Untitled-1
Comentariu
Conceptul de „naţiune” –
Expunere de motive
György Frunda – raportor
„La
nation, c’est un plébiscite de tous les jours”
Ernest
Renan
1. Introducere
1.
În iunie 2003, Adunarea parlamentară dezbătea chestiunea tratamentului
preferenţial al
minorităţilor naţionale de către statul înrudit prilejuit de cazul legii
maghiare cu privire la maghiarii care trăiesc în ţările învecinate din 19 iunie
2001,
şi în baza unui raport prezentat de Comisia pe probleme juridice şi drepturile
omului1. Raportul însuşi se bazase în mare măsură pe un raport
trimis de Comisia
de la Veneţia în octombrie 2001 despre tratamentul preferenţial al minorităţilor
naţionale de către statul înrudit.
2.
Adunarea constata în Rezoluţia 1335 (2003) că nu existase pînă atunci o
definiţie juridică europeană unitară comună a conceptului de naţiune. Ea
relevase
în privinţa legii maghiare că „definiţia conceptului de «naţiune» utilizată
în
preambulul legii ar putea fi interpretată în anumite circumstanţe – chiar dacă
această interpretare ar fi incorectă – ca o neacceptare a frontierelor statelor
care
îi despart pe membrii «naţiunii», în ciuda faptului că Ungaria a ratificat mai
toate
instrumentele bilaterale şi multilaterale recunoscînd principiul respectării
integrităţii teritoriale ale statelor, şi în mod special tratatele de bază
intrate în
vigoare între Ungaria, România şi Slovacia. Adunarea constată că pînă acum nu a
existat o definiţie juridică comună europeană a conceptului de «naţiune».”
3.În
mai 2003, Comisia pe probleme juridice şi drepturile omului a fost
sesizată printr-o propunere de directivă prezentată de dl. Jurgens şi de mai
mulţi
colegi ai domniei sale2, care ceruseră să fie clarificată utilizarea
termenilor de
„naţiune” şi „popor”, precum şi conceptul de „minoritate naţională” în textele constituţionale
şi legislative, ca şi relaţia acestor termeni cu definiţia cetăţeniei
pentru minorităţile culturale, lingvistice sau etnice în statele înrudite.
4.
La 5 iunie
2003, Comisia pentru probleme juridice şi drepturile omului ma desemnat ca raportor.
5.
În scopul
colectării informaţiilor despre situaţia juridică din statele membre
Comisia a decis să pregătească şi să adreseze un chestionar delegaţiilor
parlamentare naţionale. Treizeci şi cinci de delegaţii3 au răspuns,
fapt pentru care
ţin să-mi exprim profunda recunoştinţă. Datele astfel adunate fac posibilă
clarificarea fenomenului în Europa din punct de vedere juridic, fără să excudă
o
analiză politică ulterioară din partea Comisiei.
6.
Există,
desigur, un mare număr de studii consacrate acestei probleme, atît
din partea juriştilor cît şi a politologilor. Din această cauză, Comisia a hotărît
să
organizeze o audiere la care să invite
anumiţi universitari de diferite culturi ştinţifice
şi de diferite tendinţe. Această audiere s-a desfăşurat la Berlin la 7
iunie 2004.4
7. În sfîrşit, deşi nu
a tratat niciodată în mod explicit conceptul de naţiune, Comisia
de
la Veneţia a coordonat numeroase lucrări în domeniul naţionalităţii. Ea a
abordat
chestiunea în mod
special din unghiul naţionalităţii şi a succesiunii statelor (vezi
documentele colocviului ţinut la Vilnius în 16-17 mai 1997), şi în raportul său
din
2001 despre protecţia minorităţilor
naţionale de către statul înrudit, la cererea comisiei.
