Literatură şi politică în oraşul începutului de secol: Ady şi Goga
Literatură şi politică în oraşul începutului de
secol: Ady şi Goga
Răzvan Pârâianu
Motto: De multe ori arta e un sanatoriu în care se
vindecă rănile pe cari ni le-a dat viaţa…1
Octavian Goga
1. Introducere
Acest eseu este
preocupat de două modele de închipuire şi/sau construire a oraşului. Unul este
acela ilustrat de Endre Ady, celălalt de Octavian Goga. Oraşul este Budapesta.
În ciuda condiţiilor similare în care cei doi şi-au început cariera literară,
Ady şi Goga au dezvoltat perspective interpretative sociale şi politice radical
diferite. Ady era dezamăgit de capitala ungară din punctul de vedere al unui
modernism radical. Pentru el, Budapesta nu era încă pregătită să joace rolul
unei metropole fiind legată prea mult de naţionalismul îngust al politicienilor
contemporani lui. Ady, care a scris că „naţionalismul este într-adevăr o
alianţă internaţională a întunericului, prostiei şi egoismului malefic ale
autorităţilor”, 2 nu şi-a
putut permite o imagine bună a Budapestei, în mod special deoarece ea reprezenta
capitala statului naţional ungar, aşa cum era el imaginat de elita politică
maghiară. Din acest punct de vedere, Budapesta era mai mult un centru politic
decît un oraş ca atare şi de aceea, Ady a încercat să-l ocolească sau să scape
de el. Era îndrăgostit de Paris, şi acolo dorea el să trăiască, departe de
capitala feudală şi înapoiată.
În contrast, Goga,
întîlnind aceleaşi realităţi, a dezvoltat o cu totul altă atitudine. Răspunsul
lui a fost reinventarea satului său natal, ca o alternativă la modernitatea
urbană a Budapestei. El a dorit să se răţărănească. Unul dintre motivele
principale pentru care repudia Budapesta a fost acelaşi rol jucat de acest oraş
în politica naţională, dar de această dată, rolul jucat de naţionalism fiind
total opus. Goga nu a fost un internaţionalist sau un modernizator precum Ady.
Dimpotrivă, el a fost un arhaist, şi, mai tîrziu, atingînd ultimile concluzii
logice ale acestui arhaism, el a devenit un scriitor proto-nazist.
Opinia celor doi
asupra altor oraşe va completa prezenta analiză. Unul dintre aceste oraşe unde
au fost atît Ady, cît şi Goga şi de care amîndoi au fost profund impresionaţi
este Parisul. Parisul are avantajul că indică mult mai clar atitudinea lor faţă
de oraş, dincolo de problema naţională. Un alt caz alături de alte oraşe
româneşti de după primul război mondial este Bucureştiul. Din păcate, de aici
încolo analiza continuă unilateral, doar cu evoluţia postbelică a lui Goga,
datorită dispariţiei lui Ady în 1919, înaintea deplinei realizări a statelor naţionale
în Europa Centrală şi de Est. Acest exemplu este totuşi relevant deoarece
urmează una din căile principale de emergenţă a extremei drepte româneşti şi nu
numai. Cazul lui Dezső Szabó vine să contrabalanseze pe cît posibil această
unilateralitate păstrînd perspectiva comparativă iniţială. El a fost considerat
un epigon al lui Ady şi a fost o figură importantă în dezvoltarea populismului
în Ungaria jucînd un rol extrem de ambiguu atît politic cît şi cultural. În
plus, exemplul lui relativizează în bună măsură asemănările care au fost
menţionate cu altă ocazie.3
Punctul de plecare
pentru acest eseu îl constituie articolul lui Carl E. Schorske, „The Idea of
the City in European Thought: Voltaire to Spengler”.4 Urmînd acest articol, cele două cazuri studiate
ilustrează două poziţii majore în a considera oraşul. Una este oraşul ca
viciu şi ea descrie în bună măsură atitudinea lui Goga în reprezentarea
oraşului. Mai mult, cazul lui Goga indică traiectoria care leagă vechiul
răspuns arhaistic de secol nouăsprezece — dat modernităţii urbane — cu
literatura proto-nazistă de secol douăzeci, neo-arhaistă. Cea de a doua poziţie
majoră este oraşul dincolo de bine şi de rău care este şi poziţia lui
Ady faţă de oraş. Acesta a fost poate una din consecinţele teribilei „detaşări
de confortul psihologic al tradiţiei şi de orice sens al participării într-o
societate integrată ca un tot.”5
În continuare, va fi
adus în discuţie un alt subiect intim legat de imaginea oraşului. Este vorba
despre constituirea populismului ca mişcare intelectuală în Europa Centrală şi
de Est. Acest fenomen a depăşit limitele Rusiei şi s-a răspîndit în multe alte
ţări, fie datorită aceloraşi condiţii ale unei modernităţi provocatoare, fie
tentaţiei intelectuale exercitate de gînditorii ruşi. Pentru o discuţie
introductivă despre populismul rus, lucrările lui Andrzej Walicki, The
Controversy over Capitalism. Studies in the Social Philosophy of the Russian
Populists6 şi Joseph Held (ed.), Populism in Eastern
Europe, Racism, Nationalism, and Society, sînt deosebit de folositoare.
O concluzie
preliminară a acestei lucrări este aceea că o aceeaşi experienţă a modernităţii
urbane, fie ea Fin-de-Sičcle Budapesta, poate susţine reacţii diferite şi
uneori chiar opuse. Cele două cazuri considerate, Ady şi Goga, arată cum o
criză de identitate similară, dezvoltată în mediul urban, a putut fi rezolvată
în moduri radical diferite.
2. Sensibilităţi
antiurbane ale populismului
Schorske identifică
trei loci classicus în a gîndi oraşul, toate trei apărînd într-o
succesiune temporală. Ele sînt oraşul ca virtute, oraşul ca viciu
şi oraşul dincolo de bine şi de rău, ele fiind strîns legate de
importante fenomene socio-culturale, şi anume filosofia iluministă,
industrializarea şi noua cultură subiectivistă.7 Două din aceste tipare sînt potrivite pentru
a iniţia discuţia asupra subiectului de faţă.8
Primul, într-o ordine
inversă, este oraşul dincolo de bine şi de rău. Aşa cum spune şi
Schorske:
„Cîndva, în jurul
anului 1850, în Franţa a apărut un nou mod de gîndire şi simţire, care încet,
dar sigur şi-a extins autoritatea asupra conştinţei Occidentului. Nu există
acord asupra naturii marii schimbări în cultura noastră care a putut conduce la
apariţia lui Baudelaire şi a impresioniştilor francezi şi care a primit formularea
filozofică a lui Nietzsche. Noi ştim doar că pionierii acestei schimbări au
provocat explicit validitatea moralei tradiţionale, gîndirii sociale şi artei.
Primatul raţiunii umane, structura raţională a naturii şi înţelesul istoriei,
au fost toate aduse în faţă tribunalului experinţei psihologice personale
pentru a fi judecate. Această mare reevaluare a atras inevitabil în cursul său
şi ideea de oraş. Aşa cum virtutea şi viciul, progresul şi regresul şi-au
pierdut claritatea, oraşul a fost plasat şi el dincolo de bine şi de rău.”9
Acesta e cazul lui
Ady. El a mers dincolo de bine şi de rău interpretînd nu numai oraşul, dar şi
modernitatea, viaţa şi arta. Nu este locul potrivit pentru a analiza poziţia
lui Ady în literatura modernă.10 Ceea ce este important în acest context este natura provocării ridicate
de Ady. Ea a fost o revoltă individuală. Ady a refuzat orice clasificare a
operei lui şi orice înregimentare într-un grup cultural sau politic. Aşa cum
spune Birnbaum, „unicul său habitat a fost spaţiul sufletesc, orice altceva
fiind doar o proiecţie [a sa].”11 Aflîndu-se dincolo de bine şi de rău, el nu putea
şi/sau nu vroia să construiască o utopie. În fapt, el a creat o altă lume, o
lume a cărui unic exponent era doar el. Bine şi rău, trecut şi viitor, converg
în personalitatea lui. El a cerut regenerare naţională şi internaţionalism; el
a susţinut programul social democrat şi a argumentat continuitatea
liberalismului anilor ’60; el „a celebrat vechile virtuţi ungureşti şi
rebelii eroi unguri”12 şi „a făcut toate acestea pentru a crea în rîndul ungurilor ideea
credinţei în posibilitatea unei Ungarii noi;”13 el s-a auto-denumit anti-Crist şi „a crezut
precum Cristos, că suferă pentru binele poporului ungar”, el a rămas singur
între lumea sa şi realitate. Toate acestea le-a dorit. „Eu nu am nimic în comun
cu aşa numiţii modernişti unguri, iar presupusa mea revoltă literară nu este o
revoltă” scria el în 1908. „Nu cunosc nimic despre revoluţia care se spune
că a izbucnit în numele meu” şi „eu nu am vrut niciodată să fiu altceva…
decît un nou om autentic, Endre Ady.”14 Fiind singur, poate tocmai acesta a fost motivul
fascinaţiei magnetice pe care a exercitat-o asupra contemporanilor săi.
Ady nu a devenit
niciodată poetul Budapestei15 şi a încercat să ocolească acest oraş. Nu i-a plăcut, dar nici nu a
criticat capitala Ungariei. În schimb, a fost bun prieten cu mulţi dintre aceia
care în mod repetat au apărat dezvoltarea urbană. Ignotus este unul dintre ei.
Încă o dată, oraşul nu este explicit Budapesta datorită aceluiaşi motiv:
presiunea imobilităţii politice a imperiului şi chestiunea naţionalităţilor.
Pentru aceşti reformişti sociali16 Occidentul (Nyugat) a reprezentat viitorul.
Cel de al doilea model
este oraşul ca viciu.17
Impresionanta rată a industrializării a adus noi probleme şi provocări pentru
oraşele începutului de secol nouăsprezece. Oraşele s-au rupt în două şi
întreaga societate era divizată în două naţiuni, aşa cum Disraeli s-a
exprimat. Această stare de război social a înlăturat brutal orice iluzie de
progres continuu şi liniar al civilizaţiei.
Două fenomene au fost
paralele cu această transformare18 a oraşului virtuos într-un oraş vicios. Una este deprecierea condiţiilor
urbane datorită enormei rate de urbanizare, iar cealaltă erodarea moştenirii
iluministe datorate dezamăgirii sociale în progresul urban. Aceste două
fenomene diferenţiază în timp demonizarea fiecărui oraş european19 şi nu numai. În cazul Budapestei acestă
mişcare culturală a apărut atunci cînd primele rezultate ale perioadei
Compromisului au început a fi observate.
Budapesta, crescînd de
două ori mai repede decît Viena şi de trei ori decît Paris şi Londra, în cei
cinzeci de ani ce au urmat stabilirii monarhiei dualiste şi-a schimbat dramatic
poziţia în ierarhia urbană europeană. Din al şaptesprezecelea oraş al Europei,
Budapesta a ajuns — în 1910 — cel de al şaptelea.
Această extraordinară
rată de creştere l-a făcut pe un geograf german să remarce în anii ’20 că
Budapesta a fost unică în Europa, dovedind o „caracteristică americană” de
creştere.20
Acesta este exact
contextul în care Goga soseşte la Budapesta. În opera sa, Budapesta este
elementul cheie pentru înţelegerea relaţiei intime dintre oraş, evrei,
capitalism, urbanism, liberalism, radicalism social şi aşa mai departe.
