Andrei Roth: Mă onorează faptul că genericul acestei întîlniri este calchiat
după titlul unui articol de-al meu, apărut în Polis nr. 2, iar ideea pe
care am dezvol-
tat-o acolo şi care, ştiu bine, nu întruneşte sufragii majoritare, este că nu
există un
naţionalism „bun”, că naţionalismul, prin definiţie, nu poate fi bun. Şi am
propus o
distincţie, şi terminologică, şi conceptuală. Conştiinţa identităţii naţionale
este evi-
dent întotdeauna legitimă, peste ea nu se poate trece şi în afara ei,
într-adevăr, nu
poţi fi nici european, nici uman în genere, pentru că omul aparţine neapărat
unei
etnii, unei naţiuni şi trebuie să-şi conştientizeze această apartenenţă şi s-o
poarte cu
demnitate. Contraargumentul care se vehiculează de regulă la ideea mea este că
trebuie să fii naţionalist pentru că aparţii unei naţiuni pe care trebuie s-o
aperi, cu
care trebuie să fii solidar, pentru care şi numai în cadrul culturii căreia
trebuie şi poţi
să creezi. Contraargumentul în sine este pertinent, conştiinţa specificităţii
unei naţiuni
sau a unei etnii, conştiinţa necesităţii de a spori, a păstra valorile
acesteia, de
autoconservare şi de autorealizare a propriei identităţi a fiecărui individ şi
a fiecărei
etnii este perfect justificată. Dar chestiunea apare mai întîi ca o problemă de
terminologie, iar terminologia este convenţională. Dacă prin naţionalism
moderat
se înţelege doar conştiinţa identităţii naţionale şi dacă această conştiinţă nu
este
încărcată de conotaţii negative în raportarea la alte etnii, atunci totul este
în regulă.
Însă în discursul ideologic şi politic curent, în mod inevitabil naţionalismul
este încărcat de conotaţii
negative, de aceea propun o altă convenţie, spre distincţia
terminologică şi conceptuală între conştiinţa identităţii naţionale şi
naţionalism.
Chestiunea devine mai clară dacă încercăm să stabilim o linie de demarcaţie
între naţionalismul moderat, benefic, şi cel extremist, malefic. În practică
reprezentanţii tuturor naţionalismelor, fără excepţie, folosesc un criteriu pe
cît
de facil pe atît de nociv, declarînd propriul naţionalism drept bun şi
naţionalismul
sau naţionalismele adverse, ca rele. În opinia mea naţionalismul se defineşte
conceptual printr-o seamă de note cum sunt: etnocentrismul, xenofobia, tendinţa
etnocratică, precum şi prin generalizarea ilicită a unor trăsături de
mentalitate şi
spiritualitate, reţinîndu-se în primul rînd trăsături pozitive cînd este vorba
de
propria naţionalitate şi preponderent trăsături negative cînd este vorba de
naţiuni
sau naţionalităţi adverse. De asemenea naţionalismul se distinge întotdeauna
prin logica dublă, prin aplicarea unor măsuri pentru judecarea propriilor
trăsături
şi propriei spiritualităţi şi a altora pentru judecarea trăsăturilor şi spiritualităţii
adverse. Cred că elementele acestor note se regăsesc în orice naţionalism.
Sigur că există deosebiri graduale în ceea ce priveşte nocivitatea socială,
dar cred de asemenea că nici naţionalismul moderat nu este lipsit de
nocivitate,
şi cu atît mai nocivă este alianţa tacită sau făţişă a celor două.
Aş
mai spune că naţionalismul se justifică de regulă ca reacţie de apărare
faţă de naţionalismul advers. Promovarea avantajului propriei etnii în
relaţiile
acesteia cu alta este considerată de regulă firească şi normală, oarecum
inerentă
naturii umane. Se uită însă un fapt elementar şi de bun simţ, anume că într-o
relaţie dată dintre doi parteneri, avantajarea unuia dintre parteneri este eo
ipso
dezavantajarea celuilalt. De-aici urmează că naţionalismul manifestat în
orice
parte şi în orice doză provoacă naţionalismul advers. Naţionalismele se
potenţează
reciproc, deşi fiecare se legitimează prin nevoia de autoapărare.
Gabriel Andreescu: Pentru mine naţionalismul este
o construcţie slab
împlinită conceptual. Într-un fel, el are mai mult o dimensiune empirică. Din
cauza aceasta aş face referire mai mult la discursul naţionalist sau la
comportamentul naţionalist. Pe de altă parte naţionalismul face parte dintr-un
ansamblu conceptual ale cărui componente se sprijină reciproc. Foarte apropiate
de naţionalism sînt două concepte: unul ar fi „identitatea naţională” sau „spiritul
naţional” (cărora le corespunde un accent de ordin cultural al problematicii
naţionalismului). Dl. Alexandru Paleologu scrie cu acest accent, cred că şi dl.
Szokoly Elek, dl. Varujan Vosganian, dumnealor sînt — în abordarea
naţionalismului — interesaţi mai mult de aceste nuanţe de natură culturală.
Există
un alt tip de accent, cel axiologic şi cred că în planul acesta conceptul cel
mai
apropiat este „patriotismul”. Atît identitatea naţională, cît şi spiritul
naţional îmi
par mult mai precise din punct de vedere conceptual decît naţionalismul — şi
acelaşi lucru îl pot spune despre patriotism. Cred că cel care a elaborat cel
mai mult în această direcţie
este Horia Patapievici. Există de asemenea o apropiere
de naţionalism din punct de vedere pragmatic, iar conceptul răspunzător este
acela de „interes naţional”. În acesta zonă au scris Andrei Cornea, de asemenea
dl. Pavel Câmpeanu. Pentru mine acesta este conceptul cel mai uşor de abordat:
a vorbi în termeni de interes naţional mi se pare că ne aşează din punct de
vedere
conceptual şi practic pe un teren mult mai ferm.
H.-R. Patapievici: Naţionaliştii, prin
discursul lor invocă, de regulă, nişte
valori care definesc identitatea naţională, definesc axiologic prezenţa acestei
identităţi în lume şi, sub raportul acţiunii, constituie cîteva paradigme de
comportament care sînt categorisite drept patriotice. Dar exemplele,
caracterizarea
axiologică, valorizarea lor — toate vin din trecut. După părerea mea
naţionalismul
este constrîns la o retorică paseistă datorită faptului că atunci cînd este
să-şi
găsească identitatea la care se referă o găseşte întrupată într-una din
imaginile
trecutului. Şi-atunci el ajunge la un soi de paradox potrivit căruia trebuie să
stabilească unde anume substanţa identitară este mai bine distribuită. E nevoit
să spună că e în trecut şi alege exemple ale trecutului. Din cauza aceasta
tipul de
Pantheon-operetă pe care Ceauşescu l-a propus în cazul vulgatei naţionale
(domnitori,
voievozi cu V mare, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau înaintemergători,
români
autentici, precum Burebista sau Decebal) conduce neapărat la caricaturizare, la
întruparea în figuri de retorică proastă a identităţii naţionale.
