Untitled-25
Ecumenica
O biserică de stat
minoritară
într-o democraţie liberală.
Cazul Finlandei de interfaţă Est-Vest1
Pertti Ahonen
1. Sarcina cercetării
1.1.
Problemele cercetării
Finlanda,
pe de o parte, nu are doar una, ci două biserici de stat, iar pe de altă
parte, spre deosebire de vecinii săi scandinavi, statul finlandez nu a mai avut
nici
o confesiune
religioasă deosebită de la adoptarea reformelor din anii ’20, la puţin
timp după declararea independenţei (anumite aspecte ale acestor reforme
prefigurîndu-se încă de pe vremea Marelui Ducat al Finlandei din cadrul
Imperiului
Rus în secolul al XIX-lea). În Norvegia şi Danemarca statul e încă, în
2005-2006,
luteran din punct de vedere confesional. În Suedia, din contră, biserica
majoritară,
Biserica Luterană, e din 2000 un caz sui generis printre alte asociaţii
religioase în
urma măsurilor cunoscute ca „deconsacrarea“ unei „biserici de stat“ consacrate.
(Heikkilä et al. 1996, U.S.Department of State, 1999, Seppo 1999)
Atenţia
studiului de faţă este concentrată asupra bisericii de stat minoritare a
Finlandei, Biserica Ortodoxă Finlandeză (de aici înainte „BOF“). Studiul are
două
obiective speciale:
1.
Realizarea
unei analize comparative a regimurilor bisericilor de stat. Scopul
acestei analize este (a) de a plasa regimul din Finlanda în categoria adecvată
de
regimuri, (b) de a decela natura particulară a soluţiei finlandeze în cadrul
acestei
categorii de regimuri şi (c) de a contura contextul acestei soluţii pentru a-i
explica
apariţia, persistenţa şi evoluţia.
2.
Realizarea unei analize comparative a aspectelor apartenenţei,
reglementărilor,
managementului şi
reprezentării în ce priveşte biserica în cauză, BOF. În măsura în
care este necesar, unele dintre aceste aspecte sînt abordate şi în ce priveşte
alte culte
organizate din Finlanda.2 Printre
celelalte culte, Biserica Luterană Finlandeză (de aici
înainte „BLF“) este singura care se poate compara cu BOF.
Analizarea unei biserici de stat minoritare promite să
reveleze date despre
„regimurile cultelor de stat“ într-o manieră deosebită. Analizînd o biserică de
stat
minoritară, se decelează cunoştinţe despre implicaţiile de ansamblu ale
reglementărilor statului cu privire la cultele minoritare.
BOF
se află într-o „interfaţă Est-Vest“ europeană, lucru foarte important dacă
avem în vedere extinderile către Est din 2004 şi cele aşteptate în 2007 ale
Uniunii
Europene. Laborioasa resurecţie, de la sfîrşitul blocului puterii sovietice şi
pînă
în prezent, a creştinismului ortodox acceptat oficial în Europa Centrală şi de
Est a
contribuit de asemenea la acutizarea acestei interfeţe. Legislaţia finlandeză
cu
privire la BOF implică şi dimensiuni internaţionale deosebite care sînt
importante
de analizat.
Acest studiu este
alcătuit din trei părţi:
• Conţine o schiţă pentru cadrul de lucru
teoretic şi o specificare a
metodologiei.
• Conţine o analiză comparativă a tipurilor
de regimuri de culte de stat cu o
inserţie a Finlandei într-unul dintre tipurile de regim. Conţine, de asemenea,
o
analiză comparativă a BOF-ului şi a BLF-ului în ce priveşte aspectele apartenenţei,
reglementărilor, managementului şi reprezentării.
• Conţine un capitol cu concluzii şi o
discuţie pe marginea rezultatelor
cercetării pentru dezvoltarea lor în cercetarea viitoare.
1.2
Teorie. Statele vis-à-vis de culte, democraţie politică, structură şi evoluţie
instituţională
Mare
parte din lucrurile scrise şi publicate despre relaţiile stat-culte este lipsită
de un cadru decelabil teoretic. Din contră, există dezbateri relevante în ştiinţele
politice cu privire la relaţiile dintre stat şi culte în general, şi în
particular relevante
în analizarea presupusei „himere“ a separaţiei dintre biserică şi stat. În
acest sens,
este suficient să ne referim la trei asemenea dezbateri:
• dezbaterea pe marginea gradului dezirabil
de separare sau de integrare a
cultelor religioase în stat,
• dezbaterea pe marginea democraţiei
politice ca temă perenă în ştiinţele
politice cu prelungiri ce pot fi găsite de asemenea sub tema „politică şi
religie”;
• dezbaterea pe marginea proiectării, dezvoltării
şi menţinerii instituţiilor
pentru a respecta şi susţine principiile democraţiei politice şi pentru a pune
în
practică aceste principii, ce pot să se refere şi la contexte religioase.
A
insista asupra unei separări stricte între „stat“ şi oricare cult este
echivalent
cu a îmbrăţişa principiile liberalismului clasic în formulele sale originare
sau
contemporane. Vocile ce se opun liberalismului clasic insistă că democraţia
liberală
trebuie să fie mai mult decît simpla aplicare a principiilor liberaliste.
Aceste voci
subliniază că democraţia liberală poate şi trebuie să fie făcută să implice
anumite mecanisme
de control reciproc ale instituţiilor pentru a garanta că o separare de
jure nu va implica de facto sprijinirea unui cult majoritar sau a
unui grup de culte
majoritar.3
În
ce priveşte tema democraţiei politice, relaţia dintre orice cult, inclusiv
orice cult creştin, pe de o parte, şi democraţia politică, pe de alta, este
ambivalentă.
Unele dintre rădăcinile democraţiei sînt fără îndoială creştine, referinţa obişnuită
în acest sens fiind micile comunităţi ale creştinismului timpuriu. Există
anumite
aspecte ale democraţiei politice, inclusiv vocabularul disponibil pentru lămurirea
lucrurilor ce ţin de democraţie, ce îşi au originea în limbajul teologic. Creştinismul
a jucat chiar de curînd roluri-cheie în emanciparea politică din diverse părţi
ale
lumii, cum ar fi Africa de Sud, anumite ţări din America de Sud, sau în
Germania
de Est şi în Polonia. Totuşi, două milenii, fără să excludem secolul XX,
cuprind
exemple însemnate de sprijinire de către doctrinele creştine a dictaturilor,
represiunii, şovinismului şi discriminării etnice şi de gen. (Williams, 1999;
De
Gruchy, 1995.) Mai există şi subtema democraţiei interne care o include pe cea
a
democraţiei din sînul bisericii. În cadrul acestei teme, democraţia este înţeleasă
în
sensul său larg, care cuprinde drepturile omului şi gradul lor de implementare.4
Ştiinţele
politice resimt lipsa unei teorii unice adecvate discutării structurii
instituţiilor şi capacităţii de a face posibilă şi de a îmbunătăţi democraţia
politică,
abundînd însă în
teorii şi abordări parţiale. În principiu, nu contestăm în studiul
de faţă valoarea
abordărilor instituţionale ale economiei reglementării şi opţiunii
publice. Există însă şi teorii sociologice, antropologice, culturale şi
politice care
au acelaşi obiectiv. (Ahonen, 1994) În caz că sîntem pregătiţi să acceptăm şi
perspective ce nu sînt străine de aplicaţiile practice, literatura pe marginea
dezvoltării
instituţionale şi de capacităţi este şi ea relevantă aici. (Honadle, 1986;
Eade, 1997;
Grindle, 1997; James, 1998)5
Principiile
de bază la care se face adesea trimitere, ale dezvoltării instituţionale
şi capacităţii includ democraţia, egalitatea, drepturile omului şi buna
guvernare
(de ex., UNDP, 1997). Echivalente ale acestor criterii au devenit şi ele foarte
familiare candidatelor la UE din 2004 şi posibilelor candidate din 2007 datorită
criteriilor de la Copenhaga. În unele cazuri, aceste principii sînt reduse la
un simplu
rol instrumental de promovare a fluxului comerţului internaţional şi stabilităţii
naţionale şi internaţionale. Din contră – în cazurile în care aceste principii
implică
tendinţe de extindere a ariei minimale de aplicare a democraţiei liberale către
o
versiune de „democraţie puternică“ ce presupune idealul cetăţenilor angajaţi
care
percep o miză crucială în problemele publice (Barber, 1984).
Relevanţa
celor trei dezbateri de mai sus pentru studiul BOF iese la iveală, în
primul rînd, din faptul că BOF este o biserică minoritară pentru un mic
cult
minoritar. Dacă statutul ei de biserică de
stat ar fi anulat, ea ar putea fi dezavantajată
în comparaţie cu Biserica Luterană majoritară, BLF.
În al doilea rînd, sistemul de
guvernare al BOF este unul de democraţie politică
în pofida anumitor
premise prezente în orice biserică creştină, care are un cler
profesional ce îi apără doctrina şi aplicarea ei. Există, de asemenea, premise
ce îşi
au originea în tradiţiile doctrinei ortodoxe stabilite încă de sinoadele
ecumenice
din primul mileniu după Hristos. Totuşi, democraţia politică din BOF nu este un
simplu implant impus de statul finlandez ambelor biserici de stat ca o condiţie
pentru ca ele să-şi păstreze poziţia.
Dimpotrivă, tradiţia creştină generală6, împreună
cu anumite trăsături ale interpretării ei ortodoxe7, nu
exclud democraţia cu un rol
laic clar. Aplicarea regimului democratic în bisericile de stat finlandeze îşi
exercită
influenţa de circa treizeci de ani (Cf. Bader, 1999).8
În
al treilea rînd, BOF
are doar 60.000 de membri şi doar un număr mic de
profesionişti, şi un management general şi financiar împărţit în 24 de parohii
ce
acoperă întreaga suprafaţă a Finlandei de 338.000 de km². Din punct de vedere
economic, acest lucru implică o considerabilă „risipă la scară mare“ care
impune
exigenţe speciale pentru instituţiile BOF.
Aceste instituţii, prin urmare, sînt supuse
unor grele încercări pentru a face posibilă aşa-numita „economie de
obiectiv“.9
1.3
Metodologie. Comparaţia şi analiza regimurilor
Cele două
capitole ample ale acestui studiu implică o cercetare de tip
comparativ. Aceste
capitole implică o analiză comparativă într-un sens foarte precis definit (De Meur
& Berg-Schlosser, 1994). Astfel, comparaţia priveşte puţine,
însă mai mult de două unităţi de analiză, în puţine, însă mai mult de două
dimensiuni.
Carter
(1998) subliniază că simpla descriere nu este adecvată deocamdată
pentru o cercetare comparativă propriu-zisă. În acest sens, studiul de faţă
implică
o derivare a bazei de comparaţie precum şi a dimensiunilor în funcţie de care
se
compară unităţile de analiză de la nivele de consideraţie ce sînt mai mari în
abstracţiune decît nivelul imediat al observaţiei.
Bazele
comparaţiei dintre „regimurile cultelor de stat“ derivă, în studiul de
faţă, din prezenţa sau absenţa unui rol apreciabil al statului în astfel de
regimuri şi
din prezenţa sau absenţa aranjamentelor contractuale dintre stat şi culte. Mă
bazez
în acest sens pe Williamson (1991) în ce priveşte termenii „piaţă“, „ierarhie“ şi
„contract“ ca forme de guvernare. Atît teoretic cît şi metodologic, dezvolt
conceptele propuse de Williamson pentru a analiza situaţiile cu diferite numere
de
actori proeminenţi. În economie, conceptul de „competiţie potenţială“ este
folosit
frecvent pentru a analiza situaţii precum cea de faţă (de exemplu, FTC 1999).
„Competiţia potenţială“ constă în posibilitatea reală de intrare în joc a altor
actori
decît cei cu o puternică prezenţă reală, de exemplu, într-o anumită piaţă dată.