Compromisul a fost proiectat de către liberalii unguri. De aceea, efectele
acestui foarte important act politic au fost atribuite lor. Emanciparea
evreilor, creşterea industrială, expansiunea capitalismului, urbanizarea pe
scară largă a Budapestei au fost doar cîteva dintre acestea. În acelaşi timp,
persistenţa în provincie a unor structuri sociale percepute ca fiind înapoiate
a deschis o serioasă prăpastie între spaţiul social urban şi cel rural. Această
prăpastie era traumatică pentru cei ce încercau să o treacă. Aşa s-a întîmplat
şi în cazul lui Goga. Doar că în acest caz, acestă prăpastie a avut în plus şi
o dimensiune naţională deloc neglijabilă. Goga şi alţii ca el au hrănit un
inerent „conflict comunal” la periferia simbolică a oraşului, conflict care
poate fi cu uşurinţă privit ca făcînd parte dintr-o înfruntare naţională. John
Breuilly descrie foarte bine această situaţie:
„Cel mai dramatic
lucru, mutarea la oraş, este pentru mulţi oameni mutarea într-o lume nouă în
care vechile moduri de a fi, a gîndi şi de a acţiona sînt puse sub semnul
întrebării. Pentru deplina realizare a acestei mutări, oamenii au nevoie de o
redefinire a intereselor şi a felului lor de a acţiona. În acest proces de
redefinire, naţionalismul poate juca un rol important.”21
Astfel, o lectură
naţionalistă a realităţilor sociale şi culturale, ca şi polarizarea lor
naţională au fost calea cea mai uşoară pentru a controla o astfel de criză de
identitate. Budapesta a devenit în opera lui Goga un oraş străin şi înstrăinant
pentru intelighenţia românească. După război, în România Mare, scrierile lui
şi-au pierdut din atracţia emoţională iniţială şi datorită absenţei Budapestei
din peisajul cultural şi politic.22
Secolul al
nouăsprezecelea a fost martorul unui extraordinar val de urbanizare pentru care
Budapesta este doar unul din cele mai ilustrative exemple. Iată, cine ar fi
crezut că — parafrazîndu-l pe Wells23 — în ultimii ani ai secolului al nouăsprezecelea lumea oraşului era
urmărită dintr-un spaţiu fără de timp? Peste un abis de spaţiu, oraşul era
privit cu ochi invidioşi şi minţi străine de acest univers urban proiectau
planuri împotriva lui. Aceştia erau populiştii.
„Populiştii”… au urît
oraşele cu o intensitate variabilă. Pentru ei, oraşele reprezentau centrele din
care începea „invadarea” societăţilor lor de către „străini”. S-a spus adesea
că aceşti „străini” exploatează „adevăratul popor”, reprezentat fireşte de
ţărănime, în interesul „capitaliştilor care sug sîngele poporului”. Pentru
aceşti „străini” – fie ei oameni reali sau idei „ciudate” – în al căror interes
guvernul strîngea impozite de la ţărănime, centrele urbane erau ca o pană de
inserţie socială. În aceste centre, politica naţională căpăta formă în
detrimentul interesului real al naţiunii.24
La sfîrşitul secolului
al nouăsprezecelea populismul şi-a făcut tot mai simţită influenţa supra vieţii
culturale şi politice din estul Europei. Constituirea acestui curent
intelectual poate fi considerată drept un rezultat al diseminării ideilor
marxiste. În acelaşi timp însă, contextul particular al Rusiei anilor şaizeci
din secolul trecut a jucat un rol extrem de important în formarea populismului
rus (narodnicism), care ulterior a exercitat o atracţie deosebită pentru mulţi
intelectuali din întreaga Europă. Atunci, după primul val de reforme,
intelighenţia rusă şi-a pierdut încrederea în calea de dezvoltare şi progres
oferită de modelul Europei Occidentale. Ei au început să caute o altă
alternativă, o altă formă de modernitate, care să fie bazată mai mult pe
comunităţile rurale şi mai puţin pe ingredientele occidentale cum erau
urbanismul şi industrializarea.
În principal, termenul
de populism acoperă două înţelesuri, unul istoric şi altul marxist. Primul
înţeles implică „o teorie care susţine hegemonia maselor asupra elitelor
educate”.25 Cel de al
doilea, implică o teorie a unei dezvoltări non-capitaliste care să ofere
posibilitatea ocolirii stadiului de capitalism modern. Amîndouă înţelesuri au
rădăcini adînci în condiţiile Rusiei secolului al nouăsprezecelea şi în acelaşi
timp corespund unei opţiuni intelectuale dezvoltate într-un context mult mai
general.
Acestă largă
perspectivă comparativă, pare deosebit de atractivă şi valoroasă. Ea ne dă
posibilitatea de a vedea populismul rus drept o variantă particulară a unui model
ideologic care apare în diferite societăţi înapoiate, în perioade de tranziţie,
şi care reflectă caracreristicile poziţiei sociale ale ţărănimii. Bineînţeles,
aceasta nu înseamnă că populismul poate fi considerat drept o expresie directă
a ideologiei ţărăneşti; el este o ideologie formulată de intelighenţia
democratică care în ţările înapoiate, fiind lipsită de o puternică structură
socială burgheză, se bucură de regulă de o mai mare autoritate socială şi joacă
un rol mai important în viaţa naţională decît intelectualii din statele mai
dezvoltate din punct de vedere economic. 26
După cum considera
Miklós Lackó,27 există două
tipuri de populism. Unul este de tip ofensiv şi este temporal plasat în prima
parte a secolului al douăzecilea fiind datorat în bună măsură crizei anilor
treizeci. Celălalt este de tip defensiv28 şi este propriu sfîrşitului de secol nouăsprezece.
Acest populism defensiv sau reacţionar29 este înrădăcinat în înapoierea societăţilor
est-europene. El implică idealizarea stilului de viaţă ţărănesc şi
anti-intelectualismul intelighenţiei. În fapt, el reprezintă o transformare a
înapoierii percepute dintr-un handicap într-un avantaj. Această temă este
deosebit de relevantă pentru prezentul subiect deoarece populismul are o
importantă componentă anti-urbană. Apoi, îmbogăţit de naţionalism şi radicalism
social, populismul a format în bună măsură discursul public începînd cu
sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea. Budapesta nu a fost o excepţie din
acest punct de vedere. Aşa cum arăta Birnbaum:
„Satul ungar şi
oraşul provincial ungar au rămas pentru multă vreme subiectele predilecte ale
poeziei şi literaturii.
Puţini fii ai
Budapestei au scris despre oraşul lor cu oarecare succes. Imaginea capitalei
apărea cu precădere în scrierile celor înfricoşaţi şi intimidaţi de experienţa
lor iniţială acolo. Ei au criticat Budapesta din punctul de vedere al unor
străini intoleranţi, frustraţi şi de cele mai multe ori stingheriţi.”30
Înainte de primul
război mondial, maghiarii şi românii manifestaseră caracteristici similare din
acest punct de vedere. Un fragment scris de Goga conţine pe scurt cîteva din
coordonatele principale ale populismului:
„M’a atras
poporanismul, pentrucă se ocupa de ţăran, de ţăranul în care trebuie să vedem
un rezervor de rasă, şi pentrucă se lansa concomitent şi un sentiment moral:
ţăranul e clasa care suferă.
Semănătorismul
însemnează o atitudine de simpatie faţă de ţărani, de cei obijduiţi, o mişcare
de răscolire a frămîntărilor de jos.
Am mers paralel cu
această manifestare, însă pot să spun că nu am fost niciodată ceea ce se cheamă
un semănătorist, n’am fost înglobat în această mişcare literară.
Literatura a avut
totdeauna o tendinţă desrobitoare, ca să zic aşa, o tendinţă de a se apropia de
cei umili, de cei care suferă. De aceea, rolul covîrşitor al ţăranilor în
literatura noastră de atunci.”31
Acest fragment
aminteşte opinia lui Walicki conform căreia populismul nu este nici pe departe
un curent pe atît de omogen pe cît s-ar vrea.32 Structura lui ideologică supraindividuală face
imposibilă desemnarea unui singur individ drept exemplar or ilustrativ pentru o
astfel de mişcare intelectuală. Mai mult, poziţii simetric opuse pot fi
imaginate într-o aceiaşi mişcare populistă.
Există un element
important al comparaţiei dintre Goga şi Ady care este relevant din acest punct
de vedere. De o parte, Ady s-a apropiat de populism pe direcţia oferită de
radicalismul social. El nu a fost interesat în prea mare măsură de ţărănism
în ciuda unor pagini scrise de el care arată că Ady era preocupat totuşi de
acesta.
„Risipitor, eretic,
eu,/ Dar colo-s aşteptat mereu,/ M-aşteaptă satul şi-i sunt drag.
Parcă m-ar
revedea-n suman,/ Nu-n strai tocit de orăşean,/ Surâde, îmi surâde lin.
Apoi îmi zice;
fătul meu,/ Alină-te la pieptul meu,/ La vatra cea din moşi-strămoşi.”
M-alină, mă sărută,
blând,/ Şi m-or cuprinde iar, pe rând,/ Eresuri, datini, vrăji săteşti –
Ca un copil bătut
de mamă,/ Plâns şi trudit peste măsură,/ Aşa voi adormi pe veci.”33
Radicalismul lui,
creativitatea sa literară cu o puternică componentă socială l-au făcut să fie o
problemă pentru susţinătorii săi şi, de aceea, Ady a rămas în cele din urmă
singur în lupta sa pentru regenerarea Ungariei. De cealaltă parte, Goga s-a
apropiat de populism pe direcţia oferită de naţionalism. Critica sa
social-culturală a pornit, asemeni aceleia lui Ady, de la reformismul social,
dar treptat acesta a fost impregnat de naţionalism şi ţărănism.
Argumentul lui Goga, acela că elitele româneşti erau alienate de către capitala
decadentă, a supravieţuit, dar a fost reorientat în concordanţă cu noua lui
poziţie politică.
Pentru a înţelege
criticismul cultural al lui Goga împotriva oraşului, orice comentator atent
trebuie să ţină seama atît de influenţa Budapestei, cât şi a Bucureştiului
pentru formaţia timpurie a tînărului Goga. În comparaţie cu Ady, discursul lui
public pare a-şi pierde culoarea radicalismului social.34 În comparaţie cu Iorga, dimpotrivă, s-ar
putea identifica un fel de activism politic în articolele sale. Adevărul este
că Goga, contemplând posibilitatea de a juca un important rol politic, folosind
uriaşul său renume de „poet al pătimirii noastre”35, era gata să primească orice poziţie
publică aflată la îndemînă. El nu a ales tabăra social-democrată asemeni lui
Ady sau cea naţionalist-democrată asemeni lui Iorga, ci a ales naţionalismul,
demagogia naţională, pentru a acumula pe cît de repede posibil recunoaşterea
publică de lider al mişcării naţionale româneşti.
Goga şi-a decolorat
discursul politic de radicalismul social iniţial adoptînd o tonalitate pur
naţională. Această transformare a fost posibilă datorită unei calităţi
deosebite a lui de a adopta termeni, concepte sau chiar sloganuri de la alte
personaje ale vieţii publice. Revizitînd scrierile lui şi cele ale celorlalţi
colegi ai săi, se poate remarca că în realitate toate cuvintele cheie folosite
de Goga au fost împrumutate de la prieteni, colegi sau alţi ziarişti care au
participat la existenţa ziarului Tribuna sau a revistei Luceafărul.
Astfel, mai mult sau mai puţin demonstrabil, Goga ar putea fi interpretat ca o
oglindă care a reflectat poziţiile celorlalţi fiind lipsită de o poziţie a sa,
de o personalitate proprie. Or, tocmai această calitate l-a făcut deosebit de
calificat pentru a juca rolul unui conducător de opinie publică, „poetul
pătimirii noastre” fiind îmbrăţişat imediat de toată lumea. Pînă şi şeful
conservatorilor români, Alexandru Marghiloman, l-a citat de la tribuna
parlamentului român.36 Ceea ce nu s-a întîmplat niciodată în cazul lui Ady.