Potrivit invocaţiei celebre a lui Eminescu, la un trecut mare, rezultă
întotdeauna
un viitor mare. Dar ei nu spun nimic de prezent. Ori, carenţa fundamentală a
discursului naţionalist este că pe măsură ce este constrîns de discursul de
natură
identitară să se refere la trecut, are o tot mai slabă percepţie faţă de
valorile prezentului.
Am scris cîndva un articol care se chema „Valoarea naţională a prezentului”.
Dacă e
să căutăm în Ştefan cel Mare sau în alte figuri istorice un model notabil de
întrupare
a identităţii naţionale, trebuie să avem neapărat în vedere că ei au trăit
într-un prezent,
pentru care au construit, printr-o politică anume, printr-un tip de acţiune şi
prin
referirea la anumite valori, un model de creaţie prezentă.
Prin
urmare, chestiunea pentru noi — şi acesta este un argument pe care îl
aduc tipului de discurs naţionalist — este că nu trebuie să stabilim criteriile
acţiunii sau criteriile identităţii prin acest recurs obsesiv la trecut, ci
trebuie să
reconferim demnitate prezenţei noastre actuale în lume şi cred că în felul
acesta
ne punem mai exact, din punct de vedere axiologic, în raport cu alţii, alături
de
care sîntem actori în lume şi sîntem părtaşi la atingerea unor scopuri pe care
le
definim ca fiind interesele noastre.
Al doilea
argument care poate fi adus împotriva discursului naţionalist este
că iubirea de patrie nu trebuie transformată într-o mistică, adică ceea ce avem
în
comerţul nostru cu divinitatea sau cu biserica nu trebuie transferat asupra altor
tipuri de comportament. Transformarea patriotismului într-o mistică dă naţionalismul şi acesta
duce la conotare axiologică negativă în raport cu partenerii
noştri de acţiune pe scena istoriei.
Varujan Vosganian: Am vorbit adesea în aceşti ani de cînd reprezint, într-un
fel sau altul, o parte a minorităţilor naţionale din România, de o încercare de
clarificare a acestor termeni. Conceptul de „naţionalism” mi se pare însă
condamnat la o oarecare neclaritate terminologică. Noi ne-am lovit de această
dualitate ideologică între popor şi naţiune, între nation-culturelle şi État-na-
tion. Ele nu sînt numai dezbateri între jurişti sau între sociologi, ele
sînt dezbateri
politice acute, pentru că, de pildă, poziţia minorităţii maghiare se poate
judeca
într-un anumit fel prin prisma lui „nation-culturelle” şi a iluminismului
central-
european, şi altfel se judecă prin prisma doctrinei franceze, reluate de
Stalin, a
„statului-naţiune”. Şi pentru că aceste lucruri nu sînt clarificate,
consecinţa, pe
care o dau de astă dată ca matematician, este condamnarea la neclaritate din
cauză
că baza pe care ele trebuiau s-o descrie şi-a pierdut de mult puritatea. Şi
conceptul de
naţionalism nu se regăseşte la nivelul realităţii, nu poate fi preluat,
dogmatizat,
purificat, dihotomizat faţă de alte concepte, la nivelul gîndirii. Din acest
punct de
vedere este foarte greu să argumentezi existenţa unui „naţionalism bun”.
Există totuşi sentimentul naţional cu o anumită prelungire obscură în
naţionalism. În Europa există simultan o mişcare centrifugă şi o mişcare
centripetă. De pildă, organizarea de tip european este centrifugă, ei i se
opune
însă un sentiment naţional, o mişcare centripetă. Omenirea a avut întotdeauna
sentimentul unei comunicări stabile. Pe baza acesteia se construieşte
sentimentul
naţional şi sentimentul naţionalist. Eu nu cred că pentru a fi naţional trebuie
să
negi sau să diminuezi respectul faţă de altă naţiune. Eu sînt armean. Biserica,
literatura, istoria armeană au fost obiectul unei comunicări stabile care a
necesitat
o anume acuitate în surplus faţă de valorile istorice armeneşti. Acest punct de
vedere nu trebuie considerat un îndemn naţionalist ferm. Dar cred că
sentimentul
comunicării stabile între oameni care au aceeaşi cultură, aceeaşi limbă,
creează
nişte punţi suplimentare, care bineînţeles că îi individualizează într-un
anumit
fel. Ceea ce face ca naţionalul să se transforme în naţionalism este folosirea
sentimentului naţional ca atu politic. Naţionalul devine malefic în clipa în
care
se încearcă potenţarea identităţii naţionale prin inocularea sentimentului de
teamă
în colectivitate. Atunci cînd sentimentul naţional se inoculează prin sugerarea
pericolului şi nu prin sugerarea măreţiei.
Sentimente
naţionale au şi minorităţile şi majoritatea. Ba chiar aş spune că
minorităţile au un sentiment de autoconservare care le conferă o tentă
autarhică
şi o încercare de izolare. Dar trebuie făcută o distincţie între sentimentul
naţional
exersat de majoritate, deci de cea care decide, şi acela, exersat uneori exacerbat,
în rîndurile minorităţilor. Aş vrea să fac o singură trimitere la minoritatea
ma-
ghiară. Abordarea problemei acesteia este caracteristică. Problema maghiară nu este oproblemă internă a României.
În orice caz ea nu se află printre primele
cinci sau zece probleme prioritare. Ea este una externă. Minoritatea maghiară
nu
a folosit modalităţi teroriste, nu a avut depozite de arme, deşi acest lucru
s-a
afirmat de către oficiali români. UDMR-ul a recurs întotdeauna la dialogul
poli-
tic, respectînd Constituţia ţării. Dar intervine problema raporturilor româno-
maghiare, care o plasează imediat în planul politicii externe. Şi această
încercare
de a obtura slăbiciunile de comunicare externă a României prin exacerbarea
sentimentului naţionalist alterează fondul problemei. Nu mai vorbesc de
aspectele
care ţin de reformă în sine, de autonomia comunităţilor locale şamd.
În România aşadar, astăzi, eu cred că nici nu are rost să justificăm
„naţionalismul bun”, dînd încă o armă în mîna celor care nu ştiu s-o
folosească.