8. Problematica ridicată aici nu este nicidecum
lipsită de relevanţă pentru
prezent, după cum nu este nici doar un exerciţiu academic. Obiectivul este să
se
determine dacă, şi în ce fel, conceptul de naţiune – un concept regîndit,
modernizat,
revigorat – poate contribui la înţelegerea problemei minorităţilor naţionale în
Europa secolului al XXI-lea. Un asemenea concept presupune în mod evident o
dimensiune politică şi una juridică de aceeaşi importanţă. Este clar însă că,
în
dezbaterea asupra drepturilor şi obligaţiilor minorităţilor naţionale,
dimensiunea
politică a fost eludată pînă astăzi timp de decenii.
9.
Prezentul raport urmăreşte în primul rînd să prezinte constatările şi
concluziile trase în urma audierilor organizate de comisie şi a chestionarelor
adresate delegaţiilor naţionale. El se străduieşte, de asemenea, în cea de a
doua
parte, să răspundă la mai multe întrebări: există o definiţie globală şi comună
a
„naţiunii”? Există mai multe? Există o definiţie consensuală pe baza căreia
poate
avansa reflexia relativă la recunoaşterea drepturilor minorităţilor naţionale?
Este
necesară adoptarea unei noi definiţii sau cele existente sînt suficiente? Cum
influenţează extinderea Consiliului Europei şi a Uniunii Europene raporturile
dintre statele înrudite şi minorităţile naţionale de dincolo de frontierele
sale?
2. Definirea „naţiunii”
10. După
cum dl. Jurgens, raportor asupra tratamentului preferenţial al
minorităţilor naţionale de către statul înrudit observa în raportul său, există
mari diferenţe
privind felul în care cuvîntul „naţiune” este utilizat în diferitele părţi
ale Europei şi în diferitele limbi europene. În multe ţări şi limbi, cuvîntul
„naţiune”
este sinonim cu cel de „stat” sau cu totalitatea cetăţenilor unui stat.
Cuvîntul
„naţionalitate” este utilizat ca sinonim cu „cetăţenia unui stat”. Problema
ridicată
– dacă există o definiţie globală şi comună a naţiunii? – poate să nu-şi găsească
un răspuns, sau chiar să-şi găsească un răspuns negativ, în măsura în care
conceptul
este înţeles în mod diferit de la ţară la ţară: neacordîndu-se pur şi simplu
acelaşi
conţinut aceluiaşi cuvînt.
2.1. Originea şi
metamorfoza unui concept
11.
Sensul pe care îl acordăm cuvîntului „naţiune” în multe ţări ale zilelor
noastre este foarte departe de sensul pe care l-a avut la origine.
12.
Din punct de vedere istoric, folosirea cuvîntului datează din Evul Mediu;
el provine din cuvîntul latin natio, substantiv derivat din verbul nascere
(a se
naşte) şi are deci conotaţia ascendenţei, a apartenenţei la o comunitate, a
raportului
faţă de o entitate în sînul căreia s-a născut persoana. În universităţile
medievale,
la Bolognia şi Padova în primul rînd, dar şi la Paris şi Praga, era numită natio
o
comunitate de studenţi proveniţi dintr-o religie anume.
13.
Conotaţia sa politică a apărut mai tîrziu în Europa, începînd cu secolul
XIV. Termenul de natio caracteriza notabilităţile, comunitatea care împărţea
puterea politică cu regele (Natio Hungarica, Natio Polonica), şi în mod
special
pe cei a căror ascendenţă, rang şi funcţii le confereau dreptul să participe la
treburile statului. O persoană, de exemplu, care trăia sub autoritatea regelui
polonez, oricare ar fi fost limba, cultura, tradiţiile sau religia sa, era în
mod automat
supus polonez. Dacă, în urma unui război, acelaşi individ se regăses sub
autoritatea
suveranului german, el devenea din polonez, german.
14.