3. Închipuirile
oraşului: selecţiuni
3.1. Paris
Paralela cronologică
dintre Ady şi Goga este uimitoare. Amîndoi au devenit celebrii în acelaşi an,
amîndoi au plecat la Paris înainte de succesul lor literar, amîndoi au
aparţinut aceleiaşi generaţii,37 amîndoi proveneau din acelaşi regiune, au văzut Parisul aproape la
aceeaşi vîrstă. Diferenţele sînt impresionante. Ady a fost exaltat de sfîntul
oraş. Un anumit articol este foarte grăitor în acest sens:
„Tu, oraş minunat,
mare şi sfînt, îţi cutreier străzile, de care, după cîteva săptămîni extatice,
vreau să mă apropii cu dorinţe de seducţie. Hoinăresc împrejur şi doresc să fii
al meu. Nimeni altcineva nu te poate iubi ca mine, nu te poate înţelege şi
simţi în toată măreţia ta, doar eu. Eu, eu care şi azi, înconjurat de ucenici
stîngaci în omnibusul ce mergea agale, sus la Imperial, am smuls cu trudă din
sufletul meu un poem pătimaş de dragoste pe trei bănuţi de aramă. Un poem
dedicat ţie, pe care nu cu mult timp în urmă am putut să te văd în sfîrşit după
o atît de intensă dorinţă. Acolo sus, la Imperial, am simţit c-aş muri imediat
dacă m-aş despărţi de tine. Chipul tău mîndru, timid şi fermecător va trebui
să-l văd de-acum mereu. Pînă cînd voi obosi foarte tare. Pînă cînd voi obosi pe
de-a-ntregul. Oh, Paris, Tu eşti neliniştea de îndrăgostit a sufletului meu, în
tine simt viaţa, nebunescul, zădărnicia, tristeţea şi frumosul. Şi de ce oare
ar trebui să trăiesc dacă totul în jurul meu ar fi diferit? Tu eşti ceea ce
vreau, doar tu, oh nebunule, oh frumosule, oh durerosule!…
Oh Paris, tu ai
ţinut ascuns pînă atunci sufletul meu, trimiţîndu-mi-l apoi în forma unei
micuţe muncitoare franţuzoaice, părăsite şi zdrenţuroase. Prin tine am putut să
îmi văd sufletul. Şi ce frumos era, şi ce frumos ar fi putut el fi – plantat în
altă parte.
Astăzi am fost la
morgă. Este o mică hrubă urîtă…
Oh Paris, sfînt
oraş al plăcerii şi durerii, ia-mă la pieptul tău! Îmbrăţişează-mă pătimaş,
deoarece eu trec peste pe mari abisuri, Morgue e locul pentru astfel de fiinţe
urîte, ticăloase.”38
În acelaşi timp, Goga
a avut o stare de spirit total diferită. În poeziile sale, Parisul este
încarnarea răului, o Gomoră modernă, şi nu mai puţin, un Babilon plin de
păcate. Cazul este relevant pentru atitudinea celor doi faţă de oraş, deoarece
el merge dincolo de tensiunile politice şi naţionale ale regatului.
„La geam îmi
cînta-n ritmuri cadenţate/ Haotica Parisului năvală,/ (…) Ca pe-un ostaş
înfrînt de oboseală/ M-a biruit năpraznica cetate, (…) Dar nopţile, cînd umbre
moi se lasă/ Şi-n jur de mine urlă Babilonul,/ Eu mă visez în sat la noi acasă…”39
„În zorii albi,
senină dimineaţă,/ Tu-mi pari o fată mîndră de la ţară,/ Venită la oraş întîia
oară,/ Cu gând curat şi rumenă la faţă./ Te prinde însă-n blestemata-i gheară,/
Te zbuciumă vîrtejul de viaţă,/ Din mii de guri minciuna lui te-nvaţă,/
Stropindu-te cu tină şi ocară…/ Insulte cad, batjocura te arde,/ La orice pas
culegi o nouă vină/ În rătăcirea ta pe bulevarde./ Aşa pe rînd te-ntuneci şi,
spre seară,/ De praf, de fum şi de păcate plină,/ Tu te prăvali sfîrşită şi… murdară…”40
„Parisu-şi urlă
vasta nehodină/ Şi fără somn se zbate vinovatul…/ E noapte-n jur, de-a lungul
şi de-a latul,/ De vin, de glume şi de-amoruri plină./ Durerile şi-au amuţit
oftatul,/ Mor visurile sugrumate-n tină,/ Scăldat în rîs, în aur şi-n lumină,/
Pe uliţi trece hohotind păcatul…/ Drumeţ străin din ţări îndepărtate,/ Eu mă
strecor prin putreda cetate/ Cînd după nori mijeşte aurora…/ Prin boltituri de
arcuri triumfale,/ Văd turnurile vechei catedrale,/ Ca două braţe blestemînd
Gomora…”41
S-ar putea argumenta
că există un contrast relevant dintre aceste aparent aceleaşi circumstanţe. Ady
a ajuns la Paris în 1904 împreună cu iubita sa Léda. Dimpotrivă, Goga ajunge la
Paris după ce o tînără doamnă i-a refuzat propunerile sale matrimoniale. În orice
caz, ţinînd seama de persistenţa acestor atitudini faţă de oraş, acest argument
devine problematic.
3.2. Budapesta:
metisaj cultural şi relaţii incestuoase între politică şi cultură
Aşa cum am amintit mai
devreme, problema naţionalităţilor a guvernat majoritatea activităţilor
culturale din Monarhia Habsburgică sfîrşitului de secol. Nimeni nu îşi putea
permite să ocolească această dispută mai mult decît centrală. Ea a fost unul
din motivele blamării oraşului Budapesta. Oraşul plătea tribut păcatelor capitalei.
Ady acuza Budapesta ca
fiind necultivată, parvenită42 şi potemkiniană. Adesea el nu menţiona explicit numele său. Critica sa
era mai degrabă una socială, ţintind la conducerea politică. În opera sa,
trecutul vine să acuze prezentul şi nu să îl înfrunte. Sensul timpului nu este
inversat, dimpotrivă, el este întărit.
„Noi am mers tot
înainte; noi nu ne-am permis să privim înapoi şi să realizăm locul din care am fost aruncaţi departe. Pentru a
realiza acest lucru, această ţară trebuie să aparţină cîtorva faraoni şi ei
sînt cei care ţin într-o ticălos de brutală existenţă, milioanele de oameni.
Faraonii au vrut acolo existenţa marilor structuri şi piramide de aici.”43
Convergenţa ideii de
oraş cu aceea de centru politic l-a făcut pe Ady să încerce să scape de acest
loc. Atmosfera politică era sufocantă, ceea ce îl făcea să uite de faptul că
totuşi Budapesta era şi capitala culturală, locul unde destinul lui literar ar
fi trebuit să se împlinească.
„Pe atunci, chiar
la începutul istoriei mele, ca arete, se întîmpla că eram bun, chiar foarte
bun. În acest oraş al Budapestei, uniform doar prin incultură, cu maghiara-i
haiducească şi ebraica franceză, chiar ipocrit în entuziasmul nobil brusc
declanşat. Aveam ţeasta tare, sălbatică şi tristă; la vremea respectivă,
existenţa era inocentă, echipată cu un bilet de liberă trecere către împărăţia
ungară şi cu o religie a întîmplărilor fericite.”44
Apoi, tot el scria:
„Am făcut cele mai
fantastice planuri de a scăpa – la Londra, ori poate la St. Petersburg ori
Moscova – nu, Parisul era înainte de toate. Destinul şi schimbările ciudate dar
în nici un caz neplăcute, m-au forţat şi m-au dus la Paris în 1904; astfel,
pentru copilăria şi satisfacţia mea am putut să ocolesc Bupapesta…. Azi
călătoresc mai puţin prin teritoriul unde altădată hoinăream, triunghiul dintre
Viena, Paris şi Roma… Trăiesc mai mult în Budapesta şi în satul meu, şi este
natural, deşi cumva trist, că nu am nici o adevărată casă pe care să mi-o
doresc.”45
Schorske are perfectă
dreptate să sublinieze disconfortul psihologic al esteţilor şi decadenţilor de
la sfîrşitul secolului.46 Ady folosea doar cuvinte diferite pentru aceasta, de exemplu nelinişte
morbidă.
„Şi oraşul care nu
poate apare regal şi nobil în frumuseţea sa, din orice direcţie ar fi văzut, este
o neînţeleasă grămadă a puterilor de dedemult, a oamenilor divini şi a
creaţiilor [lor]. Sînt încă în Florenţa; Ar trebui să mai zăbovesc, dar zilnic
neliniştea mea morbidă e covîrşită de o nouă şi foarte secretă nelinişte care
este la fel de confortabilă poate ca şi o moarte fericită. Curînd, simt asta,
va trebui să merg la Roma; Roma însăşi, şi viaţa, ca şi Budapesta, Parisul,
jocurile, memoria, succesul şi eşecul vor fi alungate din sufletul meu confuz
şi trist pentru cîteva săptămîni.”47
Spre deosebire de el,
nu toţi prietenii lui împărtăşeau acelaşi aprehensiune faţă de oraş.
Dimpotrivă, Budapesta, ca un oraş modern din punc de vedere cultural şi social,
le furniza un instrument împotriva tradiţionalei înapoieri naţionale. Ignotus,
menţionat deja, scria în 1908:
„Ar fi folositor să
aflăm cîte lucruri au fost considerate ca fiind ne-ungureşti în ultimele
decenii… Budapesta nu este maghiară. Dialectul din Pesta nu este maghiar. Bursa
de mărfuri nu este maghiar. Internaţionalismul nu este maghiar. Capitalul nu
este maghiar. Secesiunea şi simbolismul nu sînt maghiare. Ideea de a exclude
instituţiile religioase din educaţia publică, sau de a elimina religia din
programă nu este nici ea ungurească. Caricatura nu este maghiară. Extrema
toleranţă faţă de dragoste nu este de asemeni maghiară. Votul universal nu este
maghiar. Materialismul nu este maghiar şi nu este maghiar să presupui că
poporul şi-ar putea schimba instituţiile ...în mod raţional, în acord cu
nevoile lui. Dar mai mult decît orice: cel nesatisfăcut de situaţia existentă,
în mod sigur nu este maghiar şi astfel de persoane ar trebui să înţeleagă că
trebuie să părăsească ţara de care nu este mulţumit.”48
Dincolo de opoziţia
aparentă dintre Ady şi Ignotus, există o puternică componentă comună şi anume
aceeaşi opoziţie faţă de realităţile politice ungureşti şi faţă de conducerea
politică de atunci. Amîndoi dau dovadă de aceeaşi „virulentă retorică împotriva
conducerii politice” după cum s-a exprimat Gábor Vermes.49 Mai tîrziu, în 1913, Goga a instrumentat
această diferenţă împotriva obiectivelor politice ale culturii maghiare. El
şi-a construit argumentul pe afirmaţia că Budapesta nu era chiar maghiară la
acel moment, dar el a schimbat argumentul cultural iniţial al lui Ignotus din
1908 (mai sus meţionat) cu unul etnic spunînd că Budapesta este mai degrabă un
oraş jidanizat şi, de aceea, fără nici o justificare pentru supremaţie
culturală (lingvistică).
„Fireşte, că
întrucît se găsesc Unguri între scriitorii dela Budapesta, vei găsi şi în
scrisul lor note smulse din vieaţa specific ungurească. Cine-ar contesta d. e.
caracterul naţional al paginilor lui Móricz Zsigmond, sau fondul maghiar al
strofelor lui Ady? Dar, cum spuneam, cei mai mulţi din actualii scriitori,
majoritatea hotărîtoare, sînt de origine ovreiască şi astfel caracterul
dominant e împregnat de dînşii. De aci mulţimea de clişeuri internaţionale,
accentele de ahasverism modern, orăşenizarea pripită a literaturii ungureşti.
Vorbesc doar, Ovreii au tot trecutul şi prezentul lor, cer cuvînt îndemnurile
moştenite, organizarea lor socială, nivelul lor cultural. Ce interes sau
înţelegere pot avea aceşti aoameni pentru vieaţa tipic ungurească, de care sînt
absolut străini şi pe care acolo în babilonul lor improvizat n’au s’o cunoască
niciodată? Vor scrie deci în mod firesc din lumea lor de gînduri, vom avea
astfel comediile lui Molnár, piesele lui Szomory, baladele lui Kiss, sau
strofele lui Szép Ernő. Incontestabil, lucrări de talent, dar toate lipsite de
caracter unguresc; toate purtînd pecetea originii autorului şi a mediului din
care au răsărit.”50
Acest mediu lipsit de
culoare naţională era Budapesta. Acelaşi oraş care nu era maghiar pentru
Ignotus dar dintr-o perspectivă radical diferită. Chiar Ignotus însuşi a fost
atins de critica rasistă a lui Goga.
„Cît de departe cad
de aceste imagini de la ţară creaţiunile lor de astăzi şi toată literatura
actuală dela Budapesta. Mi-a rămas în memorie o pagină extrem de caracteristică
a unui scriitor de-al lor, care iscăleşte Ignotus, îl chiamă, mi-se pare,
Veigelsberg, şi e şef de şcoală, directorul celei mai apreciate reviste:
Nyugat. Scrie undeva despre influenţa naturii asupra omului modern şi
accentuiază cu multă tărie cît de singur se simte el în mijlocul unui codru de
brazi. Natura sălbatică îl enervează, freamătul copacilor îi trezeşte fiori.