Andrei Roth: Eu urmăresc literatura maghiară şi poate că nu este lipsit de
interes să comunic constatarea că există o comunitate de retorică între
naţiona-
lismul maghiar şi cel român sau, dacă vreţi, între extremiştii ambelor părţi.
De pildă asemenea idei cum este cea că „diplomaţia maghiară este mai
activă”, susţinute de partea română sînt regăsite invers: „diplomaţia română
este mai activă”, „diaspora română este mai influentă”, „noi sîntem totdeauna
păgubiţi pe plan internaţional”... se spun exact aceleaşi lucruri, dar cu semn
schimbat. Am o listă cu enunţuri identice, şi dintr-o parte şi din alta. Logica
naţionalismului este aceeaşi peste tot.
Horia
Rusu: Premisa
liberalismului clasic a fost aceea că numai indivizii
au drepturi. Dacă indivizii care au aceleaşi drepturi şi aceeaşi limbă doresc
să
aibă o comunitate politică, aceasta este numai o extindere a drepturilor
individuale
de asociere. În interiorul acestor entităţi politice naţionale, guvernele ar fi
limitate
la protejarea vieţii, libertăţii şi proprietăţii. Dacă ar fi existat minorităţi
cinice
rezidente în aceste state-naţiuni create în mod democratic, s-ar putea ca ele
să fi
fost dezavantajate din punct de vedere cultural sau lingvistic, dar ar fi fost
în
siguranţă din punct de vedere al respectării libertăţilor lor civile şi
economice,
pentru că statului îi era interzis să-şi utilizeze puterea pentru a face să
beneficieze
un grup în detrimentul altuia. Dar în loc să rămînă o idee despre dreptul
indivizilor
dintr-o zonă geografică de a-şi determina propriul destin politic, în secolele
19-
20, autodeterminarea a fost transformată tot mai mult într-un concept
colectivist.
Autodeterminarea naţională a ajuns să însemne unificarea politică a tuturor
celor
care vorbeau aceeaşi limbă, indiferent dacă toţi doreau sau nu să aparţină
aceluiaşi
stat. Ea a ajuns să însemne încorporarea politică a tuturor teritoriilor pe
care a
stat vreodată un anumit grup etnic sau naţional, indiferent cît de demult şi
indiferent de dorinţa celor care ocupau în acel moment teritoriul respectiv. A
ajuns să însemne responsabilitatea statului de a impune utilizarea unei anumite
limbi şi diverse obiceiuri culturale şi tradiţii, prin educaţie publică, prin
propagandă şi rezistenţă la „invadarea” unor influenţe culturale străine,
indiferent de dorinţele cetăţenilor
individuali ai statului-naţiune. Consecinţele acestor
noţiuni colectiviste de autodeterminare naţională sînt cele pe care le vedem
astăzi
în jurul nostru. Croaţii şi sîrbii vorbesc fiecare de graniţele lor istorice şi
nici o
tabără nu vrea ca acestea să fie hotărîte prin votul liber al oamenilor care
trăiesc
în zonele respective, estonienii arată încercarea de rusificare sub dominaţia
sovietică, dar acum încearcă să impună o estonizare asupra minorităţii ruse, ca
mijloc de a-i face pe ruşi să părăsească cît mai repede ţara, guvernul
ucrainean
vorbeşte despre modul în care Moscova controla popoare şi resursele lor, dar
exercită în acelaşi timp controale şi reguli asupra propriului popor, în numele
independenţei naţionale. Nici Europa Occidentală nu e mai bună, din acest punct
de vedere. Fermierii francezi protestează împotriva invadării pieţelor lor de
bunuri
agricole din Europa de Est. germanii au dezbătut şi dezbat în continuare
schimbarea legilor lor liberale privind statutul emigranţilor, în Spania şi
Portugalia oamenii sînt speriaţi că pînă la urmă capitalul lor naţional va fi
investit
pentru crearea de locuri de muncă în Ungaria sau Lituania şamd. Cărui stat îi
va
aparţine individul? Cum îşi va putea utiliza proprietatea şi cu cine va avea
voie
să facă schimb? Cui i se va permite să trăiască într-o anumită zonă geografică?
În ce limbă vor fi oamenii obligaţi să vorbească şi să facă afaceri? Ce vor
învăţa
copiii la şcoală? Ce moştenire culturală va fi subvenţionată şi sprijinită?
Nici
una din aceste probleme nu este lăsată la latitudinea indivizilor. Ele sînt
hotărîte
pentru ei de către cei care au autoritatea politică, de cei care le definesc
naţionalitatea şi apoi utilizează puterea pe care o au pentru a-i face să se
conformeze imaginii lor despre interesul naţional.
Ideea liberală clasică a autodeterminării naţionale care a avut intenţia de
a
servi ca mijloc pentru scopul suprem al libertăţii umane individuale a fost
deviată
pe o cale colectivistă, ca multe alte idei ale epocii noastre. Toate
conflictele
naţionaliste care se nasc şi se răspîndesc în Europa astăzi sînt rezultatul
acestor
pervertiri.
Am făcut
această introducere pentru a argumenta o părere personală: ceea
ce trebuia să se întîmple în Europa de Est, începînd cu momentul ‘90, era
revoluţia
capitalistă. Revoluţia capitalistă din secolul trecut a coincis cu crearea
statelor-
naţiune. Revoluţia capitalistă din acest secol trebuia să coincidă cu
integrarea
europeană, adică revenirea la principiile liberalismului clasic, mai precis
două
procese care se desfăşoară concomitent: pe de o parte transferul unor
autorităţi
ale statului central, naţional, către nivelul local, deci descentralizarea
(educa-
ţională, culturală, evident şi economică), iar pe de altă parte transferul
altor auto-
rităţi naţionale către organisme internaţionale europene. Şi dau un singur
exemplu: respectarea drepturilor omului, atribuţie preluată de Consiliul
Europei,
de Curtea pentru Apărarea Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, în timp, Con-
venţia Drepturilor Omului trebuie să devină o Constituţie Europeană, de fapt singura constituţie,
fiindcă, după părerea mea o constituţie trebuie să reglementeze
un singur lucru: raportul între individ şi stat şi modul în care individul se
poate
apăra de abuzurile statului.