Conceptul de naţiune a evoluat în mod incontestabil la sfîrşitul secolului
XVIII, mulţumită Declaraţiei de independenţă a Statelor Unite din 1776 şi a
constituţiei americane din 1787, care începe cu cuvintele „We, the people of
the
Unites States”, iar pe de altă parte mulţumită Revoluţiei franceze care s-a
inspirat
din concepţiile lui Rousseau şi ale abatelui Sieyès. Franţa Luminilor este cea
care,
punînd în circulaţie conceptul de stat-naţiune, a dat substanţă noţiunii de naţiune.
Conceptul francez de naţiune este cel al „comunităţii tuturor cetăţenilor care
se
bucură de drepturi egale”, al comunităţii oamenilor care se bucură de aceleaşi
drepturi politice, oricare ar fi trecutul lor istoric. Este vorba de un concept
juridic
care exprimă unitatea bazei sociale a statului, fiind înfăţişat ca un dat şi nu
ca un
construct. Adoptîndu-şi textele fundamentale, Statele Unite nu şi-au pus
întrebarea
ce este poporul, şi dacă indienii şi negrii sînt incluşi sau excluşi în
acesta. În
Franţa naţiunea este un concept al luptei pentru libertate şi împotriva
legitimităţii
monarhice a dreptului divin. Naţiunea este noul concept pe care şi-a construit revoluţia
legitimitatea democratică a noii puteri, a noului sistem politic: naţiunea
este înţeleasă ca şi comunitatea unificată şi omogenă a cetăţenilor. Concepţia
franceză a făcut ca dreptul popoarelor să dispună de propriul destin; o naţiune
nu
există decît dacă se eliberează de sub jugul opresiunii, al despotismului, al
absolutismului monarhic, dacă devine un stat independent bazat pe voinţa
politică
comună a poporului. Concepţia franceză susţine ideea că statul este
personificarea
juridică a naţiunii, a tuturor cetăţenilor săi.
15.
Dar la sfîrşitul
secolului al XVIII-lea, acest demers nu interesa decît
statele, puţine la număr, care se eliberaseră de stăpînirea monarhică. Ele nu
cuprindeau cea mai mare parte a ţărilor europene care aparţineau marilor
imperii
dinastice, îndeosebi austro-ungare, germane sau ruse, care erau multinaţionale.
16.
În această
perioadă apare o concepţie puternic diferită, conceptul german
al naţiunii, cel al lui Herder, izvorît din
reacţia patriotică germană faţă de dominaţia
franceză, pentru care naţiunea nu este o sumă de indivizi, ci o entitate
colectivă
cu o limbă, cultură şi tradiţii istorice
specifice. Acest concept, al naţiunii lingvistice,
legitimează aspiraţia către unitate politică a unei comunităţi
lingvistice distincte,
divizată de frontiere, şi ai cărei membri sînt legaţi prin sentimentul
apartenenţei
la aceeaşi comunitate naţională, printr-un destin comun şi o voinţă comună de a
aparţine unei naţiuni
lingvistice reale. Din această perspectivă, prin naţiune
lingvistică înţelegem totalitatea indivizilor care aparţin aceleiaşi naţiuni
prin faptul
că vorbesc aceeaşi limbă, împărtăşesc aceeaşi cultură şi aceleaşi tradiţii.
17.
Paralel cu
concepţia franceză de naţiune, ideea diferită a unei naţiuni
culturale cîştiga teren. Aceste două concepţii s-au născut în contexte politice
particulare fiind determinate de consideraţii politice, dar ele nu erau totuşi
antitetice
şi existau în paralel.
18. Începînd cu secolul
al XIX-lea asistăm la o înflorire a naţiunilor în Europa.
