În căutarea meciului pierdut
În căutarea meciului pierdut
Analiză de discurs sub
pretextul unui eveniment sportiv
Attila Z. Papp
Tema studiului de faţă
o constituie analiza unui segment din sfera publică românească: este vorba de
ecoul, sau mai exact, ecourile de presă din România pe marginea meciului de
hochei, considerat decisiv, dintre Ungaria şi România, desfăşurat în Sala
Sporturilor din Budapesta la 28 martie 1998 în cadrul grupei „C” a
campionatului mondial. Un astfel de exerciţiu însă nu poate fi pe deplin
steril. El nu poate fi redus exclusiv la universul presei deoarece, pentru o
mai bună înţelegere a problemei, trebuie luate în considerare atît anumite
evenimente din trecutul sportiv mai apropiat/îndepărtat al României, cît şi
publicitatea evenimentului amintit, trăirea pe viu, comentarea lui ca subiect.
Trebuie să menţionez
de la bun început că organele de presă analizate nu pot fi considerate
reprezentative din punct de vedere al criteriilor strict ştiinţifice. Ziarele
nu au fost selectate după un eşantion dinainte stabilit, ci mai curînd după
regula bulgărelui de zăpadă, adică atenţia mea de cercetare s-a îndreptat
îndeosebi spre acele ziare în care, într-un fel sau altul, am dat peste
evenimentul amintit.1 Analiza s-a extins în egală măsură la presa naţională şi locală, cît şi
la cea de limbă română, respectiv maghiară din România. Metoda folosită nu a
fost o analiză de conţinut în sens clasic, ci mai degrabă o „clasterizare”: am
grupat articolele, respectiv fragmentele de articol legate de tema dată pe baza
similitudinilor existente (stilistice, lingvistice etc.). În a doua jumătate a
studiului, grupurile rezultate le-am comparat între ele, astfel că, odată cu
aşezarea lor într-un cadru teoretic mai larg a devenit posibilă şi
interpretarea oarecum psiho-politică a acestora.
Abordarea sociologică
a confruntării şi a prezenţei în sfera publică a meciului de hochei dintre
echipele de seniori ale României şi Ungariei se justifică din mai multe puncte
de vedere. Ca în cazul oricărui eveniment sportiv internaţional, şi aici se pune
în mod firesc problema sferei identitare, adică, a susţine selecţionata unei
anumite ţări presupune în primul rînd o identificare cu echipa şi, prin
aceasta, cu ţara respectivă. Legătura cu o echipă (condiţia de suporter)
conţine aşadar şi elemente (nu totdeauna reflectate) de indentitate, de
cunoaştere, de nivel atitudinal, respectiv emotiv-afective, care constituie
părţi ale parcursului vieţii individuale sau ale comunităţii create anterior
(Hadas şi Karády, 1995). Pe seama evenimentului cercetat ar fi însă dificil de
construit în mod unanim ideal-tipurile suporterului maghiar şi român, pentru că
între cele două selecţionate există multiple inter-relaţii, etnia antrenorilor
şi a jucătorilor nesuprapunîndu-se cu (fosta sau actuala) cetăţenie. Bunăoară, antrenorul
selecţionatei maghiare, ca şi cîţiva jucători ai săi provin din România, în
prezent fiind însă cetăţeni maghiari. Pe de altă parte, aproximativ jumătate
dintre jucătorii selecţionatei române sînt de etnie maghiară, o parte a lor
însă bătînd pucul ca jucători legitimaţi în Ungaria. Se poate spune deci, că
jucătorii celor două echipe au ajuns „om la om” încă înainte de începerea
meciului. În ce priveşte condiţia de suporter vom mai reveni asupra ei în acest
studiu.
Picanteria situaţiei
ne-o oferă în continuare „segregarea internă” a selecţionatei române. S-a
întîmplat ca, în februarie 1998, la un meci dintre Steaua Bucureşti şi S.C.
Miercurea Ciuc desfăşurat în Capitală, jucătorii celor două echipe să se
încaiere, iscîndu-se astfel un fel de mini-scandal româno-maghiar. O parte a
jucătorilor care s-au confruntat atunci fac parte şi din selecţionata română,
la campionatul mondial desfăşurat la Budapesta trebuind deci să lupte umăr la
umăr în aceeaşi echipă. Noroc că mulţumită regulilor existente în hochei, un
astfel de conflict intern, printr-un mic compromis, poate fi dezamorsat:
deoarece în acest sport jucătorii sînt organizaţi pe linii, care pe parcursul
jocului se schimbă între ele, antrenorul român a decis ca jucătorii maghiari să
fie aşezaţi în linii separate. Astfel s-au format aşa-numitele „linii
secuieşti”.
Pentru o prezentare
mai completă a celor întîmplate însă trebuie să facem o mică paranteză. După
amintita dispută „româno-maghiară” de la Bucureşti, băieţii secui, neavînd
încotro, au fost puşi în faţa următoarei dileme: cum e mai bine, să accepte
convocarea la naţionala română, acceptînd totodată prin aceasta să fie
coechipieri cu foştii lor „duşmani” sau, invocînd nedreptăţile care li s-au
făcut, să refuze invitaţia de a juca laolaltă cu bucureştenii? În sprijinul
primei variante veneau argumentele de ordin financiar: (şi) în România este
destul de greu să trăieşti doar din hochei, o participare internaţională
presupunînd în schimb beneficii materiale şi, desigur, un anumit capital
simbolic. A doua variantă ar fi putut funcţiona în cazul în care cei din
Miercurea Ciuc, invocînd, aşa cum spuneam, umilinţa la care au fost supuşi,
şi-ar fi asumat auto-izolarea etnică, atitudine care ar fi condus în acelaşi
timp la o fundătură pe planul realizărilor în competiţiile sportive.
