Drepturi şi nedreptăţi lingvistice
Drepturi şi nedreptăţi lingvistice
Robert Phillipson şi
Tove Skutnabb-Kangas
Drepturile lingvistice
ale omului sînt considerate ca o categorie a drepturilor umane care reflectă o
normă inalienabilă. Drepturile le sînt necesare vorbitorilor de limbi dominate,
expuşi, individual sau colectiv, intoleranţei lingvistice, marginalizării şi,
în cele din urmă, extincţiei lingvistice. Efortul de a promova drepturile
lingvistice ale omului în cadrul a numeroase foruri internaţionale este pe cale
de a renaşte, renăscînd inclusiv asociaţiile de lingvistică aplicată. Prezentul
studiu analizează proporţia în care drepturile lingvistice ale omului sînt
protejate prin convenţiile deja existente, îndeosebi declaraţiile ONU şi Carta
Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare, ca şi unele constituţii
naţionale. Respectarea drepturilor lingvistice ale omului, îndeosebi a
dreptului la educaţie în limba maternă, este văzută ca un instrument de
reducere a conflictelor societale. Prin umare, pentru lingvistica aplicată,
analiza modului în care sistemele educaţionale pot contribui la promovarea unei
societăţi multilingve mai drepte este, în sine, o provocare.
Drepturile omului şi
cauza dreptăţii lingvistice
Lucrarea de faţă caută
să elucideze conturul, finalitatea şi potenţialul conceptului de drepturi
lingvistice ale omului, fiind consacrată examinării măsurii în care drepturile
lingvistice sînt protejate prin acordurile supranaţionale existente, la nivel
„universal” cît şi „european”, şi prezentării unui exemplu de legislaţie naţională
de dată recentă, ce are ca scop întărirea drepturilor populaţiei indigene.
Studiul îşi propune să expliciteze raţiunea pentru care aplicarea drepturilor
lingvistice ale omului poate să intereseze lingvistica aplicată şi pledează
pentru elaborarea şi ratificarea unei Declaraţii Universale a Drepturilor
Lingvistice ale Omului.
Campania pentru
drepturi lingvistice reprezintă o tentativă de transpunere a principiilor
fundamentale şi a practicii din sfera generică a drepturilor fundamentale ale
omului în planul rectificării injustiţiei lingvistice, cu ţelul de a oferi
limbilor mai puţin favorizate o parte din sprijinul acordat de regulă limbilor
dominante.
Punctul nostru de
plecare este axiomatic:
— drepturile
lingvistice constituie o categorie de drepturi ale omului; ca atare,
reprezintă o componentă intrinsecă a setului de norme inalienabile şi
universale care asigură exerciţiul deplin al drepturilor civile, politice,
economice, sociale şi culturale;
— privarea de
exerciţiul drepturilor fundamentale conduce la stări conflictuale. Dacă
drepturile minorităţilor sînt respectate, probabilitatea declanşării
conflictelor se reduce. Diversitatea lingvistică nu relaţionează cauzal cu
declanşarea conflictelor, cu toate că limba este un factor mobilizator major în
contextele în care un grup etnic se simte ameninţat.
În prezent, se depun
eforturi pentru reglementarea drepturilor lingvistice la nivel interstatal,
global (organisme ONU, ca Organizaţia Limbilor Indigene) şi regional (european,
african etc.). Unele documente sînt aplicabile tuturor grupurilor lingvistice
(o declaraţie sau un acord „universal”), altele se rezumă doar la anumite
categorii care au nevoie de un sprijin special (copiii, muncitorii imigranţi,
populaţiile indigene). Ele au ca numitor comun principiul conform căruia
acordul la nivel interstatal este normativ şi poate conduce la practici mai
bune la nivel naţional. Statul poate determina politici pentru şi promulga legi
privind utilizarea limbilor în sfera publică, în educaţie, în sistemul legislativ
şi în administraţia publică. Într-o societate democratică, înfăptuirea
principiilor şi practicilor capabile să răspundă standardelor de drepturi ale
omului este adesea o luptă permanentă între interese competitive. Unul dintre
scopurile campaniilor de drepturi ale omului, atît la nivelul raporturilor
interstatale, cît şi în interiorul unui anume stat, este de a oferi sprijin
tuturor celor care se implică în tentativa de a obliga statele să respecte
drepturile omului.
O formă extremă de
privare de drepturile lingvistice este lingvicidul (glotofagia/canibalismul
lingvistic, Calvet (1974), Brezinger (1992), Skutnabb-Kangas şi Phillipson (sub
tipar). O metaforă mai potrivită decît „moartea limbii”, sintagmă ce pare să
presupună cauze naturale pentru „decesul” unei limbi, ar putea fi „asasinarea
limbii”, dat fiind că eliminarea unor limbi minoritare de către limba dominantă
a fost adesea rezultatul unui demers conştient. Nedreptăţile lingvistice sînt
identificabile acolo unde limbile minoritare sînt marginalizate, lipsite de
resurse şi recunoaştere, iar indivizilor sau grupurilor minoritare li se impune
schimbarea limbii. Există o documentaţie substanţială privind rolul major jucat
în acest sens de sistemul educaţional la nivel global, politica subiacentă fiind
aceea de asimilare a grupurilor lingvistice minoritare, de către limba şi
cultura dominante (vezi Skutnabb-Kangas şi Cummins; 1988).
Drepturile
lingvistice constituie totodată o categorie a drepturilor minorităţilor, parte,
la rîndul lor, a complexului atotcuprinzător al drepturilor omului, care au
evoluat în ultimele decenii în direcţia protejării individului sau grupului
împotriva tratamentelor inumane. Natura acestor drepturi, în legislaţia
internaţională, este extrem de complexă şi în continuă schimbare, reflectînd
dezvoltările filozofice şi politice care susţin efortul de clarificare a
standardelor universale, ca şi constrîngerile practice legate de implementarea
lor. (Thornberry 1991, de Varennes 1994, 1995a,b). Drepturile omului dispun de
o carte de vizită cu vechime seculară, iar pedigreeul lor începe cu tranziţia
de la absolutism la societatea democratică occidentală. Tratatelele încheiate
la sfîrşitul primului război mondial erau destinate să asigure recunoaşterea
drepturilor pentru multe grupuri minoritare din centrul şi estul Europei. După
1945, un efort substanţial a fost îndreptat spre codificarea şi extinderea
declaraţiilor „universale”.