Competiţia potenţială implică prin urmare şi posibilitatea realistă ca actorii
dominanţi să cunoască, în oricare moment, provocări serioase din partea altor actori
în pofida faptului că cei din urmă trebuie să îşi înceapă progresul de la un
nivel foarte scăzut. În sfîrşit, în stadiul actual al cercetărilor există
echivalente la
ceea ce se numeşte „căutare de chirie“ în economia opţiunii publice.10
Stiglitz
(1998, 4)11 evidenţiază că o parte din căutarea de chirie poate fi
folosită ca
ameninţare într-o competiţie „politică“ viguroasă,12 dar el evidenţiază
şi
posibilitatea opusă. El observă că nici măcar o competiţie potenţială puternică
nu
poate duce la risipirea competiţiei imperfecte a căutării de chirie atît timp
cît
costurile pierdute ale celor mai puternici competitori sînt formidabile.13
Studiind
BOF în comparaţie cu alte culte din Finlanda – şi înainte de toate cu
BLF – principala bază de comparaţie este aici una politică. O primă dimensiune
principală de comparaţie o reprezintă reglementările naţionale şi
internaţionale.
Ambele tipuri de reglementări determină împreună contextul politic de ansamblu
al BOF. A doua dimensiune principală implică managementul, cu o
concentrare
pe guvernarea treburilor interne ale BOF la nivelul întregii Biserici, al
diocezelor
şi parohiilor ei. A treia dimensiune priveşte reprezentarea, cu
concentrare asupra
includerii şi excluderii politice esenţiale a intereselor ce îşi găsesc sau nu
reuşesc
să îşi găsească reprezentare în BOF.
Comparaţia este inserată şi în alt context. Acesta este
unul cantitativ, ce priveşte
apartenenţa la
cultele din Finlanda şi tendinţele de creştere/descreştere a numărului
de aderenţi ai
acestora.
2. Regimul bisericii de stat din
Finlanda
2.1 Tipul de
regim de biserică de stat din Finlanda
Există
diferite clasificări de regimuri ce prevalează între stat şi culte sau
biserici. Robbers (1996b) oferă o clasificare14 utilă, care poate fi
pusă în legătură
cu consideraţiile teoretice ale lui Williamson (1991) şi, totodată, care poate
fi
dezvoltată. În acest sens, disting trei regimuri. Există unul bazat pe ierarhia
între
stat şi culte, pe care îl numesc „regim etatist“. La cealaltă extremă, statul
nu are
nici un rol semnificativ, de ca şi cum ar prevala „pieţele“ cultelor.
Numesc acest
regim un „regim liberal“. Între cele două extreme, însă tot cu trăsături unice,
se
găseşte un regim bazat pe un contract de un tip sau altul, între stat şi unul
sau mai
multe culte. Numesc acest regim un „regim contractual“. (Figura 1.)
Introduc
şi altă dimensiune, ce ia în considerare cîte culte există de fapt. În
cazul unui „regim etatist“, trasez linia de demarcaţie în funcţie de prevalenţa
unui
singur „cult de stat“ sau a două, sau, a mai multor astfel de culte. În cazul
unui
„regim contractual“ linia de demarcaţie este trasată între cazul în care
contractul
„dintre cult şi stat“ prevalează doar în relaţia dintre stat şi unul dintre
culte sau un
cult dominant, şi cazul în care contractul prevalează în relaţia dintre stat şi
mai
mult de un cult. Într-un „regim liberal”, trasez linia de demarcaţie între
cazul în care există
un cult sau un grup de culte dominante de facto, şi cazul în care există
două sau mai multe culte fără prevalenţa vreunuia dintre ele.
|
Unul sau mai multe
„culte de
stat”
|
Contract între stat şi
unul sau între stat şi unul sau mai multe
|
Nici o reglementare
specială de stat a cultelor, nici vreun
contract culte
|
Un cult sau
un
grup de
culte
dominante
fără nici un
concurent
de pe
poziţii de
egalitate
|
1.
REGIMUL „STAT ETATIST
–
CULT UNIC“
|
3. REGIMUL „STAT
CONTRACTUAL – CULT
UNIC” (CU O ORIENTARE
DOMINANT? A CULTELOR
SAU A UNUI CULT
DOMINANT)
|
5. REGIMUL „STAT
LIBERAL
– CULT UNIC” (CU O
ORIENTARE DOMINANTĂ
SAU UN CULT DOMINANT)
|
Grecia (un cult de
stat, Biserica
Ortodoxă), Anglia (Biserica
Anglicană),
Norvegia şi
Danemarca, şi, de asemenea,
Suedia, dar numai pînă în 2000
(Bisericile Luterane respective)
|
Italia,
Spania, Portugalia,
Austria
|
Statele
Unite (cultele protestante
în ansamblu)
|
Belgia
într-o manieră unică
(Biserica
Catolică rămîne
dominantă
numeric)
|
Irlanda
(Biserica Catolică)
|
Franţa
(Biserica Catolică)
|
Rusia
şi Serbia într-o manieră şi
mai
diferită (Biserica Ortodoxă),
dar
fără reglementări complete
pînă
în momentul de faţă
|
Suedia (Biserica
Luterană) din
anul
2000 încoace
|
Bulgaria
(Biserica Ortodoxă),
fără
reglementări complete pînă
în
momentul de faţă
|
Doi sau
mai mulţi
concurenţi
pe poziţii
de egalitate
pe baza
legii sau a
numărului
de membri
sau ambele
|
2.
REGIMUL „STAT ETATIST
– CULTE MULTIPLE”
|
4. REGIMUL „STAT
CONTRACTUAL – CULTE
MULTIPLE” (CU DOU? SAU
MAI MULTE ORIENT? RI
ALE UNUI CULT SAU DOU? ,
SAU MAI MULTE CULTE)
|
6.
REGIMUL „STAT LIBERAL
– CULTE MULTIPLE” (FĂRĂ O
ORIENTARE SAU UN CULT
DOMINANT)
|
Finlanda (două
culte de stat,
Biserica Luterană şi Biserica
Ortodoxă)
|
Germania (grupul protestant
mai cu seamă, Biserici Luterane
pe de o parte, iar pe de alta
Biserica Catolică)
|
Olanda
|
Elveţia
|
Estonia
(Biserica Luterană,
Biserica
Orthodoxă supusă
Constantinopolului, Biserica
Orthodoxă supusă Moscovei şi
Biserica Orthodoxă de Rit Vechi
ca biserici de frunte)15
|
Ucraina,
România (situaţii
nereglementate pînă în momentul
de
faţă)
|
Figura 1. O schiţă a regimurilor
cultelor de stat vis-à-vis de numărul efectiv de culte.
Inserarea ţărilor în acest tabel se
arată a da rezultate ce sînt ambigue într-o
anumită
măsură (Robbers 1996a, b; Boyle & Sheen, 1997; US Department of State,
1999).
Grecia pe de o parte Norvegia şi Danemarca intră în aceeaşi categorie doar
dacă
se dă o definiţie foarte laxă regimului. Acolo, nivelul de formalizare a
statutului
bisericii
de stat este diferit, cu o formalizare mai mare în Grecia decît în celelalte
două ţări.16 Acelaşi lucru e valabil şi în clasificarea Statelor
Unite împreună cu
Irlanda,
Franţa şi Suedia, dintre care ultimele trei au o Biserică dominantă în pofida
unei
separări oficiale clare a statului de biserică. Cele două categorii de
„regimuri
contractuale”
sînt cel mai puţin ambigue din toate cele şase categorii. Finlanda
pare a fi singura reprezentantă a ceea ce se numeşte „regim de stat etatist – culte
multiple”.
Totuşi, aceasta nu presupune pretenţia că Finlanda ar fi la nivel global
singura ocupantă a acestei categorii, ci doar o indicare a tipului de regim de
culte
de stat aplicat în
Finlanda.
2.2 Motivaţia istorică a unicităţii
regimului bisericilor de stat finlandeze
În
contextul de faţă există aşteptarea imediată ca Finlanda să se asemene
îndeaproape cu alte ţări nordice, mai exact cu ţările scandinave. Totuşi, în
cazul
de faţă se înregistrează mai multe diferenţe decît similitudini. În primul
rînd, spre
deosebire de Suedia, Norvegia şi Danemarca, Finlanda a primit creştinismul
prima
dată din est, iar apoi din vest. Creştinismul occidental a devenit dominant în
cele
mai multe părţi ale Finlandei întîi sub forma Catolicismului iar apoi sub cea a
Luteranismului, dar o minoritate ortodoxă indigenă, deşi mică, a persistat de-a
lungul veacurilor. Aceasta s-a întîmplat în pofida represiunii suedeze din
secolul
al XVII-lea, ce a dus la emigrarea majorităţii finlandezilor ortodocşi în
anumite
regiuni ale Rusiei, unde continuă să existe rămăşite ale comunităţilor lor.17
În
al doilea rînd, Finlanda
a reprezentat din punct de vedere constituţional
un caz unic în perioada 1809-1917.18 Deşi era parte a Imperiului Rus, ea nu a
trebuit să se conformeze legislaţiei ruseşti, ci a putut să păstreze o moştenire
juridică, inclusiv moştenirea constituţională a Suediei şi, ca atare, legile
constituţionale din 1772 şi 1779. Totuşi, creştinismul ortodox era religie de
stat în
Imperiul Rus şi au existat ruşi creştini ortodocşi care stăteau în Finlanda,
mulţi
dintre ei stabilindu-se acolo definitiv. Grupul indigen tradiţional al
finlandezilor
ortodocşi a persistat, de asemenea, şi au existat şi finlandezi care s-au
convertit la
ortodoxie, de exemplu, în timpul anilor de serviciu militar sau de altfel de
serviciu
public, de afaceri sau muncă în Rusia. Nici Finlanda autonomă nu ar fi putut
împiedica cu uşurinţă Biserica Ortodoxă să deţină o poziţie comparabilă cu cea
de
care se bucura în mod tradiţional Biserica Luterană.
În
al treilea rînd, în
perioada în care Imperiul Rus se confrunta tot mai des cu
crize interne, încercările de rusificare erau iminente şi în Finlanda, începînd
cu
anii 1880. Cu mult înainte, în 1869, Finlanda impusese o separare juridică
între
stat şi biserică, care a fost urmată de Suedia, de exemplu, doar la peste 130
de ani,
în anul 2000, cînd a înfiinţat un stat laic oficial, lucru ce fusese realizat
din punct
de vedere juridic în Finlanda pînă în anii 1870. Totuşi, la vremea separării
din
1869/1870 şi la mult timp după aceea, creştinismul, şi în mod special varianta
sa
luterană, a continuat să joace un rol esenţial în viaţa de zi cu zi a
finlandezilor şi în
reglementarea socială a acestei vieţi. În Finlanda independentă dintre cele două
războaie mondiale, BLF a deţinut calităţile distincte ale unei biserici de stat
preferate, în pofida absenţei unui statut
juridic în acest sens. Între cele două războaie
mondiale şi chiar mai tîrziu, loialitatea populaţiei ortodoxe a fost pusă
la îndoială
în mod frecvent de mulţi finlandezi luterani, chiar dacă multe dintre aceste
dubii
erau estompate de faptul că creştinismul ortodox a fost reprimat în mod sever
de
către statul ateist al Uniunii Sovietice.
În
al patrulea rînd, BOF
a fost creată cu sprijinul unor decizii guvernamentale
finlandeze precise. Patriarhia din Moscova a Bisericii Ortodoxe Ruse crease o Arhidioceză
în Finlanda în anii 1890. Guvernul finlandez şi de asemenea ortodocşii
naţionalişti finlandezi au socotit că, de la declararea independenţei Finlandei
pe 6
decembrie 1917, subordonarea Arhidiocezei nu ar trebui să continue, cu atît mai
mult cu cît în urma tulburărilor din Rusia ieşiseră învingători bolşevicii. În
sfîrşit,
o delegaţie finlandeză a călătorit la Constantinopol în 1923, şi Patriarhul
Ecumenic
a semnat un document tomos prin care acorda o poziţie autonomă unei noi
biserici,
BOF. După cum s-a arătat mai sus, o măsură similară s-a luat în cazul Estoniei,
în
acelaşi an. Înfiinţarea BOF a fost legată şi de epurarea paşnică, dar hotărîtă,
a
rusofililor din biserică. De remarcat este faptul că după cel de-al II-lea război
mondial, Patriarhia Moscovei, împreună cu guvernul sovietic, s-a străduit în
mod
activ pînă la mijlocul anilor ’50 ca BOF să revină la subordonarea faţă de
Moscova.