Îmi plac parcurile franţuzeşti, parcurile tunse, îngrijite. Iubesc natura, —
cam aşa încheie d. Ignotus, — dar numai pînă unde pot simţi urmele mînii
omeneşti…
Vreţi o înfăţişare
mai caracteristică în care să fie zugrăvit un sentiment al orăşanului deslegat
de toate intimităţile naturii? Cum să nu fie penibil impresionat de tăcerea
unui codru de brazi, acest creier zămislit în umbra zidurilor, domnul
Veigelsberg, care de zeci de generaţii şi-a întrerupt contactul cu natura,
doar’ plumanii lui obosiţi de aerul greu al ghettoului atâtor incarnaţiuni
anterioare nu supoartă ozonul, frica tradiţională a semitului îl face să
tresară la fiecare foşnet. Da, e o pagină tipic ovreiască proza aceasta a dlui
Veigelsberg, care în aforismele-i destul de spirituale exclamă undeva: ,, A
múlttal szemben csak egy kötelességünk van: az, hogy elfelejtsük.’’ (Numai o
singură datorie avem faţă de trecut: să-l uităm.) Cred şi eu dle Ignotus, aveţi
toate motivele…”51
Această lectură antisemită
a rolului cultural şi politic al Budapestei a avut la momentul respectiv o
ţintă foarte precisă: articolul era menit să atace politica culturală
guvernamentală, şi anume maghiarizarea. Trebuie observat însă că în ciuda
direcţiei antiguvernamentale, articolul începe cu un citat dintr-un discurs al
ministrului Zichy, care afirma rolul conducător al culturii maghiare,
principalele personaje vizate de Goga fiind tocmai oponenţii maghiari ai
guvernului. După cum trage concluzia:
„Maghiariza, nu ne
poate literatura ungurească prin producţia ei actuală, cel mult semitiza, dar
pentru asta noi sîntem prea împrieteniţi cu codrii de brazi în cari se simte
atît de rău dl Leo Veigelsberg.”52
A fost o declaraţie
perfectă în favoarea guvernul lui István Tisza care se găsea în conflict cu
radicalii sociali grupaţi în jurul revistei Nyugat. Mesajul util era că
cultura modernă şi progresivă ce se afirma tot mai puternic în ultima perioadă
nu era capabilă să asigure supremaţia maghiarilor asupra celorlalte naţionalităţi
ale regatului. Venind de la un român, această afirmaţie a fost foarte preţioasă
pentru guvern. Era în timpul dialogurilor intense dintre Tisza şi conducătorii
politici ai românilor, iar Goga se găsea printre aceştia din urmă, pentru a
negocia coexistenţa paşnică a naţionalităţilor. O altă observaţie este aceea că
articolul a fost scris după criza din 1910-1912, după apriga dispută dintre Tribuna
şi Românul, şi după împăcarea acestora.53 În acest context, ceea ce lipseşte este exact
radicalismul social care reprezenta fondul comun al tuturor intelectualilor
grupaţi în jurul revistei Nyugat. Fiind înfrînt în disputa publică de
ziarul Consiliului Naţional, Goga a fost gata să îşi recîştige autoritatea
publică jucînd un rol lipsit de scrupule şi atacînd pe foştii prieteni de idei.
Cazul lui Goga este
puţin mai complicat datorită nesincerităţii lui. O scurtă trecere în revistă
este necesară. Trei faze par a fi importante în înţelegerea fondării
intelectuale a atitudinii lui faţă de oraş. Prima s-a consumat în 1908 şi a
fost definită de două articole scrise de Goga şi Tăslăuanu, articole încare
aceştia au dezvoltat argumentul central al poziţiei lor împotriva elitei
tradiţionale transilvănene. Primul articol a făcut parte dintr-o dispută dintre
Goga şi Iorga asupra noii generaţii de intelectuali şi a rolului jucat de
Budapesta în formarea profilului lor cultural.54 Iorga a fost primul care a acuzat Budapesta ca
fiind un element de înstrăinare pentru intelectualitatea românească. In 1908 el
a scris:
Tot în Ardeal
aflai, cu dînşii, prieteniile cele mai demne şi cele mai sigure, convingerile
cele mai nezguduite şi mîndria romănească cea mai desăvîrşită.
Dar, după bătrînii
crescuţi supt Nemţi, după bărbaţii formaţi prin cetirea cărţilor, revistelor,
ziarelor din România tuturor speranţelor, aşa de cald iubită şi de mult
iertată, vin acum tinerii cari trebuie să înveţe la Budapesta.
Un mare oraş
jidovesc şi american, cu mult zgomot şi multă obrăznicie, ca oriunde Evreul îşi
pune pecetea şi interesul material stăpîneşte în toată grosolănia lui. Fum de
fabrici şi minţi cu fumuri; cheiuri de piatră şi inimi aşijderea; trenuri
subterane şi uneltiri de acelaşi fel; prăvălii de negoţ, ca şi ziare, politică,
literatură de negoţ. Cafeneaua e aici ce fusese piaţa publică pentru Grec şi
Roman, ce e la noi salonul, clubul. Cultura o afli pretutindeni, dar în formă
utilitară şi meschină: ştiinţă şi literatură ca în foiletoanele lui Iţic şi
Moriţ, idei politice ca în articolele prime ale lui Calman şi Leibu, îmbrăcaţi
amîndoi, fireşte, ca trabanţi medievali şi cavaleri naţionali. Legăturile
dintre oameni se fac, se desfac cu uşurinţă, fără supărare şi fără mustrări de
cuget: înţelegi bine cum se face ca acela care-ţi lingea tălpile ieri, să te
împroaşte cu insulte azi. Viaţa are doar nevoi inexorabile şi trebuie să-ţi
faci loc în ea — zice America—, fie şi lovind pe tatăl tău cu pumnul în obraz.
Numai să capeţi nume, situaţie şi bani,—ce-ţi mai trebuie! Ideile,—jucării care
pot fi şi într’un fel şi în altul, sentimentele, măşti schimbătoare ale
sufletului lacom şi crud.
Şi atîţia băieţî de
plugari, de preoţi, de meşteri, cari răzbat pănă acolo, se amestecă în acest
haos: întîiu uimiţi, ei se deprind apoi, şi mulţi se contopesc cu mediul. Se
întorc cu sufletele oţelite, cu mînile pregătite de luptă, cu picioarele iuţi
la înaintare, cu spinarea moale, adesea şi cu faţa deprinsă a schiţa zîmbetul
cinic, drept răspuns la orice înfruntare.
E aşa, din
nenorocire aşa este.55
Goga a reacţionat
susţinînd ideea existenţei unei generaţii de tineri oţeliţi care nu s-au
predat asemei altora în faţa Sodomei şi Gomorei ungureşti. În final, Iorga
răspunde mult mai direct plîngîndu-se de lipsa de respect a acestei generaţii
faţă de dînsul. Fără să ştie, el a atins una din cele mai delicate probleme, şi
anume lipsa de respect a acestori tineri intelectuali, care a înfierbîntat mult
spiritele trei ani după aceasta, în criza din 1910-1912. Cel de al doilea
articol a fost „Două culturi: cultura domnilor şi cultura ţăranilor”56 şi a fost publicat de editorul şef al
revistei Luceafărul şi prietenul apropiat al lui Goga, Octavian Tăslăuanu.57 Fundalul acestui articol era datorat
consecinţelor culturale ale înăbuşirii violente a răscoalei ţărăneşti din 1907.
Semănătorismul/Semănătorul deja apăruse şi avea un succes semnificativ.
Atunci, Tăslăuanu a dezvoltat o teorie aproape marxistă asupra inutilităţii
straturilor sociale superioare acuzînd clasa boierilor că nu are alt rol
decît acela de a jefui poporul român veritabil, adică ţărănimea. Din acest
punct de vedere, Tăslăuanu ilustrează perfect al doilea înţeles al
populismului, cel marxist, aşa cum a fost el descris de Walicki: o ideologie a
celei de a treia căi capabile de a ocoli regimul capitalist.57 Tăslăuanu era foarte explicit în
articolul său amintind de „desfiinţarea clasei de bogaţi.”58 Oraşul nu e prezent explicit în acest
articol, dar dihotomia dintre oraş şi sat susţine întreaga logică a
articolului. După Tăslăuanu, clasa cultă a domnilor de la oraş59 are o cultură internaţională în vreme
ce clasa ţăranilor, a celor de la sate, are o cultură naţională.60 Or, unitatea culturală a românilor,
singurul element pe care se poate clădi un stat, nu poate fi realizată decît cu
ajutorul acestei culturi naţionale rurale. La acel moment, acest articol a avut
o recepţie violentă producînd un adevărat scandal. Aceasta s-a datorat şi
seriei de editoriale critice semnate de Aurel C. Popovici în Semănătorul
şi intitulate „Idei anarhice”.61 Disputa era aproape de a degenera într-un
duel. Nu este aici locul pentru a discuta acestă polemică deosebit de
interesantă, dar este bine de notat că reacţia lui Popovici se baza pe un punct
de vedere neoconservativ.
Cea de a doua fază
importantă a fost constituită de perioada 1910-1912. Ea este definită de
campania Tribunei înpotriva conducerii politicii româneşti. De această
dată, fundalul era datorat eşecului electoral al Partidului Naţional Român în
alegerile din 1910. Aceleaşi idei dezvoltate anterior au fost aruncate în luptă
împotriva conducătorilor politici români într-o campanie care a agitat viaţa
publică transilvăneană în timpul momentelor cheie ale discutării reformei
electorale în Ungaria. Goga a fost principalul personaj al acestei confruntări.
Luînd multe idei de la prietenul său Tăslăuanu, el nu s-a apropiat de aceeaşi
perspectivă marxistă asupra subiectului disputei cu excepţia unor rare momente. El a mizat pe legătura mult mai puternică dintre
logica populistă şi cea a naţionalismului. La urma urmei, Goga era poetul
naţional.
Două articole scrise
de Goga împotriva culturii maghiare definesc ultima fază a acestei fondări
intelectuale. Era perioada reconcilierii foştilor inamici politici (d.e.
ziariştii de la Tribuna cu politicienii Consiliului Naţional). Fundalul
era reprezentat de eforturile lui Tisza, la acel moment, prim ministrul
Ungariei, pentru o reconciliere cu naţionalităţile Ungariei. Atunci, Goga a
instrumentalizat nişte argumente mai vechi pentru a facilita, poate, aceste
încercări de reconciliere politică.
„Valorile estetice
au fost modificate, credinţele literare s’au schimbat, eroii sa’u înlocuit. Nu
mai e literatura militantă, nu mai sînt luptători pe arenă, nu mai vezi tribuni
ai revendicărilor naţionale. Nu te mai opresc accentele energice ale violenţei
tiranice, în faţa ta se desenează icoane triste, întunecate, clişeuri uzate de
artă internaţională. Un suflet chinuit, svîrcolirile unui individualism
exagerat, un cinism brutal şi o frivolitate necunoscută cer cuvînt în producţia
lor actuală. Ţăranul a încetat a mai fi subiect literar, nemeşul se mai iveşte
abia în cîte o piesă de teatru ca să facă deliciile spectatorilor cu poza lui
ridicolă. Puntea care ar lega pe cei de azi cu trecutul sufletului unguresc s’a
frînt, reflexele elementelor sociale cari au făcut istoria acestui popor nu mai
au cuvînt în literatură….