Scopul primordial al
tuturor declaraţiilor referitoare la drepturile omului este de a proteja individul
împotriva tratamentelor arbitrare, nedrepte sau degradante. Declaraţiile au
trecut, progresiv, prin diferite faze: prima generaţie era legată de
libertăţile personale, de drepturile civile şi politice (extinse, în faza
decolonizării, de la drepturile indivizilor la dreptul la autodeterminare al
popoarelor opresate, concept relativ confuz în legislaţia internaţională, şi,
ca atare, supus unei permanente reevaluări, vezi Clark şi Williamson (sub
tipar); a doua generaţie a fost aceea a drepturilor sociale, economice şi
culturale; a treia acoperă drepturile de „solidaritate” (pace, dezvoltare,
mediu etc.). Dar clauzele interzicînd discriminarea lingvistică, alături de cea
sexuală, religioasă sau rasială au fost prezente de-a lungul tuturor acestor
faze.
Pînă de curînd,
drepturile erau conceptualizate şi formulate ca fiind proprii individului, dar
există o tot mai clară recunoaştere a faptului că ele nu au împiedicat violarea
drepturilor grupurilor minoritare şi că, de fapt, drepturile individuale şi
colective constituie cele două feţe ale aceleiaşi monede. Drepturile
referitoare la folosirea unei anume limbi constituie un excelent exemplu al
modului în care drepturile individului presupun exercitarea socială şi
colectivă.
În paralel cu
eforturile de codificare şi stimulare a ratificării acordurilor globale sau
regionale privind drepturile umane există, la nivelul statului naţional, o
substanţială cantitate de experienţă în legiferarea şi implementarea
drepturilor lingvistice. Drepturile de exprimare în limba maternă, în Europa
perioadei 1850-1940, au fost studiate comparativ în Vilfan (ed.) (1993).
Privind experienţe recente în recunoaşterea drepturilor lingvistice, vezi:
Giordan (1992), Nelde, Labrie şi Wiliams (1992) şi contribuţiile lui
Skutnabb—Kangas şi Phillipson (1994 a) cu referire la Statele Unite, Uniunea
Sovietică şi Estonia, Noua Zeelandă, Norvegia, Australia, India, Quebec şi
America Latină, precum şi ca documentare asupra măsurii în care kurzii,
populaţia din Kaşmir, ca şi multe alte grupuri sînt private de drepturile
lingvistice ale omului. Articolul lui Akinnaso (1994) despre unificarea
lingvistică şi drepturile lingvistice din Nigeria constituie o excelentă
portretizare a complexităţii de probleme dintr-un stat tipic post-colonial.
Cartea lui Fernand de Varennes: „Limbi, minorităţi şi drepturile omului”
(1995b) se constituie într-unul din cele mai valoroase tratate pe această temă.
De văzut, de asemenea, Capotorti (1979), Eide (1994) şi Eide, Krause şi Rosas
(1995).
Faptul că guvernele
occidentale sînt cele care au stabilit agenda drepturilor omului arată doar că
aceste state domină Naţiunile Unite şi în nici un caz că principiile
drepturilor umane ar fi un fenomen exclusiv occidental. În literatura
referitoare la drepturile omului se desfăşoară, de altfel, o vie dezbatere
privind universalismul sau relativismul cultural al drepturilor omului (vezi,
de pildă, An-naim şi Deng 1990). Cea de-a doua Conferinţă Mondială ONU privind
Drepturile Omului, desfăşurată la Viena în 1993, a dezvăluit modul diferit de
conceptualizare a drepturilor omului de către guvernele lumii, chiar dacă
documentul final a fost adoptat în unanimitate.
Drepturile omului
figurează la loc de cinste pe numeroase agende politice internaţionale. Există
chiar tendinţa ca sprijinul occidental pentru statele post-comuniste şi
post-coloniale să fie condiţionat de adoptarea de către acestea a unui set de
principii, nu de puţine ori definite foarte vag, ca garanţie a avansării cauzei
democraţiei şi dezvoltării pieţei „libere”.
Aceasta a fost, în
Africa, atît politica Fondului Monetar Internaţional (FMI), cît şi a Băncii
Mondiale, însă a rezultat că schimbările politice, sociale şi economice reale
nu pot fi introduse peste noapte, chiar în prezenţa presiunii externe sau a
voinţei reformatoare interne (Tomasevski, 1993). Dimpotrivă, politicile în
domeniul limbii sau al minorităţilor figurează rareori pe agenda programelor de
ajutorare, ceea ce relevă o prioritate scăzută acordată chestiunii drepturilor
lingvistice în statele post-coloniale (Bamgbose, 1991). În general vorbind,
programele de sprijin vizînd procesul educaţional au ţintit mai degrabă
însuşirea fostelor limbi coloniale, decît a celor indigene; acest fapt a
consolidat interesele elitei şi ale partenerilor internaţionali (vezi
Brock—Utne, 1993; despre drepturile lingvistice în Africa post-colonială, vezi
Phillipson şi Skutnabb—Kangas 1994a, avînd la bază efortul multor cercetători
africani; pentru analiza recentă a politicii lingvistice actuale în Africa şi
pentru rolul central al limbilor naţionale, vezi Djite (1993); pentru America
Latină vezi Hamel (1994), von Gleich (1994).
Cînd fostele state
comuniste au cerut admiterea în Consiliul Europei, li s-a pretins efortul de a
dovedi că urmează politici care respectă drepturile omului, ca o precondiţie
pentru admiterea în clubul european. Culmea ironiei, s-a cerut statelor
est-europene, cel puţin teoretic, adoptarea unui standard de protecţie a
minorităţilor superior celui din statele membre occidentale. În domeniul
drepturilor lingvistice, exemplele de bună practică recomandate sînt cel mai
adesea asociate cu state ca Elveţia, Finlanda şi Belgia. Studii detaliate ale
punctelor forte, dar şi ale slăbiciunilor legislaţiei lingvistice din aceste
state, cărora li se poate adăuga şi Canada, relevă existenţa a numeroase
constrîngeri privind exercitarea drepturilor şi titularii lor, precum şi
persistenţa invariabilă a tensiunii dintre conflict şi compromis (vezi McRae
1983, 1986, Phillipson, Rannut şi Skutnabb—Kangas, 1994; Buletinul Centrului
Canadian pentru Drepturi Lingvistice, Facultatea de Drept, Universitatea din
Ottawa).
Rusia a acuzat Statele
Baltice de privarea minorităţilor vorbitoare de limba rusă de drepturile
lingvistice ale omului şi a amînat, într-un anume moment, sub acest pretext,
să-şi retragă trupele. Succesivele misiuni de anchetă (ale reprezentanţilor ONU
şi ai OSCE) au demonstrat însă că nu există violări masive ale drepturilor
omului (Rannut, 1994). În realitate, minoritatea vorbitoare de limba rusă, care
pînă la prăbuşirea comunismului a format grupul dominant, beneficiază de mai
multe drepturi lingvisice decît numeroase minorităţi din multe state
vest-europene şi, fără dubiu, de mai multe decît oricare minoritate imigrantă
din respectivele state, avînd dreptul la educaţie în limba maternă, ca şi
dreptul de a-şi folosi limba în administraţia publică locală şi în justiţie
(vezi Rannut şi Rannut, 1995).