Totuşi, doar mănăstirile ortodoxe ale Finlandei au revenit, dar numai pentru a
se
reîntoarce iarăşi la BOF în anii ’50. De fapt, singurele instituţii ortodoxe
din
Finlanda care s-au subordonat Moscovei la vremea aceea şi care au continuat
această subordonare şi după aceea sînt două parohii ale ruşilor imigranţi, care
au
renunţat la subordonarea lor interbelică faţă de Arhidioceza din Paris aflată
la
rîndu-i în subordinea Patriarhiei Ecumenice şi au optat pentru subordonarea faţă
de Moscova. Parohiile au rămas mici şi invizibile, pînă cînd după 2000 au
început
să îşi extindă activitatea printre noii imigranţi ruşi din Finlanda, din ce în
ce mai
numeroşi, care nu doresc să aparţină BOF.19
Suedia
a introdus separarea statului de biserică în anul 2000, dar în Norvegia
şi Danemarca statul încă mai este, în anul 2005, un stat religios luteran. Spre
deosebire de Finlanda, atît în ce priveşte BLF cît şi BOF, clerul luteran
norvegian
este alcătuit din oficiali de stat şi, spre deosebire de Finlanda, salariile
clerului
norvegian sînt plătite din bugetul de stat norvegian. Spre deosebire de situaţia
actuală atît din BLF cît şi din BOF, şeful de stat al Norvegiei, Regele, numeşte
episcopii Bisericii Luterane Norvegiene. Spre deosebire de Finlanda, atît în
BLF
cît şi în BOF, în Norvegia parohiile luterane nu au propriile bugete de
venituri, ci
veniturile sînt acordate de către stat şi de municipalităţi. Nu există nici o
taxă
bisericească în Norvegia, spre deosebire de Finlanda, unde există pentru ambele
sale biserici de stat taxe impuse tuturor membrilor lor. În Norvegia există un
Minister Ecleziastic special, ceea ce nu este cazul în Finlanda, unde bisericile
de stat
se administrează singure, deşi în 2005, anumite rămăşiţe pe cale de dispariţie
ale
administraţiei guvernamentale naţionale a bisericilor de stat persistă în
special
faţă de BOF. Statul norvegian este singurul legislator al Bisericii Luterane
Norvegiene, lucru foarte diferit de cazul Finlandei, unde iniţiativa legislativă
şi o
parte tot mai mare a legislaţiei existente revine înseşi bisericilor de stat.
Este
obligaţia statutară tradiţională a Regelui Norvegiei de a fi membru al
Bisericii
Luterane Norvegiene cu riscul de a-şi pierde în caz contrar coroana. Acest
lucru
este diferit de cazul Finlandei, chiar dacă primul Preşedinte care nu este
membru al
nici unei comunităţi religioase a fost ales abia în anul 2000. Este de remarcat
faptul că municipalităţile norvegiene au obligaţia statutară de a subvenţiona şi
alte comunităţi religioase publice înregistrate oficial, în aceleaşi condiţii
în care
este subvenţionată Biserica Luterană Norvegiană.20
În
Danemarca situaţia se aseamănă cu cea din Norvegia. Se poate spune că
Biserica Luterană Daneză este singura biserică de stat, chiar într-un mod mai
pregnant decît în Norvegia. Spre deosebire de Norvegia, în Danemarca nici măcar nu
există un sinod ca întrunire regulată supremă a Bisericii Luterane, cu atît mai
puţin punîndu-se problema unui sinod care să
fie mai mult decît un organ consultativ
cum e în Norvegia, ci un legiuitor efectiv cum e în cele două cazuri
finlandeze.
Spre deosebire de cazul Norvegiei şi asemănător situaţiei din Finlanda, în
Danemarca există o taxă bisericească. Statul danez plăteşte salariile
episcopilor,
şi contribuie cu 40% din suma totală a salariilor restului clerului.21
În
pofida diferenţelor actuale evidente dintre cele mai mari patru ţări nordice în
ce priveşte regimurile bisericilor de stat, din punctul de vedere al practicii
actuale,
diferenţele sînt mai mici. Toate ţările
nordice au experienţa unei secularizări rapide în
perioada postbelică. Apartenenţa la biserica sau bisericile de stat a rămas
numeroasă
în principalele patru ţări nordice, deşi s-a înregistrat o descreştere tipică a
numărului
membrilor de la 95% din populaţie pînă pe la 85%, dacă luăm în considerare
cazul
Finlandei. Bisericile de stat finlandeze, norvegiene şi daneze şi Biserica
Luterană
Suedeză şi-au păstrat
o bună vizibilitate publică. Totuşi, frecventarea efectivă a
bisericilor de către membrii lor este scăzută
în toate ţările nordice, în afara riturilor de
trecere fundamentale ale botezului, confirmării, nunţii, înmormîntării şi
cele cîteva
sărbători fundamentale ale Bisericii Creştine.
3.
Analizele apartenenţei, reglementării, managementului şi reprezentării în
bisericile de stat finlandeze
3.1 Comunitatea: cifre, tendinţe,
distribuie geografică şi diasporă
BOF
are o comunitate de numai 60.000 de persoane din populaţia totală de
5,25 milioane a Finlandei, sau 1,1% din populaţia totală şi 1,3% din populaţia
ce
aparţine ambelor biserici de stat. Dat fiind faptul că BLF are o comunitate
însumată
la 4,4 milioane, BOF ar putea fi un cult minoritar invizibil şi insignifiant.
Totuşi,
dimpotrivă BOF este prezentă în mass media precum şi în alte tipuri de scene cu
vizibilitate într-o proporţie ce excede foarte mult mărimea sa. Opinia publică
este
chiar mai pozitivă faţă de BOF decît faţă de biserica majoritară. Este de
remarcat
că aceasta este atitudinea predominantă chiar în rîndul membrilor bisericii
majoritare. (Heino, 1997) (Tabelul 1.)
Proporţia comunităţii BOF din totalul populaţiei
Finlandei a scăzut încet în timpul
primilor 70 de ani
de independenţă finlandeză (proclamată în 1917) de la peste 2% pînă la doar peste 1% din populaţie.
Descreşterea comunităţii s-a oprit în anii ’90.
Pînă la cel de-al II-lea război mondial,
cîteva municipalităţi din estul extrem al Finlandei
din acea vreme erau locuite în mod tradiţional de o majoritate ortodoxă.
Odată ce
Uniunea Sovietică a ocupat aceste regiuni, prima dată în 1939-40 şi apoi în 1944,
populaţia lor s-a refugiat în cea mai mare
parte din ce rămăsese din Finlanda. Chiar şi
în prezent partea ortodoxă a populaţiei
rămîne cea mai numeroasă în zonele estice şi
central-estice ale Finlandei, deşi nici o municipalitate actuală din
Finlanda nu are
acum mai mult de 30% de ortodocşi din populaţie. Forţele concertate ale migrării
intrateritoriale din anii ’50 şi noua imigraţie rusă din anii ’90 au dus la creşterea
populaţiei ortodoxe în oraşele din sudul Finlandei, mai ales.
|
Biserica
Ortodoxă
|
Biserica
Luterană
|
Alte culte
creştine22
|
Culte non-
creştine23
|
Neafiliaţi la
nici un cult
|
Populaţia
totală
|
Membri
|
60.000
|
4,4 milioane
|
Circa
60.000
|
Circa 30.000
|
Circa
660.000
|
5.250.000
|
Tendinţe
|
În creştere
|
Stabilă
sau
în declin lent
|
N.A.
|
În creştere
|
În creştere
|
În creştere
lentă
|
Distribuţia
geografică
|
Estul şi
regiunile
est-centrale
ale
Finlandei,
oraşe din
sudul
Finlandei
|
Răspîndită
în mod egal,
cel mai puţin
în oraşe
|
N.A.
|
Mai cu seamă
în oraşe
|
Mult mai
multe
persoane în
oraşe decît
în zonele
rurale
|
N.A.
|
Noi membri
|
Finlandezi şi
a doua
generaţie de
imigranţi
născuţi
ortodocşi;
finlandezi şi
imigranţi
convertiţi
|
Născuţi
luterani,
cîţiva
imigranţi din
care cei mai
mulţi
convertiţi
|
Mulţi
devin
membri
prin
convertire
|
Număr în
creştere de
musulmani
|
N.A.
|
N.A.
|
Tabelul 1.
Comparaţii între cultele din Finlanda: comunităţi religioase
3.2 Reglementări internaţionale24
BOF
este ceea ce în tradiţia ortodoxă este cunoscută drept biserică ortodoxă
„autonomă”. BOF este autonomă în ce priveşte legătura pe care o are cu Patriarhia
Ecumenică a Constantinopolului. Legătura a fost definită în documentul Tomos,
după cum s-a menţionat mai sus, emis de către Patriarhul Ecumenic Meletios
pe 6
iulie, 1923 (bunăoară, în Parrukoski,
1989). Importanţa sa pe termen lung a implicat
scoaterea BOF de sub orice subordonare faţă de Patriarhia Moscovei. După
cum s-a
precizat mai sus, Patriarhia Moscovei s-a străduit, din 1944 pînă la mijlocul
anilor ’50, să se revină la acea subordonare.
Documentul din 1923 determină poziţia
canonică a BOF şi are relevanţă în chestiunile fundamentale de doctrină şi
tradiţie.
El devine relevant şi prin aceea că pentru numirea arhiepiscopului BOF e
necesar
acceptul Patriarhului Ecumenic.
Cu
toate că bisericile ortodoxe „autonome“ au cel mai scăzut nivel de
independenţă bisericească vis-à-vis de Patriarhie, nu există nici un dubiu
asupra
gradului de facto înalt de autonomie a BOF. Pînă în anii ’70 BOF înfiinţase
un
număr suficient de episcopii, patru, pentru a se califica pentru gradul mai
înalt de
independenţă al „autocefaliei”. Totuşi, autocefalia nu a fost introdusă,
motivul cel
mai plauzibil fiind micimea şi capacitatea limitată a BOF. Din contră, BLF este
complet independentă, fără nici un document de reglementare canonică
internaţională. De la apariţia activismului ecumenic, ambele biserici, ortodoxă
şi
luterană ale Finlandei, se numără printre participanţii activi.
3.3
Reglementările naţionale25
Legislaţia
constituţională finladeză asigură protecţia „religiei şi conştiinţei“.
Libertăţile pozitive respective sînt cele ale confesiunii, cultului, asocierii,
existînd
de asemenea libertatea negativă explicită de a rămîne în afara asociaţiilor
religioase
ce împiedică participarea în adunări religioase împotriva conştiinţei
participanţilor.
Seppo (1999) se
referă la propunerea din perioada respectivă, care presupunea
reunirea prevederilor constituţionale existente într-o lege care avea să se
numească
Constituţia Finlandeză, precum şi la faptul că la un moment dat nu exista nici
o
referire la nici o comunitate religioasă. Totuşi, o astfel de referire a fost
reintrodusă
în propunere după ce s-au iscat critici. Referirea este inclusă în Constituţia
Finlandeză ce a intrat în vigoare pe 1 martie 2000. De asemenea, există
prevederi
în Constituţie potrivit cărora continuă să se aplice aranjamente legale
speciale
privitoare la BLF – interesant, numită doar „biserica“ în referirea constituţională
la „Legea Bisericilor“ ce urma să fie adoptată. Prevederile mai implică, deşi
nu
explicit, instituirea de măsuri analoge privitoare la BOF. Alte confesiuni,
culte şi
asociaţii religioase sînt lipsite de o recunoaştere similară, spre deosebire de
situaţia
actuală din Suedia sau din Germania, de exemplu.