Am considerat
importantă această detaliere a situaţiei pentru că ea scoate clar în evidenţă
tensiunile dintre identitatea de cetăţean şi identitatea etnică, sau altfel
spus, ale condiţiei adeseori paradoxale a statutului de minoritar. În cazul
minoritarului, o identificare etnică radicală poate echivala deseori cu un
dezavantaj în sfera economică sau pe planul mobilităţii sociale. Continua
(re)producere a delimitărilor etnice este mai greu de convertit în capital
material.2
Politică şi sport în
sfera publică
Într-un spaţiu public
dezvoltat în cîmpul comunicaţional dintre sfera personală şi cea publică, şi
politica şi sportul apar ca „jucători” permanenţi, e drept, fără a-şi etala
capacităţile în aceeaşi măsură şi cu aceleaşi şanse. În presă, sportul doar
„acompaniază” politica, el putînd fi regăsit de obicei — în ziare sau în
ştirile de radio sau televiziune — în umbra politicii, acolo îşi trăieşte
aparenta sa autonomie de zi cu zi. Chiar dacă sportul, ca eminenţă cenuşie, este
mereu prezent în sfera publică, el ajunge în prim-plan abia atunci, cînd
într-un fel sau altul devine o temă pivot, cînd interesul şi percepţia
consumatorilor de presă pot fi exploatate. Pentru aceasta însă nu este de ajuns
ca un eveniment sportiv să fie internaţional, aceasta nu înseamnă automat că el
va avea şi capacitatea de a capta atenţia. Fără a intra în detalii, vom scoate
acum în evidenţă doar acele proprietăţi ale sportului prin care el poate naviga
nestingherit, ca partener egal, prin virtualitatea sferei publice. Mai concret,
este vorba despre agresivitatea sa seducătoare (asigurată de spectaculozitate),
respectiv de agresivitatea latentă. Odată înecat în agresivitate un eveniment
sportiv poate deja conta pe un loc privilegiat în topul temelor din sfera
publică. Un sport, cu cît începe să ajungă un caz de interes general, cu atît
se va distanţa de adevărata sa menire şi va începe să capete conotaţii
politice.
Legătura cea mai
evidentă dintre sport şi politică se realizează deci prin intermediul agresivităţii.
Deşi politicii i-ar plăcea să pozeze în Făt-Frumos, prin intervenţia sa în
diferitele forme de manifestare agresivă, îşi dezvăluie de fapt propria sa
agresivitate. Politica şi sportul, domenii aparent separate, se întrepătrund în
dimensiunea lor agresivă sau potenţial agresivă: politica agresează sportul,
iar sportul politica, şi toate acestea sub privirile noastre — în sfera
publică.
De ce am am ales
tocmai cazul violenţei (simbolice) — într-o analiză a raportului dintre
politică şi sport — va deveni mai clar în cele ce urmează. În sfera publică,
atît politica, cît şi sportul se manifestă ca acte lingvistice, limba fiind în
acelaşi timp, şi purtătorul şi contrariul violenţei potenţiale. Paul Ricoeur
(1998) susţine că „violenţa şi limba formează perechi contradictorii în care
măsura fiecărei părţi este strict delimitată, dimensiunea unuia ajustîndu-se
după cea a celuilalt”. Scopul analizei ziarelor din România a fost acela de a
surprinde comentariile conturate în jurul evenimentului pus în discuţie. Cîteva
dintre scenariile identificate de noi conţin destule elemente care aparţin
tocmai vocabularului tematicii violenţei.
Scenarii în sfera
publică
Să urmărim aşadar în
continuare cum au trăit, respectiv cum au reflectat ziarele româneşti şi
maghiare meciul de la Budapesta, care, după un avantaj de două goluri al
echipei României s-a încheiat cu victoria de 3-2 în favoarea reprezentativei
maghiare. Prin scenarii înţelegem constructe care relatează istoria partidei şi
condiţiile desfăşurării ei, acestea folosind ca un fel de bază de legitimare în
interpretarea evenimentului. Un scenariu însă nu reiese neapărat dintr-un
singur ziar. Mai mult. El poate fi surprins ca un tot unitar prin strîngerea
laolaltă a semnelor distinctive comune reportajelor apărute în diferitele
organe de presă sau prin îmbinarea acestora. Mare parte însă a scenariilor
formate în sfera publică românească reprezintă cadre interpretative lansate în
van, o înregimentare publică fără existenţa vreunei dezbateri. Pe de altă
parte, între presa românească şi cea maghiară nu s-a format nici un dialog, în
aceste ziare de limbi diferite comentariile apărute fiind absolut opuse.
A. Scenarii
româneşti
A.1. Scenariul
creării ţapului ispăşitor
Conform acestui
scenariu cauza înfrîngerii echipei române o constituie arbitrul elveţian, idee
care figurează ca argument irefutabil în aproape toate ziarele româneşti.
Scenariul sună în felul următor: în prima treime a meciului selecţionata română
conducea cu 2-0, deoarece pînă atunci arbitrajul fusese încă acceptabil (Ziua,
30 martie), dar în timpul pauzei, Kercsó, antrenorul maghiar, i-a făcut o
vizită arbitrului (Cotidianul, 31 martie), după care a dispărut, fără ca
cineva să ştie unde (Ziua, 30 martie). În a doua treime şi-au făcut
apariţia aliaţii maghiarilor — arbitrii (Adevărul, 30 martie) şi, „cu
ajutorul considerabil al acestora, maghiarii au reuşit să învingă cu 3-2” (Curentul,
30 martie).
Crearea ţapului
ispăşitor este un fenomen cunoscut în psihologia socială: cînd propriul grup
este afectat de evenimente negative, de lucruri negative este mult mai la
îndemînă ca răspunderea să fie atribuită unui factor extern sau unui complex de
factori externi, decît să se evalueze capacităţile reale ale in-group-ului.
În cazul de faţă avem de-a face cu tipul de ţap ispăşitor „ad hoc” (Allport,
1977). Emoţionalitatea caracteristică condiţiei de suporter a ajuns aici într-o
fundătură şi indignarea emoţională face ca atenţia să fie îndreaptă spre o
persoană concretă — arbitrul vinovat.
Scenariul următor este
o continuare a celui anterior, şi lărgeşte cadrul interpretativ existent cu noi
elemente.
A.2. Scenariul
conspirativ
Conform acestui
scenariu, dintre arbitrii, cel care i-a ajutat cel mai mult pe maghiari a fost
centralul elveţian; şi a făcut-o într-un mod atît de evident încît compatriotul
său, preşedintele Federaţiei Internaţionale de Hochei, a trebuit, de ruşine, să
părăsească sala (Ziua, 30 martie). „Organizatorilor” (sic!) le-a reuşit
foarte des, chiar depăşind limitele fair-play-ului, să exploateze la
maxim avantajul terenului propriu. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că
rezultatul incredibil de 14-0 al partidei Ungaria-Lituania a servit la scutirea
echipei maghiare de emoţiile unui eventual rezultat de egalitate3 (Adevărul, 30 martie). Publicul
maghiar s-a comportat într-un mod care era uşor de anticipat: într-o română
foarte „coerentă” (sic!) au adresat hocheiştilor români invective pe care
tiparul nu le suportă (Cotidianul, 31 martie). La Budapesta românii au
fost batjocoriţi. După ce autobuzul care transportase selecţionata în capitala
ungară a fost spart de nişte indivizi, ei au furat maşina de spălat, marca
Whirpool, cumpărată în capitala ungară cu 500 de dolari de către şoferul român
(Ziua, 28 martie). Meciul România-Ungaria nu a fost nimic altceva decît
un „jaf pe gheaţă”. Conform acestui discurs, dacă naţiunea tot a fost furată,
era important ca persoane independente din afară sau chiar politicienii să ne
întărească această credinţă. Am putut astfel afla cum, conform unui oarecare
Ilici Milivoi, fost arbitru internaţional, „nu încape nici o îndoială că
arbitrii au acţionat împotriva României” (Ziua, 30 martie).