Un caz extrem de stat
membru al Consiliului Europei, cu o explicită politică de lingvicid, este
Turcia, care interzice folosirea limbii kurde. (Asociaţia Internaţională pentru
Drepturile Omului în Kurdistan 1994; Skutnabb-Kangas şi Bucak 1994). Recentele
modificări constituţionale cosmetizante nu au atenuat cu nimic această
orientare ce ţine de o politică de asimilare graduală şi genocidală faţă de
kurzi. Kurzii reprezintă exemplul tipic de popor care are de suferit violente
încălcări ale drepturilor umane şi pentru care drepturile lingvistice sînt
esenţiale în efortul de a supravieţui ca popor.
Este evident faptul că
în societatea contemporană, caracterizată prin violenţă şi tulburări,
drepturile minorităţilor ca drepturi ale omului reclamă protecţie.
Organizaţiile supranaţionale, cum ar fi ONU, OSCE şi Consiliul Europei, pun din
ce în ce mai des problema respectării drepturilor omului, în speranţa că pacea
şi dreptatea vor progresa, inclusiv prin identificarea drepturilor ce se cer
apărate şi adoptarea consecventă a măsurilor adiacente (Eide 1993, Miall 1994,
Minority Rights Group 1994).
Drepturile presupun,
în general, asumarea de îndatoriri din partea statului. În acest context,
dreptul la litigiu poate fi un mijloc important de garantare a drepturilor
legale ale individului, iniţial la nivelul instanţelor locale, iar mai apoi, la
nivel naţional — cazul Curţii Supreme de Justiţie a Statelor Unite —, sau
supranaţional — Curtea Europeană pentru Drepturile Omului — (Skutnabb—Kangas şi
Phillipson, 1994b: 85—9). Tradiţional, litigiul a fost folosit mai frecvent pe
continentul Nord-American decît în Europa (vezi: Varennes, 1994, 1995a, b; de asemenea:
Bhat, 1993, pentru o excelentă comparaţie a drepturilor lingvistice, inclusiv a
dreptului la litigiu, în Canada şi India).
Lingvistica aplicată
şi drepturile lingvistice ale omului
Pentru specialiştii în
lingvistică aplicată, care joacă un rol important în constituirea, legitimarea
şi reproducerea ierarhiei limbilor existente la nivel intra- şi internaţional,
provocarea constă în tentativa de a clarifica dacă politicile în care sînt
implicaţi profesional corespund standardelor universale ale drepturilor
lingvistice ale omului. Este evident că există o clară dimensiune de politică
lingvistică în activitatea de dezvoltare curriculară, educaţie bilingvă sau
adoptarea de limbaje în comunitatea surzilor şi a celor cu deficienţe de
vorbire, ca şi în învăţarea limbilor străine care au ca finalitate „comunicarea
internaţională”. Limbile cărora li se acordă preeminenţă în manuale sau sesiuni
de examinări sînt, fără tăgadă, cele dominante. Ele sînt numite „naţionale”,
„oficiale”, sau „internaţionale”, ceea ce dezvăluie scopul extralingvistic pe
care respectivele limbi îl servesc. Ca specialişti în lingvistică aplicată, ar
trebui să fim, deci, preocupaţi de măsura în care acţiunile noastre concordă cu
principiile fundamentale ale drepturilor omului.
Asociaţiile profesionale
sînt din ce în ce mai conştiente de semnificaţia drepturilor lingvistice.
Misiunea TESOL-ului (mesajul Preşedintelui, dezbaterile TESOL, iunie-iulie
1993) este aceea de a intensifica predarea şi învăţarea eficientă a limbii
engleze în toată lumea, respectînd în acelaşi timp drepturile indivizilor de a
se exprima în limba lor maternă. FIPLV — Federaţia Internaţională a
Profesorilor ce Predau Limbi Vorbite, Federaţia Mondială a Asociaţiilor
Limbilor Moderne, susţin campania de adoptare a unei Carte Universale a
Drepturilor Lingvistice Fundamentale, ce ar include însuşirea limbilor străine
ca un drept fundamental uman (Batley, Candelier, Hermann-Brennecke, and Szepe,
1993:40-4). Pentru analiza critică a acestui argument, vezi Skutnabb—Kangas şi
Phillipson (1994b: 100—3): respingerea aserţiunii că învăţarea unei limbi
străine este un drept lingvistic fundamental nu este sinonimă cu acceptarea
tezei că învăţarea trebuie să aibă loc în afara vigilenţei în domeniul
drepturilor omului, aşa cum este ea recomandată, de exemplu, de Global
Issues in Language Education’ Networks’s Newsletter 14 , Martie1994.
Politicile lingvistice
nu se mărginesc la chestiuni privind drepturile vorbitorilor de limbi
minoritare, autohtone sau de imigraţie, din cadrul unui stat, chiar dacă
„drepturile omului sînt în general destinate protecţiei celor slabi,
vulnerabili, deposedaţi, tăcuţi… minorităţile fiind consumatorii naturali de
drepturi ale omului” (Thornberry, 1991: 385). Limbile „internaţionale” servesc
unei multitudini de scopuri şi exercită presiuni asupra ierarhiei limbilor
dintr-un stat. Este posibil să asistăm, concomitent chiar cu sporirea
recunoaşterii drepturilor limbilor minoritare, la apariţia la nivel european şi
global, a unui fenomen de diglosie în cadrul căruia limbile „internaţionale”
(engleza este exemplul cel mai elocvent) sînt folosite ca instrument de
cîştigare de prestigiu, în timp ce limbile locale se văd împinse tot mai mult
către sfera privată. Acest model are rădăcini în contextele post-coloniale (Mateene
1985), iar lingvistica aplicată a constituit la un moment dat o verigă vitală
în lanţul care a asigurat influenţa occidentală asupra sistemului educaţional
din respectivele ţări (Phillipson, 1992). Un scenariu similar s-ar putea
produce şi în Europa, limbi cum sînt daneza sau estona urmînd a se vedea
marginalizate într-o viitoare diviziune diglosică a muncii, pe măsură ce
Uniunea Europeană sau alte organizaţii suprastatale avansează. Unele guverne şi
organisme de protecţie a limbilor naţionale apreciază că există o reală
ameninţare la adresa limbii lor (vezi raportul anual al Înaltului Consiliu al
Francofoniei cu privire la poziţia limbii franceze în lume, precum şi
rapoartele conferinţelor ad-hoc organizate de această instituţie).
