul referendumului scoţian sugerează că
aproape o treime din electorat îşi va împărţi voturile între mai multe partide,
fapt care va avea cu adevărat relevanţă în opţiunea alegătorilor laburişti şi a
PNS. De exemplu, aproximativ două treimi din alegătorii laburişti aleg PNS ca a
doua variantă şi două treimi din alegătorii PNS aleg laburiştii ca a doua
variantă a lor.
Î: Cum aşa? Nu sînt
ei duşmani de moarte?
R: Depinde de ce vrei
să spui. Laburiştii sînt în favoarea devoluţiei, iar PNS în favoarea
independenţei. Totuşi, analiza noastră privind comportamentul şi atitudinile
alegătorilor arată că ambele partide sînt de centru-stînga şi se află în
competiţie pentru aproximativ acelaşi tip de voturi, care în Scoţia sînt
majoritare. Simpatizanţii laburiştilor şi ai PNS sînt aproape toţi de
centru-stînga în aproape toate problemele. Grupul mult mai restrîns de
alegători ai conservatorilor (numai 17% optează pentru conservatori în primul
şi în al doilea rînd, faţă de 56% pentru laburişti şi 41% pentru PNS) formează
aripa de dreapta. Liberal-democraţii care deţin 29% ca opţiune primă sau
secundă a alegătorilor se situează undeva la mijiloc, dar mai apropiaţi de
laburişti şi de PNS decît de conservatori.
Î: Ce va putea
influenţa modul în care vor vota oamenii în mai anul viitor?
R: Avem două dovezi;
studiul efectuat imediat după alegerile din mai 1997 şi unul similar după votul
referendumului din septembrie. Ambele sugerează că electoratul este influenţabil
de trei factori. Factorul cu maximum de influenţă este despre cine socoteşte
electoratul că lucrează pentru interesele Scoţiei. Conservatorii au ieşit prost
la acest punct, pe cînd PNS a ieşit foarte bine. Al doilea factor de influenţă
este ce fel de politici doresc oamenii să urmărească parlamentul. Electoratul
scoţian este în mai mare măsură de centru-stînga decît cel britanic, astfel
încît orice partid care se înscrie în acest curent, este bine văzut. Al treilea
factor, şi aici unii ar putea fi surprinşi, este atitudinea faţă de
independenţă. Cînd spui acest lucru, automat se ridică o întrebare:
Î: Nu este acesta
un parlament devoluat? Ce legătură are cu independenţa?
R: Adevărat, dar
electoratul nu pare să facă distincţiile clare implicate în această întrebare.
De exemplu, oamenii au mari aşteptări din partea eficacităţii parlamentului
scoţian, şi sînt optimişti în legătură cu faptul că parlamentul va oferi
oamenilor obişnuiţi un drept mai mare de decizie în modul în care Scoţia este
condusă, vor avea o voce mai puternică în Regatul Unit al Marii Britanii şi în
Europa. Atitudinea faţă de independenţă va deveni o problemă cheie în politica
scoţiană. Aproximativ patru din zece alegători doresc independenţa. Aceasta nu
este o majoritate bineînţeles, dar aproximativ 60% din scoţieni, indiferent de
ceea ce preferă, se aşteaptă ca independenţa să fie cîştigată în decursul a 20
de ani. Aceasta înseamnă că ea nu mai pare de neconceput.
Î: Nu sînt sigur că
mi-ai răspuns la întrebare. Ce legătură are asta cu independenţa?
R: Ei, bine,
susţinătorii independenţei nu le pot avea pe amîndouă. Dacă parlamentul
devoluat funcţionează, dacă oamenii îşi socotesc satisfăcute aşteptările,
atunci vor putea afirma că scoţienii pot să-şi poarte singuri de grijă şi vor
vrea să facă mai mult. Dacă, pe de altă parte, parlamentul nu va avea impactul
scontat, ei pot argumenta că este din cauză că nu are suficientă putere, ceea
ce numai independenţa o poate oferi.