În
situaţia din 2005 încă există puţin mai multe reglementări ale statului
finlandez în ce priveşte BOF decît BLF. Totuşi, s-ar putea ca acest lucru să nu
fie
împotriva voinţei BOF în sine, motivaţia în acest sens fiind în primul rînd
capacităţile reduse ale acesteia. Această stare
de lucruri are legitimare şi ca protecţie
a unei minorităţi. Din anii ’90, BLF a asumat un rol tot mai mare în
elaborarea
propriilor norme legale, cele mai multe dintre ele în curs de adoptare în
momentul
de faţă. BLF a mai acceptat transformarea Administraţiilor Diocezane
(tuomiokapitulit) într-un regim de biserică unică, în locul regimului
tradiţional de
biserică de stat. În acelaşi chip, BLF şi-a asumat resposabilitatea pentru
salariile episcopilor.
(Heikkila, 1999; Seppo, 1999). Îndelungata tradiţie potrivit căreia
şeful statului numeşte episcopii e de asemenea abandonată în BLF. În momentul
de faţă doar BOF este explicit subvenţionată de stat pentru întreţinerea
administraţiei aflate deasupra nivelului parohial. Subvenţia se ridică la
aproximativ
10% din totalul cheltuielilor BOF dacă se includ şi cheltuielile parohiei. Şi
în
cazul BOF cea mai mare parte din reglementările interne revine din mîinile
Parlamentului şi Guvernului Finlandez la Biserica însăşi, iar Biserica este cea
care urmază să îşi numească episcopii. Finanţarea de stat a administraţiei
centrale
a BOF e de asemenea probabil să fie oprită în viitor, la momentul potrivit.
Ambele
biserici de stat finlandeze sînt entităţi juridice publice. Există legi
speciale cu privire la fiecare Biserică adoptate de Parlament, dar acceptate în
prealabil de Sinodul fiecărei Biserici. Parlamentul nu are nici un drept de a
amenda
sau schimba legile respective, ci doar posibilitatea de a accepta sau respinge
propunerile sinoadelor. (Heikkilä et al., 1996; Heikkilä, 1999). Legea
cu privire
la BOF (8 August 1969 nr. 521, art. 9) stipulează ca cel mai înalt nivel de
guvernare
a BOF să fie Guvernul Finlandei. Prevederea similară privitoare la BLF a fost
abrogată odată cu adoptarea unei noi Legi a Bisericii în 1994. Totuşi,
reglementările
rămase cu privire la BOF nu trebuie socotite întocmai. Ele se referă la
supravegherea, de către Ministerul Educaţiei, a afacerilor Consiliului
Ecleziastic
(kirkollishallitus)
al BOF. Ele se
referă şi la rolul pregătitor al Ministerului în
probleme legate de BOF şi care urmează a fi decise de către Preşedintele
Republicii,
de către Guvern, sau Parlament. În sfîrşit, normele se referă la pregătirea
subvenţiei
pentru administraţia centrală a BOF în cadrul bugetului de stat anual. În 2004,
o
comisie guvernamentală finlandeză şi-a susţinut propunerea de a armoniza şi
echivala reglementările legale cu privire la BOF pentru a corespunde cu cele
referitoare la BLF. Rezultatul probabil este decodificarea substanţială a ceea
ce a
rămas din administraţia guvernamentală naţională finlandeză privitoare la BOF.
Condiţia
democraţiei a fost impusă de guvern celor două biserici de stat
finlandeze în anii ’70. În aparenţă, implementarea legii implica o cedare a
Bisericilor în faţa cererilor de democratizare. Totuşi, consecinţele au fost în
mare
măsură pozitive pentru Biserici. Democratizarea, care a ajuns să privească
alegerea
reprezentanţilor parohilor, a coincis cu o schimbare fundamentală în atitudinea
faţă de Biserici a partidului celui mai popular din Finlanda, Partidul Social
Democrat. (Seppo, 1999.) Deşi schimbările au fost cel mai clar vizibile în BLF prin
permiterea afilierilor de partid în alegerile la nivel parohial, s-au
înregistrat efecte
pozitive de legitimare democratică şi faţă de BOF. Creşterea prezenţei la vot a
fost probabil motivaţia schimbării alegerilor în ambele Biserici, în 1998, în
sensul
organizării lor doar odată la trei ani, iar nu pentru o treime din locuri în
fiecare an
ca înainte. Trebuie observat că, spre deosebire de BLF, apartenenţa politică nu
este vizibilă în alegerile de la nivelul parohiilor BOF.
Absenţa clerului feminin în BLF nu era o chestiune crucială
la începutul anilor
’70 în măsură să stopeze schimbarea pozitivă în atitudinea PSD. Totuşi,
conştientizarea condiţiei femine egală atît din punct de vedere legislativ cît şi
al
politicilor de stat în ce priveşte egalitatea între sexe a făcut progrese
considerabile
în Finlanda în timpul ultimelor trei decenii. În anumite privinţe, tradiţia
clerului
pur masculin din BOF reprezintă acum un oarecare handicap politic din moment
ce, din anii ’80, BLF a început să
hirotonisească femei. Justificarea absenţei clerului
feminin o reprezintă tradiţia ortodoxă (John 1966). Totuşi, în biserici
ortodoxe
mai liberale din Statele Unite, hirotonisirea femeilor deja există cel puţin ca
temă
de discuţie.26
Nu
există cazuri cunoscute de încălcare a drepturilor omului în BOF. Bisericile
ortodoxe din Occident sînt cunoscute pentru atitudinea lor mai curînd îngăduitoare
faţă de slăbiciunile omeneşti, iar această atitudine a reuşit să-i atragă pe
oameni pînă
la convertirea personală, în pofida faptului că în practica efectivă credinţa
ortodoxă
impune cerinţe severe de pioşenie a
credincioşilor. Mai există şi alţi factori ce contribuie
la absenţa încălcărilor. Proporţia redusă a BOF-ului, suprafaţa mare şi
comunitatea
mică a parohiilor ei, situaţia de concurenţă
cu o biserică de stat mai mare, transparenţa
treburilor Bisericii faţă de membrii ei şi faţă de cei din afara ei, şi natura
de democraţie
politică solidă a Finlandei.
Circumstanţele în care au loc încălcări ale drepturilor omului
în comunităţile religioase din Finlanda
sînt probabil absente în BOF. Asemenea încălcări
par să aibă loc în mici comunităţi locale
dominate de anumite mişcări neo-luterane cu
coduri stricte de conduită,27 în alte mişcări creştine cu caracter
total sau fundamentalist, şi în alte curente confesionale.
Statul,
în sensul larg al cuvîntului, inclusiv înseşi municipalităţile autonome
ale Finlandei, continuă să ofere beneficii
celor două biserici de stat. Municipalităţile
trebuie să asigure predarea confesiunii religioase pentru fiecare copil.
Servicii
religioase şi servicii preoţeşti sînt disponibile, pe cheltuiala statului, în
închisori
şi în forţele armate. Există învăţămînt teologic pînă la nivel de doctorat în
teologie
atît în cultul ortodox cît şi în cel luteran. Studiile superioare de teologie
luterană
au fost înfiinţate în Finlanda în 1640, simultan cu înfiinţarea primei
universităţi
din ţară. Studiul teologic are loc în cadrul a două universităţi şi al unei
facultăţi
aşa-numit ecumenice a unei a treia universităţi. Studierea teologiei ortodoxe a
avut loc în Rusia cît timp Finlanda îi fusese anexată şi pînă la independenţa
Finlandei, iar la şase luni după ce Finlanda a devenit independenta, în august
1918,
a fost înfiinţat un Seminar Teologic Ortodox. Educaţia clerului ortodox a fost
reactualizată şi transferată la cea mai estică Universitate din Uniunea
Europeană
din 1995-2004 la Joensuu, Finlanda, în 1988. Educaţia este parte a funcţiilor
facultăţii ecumenice menţionate mai sus. (Hakkarainen, 1998)
Statul
finlandez nu asigură subvenţii celor două biserici de stat pentru
activităţile lor interne de la nivelul parohiei, pe baza faptului că parohiile
au dreptul de
a impune o taxă bisericească membrilor lor. Această taxă variază în parohiile
BLF şi BOF între 1% şi 2% din venitul impozabil al membrilor parohiei. Totuşi,
organizarea activităţilor din fiecare biserică în maniera organizaţiilor
neguvernamentale, de obicei asociaţii, face posibilă sau cel puţin ar putea
face
posibilă subvenţionarea de către stat. Principala activitate în acest sens
constă în
misiuni creştine, care în practica lor modernă efectivă pun accentul pe
servicii de
sănătate, educaţie şi de asistenţă socială. BLF are mai multe organizaţii
misionare
ce activează în diferite ţări ale lumii. BOF desfăşoară activităţi misionare
într-o
singură ţară, mai precis Kenya. În anul 2000 s-a înfiinţat o nouă organizaţie
de
binefacere în subordinea BOF, cu numele de OrtAid.
3.4.
Management general: unitate şi diversitate, „centrele” bisericilor, diocezelor
şi parohiilor28
BOF
este mult mai unitară pe plan intern decît BLF în ce priveşte interpretarea
doctrinei. Din secolul al XVIII-lea au apărut noi curente în BLF care, pînă în
1809, a fost doar o parte a Bisericii Luterane Suedeze. În secolul XIX
curentele
care sînt în prezent considerate „vechi” erau deja consolidate. Există
„evanghelicii“
(evankeliset, în vestul, sudul şi extrema estică ale Finlandei),
„veghetorii“
(heränneet, în nord şi în centru, bine reprezentaţi în clerul luteran), şi
două orientări
ale celui mai cuprinzător curent neo-protestant, lestadienii (mai ales în nord,
bine
reprezentaţi şi în nordul Suediei). Vechile curente au fost însoţite în ultima
vreme
de alte mişcări de natură neo-protestantă, însă de obicei noile mişcări nu s-au
îndepărtat şi de miezul gîndirii luterane. În BOF nu există organizaţii asemănătoare
cu noile curente luterane şi ca atare nici asociaţii independente în condiţiile
dreptului privat şi nici firme ale acestora. Asociaţiile ortodoxe de drept
privat tind
să se asemene asociaţiilor luterane care sînt strîns legate de principalul
curent al
bisericii. Există organizaţii ortodoxe pentru tineri, studenţi, activităţi
misionare,
pentru sprijinirea celor două mănăstiri precum şi activităţi editoriale.
(Ortodoksinen
kalenteri, 1999) Singurul activism ortodox din afara BOF e constatabil în
congregaţia restrînsă a Bisericii Ortodoxe Sinodice, şi în cele două parohii
finlandeze subordonate Patriarhiei Moscovei. Am făcut comentarii mai devreme
asupra celor două parohii şi a recentei lor activări.
Nivelul suprem de guvernare proprie a BOF îl reprezintă
Sinodul Naţional anual,
în care o jumătate
din membri reprezintă clerul, format din patru episcopi şi 14
membri aleşi de către preoţi şi cantori şi 14 membri ce reprezintă stratul
laic, ales în
parohii.29 Poziţia clerului este în acest caz mai puternică decît în
BLF, unde clerul
reprezintă doar o treime din adunare. Sinodul ia deciziile cele mai importante
privitoare la BOF în măsura în care aceste decizii nu fac parte din
prerogativele
statului. După cum s-a menţionat mai sus,
puterile Sinodului au fost sau sînt în creştere
ca urmare a procesului de scoatere de
sub puterea de legiferare a guvernului naţional.
Tradiţia ortodoxă atribuie o poziţie puternică fiecărui
episcop în dioceza lui.
Totuşi, există multe Biserici Ortodoxe minoritare, inclusiv cea din Finlanda,
unde
nu poate fi aplicat principiul ortodox tradiţional „fiecare oraş cu propriul său
episcop“. Prin urmare, supravegherea fiecărui preot din parohii de către
episcopul
său, Mitropolitul, dobîndeşte un caracter diferit în Finlanda faţă de Grecia,
de
exemplu. În Finlanda democraţia parohială cu un rol laic puternic caracterizează
şi principiul episcopal tradiţional.