Din păcate nu s-a întîmplat aşa, revoluţia capitalistă n-a avut loc, şi în
loc
de integrare europeană revenim la naţionalism, la conceptul colectivist. Deci
eu
nu cred că există un naţionalism bun şi unul rău, şi unul şi altul sînt rele,
naţiona-
lismul se opune integrării europene şi chiar patriotismului local. După părerea
mea acesta din urmă este un proces pozitiv, dar dacă el intră în contradicţie
cu
naţionalismul, conflictele vor apărea curînd. La Timişoara omul de pe stradă
îţi
va spune că este bănăţean, la Iaşi că este moldovean, iar la Cluj că este
ardelean.
Asta à propos de identitatea naţională despre care se vorbea aici.
Mai mult: opunîndu-se integrării europene, naţionalismul slujeşte
interesele
celor care vor ca noi să rămînem în sfera de influenţă a Moscovei. Cine spune
astăzi că este naţionalist, spune implicit că este pro-sovietic.
Andrei Cornea: Eu cred că n-ar trebui
să trecem atît de repede peste două
chestiuni. Mai întîi peste aceea a celor două naţionalisme şi în al doilea rînd
peste nevoia de a înţelege de ce naţionalismul este în ofensivă şi dacă poate
fi
stopat. Formula aceasta a naţionalismului „bun” aparţine secolului trecut, cînd
popoare supuse unor imperii multinaţionale s-au luptat pentru a-şi cîştiga
independenţa. Pe urmă noţiunea s-a extins la ţările coloniale, care. tot aşa,
s-au
luptat pentru a-şi cîştiga independenţa de metropolă. Ultimul imperiu care s-a
prăbuşit astfel este Imperiul Rus şi sînt destui politologi care susţin că
disoluţia
lui s-a datorat tocmai incapacităţii de a rezolva problema naţională.
Nu
putem contesta faptul că, de-a lungul istoriei, anumite mişcări naţionale
s-au aflat, aparent cel puţin, de partea bună a baricadei. Iată, de pildă,
lupta
românilor din Ardeal pentru a avea şcoli independente, instituţii proprii. In
România această luptă era considerată ca fiind un naţionalism bun şi mi se pare
legitim să fi fost aşa. Însă cînd vine vorba de încercarea de astăzi a
maghiarilor,
din multe puncte de vedere simetrică, ea este considerată ca fiind nelegitimă
şi
aparţinînd unui naţionalism rău.
Sigur că
antevorbitorii mei au dreptate arătînd că fie fundaţiile teoretice ale
naţionalismului sînt slabe, fie legitimitatea lui este mică, fie că el produce
numeroase
pagube de ordin practic, economic, o îngustare a posibilităţii de acţiune, duce
la
dogmatism, la bigotism, la fapte contrarii intereselor naţionale. Şi totuşi,
cum se
explică această progresie a naţionalismului, cum spuneaţi, nu numai în Est,
dar, pe
alocuri chiar şi în Vest, camuflat uneori sub masca aşa-numitului poli- sau
multiculturalism, devenit respectabil sub ideea postmodernistă a diversităţii
culturale...
Cum se explică succesul lui? Şi, mai ales, poate fi el stopat eficient? Nu fac
decît să
formulez aceste două întrebări şi mă abţin de a da un răspuns. Din prudenţă.
Pavel Câmpeanu: Aş vrea să vă amintesc că
anul acesta Sărbătoarea
Naţională a României a fost întovărăşită de mici manifestări neobişnuite, ca de
exemplu: comemorarea masacrării românilor de la Ip, depunerea unor coroane
de flori la mormîntul unui tînăr asasinat de maghiari — cu acest text! — plus o
adunare veselă a faimoasei fundaţii „Armonia”, fundaţia căsătoriilor mixte.
Este,
mi se pare, o încheiere raţională a unui act care în România a însemnat o
exacerbare a naţionalismului în cercuri în care pînă în 1995 s-a manifestat şi
o
anumită moderaţie, reticenţă, uneori chiar ostilitate faţă de acesta. Iată că
am
ajuns în „22” să polemizăm noi între noi în legătură cu o problemă
despre care
nu ne-ar fi trecut prin cap că putem discuta în urmă cu doi-trei ani. Iată că
există
personaje ca fondatorul Vetrei Româneşti, care sînt reabilitate şi integrale
chiar
în partide politice cu programe democratice. A existat deci o degradare a
vieţii
publice şi politice româneşti în acest an, de care e bine să ne dăm scama şi în
legătură cu care se pune problema dacă ceea ce s-a întîmplat la nivelul
perceptiv,
în forurile legislative sau presă, a pătruns sau nu, şi în ce grad, în
conştiinţa
publică. În acest Centru de sondaje în care lucrez, s-a discutat toată vara
numai
despre Recomandarea 1201. Tot românul altceva nu visa... poate şi maghiarul.
Ce a asimilat opinia publică din aceste discursuri naţionaliste? Ea trăieşte,
s-ar
putea spune, la două nivele: la acela la care ia act de anumite manifestări
publice,
care este nivelul macrosocial, dar la nivelul microsocial trăieşte cu totul
diferit.
Pot să spun că o personalitate politică şi bisericească maghiară care deseori
se
exprimă public, este personalitatea cel mai prost primită de opinia publică din
România. Aceeaşi opinie publică, la întrebarea „Aveţi prieteni de alte
naţionalităţi?”
răspunde „Da” în majoritate. Iar la întrebarea „Aţi accepta o căsătorie între
copilul
dvs. şi un partener de o altă naţionalitate?”, 65% răspund „Da”.
În această
conjunctură în care luăm act că democraţia nu rezolvă tensiunile
naţionale, că, în mare parte, exceptînd fosta Iugoslavie şi Cecenia, ele nu au
luat
formele violente pe care în democraţia occidentală le cunosc de multă vreme,
încercăm să construim un sistem politic care nu ne oferă garanţia că vom
rezolva
cu ajutorul lui această problemă, dacă nu găsim şi alte soluţii. În aceste
condiţii
polemica este o consecinţă a polifoniei naţionale. Cineva îşi exprimă
sentimentele,
şi altcineva nu vorbeşte decît despre reglementările juridice între indivizi
aparţinînd aceluiaşi grup sau între grupuri de diferite naţionalităţi. Amîndouă
acestea sînt realităţi. Iar problema naţionalismului rău, după mine, este
problema
unei atitudini faţă de sentimentul legitim că aparţii unei naţiuni. Dacă
sentimentul
nu este supus nici unui fel de control, el degenerează în sacralizarea
naţiunii: un
mod monstruos, în care teritoriul este pus mai presus de oameni, în care nu se
vorbeşte despre sfinţenia oamenilor, ci de a pămîntului. În sondajul cu
ajutorul
căruia voiam să ştim cum stăm cu integrarea propagandei naţionaliste de către
opinia publică, am pus şi o altă întrebare. „Aţi dori să părăsiţi această ţară
şi să trăiţi în alta?” Mi se
pare că procentul de răspunsuri afirmative de 15% este
copleşitor.