Concomitent, există guverne care nu văd nici un motiv să tragă semnalul de
alarmă în privinţa chestiunii lingvistice.
În prezenţa
aprehensiunilor legate de realitatea sau eventualitatea unei dominări
lingvistice de acest tip, este esenţial să se analizeze inclusiv discursul academic
sau politic care legitimează alegerea anumitor limbi pentru servirea de ţeluri
de politică internă (ca de exemplu, unitatea naţională, modernizarea şi
progresul tehnologic), sau externă (ca de exemplu, dezvoltarea schimburilor
comerciale, relaţiile geopolitice, integrarea continentală, cooperarea
internaţională) şi să se identifice interesele servite prin promovarea
respectivelor limbi (vezi Phillipson, 1992, cap. 9; Phillipson şi
Skutnabb—Kangas, 1994b în presă; Harlech—Jones, în presă). Statutul conferit
limbilor „internaţionale” ilustrează modul în care sînt respectate drepturile
lingvistice ale omului. Spre deosebire de cadrul ce guvernează politicile
privind drepturile limbilor în societăţile multilingvistice, inclusiv ale celor
indigene sau imigrante (vezi Le Bianco, 1990, despre experienţa australiană),
în aria mai restrînsă a politicii naţionale a limbilor străine, majoritatea
documentelor nu include perspectiva drepturilor omului (vezi, de exemplu,
Brecht şi Walton, 1993, cu referire la Statele Unite, şi studiile din Lambert,
1994, care sintetizează experienţa din Australia, Olanda şi a Consiliului
Europei).
Definiţia drepturilor
lingvistice ale omului, în viziunea lui Phillipson, Rennut şi Skutnabb—Kangas
(1994), poate fi, prin urmare, rezumată astfel: respectarea drepturilor
lingvistice ale omului implică, la nivel individual, posibilitatea ca
oricine să se poată identifica pozitiv cu limba/limbile sa/sale maternă/e, iar
identificarea să se bucure de respectul celorlalţi, indiferent dacă limba
maternă este una minoritară sau majoritară. Aceasta implică dreptul de a învăţa
limba maternă, respectiv cel puţin dreptul la educaţia de bază prin intermediul
limbii materne, ca şi dreptul de utilizare a acesteia în (numeroase) contexte
oficiale. Implică, totodată, dreptul de a învăţa cel puţin una din limbile
oficiale ale ţării de rezidenţă. Ca urmare, în mod firesc, este necesar ca
profesorii care predau copiilor minoritari să fie bilingvi. Orice restrîngere a
sus-menţionatelor drepturi poate fi considerată ca injustiţie lingvistică,
respectiv violarea drepturilor lingvistice ale omului.
Respectarea
drepturilor lingvistice ale omului implică, la nivel colectiv, dreptul
grupurilor minoritare la existenţă, adică dreptul de a fi diferit (Hettne,
1987, Miles, 1989, Stavenhagen, 1988, 1991, Thornberry, 1991). Aceasta
presupune dreptul minorităţilor de a-şi utiliza şi dezvolta limba, de a-şi
înfiinţa şi menţine şcoli şi instituţii de perfecţionare, de a controla
programele şcolare şi de a asigura predarea prin intermediul limbii lor.
Presupune totodată garanţii de reprezentare în afacerile politice ale statului
şi garantarea autonomiei în administrarea problemelor interne ale grupului, cel
puţin în domeniul culturii, educaţiei, religiei, informaţiei şi problemelor
sociale, paralel cu asigurarea resurselor financiare din taxe, impozite şi
subsidii, apte de a permite îndeplinirea acestor funcţiuni (vezi Drepturile
Minorităţilor, 1993, Alfredsson, 1991 şi Leontiev, 1994). Drepturile trebuie să
poată fi exercitate, ceea ce înseamnă alocarea de resurse financiare şi
garantarea de proceduri democratice, constituţionale şi legale adecvate.
Restrîngerea acestor drepturi constituie la rîndu-i injustiţie lingvistică,
violare a drepturilor lingvistice ale omului.
Enumerarea drepturilor
lingvistice ale omului are la bază principiile de respectat la elaborarea
politicii lingvistice a unui stat. Ele reprezintă norma, standardul la care
statele ar trebui să aspire, o referinţă de prim ordin în campania dusă pentru
influenţarea politicii lingvistice în cazul unui stat refractar la garantarea
acestui tip de drepturi. O abordare a educaţiei lingvistice din perspectiva
drepturilor omului implică totodată încurajarea atitudinilor, la nivel local,
naţional şi supranaţional, ca şi iniţierea şi susţinerea de structuri în cadrul
cărora individul sau grupul să fie la adăpost de orice opresiuni, în cazul de
faţă, de opresiuni lingvistice.
Dacă luările de
poziţie ale asociaţiilor profesionale cum sînt FIPLV sau TESOL se vor a fi mai
mult decît o retorică pioasă sau un lobby partizan practicat de grupuri de
interese profesionale, drepturile în cauză ar trebui să fie explicitate şi
publicitate, în cadrul lor, în aşa fel încît indivizii şi grupurile ce le sînt
titulare să le cunoască.
Specialiştii în
lingvistică aplicată, îndeosebi cei asociaţi la organizaţiile care ambiţionează
să fie globale, ar trebui să pledeze şi din această poziţie pentru
recunoaşterea nevoilor de educaţie lingvistică ale tuturor cetăţenilor şi, ca
urmare, se confruntă cu sfidarea pe care o reprezintă clarificarea naturii şi
scopului drepturilor lingvistice ale omului.
Drepturile
lingvistice în convenţii şi constituţii
Studierea de către noi
a unui întreg set de convenţii internaţionale şi constituţii naţionale
(Skutnabb—Kangas şi Phillipson, 1989, 1994), pornind de la disctincţiile
operate de Kloss (1971, 1977), şi Cobarrubias (1983), a ţintit să elaboreze un
etalon al gradului în care acest cadru legislativ oferă sprijin limbilor
dominante. În acest sens, am întocmit o grilă care înregistrează cele mai
importante dimensiuni ale drepturilor lingvistice. Prima dintre acestea este
reprezentată pe axa verticală şi circumscrie „gradul de explicitare”,
adică măsura în care legile sau convenţiile se află în relaţie explicită cu drepturile
lingvistice ale minorităţilor, în domeniul educaţiei. Cea de-a doua,
reprezentată pe axa orizontală, desemnează „gradul de promovare”, adică
proporţia în care limba este interzisă, tolerată, sau activ promovată.