Decurge
din tradiţia ortodoxă a suveranităţii episcopale în cadrul diecezei
sale ca arhiepiscopul – numit „Arhiepiscopul Finlandei şi Kareliei“ – să fie
doar
primus inter pares printre ceilalţi Mitropoliţi (Episcopi) şi capul
uneia dintre
dieceze. Totuşi, din cauza longevităţii Arhiepiscopilor BOF – doar Herman, Paul,
John şi Leo din 1923 încoace – şi a poziţiei de decidenţi în probleme
spirituale,
precum şi a prestigiului pe care l-au obţinut, statutul lor de reprezentanţi
supremi
ai bisericii lor s-a aflat dincolo de orice contestare. Arhiepiscopul este şi
preşedintele sesiunilor Consiliului Ecleziastic (kirkollishallitus). Acest
organ mai
include şi reprezentanţi laici, pe lîngă membrii clerului. Consiliul călăuzeşte
administraţia centrală a BOF. Comitetul îşi are sediul în oraşul Kuopio din
centrul
Finlandei, unde îşi are reşedinţa şi Arhiepiscopul. Reiese din reglementarea
BOF
de către dreptul public că procedurile oficiale aplicate în Consiliu sînt
aceleaşi cu
cele aplicate în
guvernul naţional şi în municipalităţi. Deciziile sînt pregătite şi
arbitrate oficial de
Consiliu şi sînt arhivate procesele verbale, care sînt făcute
publice. Procedurile recursului sînt disponibile potrivit dreptului public
administrativ.
Administraţia
centrală a BOF primeşte resurse în cadrul unui capitol din
bugetul anual de stat finlandez pe de-o parte, iar pe de altă parte primeşte o
cotă
prestabilită, aproximativ 10%, din impozitul pe venit al fiecărei parohii.
Administraţia centrală urmăreşte egalizarea fiscală prin subvenţii
extraordinare
pentru parohiile cu capacitate fiscală redusă. Sistemele elaborate cu formule
sofisticate pentru alocarea subvenţiilor analoage din partea statului către
municipalităţi lipsesc din BOF, la fel cum lipsesc şi din BLF. O parte din
subvenţionarea BOF are loc sub formă de credit. În acest caz, o parohie poate să
cadă la înţelegere cu centrul pentru a reţine plata cotei centrului din
impozitul pe
venit al parohiei şi să plătească doar o dobîndă pe credit pînă cînd se face
plata
integrală după cîţiva ani. Consiliul
Ecleziastic al BOF acordă subvenţii şi în scopuri
cum ar fi restaurarea icoanelor şi a clădirilor bisericeşti.
Ceilalţi doi mitropoliţi, pe lîngă Arhiepiscopul BOF, îşi
conduc fiecare dieceza,
una în sud, la
Helsinki, cealaltă în nord, la Oulu. Mai există şi un Episcop Asociat
ce îl asistă pe Arhiepiscop. Fiecare dieceză este persoană juridică în condiţiile
dreptului public. Totuşi, este probabil ca absenţa unei resurse independente de
finanţare pentru dieceze să limiteze de facto libertatea de acţiune
fiscală diecezală.
În BOF existau, pînă la o recentă fuzionare, în total 24 de
parohii, fiecare
fiind condusă de un preot paroh. Mai există, de asemenea, două mănăstiri: New
Valaam şi Lintula în partea est-centrală a Finlandei, conduse de un igumen sau
de
o igumenia. O a treia nouă mănăstire a început să se construiască în
apropiere de
Helsinki. Mărimea medie a unei parohii variază între 18.000 de membri în
Parohia
din Helsinki şi pînă la mai puţin de 1.000 în 5 dintre cele mai mici parohii,
media
fiind de 2.500 de membri. Suprafaţa medie a unei parohii BOF nu este mai mică
de 14.000 km², cea mai întinsă avînd o suprafaţă de aproximativ 100.000 km², în
Laponia. După cum s-a menţionat mai sus, fiecare parohie BOF este persoană
juridică în condiţiile dreptului public. Acest lucru face posibile achiziţia şi
înstrăinarea proprietăţii imobiliare şi a altor tipuri de proprietăţi, deplina
responsabilitate juridică şi asumarea propriei răspunderi contractuale.
În
parohii pot exista, pe lîngă preotul paroh, şi alţi preoţi numiţi pe post. O
astfel de numire presupune educaţie teologică, în timp ce simpla hirotonisire,
în
respectul tradiţiei ortodoxe, nu necesită acest lucru. De aceea, într-o parohie
pot
exista persoane hirotonisite dar care nu sunt numite în post şi care nu au
educaţie
teologică oficială. Mai sînt şi cantorii, dintre care cei mai mulţi cu normă
întreagă.
De asemenea, mai sînt diaconi, dintre care cei mai mulţi primesc doar o plată
simbolică sau nu sînt plătiţi deloc, şi
există foarte mulţi voluntari neplătiţi în fiecare
parohie. Dată fiind densitatea redusă a populaţiei ortodoxe din Finlanda, BOF
are
de asemenea preoţi şi
cantori itineranţi pentru a asigura continuitatea serviciului
religios. Asemănător situaţiei guvernului,
municipalităţilor finlandeze şi BLF, BOF
are şi ea angajaţi permanenţi şi temporari care nu sînt într-o poziţie
echivalentă
celei a funcţionarilor publici.
Managementul laic al parohiilor BOF este organizat asemănător
structurilor din
municipalităţile ţării
şi la fel ca în parohiile BLF. Au loc alegeri trienale ale
reprezentanţilor parohiei (valtuusto). Organul
managerial tradiţional cel mai înalt al
fiecărei parohii, întrunirea parohială, alege preotul atunci cînd este
necesar. După ce
parohia a primit candidaturile oficiale, Mitropolitul Diecezan decide care dintre
aplicanţi îndeplinesc cerinţele pentru a
putea fi candidaţi. Apoi, după ce oficiază slujbe
de probă, candidaţii sînt supuşi votului membrilor parohiei, după care
Mitropolitul
confirmă alegerea. Reprezentanţii aleşi ai
parohiei, prezidaţi de preotul paroh, decid
asupra chestiunilor parohiale cele
mai importante, cum ar fi bugetul anual şi ocuparea
unei mari părţi a funcţiilor
parohiale. De asemenea, ei aleg membrii consiliului parohial
şi alte organe parohiale administrative cruciale. Consiliul, de asemenea
condus de
către preot, este organul executiv suprem.
Parohiile ortodoxe au de asemenea în mod
tipic un consiliu pentru proprietăţile imobiliare şi alte consilii, cum
ar fi cele pentru
planificarea pe termen lung, diaconic, şi
pentru tineret. Filialele asociaţiilor ortodoxe
naţionale operează în strînsă legătură
cu parohiile. Diferenţa este că în BLF membrii
consiliului sînt aleşi de către enoriaşi şi nu de către reprezentanţii
aleşi ai parohiei.
3.5.
Management financiar: surse de venit şi aplicarea noului management
naţional30
Principala
sursă de venit a fiecărei parohii BOF o reprezintă taxa bisericească.
Cuantumul taxei este decis de către reprezentanţii aleşi ai parohiei pentru
fiecare
an bugetar. În 2005 cuantumul maxim al taxei bisericeşti în parohiile ortodoxe
a
fost de facto de 2,00%. În cadrul BLF există cîteva parohii mici cu un
cuantum
mai ridicat decît acesta. Taxa bisericească este de fapt o taxă pe venitul
impozabil.
Parohiile ortodoxe
mai au şi alte surse de venit:
• Sînt parohii care
produc un venit substanţial din proprietăţi, cum ar fi pădurile
sau terenurile date
în chirie.
• Mici surplusuri pot fi generate din
vînzarea de cărţi, icoane, candele, ulei
de candele, şi altele.
• Venituri
extraordinare pot fi disponibile, cum ar fi subvenţionări de la Consiliul
Ecleziastic al BOF
pentru compensarea unei capacităţi fiscale reduse sau pentru
restaurarea sau achiziţionarea de proprietăţi, ustensile şi veşminte valoroase.
•Venituri
extraordinare pot fi disponibile de la stat pentru restaurarea
proprietăţilor cu valoare culturală şi de la municipalităţi pentru îmbunătăţirea
înfăţişării bisericilor şi a spaţiului ce le înconjoară.
• Există programe
ale Comisiei Europene în domeniul culturii, în cadrul cărora
parohiile ortodoxe
pot şi ele să se asocieze.
Parohiile
care au perspective pozitive în ce priveşte evoluţia veniturilor lor
pe termen lung pot considera justificată apelarea la împrumuturi de pe piaţa
generală a împrumuturilor. În mod obişnuit, scopul împrumutului îl constituie
restaurarea bisericilor sau construirea de noi biserici şi de alte clădiri
parohiale.
Anterior
aşa-zisului Nou Management Public, bisericile de stat finlandeze au
decis să recurgă la aplicarea principiilor
de contabilitate generală, cunoscute întrucîtva
derutant şi drept „contabilitate de afaceri“. Schimbarea a avut loc
între 1997-2000,
sau imediat după ce o reformă similară a fost implementată în municipalităţile
finlandeze de la începutul lui 1997 încoace. Aici ca şi înainte, bisericile de
stat
finlandeze adaptează principiile de management financiar municipal, buget şi
contabilitate, deşi ele adaptează aceste
principii în scopuri proprii. BOF, de asemenea,
se foloseşte de experienţa acumulată şi de pregătirea oferită de BLF.
Reforma
presupunea că fiecare parohie, din ambele biserici de stat, trebuie
să pregătească bugete operaţionale şi de investiţii separate, şi că fiecare
dintre ele
trebuie să poată pregăti o declaraţie de bilanţ anual, o declaraţie financiară şi
o
balanţă contabilă la sfîrşitul fiecărui an fiscal. Parohiile trebuie să
stabilească
valorile iniţiale ale bunurilor lor mobile şi imobile şi să înceapă să
calculeze o
depreciere anuală a valorii proprietăţilor. Mai mult decît atît, parohiile cu
activităţi
organizate în exteriorul propriilor organizaţii parohiale, cum ar fi companiile
de
management al proprietăţii imobiliare cu capital social, trebuie să pregătească declaraţii
consolidate referitoare la întreaga lor activitate. (Ahonen & Meklin,
2000.)
Există
o diferenţă marcantă în organizarea fiscală a parohiilor BOF faţă de
cele luterane. În BLF un număr mare de parohii aparţin federaţiilor parohiale
care
au un fond în totalitate comun al finanţelor parohiale. Acest fond presupune şi
faptul că resursele comune sînt administrate în comun. Federaţiile sînt un
lucru
obişnuit în oraşe şi metropole. Din cauza suprafeţelor mari şi densităţii scăzute
a
comunităţilor parohiilor BOF, federaţiile parohiale sînt greu de realizat, iar
fuzionarea parohiilor este şi ea de utilitate îndoielnică în multe cazuri. Totuşi,
după cum s-a menţionat mai sus, a existat de curînd o fuzionare parohială.
3.6.
Reprezentarea de jure şi de facto31
De
la începutul anilor ’70 nu mai este exclusă folosirea denumirilor de partid
pentru asociaţiile alegătorilor la alegerile din parohiile BLF. Nu acelaşi
lucru se
întîmplă în BOF, deşi există candidaţi a căror afiliere la partid este cunoscută
înainte de deciziile electorale.
Singurul
partid finlandez creştin, Liga Creştină, a fost fondat în anii ’70, acum
fiinţînd sub numele de Partidul Democrat Creştin (PDC), nu este un reprezentant
al perspectivei ortodoxe şi sînt mulţi luterani care consideră că partidul
reprezintă
doar o porţiune limitată a perspectivei luterane. În mod obişnuit, au fost şi
sînt
parlamentari finlandezi care sînt membri ai BOF, însă nici unul din rîndurile
PDC.
În ultimii ani, unul sau doi dintre cei maxim 18 preoţi guvernamentali permişi
de
legislaţia finlandeză au fost de fapt membri ai acestei biserici, însă dispersaţi
în
partide diferite.