Printre politicienii care au dat declaraţii s-au numărat Valeriu Tabără (PUNR)
şi Gheorghe Dumitraşcu (PSDR). Amîndoi au fost de părere că este „o
nedreptate strigătoare la cer” faptul că Ungaria n-a fost în stare să
cîştige decît cu ajutorul arbitrului elveţian. „Pînă cînd vom suporta să fim
furaţi?” îşi pune întrebarea poetico-politică, şi purtînd grija naţiuni, Tabără
(Ziua, 31 martie).
Toată lumea este
împotriva noastră — s-ar putea lamenta cititorul român urmînd această logică.
Ungurii, la înţelegere cu elveţienii, ne-au furat ceea ce ne aparţinea de
drept, pentru ca după aceea să îşi împartă probabil prada. Acest fapt este
demonstrat şi de scurta ştire apărută tot în Ziua, şi potrivit căreia
selecţionata ungară n-ar mai fi intrat în posesia celor 20.000 de dolari
promişi în caz de victorie. Ziaristul îşi pune întrebarea: „Oare, premiul
cuvenit jucătorilor unguri, nu a fost primit tocmai de principalul răspunzător
de calificarea echipei ungare, arbitrul elveţian Danny Kurmann?” (Ziua,
31 martie). În acest cadru interpretativ devine evident că forţele obscure
lucrează fără odihnă, dar va veni şi ceasul dreptăţii, momentul marii
demascări: „aşteptăm revanşa pe terenul nostru” (Ziua, 30 martie).
A.3. Scenariul
tehnicist-pragmatist
Acest scenariu
reprezintă opusul celor anterioare şi se bazează pe relatări de o precizie cît
se poate de detaliată a cauzelor profesionale care au dus la înfrîngerea reprezentativei
române. Nereuşita echipei române poate fi pusă astfel pe seama greşelilor din
apărare şi din atac, la care se adaugă concepţia antrenorului în selectarea
jucătorilor, precum şi indisciplina dovedită în timpul jocului. Mai mult, în
acest discurs, această înfrîngere nu are sens să o atribuim nici unei
rezultante a secretelor de culise pro-maghiare. „Să fim sinceri şi să ne
recunoaştem greşelile!” (Gazeta Sporturilor, 31 martie).
Este de menţionat că
unele elemente ale acestui scenariu pot fi regăsite şi în ziarele citate
anterior, dar numai în cazuri rare şi complet izolate. Conştientizarea
înfrîngerii (şi în acest caz este totuna ce calificativ îi dăm ratării şansei
de calificare) ridică problema perspectivei: „Încotro?” (România
Liberă, 30 martie).
A.4. Neutralitate
informaţională
Felul de a vorbi
caracteristic acestui scenariu se defineşte prin distanţarea de orice
denaturare, aici existînd doar informaţii şi fapte concrete. La două dintre
ziare această neutralitate trebuie menţionată. Primul este cotidianul naţional Evenimentul
Zilei. Celălalt organ de presă este cotidianul de limba română care apare
în judeţul Harghita. În acest caz neutralitatea etalată este explicabilă: atîta
timp cît în Secuime hocheiul reprezintă în primul rînd o „afacere maghiară”,
presa românească locală se ţine departe de acest gen de evenimente. Şi chiar
dacă ar dori să se implice, ea n-ar putea-o face pentru că n-ar putea să se
identifice emoţional cu maghiarii, şi nu şi-ar putea asuma nici scenariile de
căutare a ţapului ispăşitor sau explicaţiile conspirative dictate de presa
centrală. Oricum, în nici un caz nu s-ar putea opune spiritului, specificului
sferei publice locale tocmai la Miercurea Ciuc.
*
În cele de mai jos,
pentru o mai bună înţelegere a discursului public al presei maghiare din
România, vom schiţa pe scurt principalele elemente ale amintitei sfere publice
locale.
Hocheiul pe gheaţă are
în Secuime o tradiţie de mai multe decenii. În regiune, atît Miercurea Ciuc cît
şi Gheorgheni pot fi considerate drept centre, ambele aşezări avînd şi
patinoare artificiale. Între cele două oraşe are loc o concurenţă acerbă,
inclusiv prin dezvoltarea anumitor canale de „mobilitate”: jucătorii mai
talentaţi ai echipei din Gheorgheni ajung la Miercurea Ciuc, iar la rîndul lor,
anumiţi jucători ai echipei din Ciuc ajung mai departe la echipele bucureştene
(dacă nu altfel, pentru a-şi satisface stagiul militar). Deoarece în Secuime
sînt puţine ramurile sportive care pot fi reprezentate cu succes pe plan
naţional este de înţeles de ce dorinţa de a fi suporter se manifestă cel mai
pregnant în jurul hocheiului4 . La Miercurea Ciuc pînă şi una dintre cele mai impozante statui din oraş
reprezintă tot un jucător de hochei. De aceea nu este deloc întîmplătoare
concepţia larg răspîndită în oraş conform căreia: „cine nu practică hocheiul
(sau nu asistă măcar la meciurile de hochei) nu este din Miercurea Ciuc”.