Există un tip de aşa-zis „Realpolitik”, care porneşte de la ideea că dacă
vrem să slăbim partidele naţionaliste trebuie să ne apropiem de electoratul
lor,
vorbindu-i în limbajul pe care-l înţelege. Se creează riscul ca unele partide
demo-
crate să slăbească partidele naţionaliste, preluîndu-le doctrina. Ceea ce nu
ştiu
dacă este un cîştig. Dar nici măcar nu este adevărat că acest procedeu poate
funcţiona. Din fericire, opinia publică de la noi este rezervată faţă de
reprezentanţii
naţionalismului şi şovinismului majoritar.
O întrebare la care am putea să răspundem este ce se întîmplă în ţările cu
situaţii istorice comparabile. Fenomene asemănătoare se întîmplă şi în jurul
nostru. Eu vă propun două ipoteze. Prima este că în ultima jumătate de secol
naţionalismul a fost legitim pentru că a avut o direcţie clară. îndreptat
împotriva
puterii sovietice. A dispărui acest obiectiv al resentimentului şi s-au creat
situaţii
noi în care el se manifestă. A doua ipoteză este că, în măsura în care
guvernanţii
nu reuşesc să ofere soluţii la problemele sociale, adoptarea şi punerea în prim
plan a problemei naţionale le permite o strategie coerentă a evitării
rezolvării
problemelor sociale.
Varujan Vosganian: Aş vrea să fac o completare la cele spuse de dl. Pavel
Câmpeanu legate de specificitatea ţărilor estice. Şi aş introduce două
concepte:
al gropii de potenţial şi al naţiunii dominante. Ce înseamnă groapă de
potenţial?
De pildă, pentru germanii din România, groapa de potenţial era Germania, pentru
ungurii din România ea era Ungaria şamd. Asta a rezolvat pentru o vreme proble-
mele minorităţilor. Dar conştiinţa naţiunii dominante sau a naţiunii imperiale
are efecte negative şi asta este cea mai mare problemă a ţărilor estice. Problema
maghiarilor din România, problema turcilor din Bulgaria, problema sîrbilor din
Bosnia-Herţegovina, a rusofonilor din Moldova... minorităţi care au avut nişte
privilegii pe care le-au pierdut. Cred că asta e esenţa problemei.
Smaranda Enache: Eu îmi pun totuşi o întrebare. Dumneavoastră aţi enu-
merat cîteva cazuri unde există această frustrare a unei „minorităţi
imperiale”.
Experienţa mea foarte scurtă petrecută în Finlanda m-a făcut să înţeleg că
această
diagnoză nu este în toate cazurile perfectă. M-a fascinat modul în care
finlandezii
au reuşit să-şi construiască o identitate, care fără îndoială că n-a fost
scutită de
momentele ei de romantism (ajunge să vezi Helsinki în anume întrupări
arhitectonice). Dar cum anume a ajuns această mică naţiune să trăiască în
modernitate, să-şi accepte cu stoicism trecutul pescăresc, să ridice în
mijlocul
oraşului o statuie celui care le-a scris imnul în limba suedeză şi să trateze o
minoritate suedeză de 6% într-un mod care este exemplar în întreaga Europă?
Cei care spun că pe ruinele Imperiului Sovietic au renăscut naţionalismele au
dreptate, dar eu găsesc că un element care revine perpetuu ca un motor al naţionalismului şi nu-l
lasă să se retragă în istorie, ci îl reînvie mereu este
fragilitatea identităţii naţionale, un anume inconfort al identităţii
naţionale.
Naţionalismul devine motorul unor abstracţiuni, al unor mitologii, stereotipii
rupte de realitatea vieţii şi care sînt un construct mental. În definitiv,
mereu
acelaşi şi trădînd o anume incapacitate de a-ţi trăi în mod confortabil
identitatea
naţională. Şi cum acest construct este în mare parte opera intelectualităţii,
această
fragilitate este trăită mereu de intelectualitate. Între naţionalismele ca arme
politice, de tip vulgar, nu sînt mari deosebiri, dar dincolo de acestea există
acum
o agitaţie care a renăscut, a intelectualităţii în raporturile sale cu
naţionalismul,
cu naţiunea, cu redefinirea naţiunii, într-o epocă postmodernă. Inconfortul
este
trădat de sentimentalismul pe care-l aduce fragilitatea. Iar concreteţea adusă
de
acel „patriotism local” de care vorbea dl. Cornea, şi care are şi el tarele şi
extazele
lui este un „challenge” paralel cu globalizarea, cu apariţia instituţiilor
supra-
naţionale. Este interesant de aflat cum va reuşi naţionalismul să
supravieţuiască
acestor două atacuri: unul regional şi unul supranaţional. Sînt convinsă că
specificul naţional va supravieţui atît cît există el, cît nu e mitologie. Am
învăţat
la şcoală să cred în unicitatea costumului naţional românesc, ca să descopăr cu
stupoare că el nu este atît de specific, că gagele maramureşene le mai poartă
şi
polonezii, că în Transilvania e greu, dacă nu imposibil, să distingi între
melodiile
populare româneşti şi ungureşti, dacă sînt instrumentale... Am descoperii aceste
lucruri cu amărăciune, am „pierdut” un sentiment de confort... În acelaşi timp
cred că salvarea specificului naţional nu stă în autarhie.
Paradoxal sau nu. ceea ce
s-a făcut în ultimii cinci ani pentru salvarea
spiritului românesc s-a făcut tocmai de cei care erau etichetaţi ca mai puţin
naţionali sau naţionalişti, ci, dimpotrivă, prea pro-europeni. Salvarea
bisericilor
de lemn din Maramureş nu se face de către Vatra Românească, nici de PUNR,
nici măcar de distinşii noştri colegi din opoziţie, ci de British Council! O
sumedenie de organisme şi fundaţii extranaţionale preiau sarcini naţionale.
Pînă
şi specificul naţional ajunge să fie protejat supranaţional.
Renate
Weber: Cred
că de prin mai-iunie, expresia pe care am folosit-o cel
mai des a fost că societatea românească este sufocată de naţionalism. Nu
trebuie
să avem lupte de stradă ca să ne dăm seama de acest lucru. Unui discurs
naţionalist
din zona guvernării i s-a răspuns de către opoziţia politică tot printr-un
discurs
naţionalist în ideea care a fost deja menţionată: „haideţi să le luăm din
doctrină, ca
să le luăm electoratul”, ceea ce este categoric fals şi va fi sinucigaş pînă la
urmă.