(vezi fig.1, din Skutnabb-Kangas şi Phillipson 1994b:80). Precizăm că, în
concepţia noastră, cele două dimensiuni constituie un spectru continuu. Am
marcat pe grafic rezultatele analizei noastre privind clauzele referitoare la drepturile
lingvistice în domeniul educaţiei, aşa cum apar ele în unele documente
europene şi internaţionale.
Orientate spre
asimilare Orientate spre păstrare
Explicit
9
3;4
2
8
5
7
Interzicere Tolerare
Non-discriminare Permitere Promovare
obligativitate
6
DE
1 ABCFGHI
Implicit
N.B. Numerele se
referă la ţări, literele la convenţii (vezi textul).
1.
Amendamentele la Constituţia SUA privind limba engleză, senator Huddleston.
2.
idem, senator Hayakawa
3.
ex-Iugoslavia
4.
Finlanda, vorbitori de suedeză
5.
Finlanda, vorbitori de sami
6.
India.
7.
Carta Libertăţii a Congresului Naţional African (ANC) şi altele, Africa de Sud
8.
Legea Normalizării Basce
9.
Kurzii din Turcia
A.
Carta Naţiunilor Unite, 1945
B.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, 1948
C.
Pactul Internaţional al Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale, 1966
D.
Pactul Internaţional al Drepturilor Civile şi Politice, 1966
E.
Convenţia ONU privind Drepturile Copilului, 1989.
F.
Convenţia Consiliului Europei privind Protecţia Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale, 1950.
G.
Carta Africană privind Drepturile Omului şi ale Popoarelor, 1981
H.
Declaraţia Americană cu privire la Drepturile şi Obligaţiile Omului, 1948.
I.
Convenţia Americană cu privire la Drepturile Omului “Pactul de la San Jose,
Costa Rica”, 1969.
Figura 1:Drepturile lingvistice după state
şi convenţii
Exemplul A
Carta Naţiunilor Unite
(1945), în articolele sale cu caracter generic, obligă naţiunile membre
să promoveze „respectul universal şi protecţia drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentele ale tuturor, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie” (paragraful 6. 11, 55). Formularea poate fi înţeleasă ca o recomandare
explicită la non-discriminare. Carta nu cuprinde un articol consacrat educaţiei,
şi ca urmare, nici referiri la limba educaţiei, implicînd numai
tolerare implicită.
În convenţiile avute
în vedere mai jos, articolele cu caracter generic pot fi catalogate drept
recomandare explicită la nondiscriminare (B-I). De exemplu, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului susţine în paragraful 2 că „fiecare este
îndreptăţit să i se asigure drepturile şi libertăţile, fără deosebire de rasă,
culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine
socială sau naţională, avere, naştere sau alt statut” etc.
Exemplul B
Paragraful 26 privind
educaţia din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) garantează
asigurarea unei educaţii universale libere. Există referiri la o „dezvoltare
completă a personalităţii umane” şi la dreptul părinţilor de a „alege tipul de
educaţie care va fi dat copiilor lor”. Însă, paragraful privind educaţia nu
face nici o referire la limbă. Prin urmare, şi acesta poate fi considerat
ca indicînd „tolerare implicită”.
Exemplul C
Pactul
Internaţional al Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale, adoptat în 1966, şi în vigoare din
1976, menţionează limba alături de rasă, culoare, sex, religie, într-un articol
cu caracter generic, în vreme ce articolul despre educaţie omite din nou
orice referire la limbă. Putem indentifica aici o inconsecvenţă ce rezidă în
faptul că Pactul se referă explicit, în articolul consacrat educaţiei,
la „grupuri rasiale, etnice, sau religioase”, nu însă şi la cele lingvistice.
Aceasta constituie, de asemenea, un exemplu de „tolerare implicită”.
Exemplul D
Articolul 27 al Pactului
Drepturilor Civile şi Politice conţine cea mai importantă prevedere
referitoare la drepturile lingvistice (1966):
În acele state în care există minorităţi
etnice, religioase sau lingvistice, persoanelor aparţinînd acestor minorităţi
nu le poate fi refuzat dreptul de a practica, în comun cu alţi membri ai
grupului lor, propria lor cultură, de a profesa şi practica propria lor
religie, sau de a utiliza propria limbă.
Acest articol, sau o
variantă a lui, a fost folosit în mai multe documente ale Consiliului Europei,
ale OSCE, precum şi în convenţii universale cum ar fi, de exemplu, Convenţia
Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (1959 şi 1989).
Absenţa oricărei
menţionări explicite a chestiunii limbii în clauzele referitoare la educaţie
din toate aceste pacte sau convenţii (sau a referirii la educaţie din clauzele
privitoare la limbă, ca în mai sus menţionatul Articol 27) contrastează cu
clauzele generale de non-discriminare, relative la exercitarea celorlalte
drepturi ale omului. Aceasta înseamnă că mai sus menţionatele documente ONU
(A,B,C,D,E) conţin prevederi generale care constituie aparent o recomandare
explicită de non-discriminare (A,B,C) sau chiar o permitere explicită,
prin menţionarea expresă a limbii (D,E). Dar clauzele privind educaţia
nu depăşesc nivelul de tolerare implicită orientată spre asimilare.
Minorităţilor li se permite să-şi utilizeze limba în particular (sau, în
împrejurări publice nespecificate, cu alţi membri ai grupului lor), dar nu şi
în şcoli. Acelaşi lucru este valabil şi pentru convenţiile regionale europeană,
africană şi americană (F,G,H,I).