Meciul de hochei reprezintă aici o quasi-sărbătoare. În grupuri mai mari sau
mai mici, tineri şi bătrîni, toţi participă la cîte un derby, iar după meci —
conform unuia din subiecţii noştri — „evenimentele mai pot fi comentate încă
vreo trei zile”. La toate acestea se mai adaugă încă cel puţin două elemente:
primul, despre care am mai vorbit, îl reprezintă faptul că aici hocheiul este
considerat o „chestiune maghiară”, în cadrul echipei din Ciuc nefiind nici un
jucător cu nume românesc, în ciuda faptului că, potrivit ultimului recensămînt,
16% din populaţia oraşului este de naţionalitate română. Celălalt element, cel
care face ca atmosfera sărbătorească să devină mai încinsă, este consumul de
alcool. Potrivit unuia dintre subiecţii intervievaţi de noi, 30-40% dintre
suporterii unui meci sînt beţi. În aceste condiţii nu este de mirare că pe
parcursul unei partide de hochei desfăşurate în cîmpul informaţional-public
(Bíró-Gagyi, 1996), se manifestă o anumită sinceritate agresiv-structurală:
dacă situaţia sau partida are o miză mare, respectiv dacă participanţii
(jucători, spectatori) o trăiesc ca atare şi apar prejudecăţile, se poate întîmpla
orice, de la respingere verbală pînă la linşaj. Ştiinţific am putea formula şi
în felul următor: între jucători, spectatori sau arbitrii pot apărea, în
diferite combinaţii, interacţiuni agresive. De obicei se şi întîmplă cîte ceva,
căci, aşa cum mărturisea unul din hocheiştii echipei din Ciuc: „visul
oricărui hocheist este de a bate un arbitru”. Desigur, mecanismul relatat aici
nu reprezintă o caracteristică exclusivă a celor din Ciuc, şi nu e valabil doar
pentru hochei. În cazul nostru este acum important faptul că în sfera publică
locală hocheiul, cu toate ritualurile sale, reprezintă o parte organică a
identificării etnice: „băieţii din Ciuc”, în ciuda echipamentului care le
acoperă tot corpul, poartă şi semne etnice. Dar aceste elemente se modifică
contextual: hocheistul din Miercurea Ciuc acasă este secui, la Bucureşti este
maghiar sau „bozgor” (apatrid), iar la Budapesta este român. Această stare
cameleonică impusă din exterior poate fi cel mai bine definită probabil ca şi condiţie
de secui (şi nu trebuie să uităm că în selecţionata română care a jucat la
Budapesta au fost şi aşa-numitele „linii de secui”), a cărei principală
caracteristică este contradicţia, ca sinteză internă a tendinţelor de orientare
opusă. Condiţia de secui este caracterizată pe de o parte de o dublă separare,
iar pe de altă parte, de o dublă integrare. Dubla separare înseamnă că secuiul
nu este nici maghiar, nici român, iar dubla integrare că secuiul este în
acelaşi timp şi maghiar şi român. Aşa cum am menţionat, toate acestea
reprezintă stări determinate contextual.
În continuare ne putem
pune pe bună dreptate întrebarea: cum s-a raportat sfera publică informală
locală la meciul discutat de noi. Pe baza unor discuţii de asemenea informale
am putut surprinde manifestarea pesonală a acestei paradoxale stări de secui.
Aş face cunoscute, în acest sens, două exemple semnificative
L-am întrebat pe unul
din subiecţii noştri cu cine a ţinut în meciul Ungaria-România. Răspunsul a
venit spontan: „Cu românii, logic, nu?” „Şi cînd în reprezentativa română n-au
mai evoluat jucătorii din Miercurea Ciuc, ci numai români, cu cine ai ţinut?”
l-am întrebat din nou. După un moment de tăcere şi şovăială, răspunsul său a
fost următorul: „Pentru cine lucrezi tu de fapt?” Din acest dialog edificator
putem deduce că atîta timp cît cunoaşterea contextului este evidentă (la urma
urmei, discuţia se purta la Miercurea Ciuc, adică printre „secui”), simpatia
faţă de echipă este logică: un locuitor al oraşului Miercurea Ciuc
susţine într-adevăr echipa locală, dar dacă întîmplător jucătorii oraşului său
evoluează în reprezentativa română, atunci este logic că trebuie să ţină
cu echipa României. În schimb, a ţine cu o selecţionată „curată” a României în
care joacă exclusiv jucători români, este ceva greu de imaginat pentru un
suporter din Miercurea Ciuc. Ajunşi în acest moment, contextul considerat a fi
cunoscut fiind pus la îndoială, partenerul meu de discuţie a răspuns cu o
întrebare, vrînd să clarifice care element al „eului său secuiesc” să fie scos
în evidenţă. Se poate observa că nici fidelitatea faţă de echipă nu este
unanimă, în astfel de situaţii persoana care se bucură de păcătoasa condiţie de
secui, binecuvîntată de paradoxuri, este de fapt un semi-suporter: ea nu se
poate identifica cu întreaga echipă decît prin intermediul unei părţi a ei.
Dacă această parte de echipă lipseşte, identificarea cu întregul este pusă sub
semnul întrebării.
O altă discuţie
clarifică însă celelalte nuanţe ale condiţiei de „semi-suporter”. Şi în acest
caz întrebarea care am pus-o subiectului nostru de interviu a fost aceea dacă
în timpul meciului România-Ungaria a susţinut echipa maghiară sau pe cea
română. Răspunsul a sunat în felul următor: „La începutul meciului, pînă cînd
au condus românii, am ţinut cu ei. Dar cînd a mi-a fost clar că echipa
română nu se va califica am devenit şi eu suporterul echipei maghiare, m-am
gîndit că totuşi ar fi mai bine ca la sfîrşitul meciului să ascult imnul
maghiar”. Strategia semi-suporterului în acest caz se manifestă — atunci cînd
contextul iniţial devine incert — prin identificarea eului secuiesc cu
elementul maghiar, el menţinîndu-şi integritatea etnică fără ca deznodămîntul
partidei să-i poată produce vreo decepţie.
Pe măsură ce, la
nivelul sferei publice maghiare, ne îndepărtăm geografic de Secuime, balanţa
simpatiei faţă de echipă înclină tot mai mult, latent sau deschis, spre
reprezentativa maghiară. În timp ce în cazul unui maghiar din Cluj este evident
că „trebuie” să ţină cu reprezentativa ungară, pentru suporterul din Miercurea
Ciuc, aşa cum am putut vedea în exemplul de mai sus, acest lucru nu este nici
pe departe atît de evident.
Scurta prezentare a
sferei publice informale maghiare explică supraîncărcarea cu note etnice a
scenariilor care se conturează în presa de limbă maghiară. În acest sens se
poate observa un anumit paralelism între spaţiul public formal şi cel informal.
B. Scenarii
maghiare (din România)
Din mai multe puncte
de vedere ziarele maghiare din România prezintă o cu totul altă imagine a
evenimentelor. În cele ce urmează voi încerca să identific cîteva tipuri ale
discursului maghiar din România, pentru ca apoi, comparînd scenariile conturate
în presa de diferite limbi, să încerc relevarea cîtorva caracteristici ale
sferei publice maghiare şi române.