Participarea
politică a clerului luteran este parte integrantă a istoriei politice
a Finlandei. Clerul luteran a alcătuit una dintre cele patru stări sociale din
parlament
pînă la introducerea în 1906 a parlamentului unicameral bazat pe sufragiu
universal. Clerul luteran a fost important şi în marele Partid Finlandez, suomalainen
puolue. Cînd acest partid şi-a încetat existenţa, la scurt timp după
declararea
independenţei Finlandei, o mare parte din cler a devenit activă în partidul
conservator, Coaliţia Naţională. În anii ’30 şi la începutul anilor ’40, mulţi studenţi
în
teologie şi tineri clerici luterani au fost susţinători ai partidului de extremă
dreaptă,
Mişcarea Populară Patriotă IKL, în pofida legăturilor sale tot mai strînse cu
naţional-socialismul german. Ca atare, interpretarea finlandeză a extremismului
de dreapta din acea vreme a avut un vizibil
caracter de luteranism naţionalist extrem.
Pînă în anii ’60, clericii luterani au avut tendinţa de a se pune în
slujba Coaliţiei
Naţionale sau a Ligii Agricole, care a devenit Partidul de Centru în 1965.
Tumultul
ideologic din acea vreme, asociat cu democratizarea din bisericile naţionale, a
dus la apariţia clerului social democrat şi chiar a celui din DLFP, dominat de
comunism din anii ’60 încoace.
În virtutea tradiţiei, clerul ortodox nu participă în
politica de partid şi cu atît
mai puţin nu candidează la funcţii politice. Totuşi, unii din membrii lui susţin
o
doctrină cu relevanţă politică şi socială. Absenţa activităţilor politice de
partid nu
a exclus cu nici un chip sindicalizarea preoţilor ortodocşi, a cantorilor şi
profesorilor de religie ortodoxă. Totuşi, trebuie remarcat faptul că
sindicalizarea
este parte constitutivă a scenei socio-economice finlandeze, în care rata
sindicalizării este de aproximativ 80% dintre angajaţi.
Am
discutat deja reprezentarea în cote egale a clerului, în sensul larg al
cuvîntului, şi a laicilor în cadrul Sinodului BOF. M-am referit, de asemenea,
la
reprezentarea mai pronunţată a clerului în cadrul Sinodului BOF decît în
Sinodul
BLF. În sfîrşit, m-am referit la absenţa clerului feminin din cadrul BOF, spre
deosebire de BLF. Totuşi, femeile au o prezenţă numeroasă printre reprezentanţii
aleşi ai fiecărei parohii BOF, în cadrul consiliilor parohiale şi al altor
organe
parohiale, precum şi printre membrii activi ai sinodului BOF. Nu mai trebuie
spus
că frecventarea de către femei a bisericii în cadrul BOF este mai mare decît de
către bărbaţi, în raport cu proporţia respectivă a membrilor bisericii.
Reprezentarea
minorităţilor naţionale şi etnice face parte integrantă a BOF
de la înfiinţarea ei ca biserică autonomă. Într-o ordine numerică aproximativă,
BOF reprezintă următoarele grupuri minoritare din Finlanda:
•
în general, BOF este reprezentanta karelienilor, indiferent dacă ei sau
strămoşii lor vorbesc/vorbeau vreunul din dialectele limbii kareliene, sau aşa-zisele
dialecte kareliene ale limbii finlandeze32.
• dat fiind faptul că singura regiune în
care Finlanda (în trecut fosta ei regiune
centrală şi de nord-est) se învecinează cu o populaţie ortodoxă avea un număr
însemnat de vorbitori ai limbii kareliene, BOF a rămas reprezentantul cel mai
de
seamă al acestei populaţii, odată ce ea s-a refugiat în ceea ce rămăsese din
Finlanda
în 1939 şi apoi din nou în 1944.
• în timpul anilor
’90, BOF-ul a primit un potenţial rol de reprezentant al noilor
imigranţi de etnie
rusă din Finlanda. Spre deosebire de 1990, cînd numărul tuturor
străinilor din Finlanda era de numai circa
10.000, la începutul anilor 2000, doar străinii
de etnie rusă se ridicau la circa 25.000. Totuşi, după cum s-a arătat
mai sus, nu este
limpede dacă cei mai mulţi dintre ruşii în
cauză doresc să aparţină de BOF.
• BOF a continuat să îi reprezinte pe cetăţenii
finlandezi cu ascendenţă rusă,
fie că erau urmaşii ruşilor stabiliţi în Finlanda înainte de primul război
mondial,
în timpul revoluţiei ruse sau imediat după aceea, fie că s-au stabilit în
Finlanda
mai tîrziu. Prin acest grup ne referim la cetăţenii finlandezi naturalizaţi
avînd
ascendenţa menţionată, iar o parte din ei include unii din „imigranţii care au
revenit”, descrişi în anii ’80 ca cei cărora li s-a atribuit naţionalitatea
finlandeză
în URSS. Astfel, deşi mulţi dintre „imigranţii reveniţi” care s-au mutat în
Finlanda
erau luterani sau neafiliaţi nici unei biserici, nu puţini dintre ei erau
ortodocşi.
• BOF a primit, de asemenea, rolul de reprezentant al micii
minorităţi a
băştinaşilor Koltta Saami din Petsamo-Laponia, care au devenit refugiaţi
din
teritoriul lor preluat de Uniunea Sovietică în 1944 şi care erau în mod tradiţional
ortodocşi. Sami este un grup etnic care vorbeşte diferite dialecte de origine
finougrică cu acelaşi nume. Nu există nici o inteligibilitate reciprocă între
finlandezi
şi populaţia sami, iar limbile pot fi considerate cam la fel de îndepărtate cum
sînt,
de exemplu, româna şi spaniola. Populaţia finlandeză Kollta Saami, care
s-a stabilit
prima dată în nord-estul extrem al actualului teritoriu finlandez după cel
de-al
doilea război mondial, cuprinde circa 700 de persoane, sau în jur de o cincime
din
întreaga populaţie finlandeză sami.
Pînă
în anii ’90, fluxul convertirilor religioase dintre bisericile de stat luterane
şi
ortodoxe din Finlanda începuse să se încline în favoarea celei din urmă. Există
personalităţi de seamă, culturale şi politice, în ţară, atît femei cît şi bărbaţi,
care s-au
convertit, însă nu au avut loc convertiri în masă. Acest lucru se explică parţial
prin
datinile BOF care nu încurajează convertirea, ci o descurajează mai degrabă.
Totuşi,
majoritatea convertiţilor sînt oameni simpli, mulţi dintre ei avînd strămoşi
ortodocşi
şi de obicei părinţi sau bunici convertiţi ei înşişi la luteranism. Actualul arhiepiscop
retras din BOF s-a convertit de la BLF,
avînd doctorat atît în teologie luterană obţinut
în Finlanda, cît şi în teologie
ortodoxă obţinut în Grecia. Alt mitropolit al BOF este de
asemenea convertit de la luteranism şi deţine
o diplomă de masterat în teologie luterană.
Actualul arhiepiscop BOF este născut ortodox, dar are masterat în teologie
luterană.
Mai sînt şi alţi membri ai clerului BOF care sînt convertiţi.
4.
Concluzii: particularităţile unui caz naţional şi dinamica unei decreştinări
treptate
În Finlanda, distanţarea cetăţenilor faţă de bisericile
de stat nu a atins proporţii
masive.
Analizînd cazul Olandei, care este singura ţară din Europa în care retragerea
voluntară a cetăţenilor
din biserică a făcut comunitatea bisericească să devină o
minoritate a populaţiei33, Van Rooden (1998) sugerează că elitelor
societăţii
olandeze le-a convenit ca cetăţenii să se înstrăineze în număr mare de biserică.
Din contră, în societatea finlandeză elitelor le-a convenit să nu aibă loc o
avalanşă
a alienării, cu toate că separarea de o biserică de stat este posibilă din anii
’70
încoace printr-o simplă notificare adresată celui mai apropiat birou local de
evidenţă
a populaţiei. Totuşi, Finlanda se aseamănă cu Suedia şi Germania şi diferă de
Olanda (Monsma & Soper 1997) prin faptul că participarea celor mai mulţi
dintre
membrii bisericilor de stat sau bisericilor dominante la slujbe este scăzută.
Membrii
cu participare activă formează mai puţin de
10% din comunitate. Aceasta reprezintă
doar o fracţiune a respectivei cifre olandeze de 40-50% din comunitatea
bisericească din această ţară. Nu este exclus ca, după cum sugerează Monsma
&
Soper (1997), absenţa relativă a competiţiei interreligioase din Finlanda,
rezultată din
regimul celor două biserici de stat, să fi jucat un rol în menţinerea unui
activism redus. Aceasta este, de asemenea, ipoteza comună a specialiştilor care au
studiat
frecventarea bisericii.34
Finlanda
este diferită de Suedia în sensul că BLF nu a ajuns să se identifice în
mod clar cu clasa conducătoare a ţării din secolul al XIX-lea. Lenhammar (1998)
explică apariţia noilor curente din afara curentului principal al Bisericii
Luterane
Suedeze, făcînd trimitere la identificarea curentului principal cu elita
conservatoare,
regalistă sau paternalistă a secolului respectiv. Deşi au existat cazuri de
represiune
statală făţişă faţă de unele dintre noile curente din Finlanda, în anii lor de
formare
ai acelui secol, situaţia în ansamblu a rămas diferită de cea din Suedia. În
Finlanda,
ambele viitoare biserici de stat se confruntaseră în cursul secolelor şi
deceniilor
lor de formare cu provocarea de a deveni biserici reprezentante ale
vorbitorilor de
finlandeză şi, de asemenea, ale finlandezilor vorbitori de kareliană, prin
opoziţie
faţă de fosta clasă educată vorbitoare de suedeză, sau, mai tîrziu, şi în cazul
predecesoarei BOF, prin opoziţie faţă de Imperiul Rus rusofon sau rusofoni în
general. Chiar dacă în Finlanda, în timpul aşa-zisei „Prime Republici” din
perioada
1917-1944 şi parţial după aceea, BLF şi o parte considerabilă a clerului ei
s-au
identificat cu dreapta politică naţionalistă, falia rezultată faţă de clasele
muncitoare
a fost depăşită treptat, din anii ’70 şi,
în ce priveşte unele aspecte, mult mai devreme.
Concluziile lui Lehmann (1998) privitoare la decreştinarea
Europei nu se aplică
foarte uşor Finlandei. Putem, înainte de toate, să ne referim la înlocuirea
comportamentelor creştine convenţionale,
încurajate în trecut de autorităţile publice
generale şi de presiunile comunitare din colectivităţile ţărăneşti tradiţionale
cu o
experienţă religioasă mai chibzuită, voluntară şi mai profund asumată. Ne putem
de
asemenea inspira din referinţa lui Heino
(et al. 1997, 289) la o declaraţie a regretatului
teoretician etic luteran finlandez Martti Lindqvist. În opinia
lui Lindqvist, absenţa
în Finlanda a carnavalelor care au loc în ţările catolice nu îi privează pe
finlandezi
de experienţe care să le activeze forţele subconştientului colectiv. Lindqvist
menţionează două situaţii, cîte una pentru fiecare biserică de stat. În BOF, el
menţionează procesiunile creştine cunoscute în limba rusă ca krestnyj hod. În
BLF,
el menţionează festivalurile de vară ale noilor curente luterane. Ar fi putut,
de
asemenea, să menţioneze Paştele ortodox şi
Crăciunul luteran. Potrivit lui Lindqvist,
în situaţiile menţionate, graniţa dintre „religios” şi „secular” se risipeşte, şi
singurul
lucru care rămîne este „dorul nerostit al finlandezilor pentru un cămin”.
Acestea nu
oferă un teren propice unei decreştinări rapide.