Î: Nu înseamnă
aceasta că afirmaţia făcută de unii anterior cum că devoluţia este o pantă
alunecoasă ar fi în cele din urmă adevărată?
R: Nu. Nimic nu este
inevitabil în politică şi avem toate motivele pentru a putea intra în joc. Va
depinde doar de electorat dacă independenţa se va produce sau nu. Ea nu poate
fi pur şi simplu scoasă de pe agenda politică.
Haideţi să aruncăm o
privire asupra scenariilor. Este adevărat că dacă PNS poate mobiliza
preferinţele politice şi dacă acest fapt va fi cuplat cu absenţa unei
ostilităţi profunde pentru independenţă, partidul va putea înregistra mari
progrese electorale. Una din descoperirile cruciale ale analizei noastre este
aceea că scoţienii diferă de restul britanicilor în privinţa politicilor de
urmat tocmai în domeniile rezervate Westminster-ului — securitate socială,
politică economică, iar învăţămîntul este aria politică în care scoţienii
diferă cel mai mult de restul britanicilor. Aceasta este, bineînţeles, o putere
care a fost delegată.
Dacă guvernul nu va
face progrese în ce priveşte problema sărăciei şi îmbunătăţirea economiei, atunci
PNS se va afla pe o poziţie puternică. Totuşi, PNS încă trebuie să treacă peste
obstacolul reprezentării proporţionale pentru a cîştiga puterea. Şi, dacă o va
face şi cînd o va face, va trebui să convingă electoratul ca printr-un
referendum să voteze pentru independenţă.
Î: Laburiştii nu
pot face nimic?
R: Ba da. Laburiştii
sînt cel mai mare partid din Scoţia, cu o prezenţă enormă în toate aspectele
vieţii scoţiene. Sistemul electoral actual îi poate spori susţinerea în
alegeri, dar laburiştii constituie o parte centrală a consensului
social-democratic în Scoţia şi a făcut parte din el mai mult timp decît PNS.
Obiectivul partidului este de a dezvolta o atitudine independentă faţă de
Londra, pentru a deveni un partid scoţian laburist autentic, un lucru de la
care a reuşit să se eschiveze pînă acum. Aceasta înseamnă să susţină cauza
scoţiană chiar atunci cînd Partidul Laburist Britanic este de altă părere. Nu
este imposibil. Partidul Socialist din Spania şi cel din Catalonia au fost tot
timpul puşi în faţa acestui lucru. Depinde, de asemenea, de liberal-democraţi,
de posibilii lor parteneri de coaliţie, de a-i menţine pe laburişti oneşti cu
ei înşişi.
Î: Nu ai menţionat
nimic despre conservatori. Ei nu mai prezintă nici o relevanţă în momentul de
faţă?
R: Nu se poate anula
cel mai vechi partid politic din Scoţia. Totuşi, el se află într-o anumită
dezordine. Continuă să rămînă în ghetto-ul în care s-a retras încă din 1950.
Aflarea la putere pentru 18 ani, din 1979 pînă în 1997, a dăunat foarte mult
conservatorismului scoţian. El nu a deţinut un mandat independent la nord de
graniţă. Are putere, dacă vreţi, dar nu susţinere. El se confruntă cu trei
probleme acum în Scoţia. În primul rînd, ei reprezintă o atracţie doar pentru o
minoritate care are opinii ferme de dreapta. Celelalte partide din Scoţia sînt
mult mai mult apropiate de valorile politice şi preferinţele politice ale
scoţienilor. Mai mult de 90% din cei care se consideră neconservatori se
aşteaptă ca aceştia să activeze în interesul Scoţiei „numai pentru un timp” sau
„aproape niciodată”. Ei sînt consideraţi un partid anti-scoţian. Şi în cele din
urmă, sînt „împovăraţi” cu moştenirea unui parlament căruia i s-au opus
vehement. În timp ce partidul scoţian începe să se obişnuiască, dacă nu să
iubească, cu delegarea puterii, există elemente la sud de graniţă — asociate cu
naţionalismul englez — care sînt mult mai ostile.