Foarte de
curînd am avut o experienţă extrem de tristă cu o mişcare pentru
Drepturile Omului, constatînd că acest naţionalism, care se vrea „naţionalismul
bun” vine să înlocuiască nişte valori pe care era fondată această mişcare şi
care
erau valorile Drepturilor Omului. Evident, m-am tot gîndit de unde această
nevoie
a discursului naţionalist. Cred că trebuie să facem distincţia dintre afirmarea unei identităţi naţionale
din punctul de vedere al majorităţii şi al minorităţii,
pentru că lucrurile se pun în termeni diferiţi. Majoritatea se bucură de tot
ceea ce
are la îndemînă, ca să-şi afirme identitatea, de ce are nevoie s-o urle pe
stradă?
Poate că nu este în stare să-şi găsească apartenenţa la alte valori. Cred că în
Vest
nu vedem strigătele majorităţii, ci o conotaţie puternic economică.
Există
o întreagă teorie bine argumentată care susţine că egalitatea absolută
duce la asimilare. De aici nevoia minoritarilor de a-şi afirma cu mai multă
fervoare
identitatea naţională. Aşa cum spunea dl. Câmpeanu, avem de-a face cu un tip
de discurs la nivelul clasei politice şi cu un altul de înţelegere la nivelul
marii
mase care compune societatea românească. Dar vă aduceţi aminte de acea săptă-
mînă de primăvară din 1995 cînd în România se lătra „Ialta, Malta şi Atlanta”?
Timp de o săptămînă am fost supuşi unui bombardament mediatic şi am simţit
pericolul unor evenimente stradale.
Din
păcate acest tip de discurs a fost atît de bine însuşit şi de opoziţie încît
în cazul Legii Învăţămîntului, de la dreapta la stînga i s-au înălţat osanale.
De
ce? Pentru că trebuia ca toţi românii să se opună cererilor UDMR-ului. Oferta
politică existentă în societatea românească, şi de o parte şi de alta, se
întemeiază
pe un discurs naţionalist, ori acest lucru este îngrijorător.
Andrei Cornea: Ar trebui adăugat la aceste lucruri, în sensul celor spuse de
dl. Câmpeanu, dar şi de d-na Weber, această apatie totală pe care o vedem cînd
sînt sărbători naţionale, cum a fost 1 Decembrie, cînd nu există nici un fel de
reacţie populară faţă de ele şi care contrastează cu emfaza mediatică, ceea ce
sugerează într-adevăr o disjuncţie între cele două nivele. Dar pe de altă parte
mi-amintesc că discutînd cu ex-iugoslavi, toţi mi-au întărit faptul că în
Iugoslavia
lui Tito puţini puteau spune dacă erau croaţi, sîrbi, bosniaci. Despre
căsătorii
mixte nici nu mai vorbesc, vă daţi seama cîte erau... În momentul în care
lucrurile
au început să meargă spre dezmembrare, a început un război mediatic extraordinar
şi care au dus la duşmănii pe viaţă şi pe moarte. Li s-a spus că trebuie să fie
duşmani şi au acceptat acest lucru. Prin urmare rezultatele sondajelor nu-mi dau
foarte multă securitate, căci în cazul unui război mediatic bine condus...
Gabriel Andreescu: Asta s-a văzut în legătură cu Recomandarea 1201.
Dincolo
de orice aspecte care ţin de substanţa ei, este clar că ea a fost interpretată
şi comunicată
într-un mod care avea prea puţin de-a face cu structura mentală a celor care au
ascultat. Trebuie să recunoaştem forţa teribilă pe care o poate dezlănţui
într-o campanie
de cîteva săptămîni o televiziune română, presa naţională şamd.
Alexandru Paleologu: În primul rînd vreau să spun că n-am auzit aici nici o
frază la care să nu subscriu spontan şi fără rezerve. Ceea ce mă surprinde,
într-un
fel, fiindcă mă aşteptam la un dialog polifonic, dacă nu polemic. Vreau să
adaug şi
eu povestea unor experienţe de viaţă determinante pentru mine.
În 1990 vedeam, aflam
despre anumite comportamente ale puterii din România
destul de neconcordante cu ceea ce ar fi trebuit să se întîmple şi jenante
pentru un
ambasador. Spuneam atunci că este greu să te debarasezi peste noapte de ele şi
că
sînt un fenomen care pînă la urmă se va purifica. Pînă cînd am văzut la
televiziune
repriza Tîrgu-Mureş 1990 şi mi-a fost foarte limped, fără putinţa erorii, că
acest
lucru a fost montat, pus la cale dintr-un punct central. De-a doua zi am început
să-mi
radicalizez poziţia. Mi-am dat seama că se urmăreşte crearea unor stări de
violenţă
care să motiveze o dictatură prelungită, scuzată de situaţia de pe „teren” şi,
pe de
altă parte, trebuia zdrobită o alianţă periculoasă pentru putere, cum a fost
cea de la
Timişoara, o alianţă anticomunistă, româno-maghiară. În bună măsură s-a reuşit,
evident. Nu însă total, pentru că nu s-au produs acele grave violenţe pe care
se sconta.
Mult mai tîrziu, venind aici şi devenind parlamentar, am asistat la o
şedinţă
a Camerelor reunite în care se vota (acum vreo doi ani) un articol de lege care
interzicea investitorului străin să cumpere terenuri pe care să-şi instaleze
întreprinderea. Am văzut cum s-a votat asta. M-am uitat în ochii lui Adrian
Păunescu şi am văzut cum în mod conştient vota pentru creşterea mizeriei
poporului român. Dar ei aveau nevoie de acest lucru. De aceea şi lozinca „Nu ne
vindem ţara”. Pentru ca aceşti oameni care, în noul context se lansează în
afaceri
profitabile, să evite concurenţa unor investitori străini serioşi şi
creditabili.
Pe de altă parte, am realizat că, aşa cum spunea Zinoviev, ale cărui cărţi
m-au tulburat, maladia comunistă este durabilă şi lasă sechele. Nu te vindeci
de
ea ca prin farmec. Societatea românească este profund mutilată lobotomizată
moral
şi mental, inaptă deocamdată să poată să exercite, chiar progresiv, un sistem
cu
adevărat democratic. Cel mai grav fenomen este amnezia colectivă. Am citit cu
mare
bucurie, acum o lună, un articol al lui Horia Patapievici, Refuzul memoriei. Mi se
pare că problema noastră este una de recuperare a memoriei, nu una identitară.