Se cuvine menţionarea
în context a amplului studiu întreprins de ONU (Capotorti 1979) pentru
analizarea aspectelor juridice şi conceptuale ale protecţiei împotriva
discriminării, ce a avut la bază informaţii provenind de la toate guvernele
lumii. Scopul cercetării l-a constituit aprecierea modului în care sînt
tratate, de jure şi de facto, minorităţile. Din studiu au fost
intenţionat omise minorităţile de imigraţie. Raportul a concluzionat că
minorităţile, nu mai puţin cele lingvistice, se află în situaţia de a necesita
o protecţie mai substanţială. Studiul interpretează articolul 27 ca impunînd
statelor obligaţia de a promova activ limba minorităţilor, obligaţie subliniată
şi de alte studii, mai recente (Thonberry 1991). Aceasta ar presupune ca
statele să prevadă şi sprijinul financiar necesar, ceea ce este adesea
contrazis în realitate, unde acest drept le-a fost refuzat explicit
minorităţilor în mai multe cazuri, ceea ce a condus la angajarea de litigii
(vezi de Varennes 1995a,b). Înregistrarea unor progrese în direcţia afirmării
drepturilor minorităţilor prin elaborarea unei convenţii universale dedicată
acestui domeniu a fost obstrucţionată ani la rînd de refuzul statelor de a-şi
recunoaşte minorităţile sau de divergenţele care au dominat căutarea unui acord
asupra definiţiei minorităţilor (Alston 1992; Eide 1993). S-au înregistrat
totuşi progrese în aplicarea acestor drepturi. O Declaraţie ONU privind
drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, etnice,
religioase şi lingvistice a fost finalmente adoptată de Adunarea Generală
la 18 decembrie 1992. Articolele pe care le reproducem mai jos reprezintă un
progres faţă de formulele anterioare: „nu le poate fi refuzat” a fost
înlocuit prin „au dreptul”; apare formularea conform căreia drepturile
se exercită „în particular şi în public, liber şi fără nici o discriminare”;
în fine, statele sînt ţinute să promoveze activ exerciţiul acestor drepturi:
Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale
sau etnice, religioase sau lingvistice (numite în continuare persoane
aparţinînd minorităţilor) au dreptul de a se bucura de propria lor cultură, de
a profesa şi practica propria lor religie şi de a folosi propria lor limbă, în
particular sau în public, liber şi fără imixtiuni sau alte forme de
discriminare. (Articolul 2.1; a se compara cu articolul 27 de mai sus).
Statele vor lua măsuri pentru a crea condiţii
favorabile care să permită persoanelor aparţinînd minorităţilor să-şi exprime
particularităţile şi să-şi dezvolte cultura lor proprie, limba, religia,
tradiţiile şi obiceiurile, cu excepţia acelor practici care încalcă standardele
naţionale şi sînt contrare normelor internaţionale (articol 4.2).
Statele trebuie să ia măsuri adecvate astfel
încît, în măsura posibilităţilor, persoanele aparţinînd minorităţilor să aibă
condiţii pentru a învăţa limba lor maternă sau să beneficieze de instruire în
limba lor maternă (articolul 4.3).
Este evident că
formulările din aceste clauze ridică încă numeroase probleme de lingvistică
aplicată, importante indiferent dacă statele ratifică sau nu Declaraţia,
aplicînd-o sau nu. Ce se înţelege prin „măsuri adecvate” sau „condiţii”, cine
este în măsură să decidă ce este „posibil”? Să însemne „instruire în limba
maternă” instruire prin intermediul limbii materne? Grăitor ni se pare
şi faptul că, tocmai în articolul privitor la limba educaţiei, terminologia
devine vagă şi apar clauze opţionale.
Trecînd de la planul
universal la cel european, evoluţia cea mai importantă a anilor din urmă a fost
aceea a adoptării de către statele membre ale Consiliului Europei a Cartei
Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare, aprobată de Comitetul de
Miniştri la 22 iunie 1992. Carta se constituie într-un document
cuprinzător privind utilizarea limbii în educaţie, servicii publice, media,
cultură, viaţa economică şi socială (Rezoluţia 192, 1988, urmată de
CAHLR/DELA91.1, Strasbourg, 24 iunie 1991; pentru descrierea genezei sale, vezi
Woehrling 1992).
În Preambul se
apreciază că „dreptul de a folosi o limbă regională sau minoritară în
particular sau în public este un drept inalienabil” şi se subliniază „valoarea
interculturalismului şi multilingvismului”; mai departe, se afirmă că
„protecţia şi încurajarea limbilor regionale sau minoritare nu trebuie să fie
în detrimentul limbilor oficiale”, accentuînd „nevoia de a le învăţa”.
Finalmente, Carta se vrea „o contribuţie importantă la edificarea unei
Europe bazată pe principiile democraţiei şi diversităţii culturale în cadrul
suveranităţii naţionale şi integrităţii teritoriale.”
Carta reprezintă într-adevăr rodul multor ani de
eforturi concertate din partea reprezentanţilor limbilor minoritare indigene
din Europa şi a Oficiului European al Limbilor Mai Puţin Utilizate (care
publică un folositor Buletin de Contact consacrat problematicii limbilor
minoritare din ţările Uniunii Europene) şi s-a bucurat de sprijinul cîtorva
membri angajaţi ai Parlamentului European. Documentul are totuşi limitări
considerabile. Presupunînd că statele ar ratifica-o (ceea ce încă rămîne de
văzut), fiecare din ele poate preciza căror limbi minoritare este dispus să o
aplice. Limbile imigranţilor sînt explicit excluse. Pe de altă parte, orice
stat are posibilitatea de a alege spre aplicare (un minimum de 35) dintr-un
întreg set de paragrafe sau subparagrafe. Fiecare formulare include o serie de
nuanţatori, cum ar fi „pe cît posibil”, „relevant”, „corespunzător”, „cînd este
cazul”, „într-un număr considerat ca suficient”, „dacă numărul utilizatorilor
unei limbi regionale sau minoritare o justifică”, ca şi un număr de
alternative, bunăoară „a permite, încuraja sau asigura predarea în sau a limbii
regionale sau minoritare la toate nivelele de educaţie adecvate”.
Ca urmare, Carta
permite statelor refractare la acordarea drepturilor lingvistice să se situeze
pe poziţia de a adopta standarde minimale şi le oferă, pe deasupra,
legitimitate în a pretexta că adoptarea anumitor prevederi nu ar fi fost
„posibilă” sau „adecvată”, că numărul solicitanţilor nu ar fi fost „suficient”
sau „nu ar justifica” o anume măsură şi că, în consecinţă, s-a „permis”
minorităţii respective să-şi organizeze predarea în limba maternă pe propria
cheltuială. q
Traducere de Smaranda
Enache
REFERINŢE
Akinnaso,
F. N. 1994. Linguistic unification and language rights. Applied
Linguistics 15/2: 139-68.
Alfreddson,
G. 1991: Minority Rights: Equality and Non-Discrimination in Krag and
Yukhneva (eds.) 1991.
Alston,
P. (ed.) 1992. The United Nations and Human Rights: A Critical Appraisal.
Oxford: Clarendon Press.
Andrysek,
O. 1989. Report on the Definition of Minorities. Netherlands Institute
of Human Rights, Studie- en Informatiecentrum Mensenrechten (SIM), SIM Special
No. 8.
An-naim,
A. A. and F. M. Deng. (eds.) 1990. Human Rights in Africa: Cross-cultural
Perspectives. Washington, D. C.: The Brookings Institution.
Baldauf,
R. B. and A. Luke. (eds.) 1990. Language Planning and Education in
Australasia and the South Pacific. Clevedon: Multilingual Matters.
Bamgbose,
A. 1991. Language and the Nation: The Language Question in Sub-Saharian
Africa. Edinburgh Press.