Aceasta ridică o
întrebare care pare în ochii multora drept un lucru îngrijorător:
Î: Nu este cumva
naţionalismul de orice fel — englez sau scoţian — bazat pur şi simplu pe o
rivalitate, sau chiar ură, etnică? Nu cumva parlamentul Scoţian nu ar face
altceva decît să deschidă această cutie a Pandorei?
R: Cred că există o
serie de neclarităţi în această problemă. Pentru început, să ne referim la
problema naţionalismului englez. Englezismul este o creatură foarte curioasă şi
neobişnuită în măsura în care este implicit, şi în care este confundat cu a fi
britanic. Identităţile naţionale — ori naţionalitatea — de obicei trebuie să
aibă un „altul” în contrast cu care să se poată identifica. Mă întreb dacă
Scoţia este „altul” pentru Anglia în vreun mod semnificativ. Noi nu sîntem nici
destul de mari şi nici destul de importanţi pentru a conta. Cred că ar trebui
să aruncăm o privire spre Europa continentală — spre Franţa şi/sau Germania —
pentru acest lucru. În al doilea rînd, avem multe dovezi că oamenii din Anglia
nu sînt ostili devoluţiei scoţiene. Cred că s-ar putea descrie poziţia lor ca
fiind situată între o susţinere reţinută şi neutralitate.
Î: OK. Dar nu este
oare Anglia pentru noi acel „celălalt”? Parlamentul nu va resuscita atitudinea
etnică anti-engleză?
R: Fără a dori să par
vanitos, mă îndoiesc de aceasta foarte mult. Să mai privim o dată dovezile.
Părţi ale mass-mediei au activat din greu pentru a găsi dovezi de
anti-englezism, este un fel de profeţie care îşi provoacă împlinirea. Nu avem
nici o dovadă, fie în atitudine, fie în comportare, că anti-englezismul ar fi
în creştere. Chiar mai mult, s-ar putea afirma că avînd un sistem electoral în
care Scoţia are un deficit de 18 ani, ar fi fost într-adevăr de presupus
crearea un curent anti-englezesc.
În urma studiilor
noastre avem dovezi chiar mai puternice. De ce votează oamenii un parlament
scoţian? Ei, bine, aţi putea spune că aşa îşi exprimă etnicitatea lor scoţiană.
Plauzibil, dar incorect. Identitatea naţională a jucat un rol minor în modul în
care s-a votat în septembrie trecut. De exemplu, 72% din populaţia care s-a
autoidentificat drept scoţiană a votat în favoarea înfiinţării parlamentului.
La fel au făcut 63% din cei care s-au autoidentificat drept britanici.
Sprijinul acordat parlamentului scoţian atît de amplu s-a reflectat în
majoritatea clară a fiecărui grup social: atît femeile cît şi bărbaţii; clasa
muncitoare şi clasa de mijloc; atît bătrînii cît şi tinerii; atît catolicii cît
şi protestanţii, ş.a.m.d.
Î: Ce este, dacă nu
o exprimare a etnicităţii, dorinţa de înfiinţare a unui parlament scoţian?
R: Pe scurt: oamenii
din Scoţia au votat pentru un parlament pentru că s-au aşteptat ca acesta să le
îmbunătăţească viaţa. Poziţia socială, identitatea naţională au jucat un rol
mic în decizia de a vota sau nu pentru parlament. Acesta este motivul pentru
care, la o adică, oamenii au votat ca parlamentul să deţină competenţa
modificării impozitelor. Mulţi s-au aşteptat ca impozitele să crească, dar
acest lucru nu a contat foarte mult în modul în care au votat în septembrie şi
aceasta din cauză că se aşteptau, de aseemenea, ca aceste impozite mai mari să
fie utilizate cu înţelepciune pentru asistenţa socială şi în beneficiul social,
şi pentru ameliorarea economiei, a şomajului, a învăţămîntului, a domeniului
sanitar ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, se pare că se acţionează în virtutea unei
agende bazate mai mult pe dimensiuni „civice” decît „etnice”. Este mai puţin o
problemă de origine şi strămoşi, şi mai mult una de rezidenţă şi angajament.