De unde acest
aspect straniu al literaturii ungureşti de astăzi? Răspunsul e deopotrivă de
laconic şi lămuritor: Budapesta. Sînt ravagiile Budapestei în aceste pagini
străine. Acest oraş pripit, cu americanismul lui, cu cabareturile, cu jidanii lui,
cu jargonul din Dohány utca, cu obscenităţile nocturne, acest furnicar
improvizat şi-a impregnat pecetea în literele ungureşti…. O jumătate de veac
petrecută în activitate conştientă a fost de-ajuns ca imigranţii să desfiinţeze
caracterul unui trecut destul de şters şi acceptînd din toate atribuţiile celor
învinşi numai limba ungurască, modificată după urechea lor, să creieze din
Budapesta cel mai puternic emporiu de cultură naţională semită.”62
Atacînd precis pe
moderniştii maghiari, aceia care erau în mod mai mult sau mai puţin virtual
suporteri ai emancipării sociale a celorlalte naţionalităţi din ţară, s-ar
părea că acest articol a fost o curtoazie faţă de politicienii maghiari
conservatori în perioada critică a discutării reformei electorale. Răspunsul
celor ţintiţi de Goga nu a întîrziat, Ady a fost cel care l-a articulat:
„În primul rînd,
trebuie să ştiţi că în România şi în Bucureşti, care încă reprezintă visul
Românilor, viaţa aminteşte de epoca noastră de aur. Aristocraţia scuipă pe mica nobilime, mica nobilime
scuipă pe burghezie, burghezia pe ţărănime, ţărănimea pe cîini, şi cîinii pe
evrei. Nu vreau aici să mă apuc să mă ocup de evoluţia celui mai bine dezvoltat
antisemitism al românilor, poate altă dată, dar ura românilor faţă de evrei are
o frumuseţe aproape bizantină. În schimb, credinţa mea este că pe lîngă porţia
necesară şi corectă de antisemitism, pe care-l cultiv cu plăcere împotriva unor
arieni, că Dumnezeu a creat un singur lucru bun pentru Unguri, evreii;
Acum mă apropii de
motivul secret, ascuns, înfricoşător şi semi-conştient al acuzaţiilor lui Goga:
invidia; această ciudată Ungarie şi-a trăit întotdeauna viaţa, într-o oarecare
măsură, cu Europa, prin cruciade, prin protestantism, prin Revoluţia Franceză,
prin puternica, musculoasa realitate a socialismului….
Ar putea aveau un
sens minunat misiunea României şi a românilor, dar misiunea noastră nu e mai
puţin folositoare. Există probabil o pasiune simpatică şi mare, datorită căreia
[cultura maghiară] reuşeşte să atragă fanatici dintre străini. Pînă acum, cu
cît cultura română era mai reală, a noastră era cu atît mai malgré lui, şi acest lucru nu trebuie
uitat.”63
Ca în multe alte
texte, Ady nu menţionează oraşul, dar oraşul este cheia înţelegerii acestei
dispute, Goga fiind serios influenţat de Budapesta în perioada studenţiei sale
şi el a aparţinut într-adevăr aceleiaşi mişcări culturale din capitala culturii
ungare. În acelaşi timp, frustrarea socială şi etnică simţită de Goga l-a făcut
capabil să întoarcă pe dos critica împotriva oraşului făcută de avangardiştii
maghiari. El a fost inspirat de o critică făcută de o altă personalitate
culturală influentă la acea dată. Dincolo de elementele critice împărtăşite,
Goga a mers mai departe.
În loc de a privi
către Europa modernă, Goga şi-a întors atenţia către sat şi către regiunile
înapoiate ale ţării. Acolo unde Ady vedea doar un loc promiţător pentru un alt
început, Transilvania, Goga construia utopia sa paseistă. Din acest punct de
vedere, Goga se aseamănă cu alte trei cazuri paradigmatice. Viena este locul
care a oferit cel mai fertil teren pentru utopii sociale şi acolo putem afla
cîteva personaje similare. Cele trei cazuri sînt Georg von Schönerer, Karl
Lueger şi Theodor Herzl. Ei pot fi înscrişi într-o aceiaşi mişcare
anti-liberală care a adunat toate dezamăgirile faţă de sistem într-o nouă formă
de politică — politica de masă. Toţi trei au „confecţionat colaje ideologice
alcătuite din fragmente de modernitate, viziuni ale viitorului şi vestigii
reanimate ale unui trecut pe jumătate uitat.”64 Pentru cei ce-i urmau, liberalismul însemna
capitalism, iar capitalismul însemna evrei.
Tustrei conducătorii
au îmbrăţişat cauza dreptăţii sociale şi au pus-o în centrul criticii lor împotriva
eşecurilor liberalismului. Toţi trei legau această aspiraţie modernă de o
tradiţie arhaică şi comunitară: Schönerer de triburile germanice, Lueger de
ordinea socială medievală a catolicismului, Herzl de regatul lui Israel de
dinainte de diasporă. Toţi trei alături au în ideologiile lor noţiunile de
„înainte” şi „înapoi,” amintire şi speranţă, depăşind astfel un prezent
imperfect în numele unor adepţi care deveniseră victime ale capitalismului
industrial încă înainte de a se integra în acesta: artizani şi zarzavagii,
negustori de mărunţişuri şi locuitori ai ghetoului.65
Este şi cazul lui
Goga. El a încercat să ofere o similară tradiţie arhaică bazată pe amintirea
satului său natal. În acelaşi fel, trecut şi prezent vin împreună împotriva
dezamăgirilor prezentului. Cazul lui Goga poate fi interpretat în mod similar
cu celelalte exemple vieneze. Reexaminînd principalele argumente ale lui
Schorske, majoritatea lor pot fi re-instrumentalizate pentru înţelegerea
activităţii lui Goga. Antiliberalismul este o componentă importantă în
articolele lui Goga. Punînd sub semnul întrebării legitimitatea elitelor
tradiţionale transilvănene, el a fost propulsat drept personalitatea centrală a
vieţii publice a românilor din Regatul Ungar. Ruptura dintre cultura
farmecului şi cultura dreptului66 poate fi regăsită, într-o formă mult mai concretă,
în disputele dintre literaţii din jurul ziarului Tribuna şi avocaţii din
Comitetul Naţional. În plus, eşecul şi/sau marginalitatea socială67 par să fi jucat un rol la fel de important
pentru destinele şi mai ales carierele cîtorva dintre actorii sociali implicaţi
în viaţa publică transilvăneană. Cazul lui Goga apare aproape paradigmatic. El
nu a reuşit să-şi termine studiile şi a renunţat extrem de devreme la
aspiraţiile de a deveni profesor, aspiraţii dealtfel susţinute mai mult de
tatăl său. Pînă la succesul său impresionant, Goga era din punct de vedere
social un nimeni. Ţinînd seama de aşteptările părintelui său, ne putem imagina
şi un conflict oedipal/generaţional, aşa cum l-a identificat Schorske de pildă.68
„La Universitate se
prepara pentru cariera de profesor, se ducea numai la cursurile cari îi plăceau
şi cetea numai ceea ce îl atrăgea. Studiile universitare le-a întrerupt, fără
să-şi ia vreo diplomă, din care cauză tatăl poetului era îngrijat şi necăjit.
Cînd l-am cunoscut, la Sibiu, în vara anului 1905, pe preotul Iosif Goga din
Răşinar, acesta a încercat să mă ispitească ce cred despre viitorul lui Tavi.
Cînd i-am spus că va fi unul dintre cei mai de seamă scriitori ai neamului
nostru, deşi vădit măgulit, îmi răspunse ironic „foarte frumos da, scriitorii
noştrii mai toţi au murit de foame.” Poetul Goga a avut totuşi un viitor
strălucit, clădit pe talentul său literar. Chiar şi cariera sa politică se
reazimă pe însuşirile sale de scriitor.” 69
O interesantă
coincidenţă este aceea că recunoaşterea publică a lui Goga a coincis cu moartea
tatălui său. Dealtfel, el nu l-a menţionat niciodată pe tatăl său în poezii,
articole sau memorii spre deosebire de mama sa.
3.3. Oraşul postbelic:
(re)naţionalizarea oraşului
Ady a murit în 1919 şi
nu a fost martorul evoluţiei postbelice culturale către extrema dreaptă.
Atunci, după război, maghiarii s-au găsit într-o situaţie paradoxală. Dacă ei
fuseseră foarte ocupaţi, înainte de război, cu construcţia statului naţional pe
o foarte slabă bază demografică naţională, cu alte cuvinte, ocupaţi cu
construcţia asemănărilor, de această dată, într-o mult mai omogenă Ungarie
post-Trianon, ei au reînceput să reinventeze diferenţele. Dezső Szabó, un
epigon al lui Ady, a dovedit o foarte caracteristică poziţie în cultura
maghiară postbelică. În povestirea sa Satul înlăturat, el consideră
Budapesta ca „oraşul plin de păcate”, un loc ce ar trebui maghiarizat.70 Idea nu era nouă. Înainte de război, scriitori
ca Lajos Biró (1880-1948), Gyula Hegedűs (1887-1972) şi Dezső Szomory
(1869-1944) au văzut Budapesta ca pe un oraş spoliator, „mai ales cînd schiţele
lor descriu destinul tinerelor fete de la ţară care îşi încearcă norocul în
marele oraş.”71 Nu este o
particularitate deosebită a Budapestei de a fi fost metaforic înfruntată de o
tînără de la ţară, ci acesta este mai degrabă un topos al literaturii
occidentale imitate şi interiorizate ca atitudine şi sentiment. Dezső Szabó,
considerat drept unul din fondatorii populismului maghiar, descrie în nuvela
lui Satul înlăturat, gîndul unuia din personajele sale privind pe
fereastră, spre Budapesta:
„Ideea unei noi
cuceriri a patriei, pentru a se umfla în muşchii lui ca un cuvînt din Damasc… A
cuceri viaţa, a face maghiarele schlemiels (balek), care au fost jefuiţi de
orice, să devină stăpînii tuturor pieţelor, a tuturor raselor, dar nu începînd
cu începutul, nu cu legile exploatării, …ci dintr-un impuls insctinctiv
interior… Avînd acest om anacronic, saturat cu democraţie, motiv pentru care el
va îndrepta cu furia poftei de viaţă spre a deveni un negustor, bancher,
politician, industriaş, soldat, artist şi, dacă e necesar, să devină cămătar,
sau excroc, fără a ajunge vreodată ca aceştia să se exploateze şi să se înşele
reciproc.”72
Aşa cum s-a exprimat
Schorske,73 cel de al doilea val de arhaism
(neo-populism sau ţărănism) a adus ceva forte diferit faţă cel anterior: lipsa
de simpatie faţă de orăşean. Mila a fost înlocuită cu ură, iar atitudinea
antiurbană literară a devenit o prejudecată şi reacţiile de tipul defensiv şi
optimist s-au translatat pe nişte coordonate mult mai ofensive şi fataliste.
Este cazul liderilor de opinie protonazişti.
Octavian Goga este un
exemplu particular de scriitor care a traversat toate stadiile de la literatura
antiurbană la politica de extremă dreaptă. Este destul de interesant că unele
din argumentele lui au fost păstrate şi chiar reinstrumentalizate în condiţii
politice diferite. El a scris despre oraşul înstrăinat, şi fără îndoială că
Budapesta a rămas referinţa principală a discuţiei. Într-un discurs ţinut la
Academia Română în 1937 el a relansat un atac anterior, din 1913, deja
menţionat, împotriva vieţii culturale budapestane ţintind de această dată
oraşele româneşti. El spunea:
„De ce-am reînviat
acest depărtat examen al unor stări din altă parte, de ce-am desgropat foile
îngălbenite în care judecam penetraţiunea semită la unguri? Răspunsul e simplu
şi logic: Fiindcă şi la noi a început să se întrevadă un fenomen similar, aceleaşi
cauze producînd aceleaşi efecte. Adeseori recitind scrisul de-acum un sfert de
veac, am senzaţia stranie că se zugrăvesc nenorocirile noastre, că numai numele
proprii sînt schimbate şi că o brutală ironie a sorţii ne-a împărtăşit cu o
dureroasă intervertire de roluri.
Da, domnilor
colegi, Israel e călător. Israel nu se fixează, Israel a venit şi la noi. Cum,
cînd şi în ce număr, nu e acum momentul să lămurim chestiunea…. Adevărul e că
infiltraţia, ca şi consecinţele, copiază aproape pas cu pas fazele procesului
unguresc. Cronologia doar e intr’o întîrziere de vreo două decenii, dar e
acelaşi plan strategic cunoscut: mişcarea de învăluire dela periferii spre
centru. Etapele se escaladează metodic: comerţ, industrie, bănci, moşii,
blokhausuri la oraşe, gazete… Scara a fost urcată cu plan şi cu socoteală. Ei
bine, acum Israel s’a hotărît să facă şi literatură românească. A atins cel din
urmă popas, a intrat şi în templu. Pînă acum vreo douăzeci de ani intenţia nu
putea fi bănuită. Abia în gazetărie dacă se încerca timid o strecurare anonimă,
urmărind mai mult beneficiul arginţilor decît patima călimării….