B.1. Scenariul
detaliat-tehnicist echilibrat
Acest tip de discurs
comentează partida cu detalierea de rigoare încercînd să fie obiectiv în sensul
că scoate în evidenţă atît greşelile cît şi virtuţile celor două echipe. De
exemplu: „un frumos gol românesc”, „Super-Levente (portarul maghiar — n. a.)
oferă o super-prestanţă”, „pe gheaţă, cele două echipe au fost aproximativ
egale, dar din primul pînă în ultimul minut atmosfera incendiară creată de
suporteri a dat aripi în primul rînd echipei lui Kercsó”. (Hargita Népe,
30 martie), sau „pînă la următoarea reuşită, ambele echipe au practicat un
hochei de bună calitate” (Szabadság, 30 martie).
B.2. Scenarii
pro-maghiare
Acest discurs se
bazează pe două elemente faptice: primul este acela că evoluează în presa de
limbă maghiară, iar al doilea, că jumătate dintre jucătorii selecţionatei
române sînt de naţionalitate maghiară. Tipurile de discurs care sînt construite
pe susuţinerea jucătorilor maghiari, respectiv a echipei Ungariei, se manifestă
deopotrivă în mod mascat şi deschis. În cele ce urmează voi expune două din
tehnicile formelor mascate ale discursului pro-maghiar.
B.2.a. Scenariul
pro-maghiar latent
Cei intervievaţi de
ziarişti după meci sînt practic numai maghiari. O imagine aşa-zisă obiectivă
despre partidă ne-o putem forma printre altele, de la jucătorii maghiari din
reprezentativa română, de la un specialist în hochei din Miercurea Ciuc
(evident maghiar) (Erdélyi Napló, 7 aprilie), eventual de la
preşedintele Federaţiei Maghiare de Hochei sau de la antrenorul selecţionatei
maghiare (Romániai Magyar Szó, 30 martie). Am pus accentul mai întîi
doar pe alegerea celor intervievaţi, nu şi pe analiza ideilor exprimate de
aceştia. Dar simplul fapt că în presa maghiară din România aproape toţi cei
întrebaţi au fost maghiari (nu e mai puţin adevărat că într-unul din ziare
figurează şi opinia de după meci a antrenorului român), ne duce evident la
concluzia că există o oarecare preferinţă structurală mascată. Adică se naşte
pe drept cuvînt întrebarea, de ce nu joacă nici un rol în sfera publică
maghiară şi cealaltă parte (adică „românii”)?
O altă tehnică a
părtinirii mascate se leagă tot de selectare: în ziare sînt prezentate mai ales
meciurile echipei naţionale maghiare, respectiv atenţia mai mare se îndreaptă
spre aceasta. Selectarea ştirilor ce se ascund în spatele comentariilor care
privesc evenimentele reprezintă realmente un indiciu al potenţialei condiţii de
suporter. Tehnicile mascate ale scenariilor pro-maghiare servesc la trasarea
delimitărilor etnice, şi pot fi interpretate ca filtre ale sferei publice în a
căror permeabilitate etnia joacă un rol important.
B.2.b. Scenariul
deschis pro-maghiar
Discursul deschis
pro-maghiar se desfăşoară pe mai multe direcţii. Una dintre ele se bazează pe
evidenţierea simbolurilor naţionale ale Ungariei şi pregătesc cititorul pe plan
emoţional pentru victoria maghiară: „în contrast cu obiceiurile campionatelor
mondiale de hochei, Imnul a răsunat în stil maghiar” (Szabadság, 30
martie), „rolul de gazde le-a revenit iarăşi celor echipaţi în roşu-alb-verde”
(Népújság, 24 martie), „sumedenia de steaguri maghiare, goarne, tobe,
indicau că suporterii sînt gata pregătiţi”. (Harghita Népe, 30
martie).
O altă dimensiune este
oferită de detalierea tensiunilor existente în cadrul reprezentativei române (conflictul
româno-maghiar) privite din perspectivă maghiară. „Cei mai buni jucători ai
echipei române au fost băieţii maghiari” (Népújság, 31 martie), „după
părerea mea, destul de multe explică şi faptul că din echipa noastră — Sport
Club Miercurea Ciuc — numai doi jucători au evoluat în finală”, antrenorul
român „n-a folosit jucătorii Sport Clubului” (Erdélyi Napló, 7 aprilie).
„Din cei 7 hocheişti cîţi a dat Sport Clubul din Miercurea Ciuc naţionalei,
doar cinci au avut şansa de a juca la campionatului mondial. Iar în
finală, selecţionerul i-a trimis pe gheaţă doar pe Nagy şi Elekes …” (Harghita
Népe, 30 martie).
A treia dimensiune a
scenariului deschis pro-maghiar poartă masca tehnicismului: acest tip de
discurs „explică” pe un ton de analiză obiectivă de ce promovarea naţionalei
ungare în grupa „B” a campionatului mondial fost evidentă. Iată sistemul de
argumentare: „campionatul maghiar este mai tare decît cel român”, în Ungaria
„se pune un mai mare accent pe creşterea tinerelor speranţe”, „în Ungaria funcţionează
mai multe patinoare decît în România”, „naţionala s-a pregătit mai mult şi mai
serios decît cea română” (Harghita Népe, 30 martie). Conform
acestei linii interpretative, deci, în Ungaria e un adevărat paradis al
hocheiului.
Formele deschise sau
mascate ale scenariilor pro-maghiare pot fi considerate totodată şi ca „ochiade
etnice”: presa maghiară din România, pe parcursul creării propriei identităţi,
tinde să se baricadeze cu elemente etnice. În timp ce faţă de tovarăşii lor de
etnie, respectiv faţă de ţara-mamă, manifestă o complicitate bazată pe
încredere, faţă de majoritatea română are un comportament indiferent sau
negativ. Această din urmă atitudine se concretizează prin scenariul următor.