Este important să
subliniem acest punct. Am menţionat faptul că există un consens
social-democratic în Scoţia. Adevărat, el nu este într-atîta de diferit de cel
al altor regiuni din Marea Britanie, dar valorile şi preferinţele politice ale
scoţienilor sînt mai apropiate de centru-stînga decît cele ale restului Marii
Britanii. În particular, ei sînt mai pregnant în favoarea unui tip mai puţin
exclusivist de şcoală, a distribuirii mai echilibrată a bunăstării, în favoarea
suportării unor impozite mai mari dar care să asigure servicii mai bune. În
concluzie, Scoţia este mai socialistă, mai liberală şi mai puţin
britanic-naţională decît restul Angliei.
Î: Vrei să spui că
scoţienii au încetat să mai fie britanici?
R: Nu. Am spus mai puţin
britanici. Este adevărat că oamenii din Scoţia mai degrabă afirmă că sînt
scoţieni decît britanici (42% la 36%) şi dau prioritate faptului de a fi
scoţieni. Fără îndoială, ei continuă să aibă identitate dublă; aproximativ 70%
din scoţieni acceptă faptul de a fi „britanic” drept parte a naţionalităţii
lor. Bineînţeles că oamenii vor apela la termenii „scoţian” şi „britanic” în
funcţie de context şi de ceea ce ei consideră mai potrivit la momentul
respectiv. De exemplu, cînd am cerut oamenilor, în studiul referendumului,
să-şi decline naţionalitatea, 33% din ei au spus că sînt scoţieni, nu
britanici. Aceasta în comparaţie cu 23% din studiul alegerilor de anul trecut.
Este probabil că acest lucru a fost influenţat de faptul că referendumul a fost
un eveniment „scoţian”. „Scoţianismul” a fost mai izbitor decît în contextul
alegerilor britanice. Cu alte cuvinte, oamenii sînt destul de complecşi în
legătură cu eticheta de identitate la care apelează în contexte diferite.
Problema rămîne, totuşi, că fiind scoţian mai debragă decît britanic este pe
muchie de cuţit în aceste zile. Am putea întreba:
Î: Unde duc toate
acestea? Este devoluţia o punte spre independenţă aşa cum speră PNS? Sau este sfîrşitul
drumului?
R: Ar trebui să avem
puteri supranaturale ca să putem răspunde. Să analizăm însă opţiunile înainte
de a încheia. Vechiul status quo — de a nu avea nici un fel de
parlament, altul decît cel de la Westminster — nu mai este o opţiune. Am observat
că ai folosit în întrebarea ta cuvîntul „devoluţie”. În sensul strict, aceasta
înseamnă „devoluţia” puterii şi a responsabilităţilor. Aş putea să-ţi cer să-mi
îndeplineşti dorinţele, dar ele sînt dorinţele mele. Aceasta este devoluţia.
Enoch Powell a afirmat odată că puterea delegată este putere reţinută. Aceasta
înseamnă că responsabilitatea principală — suveranitatea, dacă doreşti — rămîne
la Westminster. Cred că asta este ideea pe are o are primul ministru. Puterea
rămîne la el — în calitate de membru al Parlamentului Britanic (el a spus
englez, dar cred că a vrut să spună britanic).
Î: Şi-atunci care
este alternativa?
R: Termenul de
„autoguvernare” a intrat în circulaţie de cînd liberalii au încercat să o
introducă în Irlanda, în anii 1880. Ei au fost înfrînţi în încercarea lor de
către Unioniştii intransigenţi, iar restul a devenit istorie. În multe
privinţe, totuşi, termenul a supravieţuit şi după aceea. Este, bineînţeles,
ambiguu — poate să însemne devoluţie în sensul pe care l-am folosit noi — ca şi
guvernare proprie, un alt termen ambiguu. El a fost folosit chiar şi ca
echivalent al independenţei totale.