Urmînd
modelul francez, începînd cu secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului
XX-lea, peste tot în Europa Occidentală „naţiunea” a fost echivalată cu statul,
ceea ce
explică
de ce aceşti doi termeni au devenit sinonime. Primul război mondial şi
tratatele
de
pace care i-au urmat, au modificat geografia unor naţiuni. Anumite ţări au
pierdut
teritorii păstrîndu-şi vechile rădăcini culturale şi lingvistice, fără a le
restrînge la noile
frontiere a noilor state-naţiuni. Aceste „naţiuni”, care trăiseră unite în
interiorul unor
frontiere comune, au
fost divizate la cumpăna veacurilor XIX şi XX, dar senimentul
lor de apartenenţă la o naţiune a rămas foarte puternic, chiar dacă membrii
acestor
„naţiuni” se consideră cetăţeni loiali ai
statelor în sînul cărora constituie o minoritate
„naţională”, altfel spus, o minoritate aparţinînd unei „naţiuni” diferite faţă
de cea a
majorităţii din ţara respectivă. În
cursul secolului XX, naţiunea, înţeleasă în accepţiunea
sa franceză ca şi „comunitatea cetăţenilor
avînd aceleaşi drepturi”, a devenit deci pur
şi simplu „comunitatea”. În Europa de după cel de-al doilea război
mondial, mai
multe state şi-au pierdut nu numai
teritoriul, ci şi părţi importante din naţiune, persoane care au devenit cetăţenii statelor care au ocupat
teritoriile unde trăiau acestea. De aici
şi întîmplarea
acelui ţăran în vîrstă care povestea nepotului său că deşi nu părăsise
niciodată satul în care s-a născut, el a
fost rînd pe rînd cetăţean ungar, cetăţean sovietic,
ca să fie actualmente cetăţean ucrainian.
19.
Cele două
definiţii clasice ale conceptului de „naţiune” – cel francez şi
cel german – au coexistat în paralel timp de două sute de ani, fiecare rămînînd
stabil în zona sa de influenţă.
20.
După căderea
zidului Berlinului, se poate constata o preocupare crescîndă
a statelor înrudite pentru membrii propriei minorităţi care trăiesc în ţările
vecine.
Aceste demersuri au în mod fundamental un sens cultural şi exprimă dreptul de
păstra, dezvolta şi exprima cele patru
elemente esenţiale ale identităţii unei naţiuni:
limba, cultura, tradiţiile şi originile etnice.
21.
Astfel se explică faptul că ţări precum Ungaria, România, Croaţia,
Slovacia
şi altele au adoptat
şi aplicat o legislaţie prin care îi încurajează pe membrii naţiunii
lor să-şi păstreze identitatea naţională, atît colectiv cît şi individual.
22. Raportorul consideră că cele două
definiţii ale termenului de „naţiune”
sînt încă valabile şi în ziua de azi. Nu este deci necesară o nouă definiţie.
Ceea ce
este important, atît din perspectivă juridică cît şi politică, este acceptarea
cu bună
credinţă
a dreptului fiecărui individ de a aparţine la naţiunea la care are sentimentul
că aparţine, fie din
punct de vedere al cetăţeniei, fie din punctul de vedere al
limbii, al culturii şi
al tradiţiilor.
2.2. Terminologia: un sens foarte
relativ
23.
O altă problemă majoră cu care ne confruntăm este cea a traductibilităţii
anumitor concepte. Există multe ţări unde cuvîntul „naţiune” nu este înţeles în
accepţiunea franceză sau germană a termenului. Trebuie deci să ne ferim să forţăm
semnificaţia cuvintelor pentru a le face să coincidă perfect cu o anumită
concepţie
politică. Simple erori de traducere pot genera neînţelegeri. Avînd în vedere
numărul
şi diversitatea limbilor statelor europene anumite cuvinte, concepte – naţiune,
popor – sînt propriu-zis intraductibile; în cel mai bun caz, ele nu găsesc
decît o
traducere aproximativă în anumite limbi naţionale. Tot aşa, cuvintele utilizate
în
anumite limbi naţionale nu găsesc o traducere adecvată în engleză sau franceză,
cele două limbi oficiale ale Consiliului Europei.
2.3. Tentative
de definire
24.