Cei care au obsesia identitară se rezumă la un catalog de stereotipii din care
nu
pot să iasă.
Pe de altă
parte, există doctrine naţionaliste, unele de-a dreptul idioate, altele
seducătoare. Dar nu cred că poate exista la modul viguros un naţionalism
doctrinar.
Sigur, Iorga l-a avut. Eminescu 1-a avut, în Franţa alţii şi alţii, oameni
remarcabili,
dar nu cred că o doctrină naţionalistă se poate justifica pînă la capăt.
Vorbind de
naţionalism, nu cred că se poate folosi cuvîntul „bun”, ci poate acela de „legitim”.
Mă refer la o societate care nu şi-a recuperat încă memoria colectivă, care nu
are
exerciţiul democraţiei, care nu ştie exact ce înseamnă un partid sau altul.
Este necesară
recuperarea conştiinţei naţionale, în sens afectiv, dar şi intelectual. Asta
numesc eu
„naţionalism legitim”. Iar pentru recuperare e nevoie de cel puţin o generaţie.
Renate Weber: Dar pînă atunci ce facem cu interesul naţional? Timpul
trece, ocaziile se ivesc sau nu... Ce facem cu interesul naţional, acela de a
fi
integraţi în structurile europene, pînă recuperăm memoria colectivă?
Alexandru Paleologu: Aceasta este o întrebare
dramatică, pentru că
răspunsul, chiar dacă vine, nu cred că este întreg şi poate nici „copt”. Sigur
că
asta trebuie să ne preocupe şi că nu trebuie să rămînem la nivelul interogaţiei
hamletiene, ci să găsim soluţii. Între altele, ceea ce s-ar putea face, vorbind
de
Legea Învăţămîntului care, după mine, este execrabilă, mai ales din punctul de
vedere al relaţiei cu minoritatea maghiară, sînt posibile anumite mici mişcări,
amendamente care ar putea fi de folos. Din păcate foarte puţin se poate face în
parlament, la ora actuală. Reacţiile rămîn doar de ordin individual.
În primul rînd această întrebare ar trebui pusă mai des, pînă la a deveni
un
tic verbal. Ce facem acum? Putem face ceva, dar nu în mod decisiv. Cum putem
să contribuim efectiv la grăbirea integrării, cînd Puterea o sabotează? Poate
prin
vorbă — vorbă bine zisă, acţiune mediatică...
Horia Rusu: Amintindu-ne ce a fost în trecut? Atunci să aflăm cu adevărat
ce a fost în trecut. Să discutăm de Vintilă Brătianu cu „prin noi înşine”, de
exemplu.
Într-adevăr, exacerbarea naţionalismului se datorează unei crize de
identitate,
prin care a trecut fiecare cetăţean, la momentul ’90. În loc să fie ajutat
să-şi
găsească o identitate proprie, i s-a sugerat o identitate colectivă: cea
naţională.
Poate ar trebui să vedem cum s-a format această conştiinţă naţională, în măsura
în care există. Dl. Cornea spunea că ardeleanul care s-a luptat pentru şcoli
era
naţionalist. Eu nu cred că poate fi etichetat astfel.
H.-R. Patapievici: Eugen Lovinescu se declara, în perioada neutralităţii,
naţionalist. Pentru că era sinonim cu patriotismul.
Varujan Vosganian: E o diferenţă între două concepte: emancipare şi pre-
zervare. Atunci românii căutau să se emancipeze, acum minoritatea maghiară
caută să prezerveze. Deci aici apare diferenţa. De pildă, tătarii din Crimeea
caută
să se emancipeze, n-au fost niciodată imperiali — mă întorc la acest concept...
H.-R. Patapievici: Exerciţiul memoriei colective nu este individual. Există
un număr de date pe care eu le primesc de la comunitate şi pe care nu le
conştientizez ca atare pentru a mă raporta critic la ele: asta este memoria
colectivă.
Sînt mari traume, mari tradiţii care marchează comunitatea şi-i dau caracterul
şi
care, dacă dispar ne transformă într-o populaţie sociologică. Atît.
Smaranda Enache: într-o perioadă ca aceasta pe
care o trăim există o
instabilitate a reperelor, şi marea problemă în legătură cu memoria
colectivă
este aceea a selecţiei şi a ierarhizării faptelor care o compun. Redarea
memoriei
este un gest de voinţă individuală, care presupune şi o selecţie. Un
dezechilibru
poate să apară în această selecţie şi mă întreb dacă tot ceea ce a revenit în
memoria
noastră colectivă, care e trăită individual, fără îndoială, a venit şi cu
aparatul
critic necesar. Apare la mulţi tineri o idilizare nu tocmai întîmplătoare a
perioadei
dintre cele două războaie şi a unora dintre figurile majore ale culturii române interbelice. În memoria
colectivă, tot ceea ce fusese exclus a fost readus, dar este
scos dintr-un context sau contextualizat cu totul altfel şi aceasta poate duce
la
opţiuni nu neapărat legate de valorile interesului naţional, profund, perpetuu.
Cînd ne-am gîndit să invităm oameni care sînt cunoscuţi pentru reflecţia asupra
acestei chestiuni, am dorit să avem împreună şi teoreticieni şi aşa-zişi
practicieni.
Cînd succesul electoral este pus, mai ales de Opoziţie, pe seama unui
naţionalism,
uneori agresiv, alteori moderat, ca instrument politic, mi-e teamă că tocmai
Opoziţia face un decodaj greşit asupra aspiraţiilor şi aşteptărilor
electoratului,
mi-e teamă că se întîmplă o mimetică a unui grup care a avut un anume rezultat
din care se analizează numai unele din componentele succesului. Identificarea
interesului naţional se face cu multă greutate chiar de persoane din Opoziţie
care se bucură de multă influenţă şi credibilitate.
Este deznădăjduitor, acesta este cuvîntul, să afli, vorbind cu analişti
politici
străini, că pe ei nu-i preocupă atît starea actuală a României, ci dacă
schimbarea
politică va aduce şi o schimbare de mentalitate, dacă există o altă elită
politică
ce gîndeşte altfel, aşa cum toţi sperăm. Aderarea la Europa nu este o aderare
la
nişte instituţii — ar fi şi prea simplist şi prea umilitor pentru noi toţi — ci
este
aderarea la un sistem de valori şi aceste valori sînt extrem de conexe. Nu poţi
să
fii pentru economia de piaţă şi globalizarea informaţiei şi împotriva dreptului
unei persoane de a-şi exercita o valoare la care ţine. Este periculos să nu ne
dăm
seama de caracterul conex al acestor valori şi să facem corp comun cu Guvernul
Văcăroiu împotriva Recomandării 1201 sau a semnării Tratatului de Bază cu
Ungaria, iar pe de altă parte să dorim a fi părtaşi la darurile Băncii Mondiale
sau
ale unui sistem de protecţie economică globală. Este periculos pentru România
să nu existe o „garnitură” a doua sau a treia care să fie integral credibilă.