Î: Nu este asta un
talmeş-balmeş conceptual?
R: Numai dacă crezi că
aceste probleme au fost tranşate şi rămîn încremenite în viaţa politică reală.
Problema este că nu sînt. Este preferabil să priveşti întreaga chestiune ca pe
un proces, nu un eveniment. Autoguvernarea se poate întinde de la o devoluţie
concepută într-un mod îngust pînă la autonomie şi independenţă oficială. Este
un continuum de putere. La urma urmei, există un al treilea jucător pe această
scenă — Uniunea Europeană — da, o altă uniune. Cine ne poate spune unde ne vom
trezi în această geometrie variabilă a puterii în secolul următor?
Î: Cît va dura
aceasta?
R: Am fi tentaţi să răspundem
că va dura cît va dura. Amintiţi-vă metafora care am folosit-o în deschidere —
căsătoria de convenienţă. Locul Scoţiei în Uniune de la 1707 încoace constituie
o parte importantă a istoriei noastre. Am comite o mare greşeală să negăm
aceasta. Marea ei forţă a stat în capacitatea ei de a se adapta la circumstanţe
schimbătoare. Uniunea — cea cu Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord — nu
este cea în care am intrat la 1707. Această Uniune va conta pentru scoţieni
dacă — şi atîta timp cît — va fi avantajoasă. Noul Parlament este o adaptare
majoră la condiţiile economice, politice şi sociale de la sfîrşitul secolului
al XX-lea. Ne-am putea aştepta ca acest fapt să dea Uniunii Britanice (care se
găseşte în Uniunea Europeană) un nou avînt. Istoricii susţin că singura uniune
acceptabilă pentru scoţieni în anul 1707 era aceea care le oferea controlul
asupra instituţiilor sociale, a societăţii civile. Acest lucru este acum şi mai
adevărat.
Î: Nu ar trebui să
privim mai degrabă spre viitor decît spre trecut?
R: Într-adevăr. Dar
dacă nu învăţăm din trecut, este posibil să îi repetăm greşelile. Problema este
că s-ar putea să trăim într-o lume mai confuză, din punct de vedere
constituţional vorbind, decît cea pe care am moştenit-o. Suveranitatea politică
nu mai este un joc cu sumă nulă — dacă a fost vreodată. Scoţia a fost
confruntată cu acest fapt din momentul intrării în Uniunea Britanică în 1707.
Un parlament nou ar putea să pună în lumină această problemă a suveranităţii şi
a responsabilităţii într-un mod nou, dar acest fapt nu e inevitabil. Trebuie să
ne obişnuim să împărţim puterile între diferite nivele iar, în cazul scoţian,
aceasta va implica o discuţie despre relaţiile dintre nivelul scoţian
(naţional), britanic (statal) şi european (supra-statal). Ce formă va lua
această împărţire, rămîne de văzut. q
Traducere de Lia Conţiu
*
David McCrone, specialist în sociologia
comparată a naţionalismului, autor al volumelor: The Sociology of
Nationalism: tomorrow’s ancestors (1998); The Scottish Electorate: the
1997 general election and beyond (1999); Politics and Society in
Scotland (1996); Scotland — the Brand: the making of Scottish Heritage
(1995); Understanding Scotland: the sociology of a stateless nation
(1992).
Alice Brown,
politolog, profesor la Universitatea din Edinburgh, co-autoare a volumelor The
Scottish Electorate (Macmillan, 1998), Politics and Society in Scotland
(Macmillan, 1996, 1998), Gender Equality in Scotland (EOC, 1997) şi
A Major Crisis? (Dartmouth, 1996).
David McCrone şi Alice Brown, A New Parliament
and Scotland's Future, dezbatere susţinută în cadrul Lothian European
Lecture, Edinburgh, 9 noiembrie 1998, şi publicată cu acordul autorilor.