B.3. Scenariul
„anti”-Român(ia)
Am mai menţionat că prin
scenariu înţelegem transpunerea ulterioară a evenimentului în sfera publică,
expunerea acestuia. Discursul anti-românesc nu se referă strict la meciul în
cauză, ci oferă mai curînd un cadru interpretativ mai larg în care
deznodămîntul evenimentului devine evident. În cazul nostru, este vorba în mod
concret despre faptul că acest scenariu se referă la România, la persoane de
naţionalitate română, şi conţine afirmaţii care sugerează că deznodămîntul
meciului nici nu putea fi altul. „Echipa română a depăşit şi aşa orice
aşteptări. Avînd în vedere nivelul campionatului intern, situaţia patinoarelor,
poziţia ministerului de resort este îmbucurător că au fost în stare şi de
atît.” (Népújság, 31 martie) Discursul „anti”-românesc, pe lîngă
aşa-zisele aspecte administrative amintite anterior, conţine şi trăsături
economice şi morale: „jucătorii echipei maghiare cîştigătoare, în cazul
obţinerii primului loc, ar fi primit, aşa cum li s-a promis, un premiu de 1.000
de dolari de persoană. Românii ar fi primit doar jumătatea acestei sume, adică
echivalentul în lei a sumei de 500 de dolari”. În „frumosul caiet-program” al
campionatului mondial fotografia reprezentativei române nu figurează, fapt
care, conform acestui scenariu, trebuie interpretat astfel: „ca dovadă a sărăciei,
delegaţia română n-a trimis o fotografie a echipei naţionale”. Este pusă pusă
sub semnul întrebării şi moralitatea echipei române: „Am auzit şi lucruri ca
acestea: că internaţionalul nostru a furat dintr-un magazin din străinătate, că
antrenorul naţionalei a stat la închisoare. (Pentru a evita orice confuzie
precizez: nu este vorba de persoane din judeţul Harghita). Într-o asemenea
atmosferă se mai poate oare vorbi de sport de calitate?” (ultimele patru
citate au apărut în Harghita Népe, în numărul său din 30 martie). Deci,
după cum se vede, discursul „anti”-românesc scoate în evidenţă neajunsurile
sferei economice, administrative (nivelul instituţional) şi, venind mai
aproape, atmosfera (negativă) este folosită ca o lipsă de încredere morală faţă
de indivizi (nivel individual).
B. 4. „Kercsó-ism”
Aproape în toate
ziarele de limba maghiară au fost prezentate interviuri cu antrenorul
selecţionatei maghiare, Árpád Kercsó. Motivul pentru care am considerat că
poate constitui subiectul unui scenariu separat este că, aşa cum îi stă bine
unui antrenor, evaluează partida prin declaraţiile sale, şi foloseşte opinia
publică pentru construcţia de identitate şi pentru autolegitimare. Narativele
sale privitoare la partidă urmează în mare linia deja amintită, tehnicistă,
cauzală, cu deosebirea în schimb că el analizează cele întîmplate din poziţia
cîştigătorului şi a celui bine informat (cunoscîndu-i bine şi componenţii
reprezentativei române).
În schimb, construcţia
sa de identitate este la nivelul deja amintitei „condiţii tipice de secui”,
mai precis, el susţine că strategia evadării din această condiţie presupune o
înlănţuire a paradoxurilor: „Penrtu mine, această victorie a însemnat şi o
satisfacţie personală, deoarece la vremea respectivă am plecat din România şi
pentru că nu a fost nevoie de mine nicăieri, nici la Gheorgheni, nici la
Miercurea Ciuc, nici la naţională.” (Szabadság, 30 martie). După
cum am mai amintit, condiţia de secui reprezintă mixtura tipică a
posibilităţilor de identificare cu tendinţe deseori contrare, din care, în
diferite contexte, unul dintre elemente — împingîndu-le pe celelalte într-un
con de umbră — iese pregnant în evidenţă. Antrenorul selecţionatei maghiare,
conform celor declarate de el în presă, încearcă crearea unei noi identităţi
întorcîndu-se împotriva elementelor propriului trecut, succesul actual fiind
proiectat ca bază de legitimare pentru viitor. Din situaţia sa de minoritar,
deseori contradictorie şi generatoare de frustraţii, se plasează într-un viitor
cert, care promite succes.
*
Comparînd scenariile
aflate în diferite pachete jurnalistice putem constata că în sfera publică de
limba română etnicul, ca element explicativ, aproape că lipseşte. În ziarele
maghiare însă, această dimensiune însoţeşte mereu comentarea ulterioară a
partidei: pe de o parte, prin comentarea conflictelor latente din interiorul
reprezentativei române, iar pe de alta, prin interpretarea victoriei
selecţionatei maghiare. O altă diferenţă importantă, dar care se arată a fi în
strînsă legătură cu cea anterioară, este că în ziarele maghiare nu se
conturează scenarii conspirative, de căutare a ţapului ispăşitor. Mai mult,
lipsesc relatările concrete ale faptelor. Sfera publică maghiară este cuprinsă
de o emotivitate detaliată pe care o putem explica şi ca pe o disponibilitate
permanentă de căutare a festivismului, specifică condiţiei de minoritar.
Natura sferei publice
maghiare şi române prezentate este influenţată şi de micro-ambianţa persoanei
care ajunge să ia cuvîntul sau să comenteze şi să evalueze evenimentul, precum
şi de faptul că persoana respectivă se află de partea învingătorului sau a
învinsului. Presa de limbă română a trebuit să ia apărarea celui învins, dar
n-a putut insista pe ideea conflictului interetnic din cadrul echipei, fiindcă
membrii secui ai echipei erau la fel de perdanţi ca şi bucureştenii. Este de
înţeles astfel de ce tipurile de discurs construite pe simpatiile faţă de
echipă se bifurcă efectiv şi se situează pe axa raţionalităţii şi a
iraţionalităţii. Raţionalitatea, adică analiza lucidă a situaţiei, devine
posibilă doar dacă analizatorul se întoarce împotriva sa şi, deconstruind
mîndria datorată simpatiei iniţiale faţă de echipă, îşi recunoaşte greşelile —
de aici provenind şi scenariul tehnicist-pragmatist. Incapacitatea de a se împotrivi
propriei persoane împinge spre căutarea unor cauze nebănuite, imperceptibile.
Cînd luciditatea dă faliment se naşte teoria exhaustivă a conspiraţiei. Între
cele două extreme se poziţionează neutralitatea prudentă.