Prevederile
internaţionale privitoare la BOF sînt un instrument introdus la
începutul anilor ’20, cînd subordonarea faţă de Patriarhia Moscovei devenise
inacceptabilă pentru elita politică conducătoare a Finlandei. Aceste prevederi
consolidau simţitor autonomia BOF, lucru valabil şi în circumstanţe actuale în
care
Patriarhia Moscovei este din nou independentă faţă de statul rus şi din nou un
actor puternic. Există puţine dubii că prevederile naţionale
finlandeze ce plasează BOF în
poziţia de a doua
biserică de stat, au fost benefice pentru acea biserică. Testul cel
mai dificil al prevederilor în vigoare de peste 80 de ani se pare că va fi
încercarea de
a ajunge la un compromis între autonomia
BOF, pe de o parte, şi semnele de activare
a celor două parohii finlandeze ce ţin de Patriarhia Moscovei, pe de
alta.
Reglementările
naţionale cu privire la bisericile de stat finlandeze au avut cel
mai probabil ca rezultat excluderea unor alte culte decît cele reprezentate de
către
bisericile de stat. Totuşi, este greu de stabilit care culte anume ar fi putut
fi excluse.
Majoritatea finlandezilor care participă la slujbele penticostalilor
finlandezi, care
este cea mai mare denominaţie după BLF şi BOF, au ales să rămînă membri ai
bisericii luterane. Biserica catolică are doar o miză mică în Finlanda, şi doar
o
bază îngustă de expansiune. Cea mai mare orientare noncreştină, Martorii lui
Iehova, nu a căutat recunoaşterea sau sprijinul statului, ci a vrut să fie pe
cont
propriu. În sfîrşit, deşi comunitatea musulmană din Finlanda este în creştere
din
anii ’90 datorită valului de somalezi, irakieni şi iranieni, cei mai mulţi
dintre
presupuşii musulmani rezidenţi nu au căutat să dobîndească o apartenenţă activă
în cadrul comunităţii musulmane organizate din ţară.
În
managementul său, BOF se confruntă cu problema capacităţii ei limitate. În
pofida comunităţii ei mai mici şi a răspîndirii resurselor ei pe întreaga
întindere a
Finlandei, ea întreţine o organizare
completă formată dintr-un centru, dieceze şi parohii
independente. În BOF există încredere în soluţiile orientate spre „economii la
scară
mare”, prin contopirea parohiilor, deşi a
avut loc o singură astfel de fuziune la începutul
anilor 2000 şi nu mai avusese loc nici una din 1950, cînd s-a făcut o
delimitare a
parohiilor în sistemul BOF. În BOF, mai
există şi opţiunea identificării de economii pe
baza obiectivelor, prin inter-relaţionare, resurse comune şi funcţii
comune, fără a se
recurge la fuziuni. Şi aceste alternative suplimentare sînt utilizate pe
scară largă.
BOF
constituie un însemnat reprezentant politic, în multe moduri. Mulţi dintre
membrii ei vîrstnici continuă să se identifice puternic cu ascendenţa lor
kareliană
sau finlandezo-kareliană, iar membrii ei de origine rusă, fie din perioada
antebelică,
fie din perioadele ulterioare, pot de asemenea să îşi afirme identitatea.
Democraţia
internă a fost impusă asupra ambelor biserici de stat finlandeze de către stat,
ca şi
condiţie pentru statutul lor special. Această democraţie internă nu poate fi
privită
a fi în conflict cu moştenirea creştină în general, nici cu principiile comunităţilor
creştine din doctrina celor două biserici în particular. Tradiţia BOF nu
permite
hirotonisirea femeilor, dar acest lucru nu pare a fi un handicap serios
deocamdată.
Cea mai mare provocare cu care se confruntă BOF îi priveşte pe imigranţii ruşi şi
problemele canonice legate de ei şi de cei trei poli ai Constantinopolului,
Moscovei
şi capitalei BOF, Kuopio.
Există
în prezent mii de etnici ruşi stabiliţi în Finlanda, care se identifică cu
ortodoxia. Totuşi, numai o minoritate restrînsă dintre aceştia s-au alăturat
Bisericii.
Acest
lucru reiese din faptul că numărul membrilor BOF a crescut doar cu cîteva
mii în timpul anilor ’90, în pofida celor 25.000 de imigranţi ruşi din
Finlanda.
Dacă jumătate dintre cei care s-ar putea identifica cu ortodoxia s-ar fi alăturat
bisericii, comunitatea BOF ar fi crescut cu 10.000 în loc de 2.000 sau 3.000. Şi
din aceste calcule reiese importanţa relaţiilor dintre polul canonic al
Constantinopolului, Moscovei şi al oraşului finlandez Kuopio.
Note
1.
Studiul de faţă constituie o revizuire şi reactualizare
din 2005 a unei lucrări susţinute
pentru prima dată la cea de a 28-a sesiune comună a
atelierelor European Consortium for Political Research, Copenhaga, 14-19 aprilie, 2000, atelierul 22, „Biserica şi
Statul în Europa“, condus
de John Madeley, Departamentul Guvernamental, şcoala
Londoneză de Economie, şi Stathis N.
Kalyvas, Departamentul de Politică, Universitatea New
York, New York, SUA.
2.
În această lucrare folosesc adesea termenul de „cult” în
loc de „Biserică” pentru a mă
referi
la cultele care nu sînt Biserici şi la organizaţiile acelor culte.
3.
Bader 1999; vezi şi aprinsele dezbateri americane de pe
Internet între susţinătorii şi
opozanţii separaţiei. Bisericile protestante de frunte
din Statele Unite reprezintă cel mai clar
exemplu
de astfel de grup denominaţional.
4. Cf.
Monsma & Soper 1997, 3 şi passim., a căror interpretare este mai
limitată decît cea
făcută
aici. Nu pot şi nu intenţionez să analizez în această lucrare chestiunile
complicate ce
includ problemele juridice ale
democraţiei religioase interne şi ale drepturilor intradenominaţionale
ale omului. Totuşi, cred că este posibil ca prevederile legale europene
să fie mai pregătite decît
cele americane pentru a insista ca drepturile omului să
nu fie încălcate nici măcar în interiorul
comunităţilor religioase în pofida faptului că oamenii
aderă la ele voluntar şi au de jure dreptul
să se retragă din ele cînd doresc. Ca atare, europenii
par să ia în considerare mai uşor decît
americanii posibilitatea ocurenţei unor fenomene precum abuzul psihic.
5. Vezi de
asemenea Ahonen 2000, paginile mele de Internet asupra capacităţii.
6.
Mat. 22: 37-40, în special 22:
37, „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, traducere din
Gillquist 1997, 62. De Gruchy (1995) are un punct de
vedere interesant, el socotind că idealurile
democratice îşi au originea în vremea profeţilor
Vechiului Testament. Astfel, el îl urmează pe
marele
teoretician politic al comunităţilor Walzer (1986).
7.
Este bine cunoscut faptul că în timpul Rusiei pre-revoluţionare
nu a ieşit la lumină nici o
tradiţie puternică care să contracareze diversele
curente marxiste. Un curent propriu al gîndirii ruse
l-a reprezentat teologia filosofică (Vladimir
Soloviov, Pavel Florensky şi Serghei Bulgakov). În
afară de discursul pur teologic, a existat filosofia
existenţială cu influenţe teologice a lui Nikolai
Berdiaev. Aceşti autori acordau o importanţă specială conceptul greu de
tradus de sobornost’ sau
cherkovnost’ („bisericitatea”) ca
presupusă materializare a celei mai adevărate înţelepciuni divine
(sophia) pe care ei o declarau
drept legătura fundamentală dintre credincioşi. Această accentuare
poate fi socotită a implica o subliniere – chiar dacă prin recurgerea la un
anacronism – ce poate fi
numită „comunitariană”, cel puţin în ce priveşte teoria politică. Vezi
Kotiranta 1995.
8.
Bader (1999) susţine că democraţia politică poate fi
privită ca un set de principii cărora
cîteodată ar trebui să li se permită să transceadă
principiile cultelor în caz de conflicte. Monsma
şi Soper (1997) abordează problema într-o formă mai neutră.
Se poate compara situaţia finlandeză
cu cea din Rusia, unde a rămas dificil să se procedeze
la introducerea aşa-zisului „principiu
sinodal”
care presupune un rol puternic al laicilor în guvernarea Bisericii.
9. „Economiile la scară mare” implică faptul că costul mediu per unitate
de producţie
descreşte pe măsură ce creşte mărimea unităţii de producţie.
„Economiile de obiectiv” implică
posibilitatea utilizării în comun a unor resurse pentru
mai multe scopuri. De exemplu, aceiaşi
oameni
pot fi potriviţi pentru îndeplinirea a mai mult de o singură funcţie dacă pot
investi
timpul necesar. Acest lucru poate transcede
limitele organizaţiilor, de exemplu, pot exista oameni
care au capacitatea de a servi mai
multe organizaţi în acelaşi timp. Alt exemplu, dacă o organizaţie
trebuie să investească oricum
anumite costuri fixe pentru a înfiinţa o funcţie, şi dacă aceasta
aduce după sine o capacitate în
plus, acea capacitatea poate fi vîndută altor organizaţii. În sfîrşit,
aglomerarea anumitor activităţi în industrii sau echivalente de
industrii (inclusiv activităţi
religioase) care concentrează „ciorchini“
în anumite regiuni implică de asemenea economii centrate
pe obiectiv. Teece 1980.
10. Vezi Mueller 1989, deşi
iniţial a fost dezvoltată de economiştii Gordon Tullock 1967 şi
Anne Krueger în 1972. Aici,
conceptul de „chirie“ nu se referă în nici un caz la chiria plătită
gazdei de către chiriaşi, ci la ceea ce obţine un deţinător
de resurse din costul oportun al acelor
resurse. Adică, odată ce o resursă este dedicată unui
scop, există un cost oportun egal cu profitul
pierdut al acelei resurse în folosul în care nu a
fost utilizat. În căutarea de chirii există în acest
sens două tipuri de chirii. Primul tip este cel al
chiriilor pentru actorii care au creat o valoare pe
pieţele competitive prin noi combinaţii de resurse sau
satisfăcînd noi cereri. Al doilea, există
chirii în situaţii de „căutare de chirie“, unde o piaţă
s-a diminuat sau chiar a devenit nonpiaţă. În
acest sens, chiriile primite de către actorii care sînt acceptaţi în pieţele
protejate sau în nonpieţe
nu beneficiază de valoarea pe
care o creează, ci de pe urma statutului lor protejat. Ei pot încerca
să smulgă beneficii în detrimentul altor actori prezenţi
în pieţele protejate sau în non-pieţe. (Vezi
Solvason
1991, 2.) Solvason (loc. cit) dă extemple mai puţin flatante de actori căutători
de
chirii. Aparatul conceptual al căutării de chirii se
aplică şi bisericilor de stat atîta timp cît ele sînt
implicate într-o competiţie inter-religioasă într-o situaţie
unde nici o altă comunitate religioasă
nu
reprezintă pentru bisericile de stat o provocare serioasă.
11.
Prim-vicepreşedinte
şi economist şef al Bănci Mondiale la vremea la care a elaborat
acel text.
12.
Este o competiţie „politică“ doar în sensul în care nu
este o competiţie de piaţă economică.
Totuşi, aceasta nu înseamnă că politica de partid sau
instituţiile politice oficiale ar trebui să fie
implicate. Competiţia „politică” în acest sens este de
asemenea foarte obişnuită printre firmele
de afaceri. De exemplu, să luăm ameninţările sau
contraameninţările giganţilor contemporani
din pieţele de softuri de computer sau servicii de
internet de a-şi da sau nu în judecată concurenţii
în
problemele litigioase.
13.
Stiglitz (1998) se referă la poziţia actorilor cel mai
bine poziţionaţi din comerţ şi
agricultură. Ne putem întreba dacă acest lucru nu este
cumva adevărat pentru bisericile şi cultele
consacrate, mai ales dacă avem de-a face cu bisericile
de stat cu poziţie oficială definită sau
măcar
permisă de stat. În ce priveşte costurile pierdute, clădirile bisericeşti ale
bisericilor
consacrate sînt cu siguranţă un obiect de controversă.
14.