Totuşi minunea s’a
întîmplat, corcimea s’a instalat în literatura noastră. Aceasta e o constatare
de fapt riguros exactă care trebuie stabilită aici cu toată obiectivitatea
cupolei Academiei Române de subt care se desprind astăzi comentariile noastre.
Cînd s’au aşezat noii oaspeţi şi-au adus desigur cu ei tot bagajul sufletesc.
Nimeni nu va trage la îndoială că există o fundamentală diferenţiere de psihologie
între ei şi noi. Deci nimeni nu va contesta că odată cu această incursiune
literatura românească se resimte de manifestarea unui nou climat de gîndire….
În acest chip se explică denaturarea noastră literară, după exemplul Budapestei
de care vorbeam. Astfel avem în cărţile apărute la Bucureşti criticismul de
azi, tendinţa caricaturală, rînjetul sarcastic, fuga de natură, citadinismul,
histeria erotică, accentele libidinoase şi accesele de pornografie. Cu felul
lor de a vedea, cu aparatul lor de înregistrare, orice subiect cît de local
primeşte un nou botez intelectual, care nu e al nostru.”74
Această atitudine nu
s-a restrîns numai la problemele culturale. Odată cu desvoltarea carierei
politice a lui Goga, interesul său s-a reorientat către politica naţională,
problemele construcţiei statului şi centralizarea instituţională. Literatura şi
jurnalismul nu au mai reprezentat centrul preocupărilor sale.75 Un articol anterior indică acestă
schimbare. El scria în 1924:
„Într’unul din
articolele recente, d. N. Iorga, după o vizită la Cernăuţi, subliniază
caracterul străin al acestui oraş, deslipit de orice tradiţie românească şi
rămas în toate rosturile lui neatins de influenţele vizibile ale vieţii noastre
de stat…
Din nenorocire
însă, aprecierile d-lui Iorga, inspirate de Cernăuţi, se protivesc aproape la
toate oraşele mai de seamă de pe teritoriul provinciilor alipite. Pretutindeni
geneza lor e identică. În lupta cu guvernarea duşmană, suprafaţa românească a
Ardealului, Bucovinei şi Basarabiei a fost semănată cu pete de străinism,
adăposturi parazitare ale elementului dominant. Ele au fost şi-au rămas insule
etnice distincte, care şi astăzi prin toată structura lor reprezintă balastul
trecutului. După naufragiul protectorilor de ieri, resonanţa de odinioară persistă
încă. Dela Sighetul Marmaţiei sau Oradea-Mare şi pînă la Tighina sau
Cetatea-Albă, patrimoniul de veacuri al neamului suportă aceste escrescenţe
anormale, care sînt într’o permanentă tensiune surdă cu marele tot…. O
statistică a demografiei oraşelor din provinciile unite, ne arată un tablou cu
desăvîrşire întunecat….
Realitatea, deci,
care nu ne poate amăgi, e că trăim tot prin formula istorică consacrată: sîntem
un popor de săteni risipiţi pe întinderea acestui pămînt. Oraşele, redute
necucerite încă, le stăpînesc alţii. Învăluirea lor îndelungată şi migăloasă e
opera viitorului.
În mod global
vorbind, burghezia la noi, prin diferenţierea ei de suflet şi de sînge, ia
aspectul unei pături parazitare şi nu îndeplineşte o funcţiune specială pentru
întărirea organismului naţional.… Printr’un fatal proces de desrădăcinare sufletească, tot centrul de greutate al
problemelor de stat s’a mutat la oraş, pierzînd din vedere că clădim pe un
temei şubred, şi că urmărind aceste ţinte e un parado, orice invocare a intereselor
naţionale….
Neglijarea satelor
şi preocupările pur burgheze au creat o situaţie de desechilibru interior care
a culminat în atîtea clipe tragice ale războiului nostru. A continua însă acest
sistem de guvernare, înseamnă astăzi a întări un rezervoriu de forţe străine, a
înlătura orice putinţă de asimilare din partea lor şi-a deschide între sate şi
oraşe o prăpastie de rasă.”76
El a mers chiar şi mai
departe şi s-a referit literalmente la lagăre de concentrare în ideea de a
curăţi ori de a naţionaliza oraşele. Sub influenţa ideii de stat totalitar şi a
unei imagini organice a naţiunii, Goga a transformat oraşul dintr-o temă
literară într-un subiect al politicii sale. El a recuperat oarecum dimensiunea
anterioară a radicalismului său social distilîndu-l prin experienţa sa
naţionalistă. Într-o conferinţă la Cluj din 1933, el spunea:
„Aşezarea noastră
administrativă ieşită din votul universal a avut grave consecinţe. Întîi,
descentralizarea excesivă care a reînviat, perpetuînd astfel vechile graniţe,
apoi principiul electiv exagerat a făcut astăzi din ţăran un votant perpetuu,
care votează de dimineaţa pînă seara, din Ianuarie pînă ‘n Decemvrie, cu toţii
şi înşelînd pe toţi. Autonomia orăşenească de asemeni a devenit un adevărat
atentat la ideea naţională şi la principiul dreptăţii mai ales în provinciile
unite. Oraşele noastre sînt astăzi pur şi simplu reprezentantele unei idei
ostile statului românesc. Stăpînirile trecute au înfipt în carnea noastă
oraşele ca pe nişte piroane. Ar fi fost logic şi drept, ca noi să fi rectificat
toate nedreptăţile trecutului şi să fi românizat aceste oraşe. În alte ţări,
pentru a afirma autoritatea de stat şi pentru a rectifica nedreptăţi trecute,
principiul electiv a fost dat deoparte….
O altă categorie de
străini sînt cei invadaţi în ţară în ultimul timp ca într-o nouă Californie,
străini al căror număr se urcă azi la peste 500.000.
Pentru a scăpa de
ei sînt două mijloace, unul aşa zis civilizată şi anume: să prezentăm Ligii
Naţiunilor un tablou al acestor străini necetăţeni români după niciun tratat şi
după nici o lege şi s’o rugăm să-i invite să părăsească ţara repatriindu-se.
Dacă cu acest sistem elegant n’am scăpa totuşi de ei, aş face lagăre de
concentrare, pentru aceste elemente periculoase.
Chestiunea
evreiască este reală, iar bogăţia evreilor trebue considerată ca o sfidare a
sărăciei noastre generale. La oraşe s’a creat o întreagă clasă de oameni de
afaceri rentabile care mai toţi sînt evrei şi mulţi din ei necetăţeni români.”77
Poetul pătimirii
noastre a devenit unul
dintre cei mai de extremă dreaptă politicieni. El a transformat celebritatea sa
literară într-un capital simbolic enorm care i-a permis să rămînă aproape de
centrul scenei politice româneşti78 în ciuda rezultatelor mediocre înregistrate de partidele în care a
activat. Acest capital a fost complet risipit pînă în
1938, cînd guvernul său a fost destituit de rege în favoarea instituirii
dictaturii regale; această pierdere ireparabilă a fost poate şi unul din
motivele morţii sale premature.
4. Personalitate vs.
geniu
Aşa cum a fost deja
menţionat, unul dintre factorii cheie care pot oferi o interpretare a
diferenţelor dintre Ady şi Goga este importanţa pe care a avut-o radicalismul
social pentru fiecare dintre ei şi, nu mai puţin important, autenticitatea
devotamentului lor pentru idealurile sociale afirmate. Amîndoi au început cu o
critică virulentă a realităţilor sociale şi a ierarhiilor, dar după 1906 şi
mult mai vizibil după 1912, Goga a mutat discursul său revoluţionar într-o cu
totul altă cheie. Anti-liberalismul, anti-capitalismul, anti-semitismul
şi naţionalismul au înlocuit emanciparea socială a ţăranilor. Această
transformare a fost paralelă cu o alta, tot atît de importantă, şi anume,
transformarea poetului pătimirii noastre într-un conducător politic
naţional. Acestă tranziţie a fost posibilă datorită particularei calităţi a lui
Goga de a adopta termeni, concepte şi chiar sloganuri de la alţii.
Un fragment din Eugen
Ionescu ne-ar putea ilumina în ideea de a distinge o diferenţă profundă dintre
cei doi scriitori luaţi aici în considerare. El credea că:
„Geniul este o
formidabilă lipsă de personalitate, geniul este un om de o zgomotoasă şi
miraculoasă lipsă de autenticitate: de existenţă proprie.
Ca să-l admire,
oamenii trebuie să-l cunoască. Îl cunosc recunoscînd. Recunoscîndu-se ei toţi,
în ceea ce au mai inautentic în ei, mai comun tuturor, mai general, în geniu.
Geniul este o uriaşă sumă a locurilor comune ale omenirii. Geniul este ceea ce
e general; al nimănui şi al tuturora.
Geniul este numai o
valoare de expresie: o colecţie pusă la îndemînă de istoria ingeniozităţii
tehnice. Un fel de moment ritmic, de necesitate istorică, în istoria asta care
merge paralel cu noi, unicii.
Gloria este astfel
actul narcisic al umanităţii în general, care se închină în faţa propriei sale
imagini, reflectate în oglindă, în geniu.
Un om mediocru este
mai autentic decît un geniu, pentru că e viciat de mai puţine locuri comune;
sau de locuri comune mai şterse, mai plate, mai uzate şi deci mai puţin opace,
mai translucide prin care îşi poate întrezări umbra foarte incertă a unicităţii
sale. Geniul are locuri comune strălucitoare, colorate, substanţiale, înnoite,
şi nu se poate regăsi.”79
Luînd în considerare
această opinie a lui Eugen Ionescu despre recunoaşterea publică şi celebrarea
geniului, o anumită afirmaţie a lui Ady este ilustrativă.
„Nu ştiu nimic
despre revoluţia care s-a deslănţuit chipurile în numele meu… Eu nu am vrut să
fiu nimic altceva … decît un nou om autentic, Endre Ady.”80
Simetric opus, Goga
scria:
„… nu sînt decît
continuatorul normal al simţirii generale, pe care, în mod firesc, am dus-o şi
eu cu un pas mai departe….
Aşa de rare sînt
întîlnirile dintre sufletul meu şi mine însumi! Se întrepune paravanul
durerilor publice, între vrerea mea şi posibilităţile mele de elaborare
intelectuală.”81
Calitatea autorului de
a avea personalitate difuză din punct de vedere social, de a fi deosebit de
receptiv la diverse influenţe şi de a putea fi identificat cu reprezentarea
impersonală a naţiunii creată de el însuşi, par a fi aproape de logica internă
a populismului. Din acest punct de vedere, Goga poate fi considerat un
reprezentant al populismului, al spiritului lui, ceea ce contrazice întrucîtva
analiza lui Walicki. Punctul cheie este acela că această reprezentare este în
relaţie cu o formă sau alta de personalizare a populismului or, tocmai această
personalizare face această afirmaţie problematică.
Problemele psihologice
ale dezvoltării unei reale şi bine articulate personalităţi ne dau ocazia de a
construi un anumit model ad hoc al formaţiei intelectuale şi al carierei
publice care să poată fi confruntat cu biografiile intelectuale ale altor
intelectuali ai începutului de secol XX.
Acest model are şase
stadii patologice. În primul stadiu, un tînăr elev din provincie, care poate fi
un sat sau un mic oraş periferic, are o experienţă traumatică a modernităţii.
Trimis departe de satul său natal, într-un oraş mare unde totul este diferit,
tînărul băiat trebuie să supravieţuiască printre străini. Este o barieră
ontologică care trebuie transgresată şi îndeosebi această transgresare este
problematică. Uneori chiar şi limba este un obstacol suplimentar pentru
acomodarea lui la noul mediu social. Fără un suport cultural pentru aceste noi
realităţi, tînărul nostru intră într-o simbolică competiţie cu alţii, asemeni
lui. Unica referinţă socială rămîne bătrînul său sat natal. Astfel, în aceste
circumstanţe, realitatea este exilată în tărîmul fanteziei şi amintirilor care
concurează noul şi straniul mediu înconjurător.
În următorul stadiu,
tînarul student demonizează mediul social urban golindu-l de orice valoare.