Ca urmare a inerţiei
etnice, presa maghiară din România s-a situat mai mult de partea
învingătorilor. Chiar dacă jumătate din componenţii naţionalei române au fost
maghiari, pînă la urmă, cei care au cîştigat au fost tot maghiari. Aşadar, se
poate afirma că din punct de vedere al jocului de hochei este oricum avantajos
să fii maghiar. În cazul în care victoria ar fi revenit echipei române, oricum
s-ar fi putut spune că jumătate dintre jucătorii ei sînt de fapt maghiari. Din
această cauză, scenariile pro-maghiare schiţate anterior au două tăişuri: dacă
e cazul, sînt scoase în evidenţă meritele maghiarilor din România, iar dacă
acest fapt nu prezintă interes, sînt scoase în evidenţă trăsăturile pozitive
ale selecţionatei ungare. Metoda este în strînsă legătură cu atitudinea de semi-suporter
descrisă în sfera publică informală. Consecinţa directă a acestei atenţii
bidirecţionate o constituie proliferarea scenariilor etnice: posibilitatea
extinderii, a schimbării contextuale a propriului grup etnic face posibilă
apariţia interpretărilor, chiar dacă etnocentriste, dar care pot fi parcurse pe
căi diferite (vezi scenariile pro-maghiare şi „anti”-româneşti).
Între cele două sfere
publice, e adevărat că într-o mică măsură, putem sesiza şi asemănări. Aceste
cadre interpretative asemănătoare pot fi găsite în descrierile ce tind spre
obiectivitate şi spre un tehnicism detaliator. Formulînd altfel, am putea spune
că cu cît se îndepărtează cele două grupări etnice de propriile dimensiuni
psihice, emoţionale, cu atît ele se apropie una de cealaltă.
Sportul, zonă aparent
liberă de politică, este în realitate expusă prejudecăţilor politice şi etnice
fiind purtătoarea acestor orientări. Prezenţa sportului în sfera publică poate
fi considerată ca fiind politică pentru că şi în acest domeniu sînt exprimate
anumite interese, iar aceste interese sînt direcţionate spre grupuri-ţintă care
pot fi delimitate. Discursul public legat de sport poate fi astfel privit şi ca
un mijloc de influenţare sau de convingere pe cale simbolică, iar acesta ţine
par excellence de domeniul politicii. (Síklaki, 1994) Dacă luăm în
considerare faptul că tipurile de discurs prezentate sînt caracteristice
diferitelor grupuri etnice majoritar-minoritare, atunci este evident că în
aceste scenarii putem vedea încercările de valorificare a unor interese. Un
eveniment sportiv naţional sau internaţional oferă de la sine acea dimensiune
psihică de care se pot agăţa aceste discursuri politice (după cum am văzut mai
înainte, acest fapt s-a şi petrecut). Discursurile publice concurenţiale
apărute sub pretextul evenimentului sportiv reprezintă factori constitutivi şi
determinanţi ai politicii moderne.
Prezentarea ulterioară
a evenimentelor în sfera publică se încadrează în interpretarea politicii ca
fenomen simbolic. Descrierile sînt faptice, dar nu sînt fapte. Ca şi în cazul
discursurilor politice, şi acestea sînt marcate de o doză de incertutudine şi
obscuritate. Ele apar totodată şi pe seama intereselor, a evaluărilor şi a
formulării identităţilor. (Kiss, 1998) Scenariile prezentate în acest studiu reprezintă
într-adevăr părţi ale politicilor identitare ale diferitelor grupuri sociale,
iar sistemele de simboluri folosite încearcă să se adapteze sistemului de
valori imaginate de grupurile ţintă (şi stratificate din mai multe puncte de
vedere). De aceea putem remarca un paralelism psihologic între sfera (media)
publică formală şi cea informală.
Desigur, politizarea
sportului implică şi anumite riscuri, fiindcă prin aceasta sportul colonizează
raporturile lumii extra-sportive. În cazul nostru acest lucru înseamnă şi că o
sferă non-politică contribuie la consolidarea delimitărilor etnice, respectiv
la cele dintre majoritate şi minoritate. Legătura relaţiei Noi-Ei se
prelungeşte ca sursă de tensiuni prin luarea în considerare a rezervelor
psihice, distanţele dintre grupurile sociale mărindu-se. În acest fel discursul
despre sport poate cădea uşor pradă ideologiilor politice, adică se poate
transforma în modalităţi de cunoaştere a lumii şi de percepere a realităţii
care satisfac anumite trebuinţe psihice, dar vor şi alimenta pe mai departe
sistemele de credinţe deja existente. Caracteristica celei din urmă ajută la
structurarea timpului, adică la perceperea trecutului şi prezentului în
dimensiuni psihice fixe. (Gyekiczky, 1989)
După ce am văzut că
discursul public construit în jurul unui eveniment sportiv se încadrează în
intepretarea discursivă a politicii, să vedem în continuare cum funcţionează
această discursivitate în cazul nostru. În studiul mai sus menţionat al lui
Márton Szabó (Szabó, 1997), tema limitei în disputa politică este definită prin
trei dimensiuni: cea a rolului, cea a conţinutului şi cea a stilului politic.
În cadrul rolului politic se deosebesc patru tematici de bază: străinul,
duşmanul, adversarul şi aliatul. Limitele temelor în disputa politică sînt
reglementate de tematica ordinii şi a cauzei publice, respectiv a secretului şi
a consensului minim. Stilul reprezintă tipurile de discurs grupate în jurul
perechilor de contraste realitate–abstractivitate, actualitate-atemporalitate,
respectiv personalitate–impersonalitate.
Luînd în considerare
dimensiunile anterioare prezentate foarte schematic, putem afirma că
discursivitatea română şi cea maghiară sînt construite aproape integral în
opoziţie. În spaţiul simbolic al sferei publice între discursurile formate în
zona diferitelor limbi se poate constata o neconcordanţă reciprocă. În sfera
publică de limbă română personajul (sau interlocutorul considerat drept
personaj) este echipa învinsă a României, pentru care ungurii apar fie ca
duşmani politici, fie sub forma străinului venit din exterior. În scenariile de
limbă maghiară în schimb, pesonajul principal îl constituie „ungurul neînvins”
(această formulare îndoielnică este îndreptăţită doar pentru că „ungurul” în
această situaţie poate înseamna, în acelaşi timp, şi echipa învingătoare a
Ungariei, dar şi jucătorii de etnie maghiară din echipa învinsă). Pentru aceste
scenarii românii apar fie ca adversari, fie ca aliaţi. Pînă şi tematizarea
evenimentului sportiv în cauză se face diferit: în sfera publică română
figurînd ca problemă naţională a întregii ţări, în timp ce în mass media
maghiară apare „doar” ca un caz etnic. În strînsă legătură se află şi stilul
abordat. În media majoritară — deoarece este vorba despre o cauză naţională —
explicaţia cognitiv-psiho-socială este asociată impersonalităţii şi
atemporalităţii (de exemplu, ungurii ca „duşmani veşnici”). Faţă de aceasta,
sfera publică minoritară maghiară se mişcă pe felia discursului personalizator
şi al pragmatismului ancorat în actualitate.