Urmate
mai tîrziu îndeaproape de Monsma and Soper (1997).
15. Totuşi, cazul Estoniei
este complicat. La sfîrşitul anilor ’90, Patriarhia Ecumenică a
Constantinopolului a restabilit statutul
autonom al Bisericii Ortodoxe Apostolice Estone, a cărei
predecesoare funcţionase în anii
1923-1940/1945. Statul eston i-a confirmat bisericii statutul
oficial. Încercînd să rezolve
conflictele, guvernul eston a acordat în 2002 un statut juridic privat
parohiilor Bisericilor Ortodoxe Ruse ale Patriarhiei Moscovei de pe teritoriul
Estoniei. Este de
remarcat faptul că Biserica Apostolică
Estonă are 20.000-30.000 de membri, în vreme ce numărul
celor afiliaţi parohiilor Patriarhiei Moscovei este, aproximativ, de
zece ori mai mare. Vezi Papathomas
& Palli 2002. De remarcat este şi faptul că Estonia este împreună cu Olanda
şi
Republica Cehă singura ţară europeană unde doar un număr mic de cetăţeni îşi
recunosc
apartenenţa la o comunitate religioasă.
Este posibil ca în Estonia doar un sfert sau mai puţin de
400.000 de oameni să se identifică
cu o astfel de comunitate, printre care cele două biserici
ortodoxe împreună şi Biserica Luterană Estonă sînt egale ca număr de
membri.
16.
Monsma
şi Soper (1997) se referă exact la alternativele „oficiale“ şi „neoficiale“ în
structurarea relaţiilor stat-biserică. În
ce priveşte consideraţiile de faţă, o structurare „neoficială“
va face o ţară să tindă înspre o
soluţie contractuală sau, în funcţie de caz, înspre o soluţie liberală,
însă una în care se înregistrează o
diferenţiere a statuturilor diferitelor culte.
17.
Represiunea a fost prea puţin sistematică. Din contră,
ea a constat din politici punctuale
ale Suediei precum interzicerea accesului preoţilor
ortodocşi din Rusia pentru a îi înlocui pe
preoţii decedaţi sau plecaţi, aversiunea faţă de
folosirea slavonei în slujbele ortodoxe, dispute cu
privire la proprietăţi şi diferite presiuni ale statului
sau ale societăţii civile în sensul convertirii la
luteranism, vezi analiza recunoscută drept „moderată” a
acestei probleme făcute de Laasonen
(2005).
18.
În Imperiul Rus, Polonia a deţinut o poziţie oficială
asemănătoare, dar din 1863, cel
mai tîrziu, autonomia Poloniei nu a mai fost aplicată în practică. Cel de-al
treilea caz a fost
Basarabia, a cărei nobilime a refuzat o ofertă de
autonomie din partea Împăratului Rus în 1812.
19. Pentru aceste evoluţii,
vezi Loima 2004. Unul din factorii declanşatori ai disputei a
fost, şi încă mai este, folosirea
finlandezei versus folosirea slavonei, care se poate auzi în slujbele
ocazionale din BOF, mai ales în oraşele mari. Folosirea slavonei a scăzut încet
în BOF pînă cînd
s-a ajuns la actuala situaţie în
anii ‘70. În BOF majoritatea slujbelor au loc în finlandeză, deşi
există slujbe şi în suedeză, greacă, română şi slavonă, cel puţin. Mai
există şi problemele
calendarului. Biserica Ortodoxă Rusă foloseşte
calendarul iulian, în timp ce BOF este probabil,
de
la data tomos-ului din 1923, singura Biserică Ortodoxă din lume care
respectă calendarul
gregorian, inclusiv stabilirea datei Paştelui.
Cele trei mănăstriri ortodoxe ale Finlandei respectă
şi ele calendarul gregorian spre
deosebire, de exemplu, de cazul Greciei. Acolo, Biserica Ortodoxă
respectă calendarul gregorian cu excepţia stabilirii datei Paştelui, iar
mănăstirile continuă să
adere la calendarul iulian.
20.
Ziarul Helsingin Sanomat, 23 ianuarie, 2000. – De
remarcat că pînă recent, preşedintele
finlandez
numea atît episcopii BLF cît şi ai BOF, şi a continuat să îi numească pe
episcopii
acesteia din urmă încă o vreme după ce nu-i
mai numea pe cei ai BLF. În ce priveşte rămăşiţele
administrării guvernamentale naţionale anterioare ale celor două bierici
de stat finandeze,
administraţia centrală a BOF încă mai este
plătită din bugetul guvernamental naţional, motiv
pentru care Arhiepiscopul Mitropolit al BOF semnează un „contract de
rezultate” anual cu
Ministerul Educaţiei, într-un mod asemănător
cu ceea ce fac, de exemplu, rectorii Universităţii
Finlandeze. Probabil aceste practici
legate de BOF vor înceta în curînd, la fel cum s-a întîmplat
cu echivalentele lor în ce priveşte
BLF. Motivaţia retragerii lor mai încete în ce priveşte BOF se
află în resursele insuficiente ale
BOF şi în capacitatea ei prea limitată de administrare pentru a-
şi asuma în curînd schimbările necesare.
21.
Ibid.
22.
Cele mai mari dintre acestea sînt alcătuite pe departe
din penticostali, cu peste 50.000
de membri. Totuşi, un număr mare de persoane ce participă de facto la
Biserica Penticostală nu
au renunţat la calitatea de membri ai BLF. Biserica
Liberă a Finlandei are aproximativ 13.000 de
membri. Biserica Catolică are o dieceză în Finlanda şi
circa 6.000 de membri. Mai sînt şi circa
5.000
de adventişti. (Heino et al. 1997)
23. Cea
mai mare din comunităţile respective este cea a Martorilor lui Iehova cu circa
17.000 de membri. Numărul estimat de musulmani este de
circa 10.000, dar există doar în jur de 1.000 de membri înregistraţi în comunitatea Musulmană
Finlandeză. Trebuie menţionat fapul că
date asupra altor culte decît luteranismul sau ortodoxia
provin de la sfîrşitul anilor ‘90, Heino et
al.
1997.
24.
În conceperea secţiunilor 3.2-3.5 am recurs la următoarele
surse: Ambrosius 1982
(reactualizat din diferite surse), Hakkarainen 1998, Hallamaa 1998, Heikkilä
1999, Heikkilä et
al. 1996, Heino 1997, Heino et al. 1997, Houtsonen 1981
(reactualizat din diferite surse), John
1976,
Karjomaa 1982 (reactualizat din diferite surse), Kirkinen 1982, Kirkinen et
al. 1995,
Koukkunen 1982, Laitila 1998, Mustonen 1980, Ortodoksinen kalenteri 1999,
Ortodoksisen
kirkon kanonit 1980, Parrukoski 1989 (reactualizate din diferite surse), Seppo
1999, Setälä
1966, and Tuohimäki 1998. Referinţa directă în
text la acele surse este menţinută la nivel minim.
25.
Vezi nota de subsol de la începutul secţiunii 3.2 cu
privire la referinţele generale.
26.
Aici mă refer la discuţiile de pe Internet. De remarcat că
există multe orientări diferite
ale Bisericilor Ortodoxe din Statele Unite, fie ele
subordonate sau nu faţă de Patriarhatul Ecumenic
al Constantinopolului. În Statele Unite există de
asemenea Biserici Ortodoxe cu o doctrină diferită
faţă de doctrina trinitariană a Bisericilor Ortodoxe
tradiţionale ale Europei.
27. Trăsături
des întîlnite includ interzicerea măsurilor contracepţionale, eforturi de a
exercita
control social pentru detectarea cazurilor de recurgere
la aceste măsuri, interzicerea televizoarelor
şi eforturi de detectare a încălcărilor acestei prohibiţii,
interzicerea consumului de alcool, preferinţa
căsătoriilor
doar între credincioşii din cadrul aceluiaşi curent religios şi presiuni severe
ale
membrilor împotriva membrilor ce nu se
supun acestor reguli. Totuşi, din cîte se pare, nu s-au
făcut studii sistematice asupra acestor încălcări. Motivul cel mai probabil
este dorinţa de a nu
irita mişcările în cauză. Trebuie observat că mişcările sînt în mod ocazional
foarte puternice ca
forţe sociale, şi ele sînt mult mai
puternice în anumite regiuni ca să nu mai vorbim de anumite
municipalităţi şi cîteva din satele lor.
28.
Vezi nota de subsol de la începutul secţiunii 3.2 cu
privire la referinţele generale.
29.
Ca să fiu precis, cantorii nu fac parte din cler decît în
cazurile cînd au fost hiroronisiţi.
Trebuie observat faptul că în BOF sînt de asemenea mulţi cantori femei, care în
mod categoric
nu
pot fi hirotonisite indiferent de educaţia lor şi meritele lor spirituale.
30.
Vezi nota de subsol de la începutul secţiunii 3.2 cu
privire la referinţele generale.
31. Vezi nota
de subsol de la începutul secţiunii 3.2 cu privire la referinţele generale.
32.
Limba finlandeză aparţine grupului de limbi fino-ugrice.
Principala limbă ugrică este
maghiara,
care este la fel de diferită de finlandeză cum este engleza de cealaltă limbă
indo-
europeană, greaca. Cea mai răspîndită limbă
finică este finlandeza, care are în jur de 5 milioane
de vorbitori la nivel global. Lingviştii au căzut de acord că limba kareliană,
în prezent vorbită ca
limbă maternă de numai cîteva zeci de mii de persoane aproape numai în
Rusia, e o limbă
distinctă de finlandeză. Trebuie să se facă
distincţia între limba kareliană, vorbită în cîteva dialecte
ce pot fi destul de diferite, şi aşa-zisele
dialecte kareliene ale limbii finlandeze propriu-zise, ai
cărei vorbitori nativi nu au probleme în înţelegerea acestor dialecte spre
deosebire de limba
kareliană. Mulţi dintre refugiaţii
ortodocşi către ceea ce rămăsese din Finlanda în anumite momente
ale secolului trecut vorbeau
dialectele kareliene ale finlandezei, iar nu dialecte ale limbii kareliene,
deşi mulţi stăpîneau şi dialectele
pe cale de dispariţie ale limbii kareliene propriu-zise, iar pentru
unii din ei un dialect al karelienei era chiar limba maternă. (Kirkinen et
al. 1995.)
33.
Estonia şi Republica Cehă, celelalte două ţări europene
unde numai o minoritate a
populaţiei declară o apartenenţă religioasă, sînt cazuri
diferite. În ambele ţări, 45 de ani de regim
sovietic sau socialist forţat au jucat un rol major în
distanţarea majorităţii populaţiei faţă de
religie.
34.
Vezi de exemplu, Norris & Inglehart (2004), ce expun
de asemenea o analiză interesantă
a unor tipuri de probleme asemănătoare în ţările Europei
Centrale şi de Est.
35.
El
este din 1977 Arhiepiscopul Ortodox al Finlandei.
Traducere
de Cătălin Ardelean
*
Pertti AHONEN, profesor de Administraţie Publică la Universitatea din Tampere,
Finlanda, expert în ţările în curs de dezvoltare şi în ţările
aflate în tranziţie, precum şi
în
probleme ale Uniunii Europene, autor a peste 200 de studii, între care volumele
Eduskunta, informaatio, hallinto (Parlament, informaţie, administraţie publică)(1980),
Hallinnon arvioinnin
lähestymistapoja (Teoriile
administrative ca teorii ale politicilor
şi managementului) (1989), co-autor al
Metamorphosis of the Administrative Welfare
State (1997), editor şi autor al capitolului introductiv al
volumului Tracing the Semiotic
Boundaries of Politics (1993).
Pertti Ahonen, A Minority State Church
in a Liberal Democracy: A Case in
the East-West Interface of Finland, versiune revizuită şi actualizată a
studiului
prezentat la cea de a 28-a sesiune comună a atelierelor European Consortium
for
Political Research, Copenhaga, 14-19 aprilie, 2000, atelierul 22, „Biserica
şi Statul
în
Europa“; studiul este publicat cu permisiunea autorului.