Batley,
E., M. Candelier, G. Hermann-Brennecke and G. Szepe. 1993. Language Policies
for the World of the Twenty-first Century. Report for UNESCO, World
Federation of Modern Language Assiciations (FIPLV).
Baetens
Beardsmore, H. (ed.) 1993. European Models for Bilingual Education.
Clevedon: Multilingual Matters.
Bhat,
P. I. 1993. A Comparative Study of the Language Provisions in the
Constitutions of Canada and India from the Perspective of Equal Liberty of All.
Mysore: Department of Studies in Law, University of Mysore.
Brecht,
R. D. and A. R. Walton. 1993. National Strategic Planning in the Less
Commonly Taught Languages, Washington, D.C.: National Foreign Language
Center.
Brenzinger,
M. (ed.) 1992. Language Death: Factual and Theoretical Explorations with
Special Reference to East Africa. Berlin: Mouton de Gruyter.
Brock-Utne,
B. 1993. Education in Africa. Education for Self-reliance or Recolonization?
Oslo: Oslo University, Department of Education.
Calvet,
L. J. 1974. Linguistique et colonialisme: petit traité de glottophagie.
Paris: Payot.
Capotorti,
F. 1979. Study of the Rights of Persons Belonging to Ethnic, Religious and
Linguistic Minorities. New York: United Nations.
Clark,
D. H. and R. Williamson. (eds.) in press. Self-determination: International
Perspectives. London: Macmillan.
Cobarrubias,
J. and J. A. Fishman (eds.). 1983. Progress in Language Planning:
International Perspectives. Berlin: Mouton.
Cobarrubias,
J. 1983. Ethical issues in status planning in Corrubias and Fishman
(eds.) 1983: 41-85.
Djite,
P. G. 1993. Language and development in Africa. International Journal
of the Sociology of Language 100/101: 149-66.
Eide,
A. 1994. New Approaches to Minority Protection. London: Minority Rights
Group International.
Eide,
A., C. Krause and A. Rosas (eds.) 1995. Economic, Social and Cultural
Rights. A Textbook. Dordrecht, Boston and London: Martinus Nijhoff
Publishers.
Fishman,
J. A. 1989. Language and Ethnicity in Minority Sociolinguistic Perspective.
Clevedon and Philadelphia: Multilingual Matters.
Fourth World Bulletin, 1994. Univeristy of
Colorado at Denver, Fourth World Center for the Study of Indigenous Law and
Politics.
Giordan,
H. (ed.) 1992. Les Minorités en Europe: Droits Linguistiques et Droits de
l’Homme. Paris: Kime.
von
Gleich, U. 1994. Language spread policy: The case of Quechua in the Andean
republics of Bolivia, Ecuador and Peru. International Journal of the
Sociology of Language 107: 77-113.
Grin,
F. 1994. Combining immigrant and autochtonous rights: A territorial
approache to multilingualism in T. Skutnabb-Kangas and R. Phillipson (eds.)
1994a: 31-48.
Hamel,
R. E. 1994. Linguistic rights for Amerindian peoples in Latin America in
Skutnabb-Kangas and Phillipson (eds.) 1994.
Harlech-Jones,
B. (in press). Looking at means and ends in language policy in Namibia
in M. Pütz (ed.): Language Choices? Conditions, Constrains and Consequences.
Amsterdam: John Benjamins.
Hettne,
B. 1987. Etniska konflikter och internationella relationer. Rapport 6
fran DEIFO, Stockholm: DEIFO (Delgationen för invandrarforskning).
Khubchandani,
L. M. 1994. „Minority” cultures and their communication rights in
Skutnabb-Kangas and Phillipson (eds.) 1994a:305-15.
Kloss,
H. 1971. The language rights of immigrant groups. International
Migration Review 5: 250-68.
Kloss,
H. 1977. The American Bilingual Tradition. Rowley, MA: Newbury House.
Krag,
H. and N Yukhneva (eds.) 1991. The Leningrad Minority Rights Conference.
Papers. Copenhagen: The Minority Rights Group in Denmark.
Kristinson,
A. P. 1994. Language Planning in Iceland. New Language Planning
Newsletter 9/2: 1-3.
Lambert,
R. D. (ed.) 1994. Language Planning Around the World: Contexts and Systemic
Change, Washington, D. C.: National Foreign Language Center.
Leontiev,
A. A. 1994. Linguistic human rights and educational policy in Russia in
Skutnabb-Kangas and Phillipson (eds.) 1994a: 63-70.
Lo
Bianco, J. 1990: Making language policy: Australia’s experience in R. B.
Baldauf and A. Luke (eds.) 1990: 47-79.
Magga,
O. H. 1994. The Sámi Language Act in Skutnabb-Kangas and Phillipson
(eds.) 1994a: 219-33.
Marshall,
D. F. 1986: The question of an official language: Language rights and the
English Language Amendment. International Journal of the Sociology of
Language 60: 7-75.
Mateene,
K. 1985. Colonial languages as compulsory means of domination, and
indigenous languages as necessary factors of liberation and development in
Mateene, Kalema and Chomba (eds.) 1985: 60-9.
Mateene,
K., J. Kalemba and B. Chomba (eds.) 1985: Reconsideration of African
Linguistic Policies, Kampala: OAU Bureau of Languages, OAU/BIL publication
6.
McRae,
K. D. 1983. Conflict and Compromise in Multilingual Societies, Switzerland.
Waterloo, Ontario: Wilfrid Laurier University Press.
McRae
K. D. 1986. Conflict and Compromise in Multilingual Societies, Belgium.
Waterloo, Ontario: Wilfrid Laurier University Press.
Miall,
H. (ed.) 1994. Minority Rights in Europe. The Scope for a Transnational
Regime. London: Pinter.
Miles,
R. 1989. Racism. London and New York: Routledge.
Minority
Rights Group (ed.) 1994. Education Rights and Minorities. London:
Minority Rights Group.
Mullard,
C. 1988. Racism, ethnicism, and etharchy or not? The principles of
progressive control and transformative change in Skutnabb-Kangas and
Phillipson (eds.) 1988: 357-78.
Nelde,
P., N. Labrie and C. H. Williams. 1992. The principles of territoriality and
personality in the solution of linguistic conflicts. Journal of
Multilingual and Multicultural Development 13/5: 387-406.
Norsk
Språkråd. 1995. Norsk som Framtidsspråk i Arbeids- og Näringsliv
(Norwegian as a language of the future in labour and bussiness). Norsk
sprakrads skrifter. Oslo: Norsk Språkråd.
Pattanayak,
D. P. 1998. Monolingual myopia and the petals of the Indian lotus: Do many
languages divide or unite a nation? in Skutnabb-Kangas and Cummins (eds.)