*
Fără îndoială, cel
care ar dori să afle în mod „obiectiv” cum s-a desfăşurat de fapt meciul
respectiv ar avea o misiune grea. Pe de o parte pentru că — aşa cum s-a dovedit
— ajungînd domeniu al sferei publice, şi un meci de hochei este de fapt o
construcţie socială, o proiecţie în exterior a conştiinţei persoanelor,
grupurilor pe baza anumitor determinări locale. Pe de altă parte, intenţia
anterioară ar da greş fiindcă cele două sfere publice de limbi diferite se
completează într-o foarte mică măsură, nici dialogul (simbolic) nefiind
conturat încă. În jurul problemei limitelor etnice, discursul paralel este
reciproc, diferitele amprente ale „minţii interpretative” judecînd prezenţa
celuilalt, fără însă a lua în considerare, în mod serios, discursul celuilalt. În
sfera simbolică, ceea ce pentru una dintre părţi este pozitiv, pentru cealaltă
parte este negativ. Această asimetrie poate fi periculoasă deoarece este
susceptibilă de a deveni o temă politică. Politica este expansivă pentru că
poate transforma totul în discurs propriu şi, în parte, în acţiuni politice a
căror reguli sînt însă deja trasate de ea însăşi (Becskeházi, 1992).
În fine, un lucru îl
putem spune cu certitudiner: dacă în timpul jocului şi după joc,
hocheiul (pucul) este comun, partida nu. q
Traducere de Marius Cosmeanu
Referinţe:
Publicaţii de presă: Ziua, Cotidanul,
Adevărul, Curentul, Gazeta sporturilor, Evenimentul
Zilei, Adevărul Harghitei, Harghita Népe, Szabadság, Erdélyi
Napló, Népújság, Romániai Magyar Szó.
Allport, Gordon W. 1997. Az előítélet.
Budapesta: Gondolat.
Bíró, A. Zoltán — Gagyi, József. 1996. Román/magyar
interetnikus kapcsolatok Csíkszeredában: az előzmények és a mai helyzet. În:
Egy más mellet élés. Miercurea Ciuc: KAM, Pro-Print.
Becskeházi, Attila. 1992. Szociológia és társadalomdiszkurzus.
În: Kuczi Tibor-Becskeházi Attila, Valóság ’70. Budapesta:
Scientia Humana.
Gyekiczky, Tamás. 1989. „A szó veszélyes
fegyver” (Adalékok az ötvenes évek ideológiai szerkezetének leírásához).
Budapesta: MTA Szociológiai Kutató Intézete.
Hadas, Miklós — Karády, Viktor. 1995. Futball és
társadalmi identitás. Adalékok a magyar futball társadalmi jelentéstartalmainak
történelmi vizsgálatához. În: Replika 1995/17-19.
Kiss, János. 1998. A pártok szimbolikus arculata
és érvelési sajátosságai a parlamenti vitákban. În: Politikatudományi
Szemle, 1982/2.
Ricoeur, Paul. 1998. Erőszak és nyelv. În:
Szabó Márton (ed.) Az ellenség neve. Budapesta: Jószöveg Műhely.
Síklaki, István. 1994. A meggyőzes
pszichológiája. Budapesta: Scientia Humana.
Szabó Márton. 1997. Vázlat a politika diszkurzív
értelmezéséről. În: Szövegvalóság. Írások a szimbolikus és diszkurzív
politikáról. Budapesta: Scientia Humana.
NOTE
1. Bineînţeles, au contribuit şi factori care
pot fi consideraţi obiectivi, cum ar fi bunăoară accesibilitatea. În arhiva de
presă a Bibliotecii Orăşeneşti din Miercurea Ciuc nu am găsit decît un singut
ziar sportiv central, deşi, din cîte cunoaştem, există trei asemenea ziare
centrale.
2. În context minoritar putem vorbi de un
succes politic numai atunci cînd acesta se naşte pe scena vieţii politice
naţionale. În mod asemănător, un întreprinzător maghiar originar din Secuime
poate de exemplu fi mai de succes dacă face tranzacţii cu membrii majoritari ai
societăţii româneşti, avînd astfel acces la mai multe informaţii şi la o piaţă
mai mare. Acest lucru nu semnifică renunţarea la identitate, ci este vorba mai
degrabă de o completare cu noi elemente.
3. Dacă în meciul decisiv, unguri nu i-ar fi
bătut la o astfel de diferenţă de scor pe lituanieni, ei ar fi fost obligaţi să
cîştige, în timp ce românilor le-ar fi ajuns şi un egal. Dar pentru că au
cîştigat la o aşa diferenţă mare, ungurii au fost cei cărora le era de ajuns un
egal pentru a juca în finală.
4. Bineînţeles, nu vreu să neg succesele
obţinute de-a lungul deceniilor la nivel naţional şi chiar internaţional. De
exemplu, echipa de gimnastică masculină din Gheorgheni a adus de la campionatul
mondial şi medalii de aur. Dar aceste evenimente, oricît de merituoase ar fi,
nu pot crea acea legătură cu echipa, care se formează în jurul hocheiului sau a
jocului de fotbal. Motivele nu sînt desigur greu de arătat, ajunge să ne gîndim
doar la organizarea spaţială a stadioanelor sau la specificităţile sporturilor
respective. Spectatorii nu abordează concursurile de gimnastică aşa cum o fac
în cazul hocheiului. În timpul meciului de hochei, în vîltoarea jocului,
spiritele se pot încinge mult mai uşor, şi membrii unui grup de suporteri pot
solidariza mult mai repede decît pe parcursul desfăşurării unui concurs de
gimnastică pe aparate.
*
Attila Z. PAPP (1969, Gheorgheni) este absolvent al Facultăţii de
Sociologie din cadrul Universităţii de Vest Timişoara şi doctorand al
Universităţii de Ştiinţe Eötvös Lóránd din Budapesta. Este colaborator al
Institutului Central European al Fundaţiei Teleki László. A publicat studii în
domeniul sociologiei educaţiei, societăţii civile şi a relaţiei minorităţii
maghiare cu populaţii majoritare în Analele Universităţii din Bucureşti, Altera, Kritika, Regio,
Pro Minoritate, Magyar Kisebbség, A Hét.