Scăderea
tensiunii interne şi realizarea conexiunilor în sistemul de valori în care vrem
să
mergem trebuie să fie nişte priorităţi. Şi dacă naţionalismul este recitat de
Cornelia
Vadim Tudor sau de Adrian Păunescu, este în regulă, pentru că imunitatea
cetăţeanului este mare la această supradoză. În schimb, această imunitate
devine
extrem de fragilă atunci cînd otrava îi vine odată cu hrana spirituală.
Alexandru Paleologu: Un simptom al bolii noastre
extrem de grave este
dispariţia simţului critic. Oricărui act de evaluare i se asociază simţul
critic. Şi
cred că inocularea sa în conştiinţele individuale nu e aşa de greu de făcut. A
făcut-o Maiorescu la vremea lui, deci se poate face.
Renate Weber: În schimb surpriza vine
de unde te aştepţi mai puţin! Recenta
declaraţie a PDSR-ului după Congres poate sta pe frontispiciul Consiliului
Europei. Ei spun că prin stat naţional unitar noi avem în vedere „acel
naţionalism
civic care oferă tuturor cetăţenilor ţării”..., adică exact acel lucru pe care
de doi
ani de zile noi îl spunem întruna şi nu pot să vă spun cîte critici am
primit... lată
că în vreme ce Opoziţia a mers pe ideea acestui naţionalism, bun, spun ei, rău, spun eu, PDSR-ul face o
mişcare inteligentă. Electoratul lor poate că nu înţelege
mare lucru, dar ei se prezintă Occidentului cu o imagine conformă standardelor
internaţionale.
Andrei Roth: Mă simt obligat să intervin, pentru că în acest ultim punct nu
pot fi de acord cu dumneavoastră. Naţionalismul acesta civic este o formulare
sofistică, după părerea mea. În Occident se vorbeşte despre „patriotismul
civic”
(Verfassungs Patriotismus), patriotismul constituţional, cetăţenesc, care nu
este
acelaşi lucru cu cel naţional. Înlocuirea termenului „constituţional” cu cel de
„naţional” nu este numai o confuzie, ci o perversiune. Sensul acesta corespunde
cu cel etnocratic, adică naţiunea politică este înţeleasă ca sinonimă cu
naţiunea
dominantă. În Ungaria înainte de 1918 s-a argumentat în acelaşi fel, s-a vorbit
despre naţiunea politică, în care toată lumea avea drepturi egale dacă accepta
să
se declare membru al naţiunii politice maghiare, ceea ce însemna renunţarea la
identitate. Şi aici este vorba de acelaşi lucru. Minoritarii pot fi egali în
drepturi
cu majoritarii, dacă se declară români. Ori nu se pot declara ca atare, ei vor
să
fie cetăţeni români, care îşi păstrează identitatea naţională. Toată problema
este
prin ce se legitimează statul. Jus solis şi nu jus sangvinis, adică:
m-am născut aici,
sînt cetăţean, indiferent de numele pe care-l port şi de sîngele care-mi curge
în vine.
Gabriel Andreescu: Cred că acesta nu este un conflict de idei, ci un con-
flict de termeni. Termenul de „naţiune” are. la nivel politologic un sens larg
şi
polisemantic. Colega mea se referea la faptul că în documente interguverna-
mentale sau naţionale, cum sînt constituţiile, se folosesc doi termeni care au
statut tehnic. E vorba de „naţiune” şi „naţionalitate” cu sens civic. Naţiunea
spaniolă este formată din cetăţenii care au ca formă de reprezentare politico-
juridică statul spaniol. Naţionalitate este acel termen politico-juridic care
apare
în paşapoartele occidentale şi care se referă de fapt la cetăţenie.
Magda Cârneci: Cred şi eu ca şi domnul Paleologu că se simţea nevoia
unei discuţii în contradictoriu! Toţi sîntem în aceeaşi tabără, toţi ştim că
naţionalismul nu sună bine, dar asta o ştie şi Corneliu Vadim Tudor, care s-a
mai
educat şi încearcă să-l înlocuiască prin cuvinte ca „patriotism” sau „identitate
naţională”. Polemica pe care a lansat-o Gabriel Andreescu în „22”ar trebui
preluată şi continuată, pentru că mi se pare de interes extrem, o mare
dezbatere
ideologică. Ea ar trebui difuzată şi la alte nivele, pentru că e o problemă de
principiu şi de atitudine. Trebuie să ne gîndim cum manipulăm conceptele la
acest moment, ce facem cu ele astăzi, acum. Naţionalismul este pînă la urmă un
concept creat istoric, are în spate istoria lui, nu foarte îndepărtată. El a
avut
valabilitatea lui, rolul lui în crearea statelor naţionale, excesele lui în prima
jumătate a secolului — nu întîmplător astăzi îl egalizăm unor „isme diferite”
adică unor ideologii. Pînă la urmă astfel atingem o ideologie, o formă de
manipulare a opiniei publice, o formă de manipulare a puterii, dar dincolo deasta este o formă de „coerare”,
adică o formă de coerenţă colectivă, cum spunea
domnul Horia Rusu.
De
ce naţionalismul e din nou virulent, s-a explicat în fel şi chip. Există o
utilizare a lui oportunistă, din partea Puterii, şi una nostalgică, de către
inte-
lectualii culturali, între care mă includ şi pe mine. Ori trebuie să
conştientizăm
acest defect al intelectualilor culturali care ţin avanscena opiniei publice,
să ne
dăm seama că trebuie să avem o atitudine mult mai aplicată la real. Şi trebuie
să-i dau cîştig de cauză lui Gabriel Andreescu — nu e suficient să ne întrebăm
de ce şi la ce bun, ci cum parăm această situaţie şi ce punem în loc. Ce
concepte
putem să punem în locul naţionalismului, pentru că altfel ne izolăm, revenim la
dezbateri interbelice şi nu facem decît să repetăm o situaţie istorică, ceea ce
denotă o regresie mentală, dacă nu istorică. Trebuie să ne asumăm acuma alte
concepte, iar faptul că Gabriel Andreescu pune în joc o serie de „euroconcepte”
este o asemenea tentativă de a încerca să înnoieşti un fond mental, o
mentalitate. □
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006