Este momentul cînd i se dezvoltă o atitudine anti-urbană. Dar, la sfîrşitul
secolului al nouăsprezecelea, oraşul însemna liberalism, economie de piaţă şi
nu mai puţin evrei, cel puţin pentru centrul şi estul Europei. Astfel,
discursul anti-urban primeşte ingredientele necesare pentru a dobîndi mai multă
substanţă. Noile elemente sînt anti-liberalismul, anti-capitalismul şi
anti-semitismul, toate fiind în bună măsură interschimbabile deoarece ţintesc o
aceiaşi realitate.
Stadiul al treilea
este atins atunci cînd anxietatea faţă de oraş devine discurs public. Unica
formă aflată la îndemînă este retorica populistă. Pentru aceasta există două
opţiuni. Una este teoria celei de a treia căi capabile să ocolească epoca
capitalistă, cealaltă este ideologia hegemoniei maselor rurale. Amîndouă atacă
dezvoltarea urbană, prima ca teorie a progresului şi cea de a doua, ca
legitimitate socială. Nu este lipsit de importanţă faptul că o carieră
jurnalistică apare aproape ca un element obligatoriu al acestei traiectorii.
Urmează stadiul în
care succesul retoricii populiste joacă rolul principal. Pentru aceasta, două
condiţii importante sînt necesare. Una dintre ele este lipsa de personalitate
şi/sau autenticitate, mai precis identificarea aproape perfectă cu o entitate
colectivă lipsită de consistenţă care poate juca rolul de umbrelă identitară
pentru mari mase sociale. Cea de a doua este capacitatea de a crea etos
impersonal colectiv, care în acelaşi timp să-l propulseze pe autor în centrul
hărţii simbolice a comunităţii imaginate. Neîncrederea în realitatea socială
dată, considerată coruptă de viciile modernităţii, alimentează permanent o
creativitate socială care este foarte seducătoare în perioade de derută
socială. Succesul acestei retorici este atins atunci cînd autorul ei devine un
adevărat arhetip al colectivului a cărei imagine/identitate a propus-o el
însuşi. Aceasta îi conferă un capital enorm care poate fi folosit pe scena publică.
Finalitatea capitalul
simbolic dobîndit în urma succesului public al acestui discurs populist este
cel mai adesea lupta politică. Aureola conferită de exemplaritatea identitară a
eroului în cauză se impune uşor în faţa concurenţilor săi şi în faţa publicului
larg. Discursul politic reia practic toate temele literare sau jurnalistice
anterioare, preschimbate de această dată în program politic. Faptul că toate
aceste teme se găseau deja în mentalul social nu face decît să radicalizeze
discursul politic şi mai mult. Anti-urbaismul, anti-liberalismul,
anti-capitalismul şi anti-semitismul, converg iniţial într-un program
anti-democratic şi/sau totalitar care tinde să remodeleze întreaga societate.
Dintre aceste elemente, anti-semitismul dobîndeşte treptat locul central în
virtutea faptului că poate defini cel mai bine pe cei din afara comunităţii
fără a îndepărta posibilii aderenţi ai respectivului program politic.
Anti-semitismul în acest caz joacă rolul de catalizator şi valoarea sa
agregativă e mult mai importantă decît cea intrinsecă. Succesul său este şi
eşecul sau sfîrşitul său în măsura în care politica de mase sfîrşeşte
invariabil prin a fi orientată împotriva maselor.
Acest model
diferenţiat în şase stadii este fără îndoială un model ideal bazat pe un caz
singularizat în felul său. El nu poate avea o valoare explicativă, ci doar una
interpretativă, care poate eventual indica o mai bună cale de abordare a
apariţiei populismului la sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea. Astfel,
cazurile extreme, dar mai ales elementele care le particularizează în cotextul
dat, se dovedesc a fi deosebit de utile. Un scurt fragment dintr-un articol
scris în 1906 de Constantin Stere poate sugera adevărata dimensiune pe care
astfel de cazuri o va fi putut atinge în imaginarul social şi în dezvoltarea
intelectuală a elitelor la începutul secolului.
„Dar orice vor
decreta profesionaliştii criticei, îndrăzesc o profeţie: Octavian Goga e menit
să ajungă poetul favorit al intelectualilor români.
Intelectualul
român!…
Caracteristica unui
adevărat intelectual e că dînsul are nevoe de un element idealist în viaţă, nu
poate trăi fără el, de azi pe mîne, ca „barbarii sănătoşi”, care mulţumesc lui
Dumnezeu, că şi-au putut petrece viaţa „cum au apucat-o dela părinţi”, fără
zbucium şi „veşnica căutare” a lui Lessing, dacă el îşi vinde sufletul pentru
un blid de linte, intrînd în slujba „triumfătorilor”, desăvîrşind procesul de
adaptare la cererile tubului digestiv, — nu mai e intelectual, în realitate n‘a
fost niciodată un adevărat intelectual.”82
Asemenea modele
normative şi biografice revoluţionare trebuie să fi influenţat pe mulţi dintre
tinerii care mai apoi s-au înrolat în legiuni sau gărzi de fier. O relaxare a
specificului naţional şi a istoriei lui nu poate fi decît benefică pentru
înţelegerea unora dintre marile crize ale societăţii româneşti. O abordare
comparativă a fenomenelor culturale şi sociale cum ar fi naţionalismul,
populismul sau anti-semitismul, apariţia extremismului politic putînd
fundamenta o bază nouă şi mai legitimă de înţelegere a lor. Or, parafrazîndu-l
pe Goga, aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte.
5. Epilog
Personajele amintite
în acest eseu au dispărut de mult. Memoria scrierilor lor a fost sever
diminuată de perioada comunistă. Totuşi multe din imaginile sau stereotipurile
de altă dată au supravieţuit cu succes acestei epurări culturale. Nu e lipsit
de interes faptul că ele au fost instrumentate de regimul comunist83 fiind integrate în vulgata naţională.
Astăzi cititorul mass mediei româneşti, nu rareori întîlneşte referinţe la
„mormîntul părinţilor de la poalele Făgăraşului”, şi asta într-o critică la
adresa vieţii politice şi sociale cotidiene. Oraşele sînt încă străine
de spiritul românesc, iar eternitatea s-a născut tot la sat.
Modernitatea, urbanismul, capitalismul, liberalismul sînt încă străine sau cel
puţin departe de preocupările culturale ale multor intelectuali. Mai mult, în
ultima vreme există timide şi/sau stîngace încercări de recuperare. Memoria
reprimată odinioară revine de astă dată cu aureola unui bagaj cultural legitim.
O altă circumstanţă
agravantă este acea că datorită presiunii ideologice exercitate de comunism,
studiile istorice au pierdut dimensiunea lor culturală. Asta înseamnă că
istoricii sunt condamnaţi la a lucra cu fapte şi documente oficiale în timp ce
alte artefacte culturale sunt lăsate pe seama istoriei literaturii. Un rezultat
concret al unei atât de ciudate diviziuni sociale a muncii între
ştiinţele umaniste este că un număr enorm de opere este consecvent omis de
majoritatea cercetătorilor. Un exemplu este o serie de emisiuni destinate
recuperării lui Octavian Goga găzduite de Atena 1 în 1997. Istorici şi
comentatori de seamă ai vieţii academice româneşti au resuscitat imaginea
poetului, publicistului, politicianului Goga, şi toate acestea fără un minim de
referinţe bibliografice. Cineva ar putea spune că în România s-a petrecut un
dramatic divorţ dintre istorie şi cultură; istoricii nu mai sunt şi oameni de
cultură.
În măsura în care
clasici ai literaturii române nu beneficiază de opere complete editate, fapt de
înţeles dealtfel datorită inconfortului pe care astfel de apariţii le-ar putea
cauza, şi mai ales în măsura în care distanţa critică a comentatorilor unor
astfel de opere este pusă în paranteze de ideologia naţionalistă, memoria
trecutului nostru nu poate fi decît o piedică în calea viitorului. q
Note
1. Octavian Goga, Pagini noi (Bucureşti:
Editura Tineretului, 1967), p. 80. Toate citatele date în prezentul eseu
respectă forma originală cu excepţia traducerilor.
2. Endre Ady, Nacionalisták [Naţionaliştii]
în Endre Ady, The Explosive Country. A Selection of Articles and Studies
1898-1916 [Ţara explozivă. Selecţie de articole şi studii 1898-1916],
(Budapesta: Corvina Press, 1977), p. 17.
3. Vezi Răzvan Pârâianu, Poets vs. Politicians:
Fin-de-Sičcle Budapest and the Dissolution of the Transylvanian Romanian
Traditional Politics [Poeţi versus politicieni: Budapesta Fin-de-Sičcle şi
disoluţia politicii tradiţionale româneşti] în Marius Turda (ed.), The
Garden and the Workshop: Disseminating Cultural History in East-Central Europe
[Grădina şi atelierul: Diseminând istoria culturală în Europa Centrală şi
de Est], (Budapesta: Europa Institut & CEU, 1999), p. 76-96.
4. Carl E. Schorske, The Idea of the City in
European Thought: Voltaire to Spengler [Idea de oraş în gîndirea europeană
de la Voltaire la Spengler] în Oscar Handlin şi John Burchard (editori), The
Historian and the City [Istoricul şi oraşul] (Cambridge: The M.I.T. Press,
1963).
5. Ady, p. 110.
6. Andrzej Walicki, The Controversy over
Capitalism. Studies in the Social Philosophy of the Russian Populists
[Controversa asupra capitalismului. Studii asupra filozofiei sociale ale
populiştilor ruşi] (Notre Dame: University of Notre Dame Press, 1989).
7. Schorske, The Idea of the City, p. 96.
8. Trebuie spus că „succesiunea temporală” ale
acestor trei modele este relativă şi nu poate susţine nici o distincţie
temporală în subiectul de faţă.
9. Schorske, The Idea of the City, p. 109.
10. Cîteva articole referitoare la acestă temă trebuiesc
specificate aici: Lee Congdon, Endre Ady’s Summons to National Regeneration
in Hungary, 1900-1919 [Apelurile lui Ady Endre la regenerare naţională în
Ungaria, 1900-1919], Slavic Review, vol. 33, No. 2 (Iunie 1974), pp.
302-322; Péter Hanák, Social Marginality as a Cultural Creativity şi The
Start of Endre Ady’s Literary Career (1903-1905) [Începutul carierei
literare a lui Endre Ady], în Péter Hanák, The Garden and the
Workshop: Essays on the Cultural History of Vienna and Budapest [Grădina şi
atelierul: eseuri de istorie culturală ale Vienei şi Budapestei], (Princeton:
Princeton University Press,1998); Miklós Lackó, Cultural Revival in Hungary
During the First Decade of the 20th Century and the New Folklorism
[Renaştere culturală în Ungaria primului deceniu al secolului al douăzecilea şi
noul folclorism] în Etudes Historiques Hongroises 1985 — publiées a
l’ocasion du XVIe Congrčs International des Sciences Historiques par le Comité
National des Historiens Hongrois (Budapesta: Akademiai Kiadó, 1985), pp.
645-657; György Lukács, The Importance and Influence of Ady [Importanţa
şi influenţa lui Ady], New Hungarian Quaterly, vol. 10, no. 35, (1969),
pp. 13-55.
11. Marianna Birnbaum, Budapest in the
Literature of the Fin-de-Sičcle [Budapesta în literatura Fin-de-Sičcle], în
Gy. Ránki (ed.), Hungary and European Civilisation, Indiana University
Studies on Hungary, vol. 3. (Budapesta: Akadémiai Kiadó, 1989), p. 338.
12. Lee Congdom, p. 305.
13. Ibid.
14. Ady, Afacerea Duk-Duk, (Nyugat,
15 Noiembrie 1908), citat în ibid., pp. 318-319.
15. Birnbaum, p. 338.
16. Toţi aceşti reformatori erau strînşi mai mult
sau mai puţin în jurul revistei Nyugat (Vestul/Occidentul) care a apărut
pentru prima oare în 1908 sub conducerea editorială a lui Ignotus.
17. Schorske, The Idea of the City, p. 103.
18. Ibid., p. 104.
19. Acesta este şi motivul datorită căruia
succesiunea temporală a celor trei atitudini considerate de Schorske este
relativă. Pe de o parte avem în plină desfăşurare procesul de modernizare care
ordonează temporal aceste atitudini, iar pe de altă parte procesul inerent de
aculturaţie exercitat de marile metropole culturale face ca să poată fi găsite
amestecuri ciudate de oraşe nedezvoltate şi manifestări antiurbane.