În opinia profesorului Kovács, care a fost audiat de comisie, nu este
posibil să se dea o definiţie comună conceptului de naţiune deoarece termenul
de
„naţiune” este adînc înrădăcinat în cultura popoarelor, în istoria lor, şi
integrează
elementele fundamentale ale identităţii lor. Pe deasupra, problema traducerii
în
diferite limbi şi cele izvorîte din existenţa unor sisteme juridice naţionale
diferite, englez
şi francez, mai ales, sînt greu de rezolvat. În sfîrşit, conceptul este strîns
legat de ideologiile politice care l-au folosit şi i-au pervertit sensul iniţial.
25.
Pe de altă parte, dl. Nick, de asemenea audiat de comisie, este de părere
că se
poate găsi oricînd o
definiţie, care însă nu va fi nici universală, nici eternă. Toate
lucrurile pot fi definite la un moment dat, într-un context precis, şi într-un
anumit
scop. În consecinţă, el a propus comisiei
următoarea definiţie a naţiunii: „o naţiune
este o comunitate politică, socială, economică şi culturală
specifică, avînd adesea o
limbă, o cultură şi un trecut istoric comun, care trăieşte pe teritorii
învecinate unele
cu altele, care are instituţii politice şi
organizaţii sociale «independente»; ea presupune
un popor suveran din punct de vedere
politic care dispune de un teritoriu, de o viaţă
economică autonomă, de un stat sau, dacă nu, de o aspiraţie puternică către
acesta.”
26.
Poate fi de asemenea subliniat că în raportul său Crearea unui centru
european
în memoria victimelor mutărilor forţate a populaţiilor şi purificărilor
etnice (Doc.
10378),
dl. Einarson reţine următoarea definiţie a naţiunii/naţionalităţii: „un
grup de
persoane
avînd în comun limba, cultura şi apartenenţa etnică”.
27. Rămîne de văzut dacă
o definiţie comună este necesară. Experţii consultaţi
s-au arătat sceptici
în această privinţă. În ce îl priveşte, profesorul Kovács a făcut
observaţia că nu e necesară definirea „naţiunii” pentru a da substanţă
instrumentelor juridice existente, tratatelor internaţionale, tratatelor
bilaterale, care
administrează
suveranitatea statelor, integritatea teritorială a statelor, drepturile
lor sau drepturile
minorităţilor. O soluţie se află de aceea în aplicarea convenţiilor
şi tratatelor existente, în particular Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale şi Carta euroepeană a limbilor regionale sau minoritare. Conceptul de
naţiune exprimă mai ales o ideologie politică.
Nu există nici o garnaţie că o definiţie
comună ar ajuta la rezolvarea problemelor. Adevărata problemă este de a şti
dacă
şi în ce fel pot fi satisfăcute în acelaşi timp interesele legitime ale
statelor, pe de
o parte, şi interesele legitime ale minorităţilor etnice şi lingvistice, pe de
alta.
Raportorul consideră că definiţia naţiunii trebuie să fie destul de flexibilă
pentru
a permite oricărui individ să se definească în calitate de membru al unei naţiuni
chiar dacă este cetăţeanul unei alte ţări decît statul înrudit.
3. Utilizarea conceptului de naţiune
în sistemul juridic al Europei actuale
3.1. Naţiune şi popor
28.
În mod surprinzător, răspunsurile la chestionarul adresat delegaţiilor
parlamentare naţionale arată că termenul de „naţiune”, în sens identitar, este
de
fapt foarte puţin folosit în constituţiile statelor membre. Termenul de „popor”
este în mod incontestabil mult mai răspîndit. Mai delicată este problema definiţiei
termenilor utilizaţi care, de regulă, nu apare deloc în constituţii. Analiza
care
urmează este deci efectuată sub această rezervă.
29.
Pot fi deosebite cinci grupe de state:
3.1.1.
State ale căror constituie face referire în mod explicit sau exclusiv la
noţiunea de „naţiune”, înţeleasă ca naţiune civică:
30.
Belgia: Articolul 33 din Constituţie
prevede că „toată puterea emană de
la naţiune”.
31.