1988.
Phillipson,
R. 1992. Linguistic Imperialism. Oxford: Oxford University Press.
Phillipson,
R., M. Rannut, and Skutnabb-Kangas. 1994. Introduction in
Skutnabb-Kangas and Phillipson (eds.) 1994:1-22.
Phillipson
R., and T. Skutnabb-Kangas. 1994a. Language rights in postcolonial Africa
in Skutnabb-Kangas and Phillipson (eds.) 1994a: 335-45.
Phillipson
R. and T. Skutnabb-Kangas, 1994b. English, panacea or pandemic. Sociolinguistica
8: 73-87.
Phillipson
R. and T. Skutnabb-Kangas. (in press) Lessons for Europe from Language
Policy in Australia in Pütz (ed.): Language Choices? Conditions,
Constrains and Consequences. Amsterdam: John Benjamins.
Rannut,
M. 1994. Beyond linguistic policy: The Soviet Union versus Estonia in
Skutnabb-Kangas and Phillipson (eds.) 1994a: 179-208.
Rannut,
M. and Ü. Rannut. 1995. Bilingualism — a step towards monolingualism or
multilingualism? in Skutnabb-Kangas ed.) 1995: 183-98.
IAHRK.
1993. Silence is killing them. Annual report 1993. On the situation of Human
Rights in Northern Kurdistan and the Kurds in Turkey. 1994. Bremen:
International Association for Human Rights in Kurdistan.
Skutnabb-Kangas,
T. 1984. Bilingualism or Not — The Education of Minorities. Clevedon,
UK: Multilingual Matters.
Skutnabb-Kangas,
T. 1988. Multilingualism and the education of minority children in
Skutnabb-Kangas and Cummins (eds.) 1988: 9-44.
Skutnabb-Kangas,
T. 1990. Language, Literacy and Minorities. London: Minority Rights
Group.
Skutnabb-Kangas,
T. (ed.) 1995. Multilingualism for All. Lisse: Swets and Zeitlinger.
Skutnabb-Kangas,
T. (in press) Language and demands for self-determination in Clark and
Williamson (eds.): Self-determination: International Perspectives.
London: The Macmillan Press.
Skutnabb-Kangas,
T. (forthcoming) Linguistic Genocide in Education. Do Small Languages Have a
Future? Berlin/New York: Mouton de Gruyter.
Skutnabb-Kangas,
T. and s. Bucak. 1994. Killing a mother tongue — How the Kurds are deprived
of linguistic human rights in Skutnabb-Kangas and Phillipson (eds.) 1994:
347-70.
Skutnabb-Kangas,
T. and J. Cummins (eds.) 1988. Minority Education: From Shame to Struggle.
Clevedon: Multilingual Matters.
Skutnabb-Kangas,
T. and R. Phillipson (eds.) 1989. Wanted! Linguistic Human Rights.
ROLIG-papir 44, Roskilde: Roskilde University Centre.
Skutnabb-Kangas,
T. and R. Phillipson (eds.) in collaboration with M. Rannut. 1994a. Linguistic
Human Rights: Overcoming Linguistic Discrimination. Berlin: Mouton de
Gruyter (Contributions to the Sociology of Language 67).
Skutnabb-Kangas,
T. and R. Phillipson 1994b. Linguistic human rights, past and present in
Skutnabb-Kangas and Phillipson 1994a: 71-110.
Skutnabb-Kangas,
T. and R. Phillipson (in press.) Linguicide and linguicism in H. Goebl,
P. H. Nelde, Z. Stary and W. Wölck (eds.): Handbook of Linguistics and
Communication Science, Contact Linguistics, Chapter VI, Central Issues in
Contact Linguistics. Berlin: de Gruyter.
Stavenhagen,
R. 1988. Old and New Racism in Europe in New Expressions of Racism.
Growing Areas of Conflict in Europe, SIM Special No. 7, 1988, Utrecht:
Netherlands Institute of Human Rights.
Stavenhagen,
R. 1990. The Ethnic Question. Conflicts, Development, and Human Rights,
Tokyo: United Nations University Press.
Thornberry,
P. 1991. International Law and the Rights of Minorities. Oxford:
Clarendon Press.
Tomaševski,
K. 1993. Development Aid and Human Rights Revisited. London: Pinter.
UN
Human Rights Fact Sheet. 1993. Minority Rights, Fact Sheet No. 18,
Centre for Human Rights, United Nations Office at Geneva.
de
Varennes, F. 1994. Language and Freedom of Expression in International Law.
Human Rights Quarterly 16: 163-86.
de
Varennes, F. 1995a. The Protection of Linguistic Minorities in Europe and
International Human Rights Standards and Possible Solutions te Ethnic Tensions
and Conflicts. Paper presented at the conference Russia and East Central Europe
in the New Geopolitical Realities, Institute of International Economic and
Political Studies, Russian Academy of Sciences, Moscow, Russia, 27-30 January
1995.
de
Varennes, F. 1995 b. Language, Minorities and Human Rights. Dordrecht:
Martinus Nijhoff.
Vilfan,
S. (ed.) 1993. Ethnic Groups and Language Rights, Aldershot: Darthmouth,
and New York: New York University Press (Volume III of the European Science
Foundation Project on Comparative Studies on Governments and Non-dominant
Ethnic Groups in Europe, 1850-1940).
Woehrling,
J.-M. 1992. Institutions Européennes et Droits Linguitiques des Minorités
in Giordan (ed.) 1992.
*
Tove Anita Skutnabb-Kangas (n. 1940), este doctor în filozofie, autoare a mai multor monografii,
articole, recenzii şi traduceri de articole. Editoare a seriei de cărţi Multilingualism and Linguistic Diversity; membră în bordul editorial
al International Education Journal, The Journal of Multilingual and
Multicultural Development, Discourse and Society Language Problems and Language
Planning; referentă a mai multor reviste. În prezent este profesor la
Universitatea Roskilde din Danemarca.
Robert Phillipson
(n. 1942), este doctor în lingvistică, autorul
cărţilor Learner language and language learning,
Foreign language pedagogy research: a commemorative volume for Claus Foerch,
Linguistic imperialism, Minoriteter og uddannelse, Linguistic human rights:
overcoming linguistic discrimination. În prezent este profesor de pedagogie
şi limba engleză la Universitatea Roskilde din Danemarca.
Robert Phillipson and Tove Anita Skutnabb-Kangas, Linguistic Rights
and Wrongs, publicat de Oxford University Press, în Applied Linguistics,
volumul 16, nr. 4 (1995), pp. 483-500, preluat cu permisiunea editurii şi cu
acordul autorilor.