20. Bender, Thomas şi Carl E. Schorske (eds.), Budapest
and New York. Studies in Metropolitan Transformation: 1870-1930 [Budapesta
şi New York. Studii în transformare metropolitană], (New York: Russell Sage
Foundation, 1994), p. 2-3.
21. John Breuilly, Nationalism and the State
[Naţionalismul şi statul], (Manchester, Manchester U.P. ,1993), p. 22
22. Mircea Zaciu consideră că recepţia publică a
operelor lui Goga a suferit două mari eclipse. Prima a fost în perioada
interbelică ca rezultat al provocării moderniste, iar cea de a doua în perioada
de început a comunismului cînd opera lui a fost interzisă de către politrucii
culturali datorită tradiţionalismului/ţărănismului de care dă dovadă şi
datorită activităţilor politice anterioare ale autorului. Mircea Zaciu, Ordinea
şi aventura (Cluj: Dacia, 1973), p. 47; Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă,
Transilvania… (Bucureşti: Fundaţia Culturală Română, 1996). Trebuie
subliniat însă un alt element important. Oraşele româneşti au fost dezvoltate
abia în timpul regimului comunist. Opera lui Goga a revenit în prim-planul
vieţii culturale româneşti abia după încheierea acestui proces tîrziu de
urbanizare.
23. Acest paragraf este o parafrază după H. G.
Wells, Războiul lumilor.
24. Joseph Held, Antecedents [Antecedente]
în Joseph Held (ed.), Populism in Eastern Europe. Racism, Nationalism, and
Society [Populismul în Europa de Est. Rasism, naţionalism şi societate],
(Boulder: East European Monographs, 1996), p. 2.
25. R. Pipes, Narodnichestvo: A semantic Inquiry
[Narodnicism: o problemă semantică], Slavic Review, vol. xxiii (1964),
no. 3 (Septembrie), p. 458 citat de Walicki, p. 3.
26. Walicki, p. 9.
27. Miklós Lackó, Populism in Hungary: Yesterday
and Today, [Populismul în Ungaria: Ieri şi astăzi] în Joseph Held, p. 110.
28. Există şi o altă distincţie care corespunde cu
aceasta ofensiv/defensiv. Este vorba de două faze ale populismului, prima este
o fază care dă dovadă de un ton optimist şi profetic şi cea de a doua mult mai
sobră şi cu accente dramatice. Ea a fost propusă de Giţă Ionescu în Ghiţă
Ionescu şi Ernst Gellner (eds.), Populism: Its Meanings and National
Characteristics [Populismul: înţelesul şi caracterul său naţional] (Londra,
1969), p. 98.
29. Există o interesantă relaţie între populismul
defensiv şi reacţionarism perfect ilustrată de cartea lui Aurel C. Popovici, Naţionalism
sau democraţie: o critică a civilizaţiunii moderne (Bucureşti:
Minerva, 1910).
30. Birnbaum, p. 332
31. Octavian Goga, Fragmente autobiografice
(Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1933), p. 37;
32. Walicki, p. 27.
33. Endre Ady, Visszamegyek a falumba
[Mă-ntorc în satul meu] traducere de Costa Carei, apărut în Nyugat,
1908. Endre Ady, Poemele tuturor tainelor (Bucureşti: Grai şi suflet —
Cultura Naţională, 1995), pp. 146-147. E menţionat şi de Birnbaum, p. 338.
34. Radicalismul social este o componentă de
netăgăduit a poeziilor sale în schimb e mai puţin vizibil în articolele sale.
Trebuie spus că aceste poeme, cele din 1906, au reprezentat cel mai preţios
capital simbolic al lui Goga în cariera sa politică şi publicistică.
35. În 1906, primul volum de poezii al lui Goga a
fost numit „cântarea pătîmirii noastre” iar Goga însuşi „apostol al
înstrăinatului Ardeal” de către Constantin Stere într-o recenzie dedicată
lui.
36. Eugen Lovinescu, Memorii. Aqua Forte (Bucureşti,
Minerva, 1998), p. 59.
37. Ady era cu patru ani mai mare decît Goga.
38. Ady Endre, Levél Párizsból [Scrisoare
din Paris], în The Explosive Country, p. 44-48.
39. Octavian Goga, Paris în Poezii.
(Bucureşti: Editura pentru literatură, 1963), p. 182.
40. Goga, Ziua în Poezii, p. 183.
41. Goga, Notre Dame în Poezii, p.
184.
42. Vezi Birnbaum, p. 338.
43. Ady Endre, Ismeretlen Korvin-kódex margójára
[Pe marginea unui codex necunoscut al Corvinilor], în Endre Ady, The
Explosive Country, p. 84.
44. Ady, A Magyar Pimondan, în Endre Ady, The
Explosive Country, p. 179.
45. Ady, Autobiography [Autobiografie], în
Endre Ady, The Explosive Country, p. 275-277.
46. Schorske, The Idea of the City…, p. 110.
47. Ady, Utak és csalódások [Călătorie şi
dezamăgiri], în Endre Ady, The Explosive Country, p. 257.
48. Ignotus, A magyar kultúra és a nemzetiségek
[Cultura Maghiară şi naţionalităţile], Nyugat I (1904), no. 4, p. 225;
citat în Judith Frigyesi, Béla Bartók and Turn-of-the-century Budapest
[Béla Bartók şi Budapesta sfîrsitului de secol], (Berkeley: University of
California Press, 1998), p. 83.
49. Gábor Vermes, István Tisza. The Liberal
Vision and Conservative Statecraft of A Magyar Nationalist [István Tisza.
Viziunea liberală şi arta guvernării a unui naţionalism maghiar], (New York:
East European Monographs, 1985, p. 159.
50. Octavian Goga, Două suflete; două literaturi.
Luceafărul, XII (1913), no. 6, p. 181.
51. Octavian Goga, Un anacronism: cultura
maghiară, republicat în Endre Ady, Összes prózai művei [Opere
complete], vol. xi, (Budapesta: Akademiai Kiadó, 1970-1982), p. 203.
52. Ibid.
53. Vezi N. Iorga, O primejdie pentru viaţa
morală a Romînilor de „dincolo” în Neamul Romănesc, III (1908), nr.
25 (26 Februarie), pp. 385-387; O. Goga, Generaţia nouă, în Ţara
noastră, II (1908), nr. 11 (Martie 9), pp. 87-88, republicat în O.
Goga, Însemnările unui trecător — Crîmpeie din zbuciumările de la noi
(Arad: Tribuna, 1911), pp. 40-46; N. Iorga, D. Octavian Goga şi noua
generaţie de „dincolo” în Neamul Românesc, III (1908), nr. 32, pp.
496-497.
54. Acest citat este
relevat, cu precădere datorită tonului şi a vocabularului folosit, petru
sursele intelectuale ale revoltei tinerilor oţeliţi de peste cîţiva ani.
Nicolae Iorga, Un pericol…, p. 386.
55. Octavian Tăslăuanu, Două
culturi: cultura domnilor şi cultura ţăranilor în Luceafărul, VII
(1908), No. 4 (April), p. 59-64.
56. Vezi Octavian C.
Tăslăuanu, Octavian Goga – Amintiri, (Bucureşti: „Bucovina”
I.E.Torouţiu, 1939); şi Octavian C. Tăslăuanu, Spovedanii (Bucureşti:
Ed.Minerva-Seria „Memorialistică”, 1976).
57. Walicki, The Controversy over the Capitalism,
p. 3, 9.
58. Tăslăuanu, Două culturi…, p. 63.
59. Ibid.
60. Această idee era comună multor tribunişti şi ea
a fost adesea instrumentată împotriva fruntaşilor politici ai românilor.
Slavici a expus-o adesea în articolele şi broşurile sale. Vezi şi Închisorile
mele (Bucureşti, Alfa & Paideia, 1996), pp. 211-219.
61. Aurel C. Popovici, Idei anarhice, în Semănătorul,
VII (1908), I no. 19 (May 4), p. 394-398; II no. 20 (May 11), p. 415-418; III
no. 21 (May 18), p. 435-437, IV no. 22 (may 25), p. 456-458.
62. Octavian Goga, Un anacronism…, p.
200-201.
63. Endre Ady, Goga Octavian vádjai
[Acuzaţiile lui Octavian Goga], în Ibid., p. 17-19; Prima apariţie în 16 Mai
1913 în Nyugat. Fragmentul a fost tradus cu ajutorul şi bunăvoinţă d-lui
Balázs Trencsényi.
64. Carl E. Schorske, Viena fin-de-sičcle.
Politica şi cultură (Iaşi: Polirom, 1998) , p. 116.
65. Schorske, Viena fin-de-siècle, p. 161.
66. Vezi Carl E. Schorske, Grace and the World:
Austria’s Two Cultures and Their Modern Fate [Graţia şi Lumea: cele două
culturi ale Austriei şi destinul lor modern] Austrian History Yearbook,
vol. XXII (1991), pp. 21-34.
67. Vezi Péter Hanák, Social Marginality and
Cultural Creativity in Vienna and Budapest (1890-1914), [Marginalitate
socială şi creativitate culturală în Viena şi Budapesta (1890-1914)] în Emil
Brix şi Allain Janik, eds. Kreatives Milieu Wien um 1900. Munchen, 1993,
pp. 128-174.
68. Vezi Carl E. Schorske, Generational Tension
and Cultural Change: Reflections on the Case of Vienna [Tensiuni între
generaţii şi schimbare culturală: reflecţii asupra cazului Vienei], Daedalus,
vol. 107, tema currentă: Generations, (fall 1978), pp. 111-122.
69. Tăslăuanu, Spovedanii, p. 146.
70. Miklós Lackó, The Role of Budapest in
Hungarian Literature: 1890-1935 [Rolul Budapestei în literatura maghiară:
1890-1935], în Bender şi Schorske, p. 354.
71. Birnbaum, p. 339. Este aceiaşi idee ce l-a
inspirat pe Goga în poezia sa Ziua mai sus amintită.
72. Deszső Szabó, Elsodort falu [Satul
înlăturat], citat în Miklós Lackó, Populism in Hungary, p. 115.
73. Carl Schorske, The Idea of the City, p.
108.
74. Octavian Goga, Infiltraţii străine în
literatura română. Discurs rostit la Academia Română la 21 Aprilie 1937, în
Goga, Discursuri, p. 57-72.
75. Tema oraşelor alogene era destul de răspîndită
în anii ’30 dar Goga e singurul care poate ilustra evoluţia parcursă de-a
lungul a trei decenii de această idee.
76. Octavian Goga, Oraşele în Octavian Goga,
Mustul care fierbe (Bucureşti: Imprimeria statului, 1927), p. 409-412.
77. Octavian Goga, Transformarea sufletească a
României. Conferinţa de la Teatrul Naţional, rostită cu ocazia sfinţirii
Catedralei din Cluj în Noiembrie 1933 în Goga, Discursuri, p. 53-55.
78. Vezi Tăslăuanu, Spovedanii, p. 146.
79. Eugen Ionescu, Nu (Bucureşti: Humanitas,
1991), p. 183-4.
80. Lee Congdom, pp. 318-319.
81. Octavian Goga, Fragmente autobiografice,
p. 29, 44.
82. C. Stere, Cîntarea pătimirii noastre… în
În literatură, Iaşi: Viaţă Românească, 1921, pp 50-51.
83. În această priviţă vezi excelent articolul
Bernard Paqueteau, Sous la glace, l’histoire. Les rapports du nationalisme
et du communisme en Europe de l’Est, în Le Débat, 1995, no. 84
(martie-aprilie), pp. 105-120.
*
Răzvan PÂRÂIANU (1965, Bucureşti) este absolvent al Facultăţii de Electronică şi
telecomunicaţii din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti (1990) şi al
Facultăţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti (1997). Între 1997-98 a fost
student al Facultăţii de Istorie din cadrul Central European University,
Budapesta, unde în prezent este doctorand. Autor al studiului Poets vs. Politicians: Fin-de-Sičcle Budapest and the Dissolution of
the Transylvanian Romanian Traditional Politics, publicat în The Garden
and the Workshop: Disseminating Cultural History in East-Central Europe.