Constituţia Franţei
este puternic influenţată de conceptul de naţiune,
chiar dacă se referă la „popor”. Articolul 3 prevede că „suveranitatea naţională
aparţine poporului care o exercită prin reprezentanţii săi şi pe calea
referendumului”, şi că principiul călăuzitor al Republicii este „guvernarea
poporului, prin popor şi pentru popor”. Totuşi, Declaraţia drepturilor
omului din
1789 enunţă că „principiul suveranităţii
rezidă în mod esenţial în naţiune”. Există
o logică subînţeleasă: poporul construieşte naţiunea, naţiunea fondează
republica, republica fixează contururile şi funcţionarea statului5.
Termenii de „naţiune”
şi „naţional” sînt recurenţi în constituţie: „emblemă naţională”, „imn naţional”,
preşedintele republicii este garantul „independenţei naţionale”, „guvernul hotărăşte
şi conduce politica naţiunii” etc.
32.
Polonia: preambulul constituţiei începe cu
cuvintele: „Noi, naţiunea
poloneză”, iar articolul 4 prevede că „naţiunea
deţine puterea supremă în Re-
publica Polonia”. Conceptul trebuie însă înţeles în sens civic
(totalitatea cetăţenilor
statului, indiferent
de naţionalitatea sau originea lor etnică).
33.
Slovacia are prevederi similare în
preambulul constituţiei sale („Noi,
naţiunea slovacă”).
34.
România: articolul 1 din Constituţie
prevede că „România este un stat
naţional indivizibil (...)”; articolul 2 prevede că „Suveranitatea naţională
aparţine
poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin
referendum”, iar articolul 4: „Statul are ca fundament unitatea poporului
român. (2)
România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără
deosebire
de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de
opinie,
de aparteneţă politică, de avere sau de origine socială.” Constituţia
României
consfinţeşte deci în mod clar principiul naţiunii civice, compusă din
totalitatea
cetăţenilor români.
35. Constituţia Turciei este şi ea
foarte puternic influenţată de conceptul de
naţiune, în particular în preambulul său care fixează principiile fundamentale
care
călăuzesc statul turc: „În conformitate cu conceptul de naţionalism şi
principiile
şi reformele înfăptuite de Atatürk, fondatorul Republicii Turce, (...) prezenta
Constituţie, care afirmă existenţa eternă a patriei şi naţiunii turce şi
integritatea
indivizibilă a statulu turc întruchipează:
Înţelegerea supremaţiei absolute a voinţei
naţionale şi a faptului că suveranitatea aparţine pe deplin şi necondiţionat naţiunii
turce (...). Prezenta constituţie este încredinţată de naţiunea turcă
patriotismului şi
naţionalismului fiilor şi fiicelor sale iubitori de democraţie (...)”. Articolul 3
din constituţie prevede că „Statul turc formează cu teritoriul său şi naţiunea
sa o
unitate indivizibilă”, iar articolul 5 că „obiectivele şi datoriile
fundamentale ale
statului sînt salvgardarea independenţei şi integrităţii naţiunii turce, a
indivizibilităţii ţării, a Republicii şi democraţiei”; iar articolul 6
prevede că
„suveranitatea aparţine în mod necondiţionat şi fără rezerve naţiunii. Naţiunea
turcă îşi exercită suveranitatea prin intermediul organelor abilitate şi în
conformitate cu principiile stabilite de constituţie.”
3.1.2. Statele ale căror constituţii se referă în mod
explicit sau exclusiv la noţiunea
de „naţiune”,
înţeleasă ca naţiune etnică
36.
Sentimentul
identităţii în calitate de membru al unei „naţiuni”, distinct
faţă de sentimentul de cetăţenie a unui stat, este clar reflectat în constituţiile
anumitor ţări:
37.
Croaţia: Preambulul constituţiei croate
(întitulate „origini istorice”), o
lungă proclamaţie despre naţiunea croată, despre bazele, originile şi
continuitatea
sa istorice, este fără îndoială exemplul cel mai notabil de utilizare a
conceptului:
„Republica Croaţia se constituie ca stat naţional al naţiunii croate şi stat
al
membrilor minorităţilor
naţionale autohtone (...)”. Constituţia
croată face o
distincţie clară între „naţiunea croată” şi „cetăţeni”.
38.
Lituania: Preambulul constituţiei este o
proclamaţie despre naţiunea
lituaniană („naţiunea lituaniană, fondînd statul lituanian cu multe secole
în urmă;
stabilindu-şi bazele legale pe statutele
lituaniene şi constituţiile Lituaniei; apărînduşi cu perseverenţă timp de secole libertatea şi independenţa; păstrîndu-şi
spiritul,
limba strămoşilor, scrisul şi obiceiurile;
întruchipînd dreptul natural al fiinţei umane
şi a Naţiunii de a trăi şi crea în
mod liber pe pămîntul părinţilor şi strămoşilor lor în
statul lituanian independent; cultivînd concordia naţională pe pămîntul
lituanian;
(...). Articolul 2 afirmă ca principiu
faptul că „statul lituanian este creat de naţiune.
Suveranitatea aparţine naţiunii”), iar articolul 4 adaugă că „naţiunea îşi
exercită
puterea suverană supremă în mod direct sau prin intermediul
reprezentanţilor aleşi
în mod democratic”. Articolul 14 prevede că „Limba de stat este
lituaniana”.
39. Articolele de la 1 la 3 ale constituţiei Irlandei
sînt consacrate „naţiunii”.
Articolul 1: „naţiunea irlandeză proclamă prin prezenta constituţie dreptul
său
inalienabil, imprescriptibil şi suveran de a-şi alege forma de guvernare, de a-şi
dtermina raporturile sale cu alte naţiuni, de a-şi dezvolta viaţa sa politică,
economică şi culturală în conformitate cu specificul şi tradiţia proprii”. Articolul
2: „Toate persoanele născute pe insula Irlanda, pe insulele şi apele
teritoriale
aparţinătoare, au dreptul să facă parte din naţiunea irlandeză”. Articolul
3:
„Naţiunea irlandeză are voinţa fermă de a uni, în armonie şi prietenie,
toate
persoanele care împart teritoriul insulei Irlanda, în toată diversitatea identităţilor şi
tradiţiilor lor (...)”.
În sfîrşit, articolul 8 prevede că limba irlandeză este limbă
naţională (şi prima limbă oficială a ţării, cea de a doua fiind engleza). Totuşi,
în
răspunsul din chestionar, delegaţia irlandeză a insistat asupra faptului că
termenul
de „naţiune irlandeză” trebuie înţeles ca însemnînd „poporul irlandez”.
40.
Articolul 11
din Constituţia Ucrainei prevede că: „statul promovează
consolidarea şi dezvoltarea naţiunii ucrainiene, a conştiinţei sale istorice, a
tradiţiilor şi culturii şi, totodată, dezvoltarea identităţii etnice,
culturale, lingvistice
şi religioase a populaţiilor indigene şi a minorităţilor naţionale din
Ucraina”.
41.
Constituţia Albaniei
face distincţia dintre „poporul albanez” (înţeles ca şi
cuprinzînd persoanele care trăiesc în afara frontierelor sale) şi „cetăţenii
Albaniei”.
În legătură cu bazele statului albanez, Articolul 3 prevede după cum urmează:
„identitatea naţională şi moştenirea naţională, coexistenţa religioasă ca şi
coexistenţa şi înţelegerea albanezilor cu
minorităţile constituie bazele acestui stat”.
42.
Şi constituţiile
altor state membre fac distincţia între „popor” sau
„naţiune”, pe de o parte, înţelese în sens etnico-identitar, şi cetăţeni, dar
într-o
manieră singulară: preambulul constituţiei din 1995 a Bosniei şi Herţegovinei
opereză o distincţie între cele trei „popoare constitutive”, pe de o parte,
şi cetăţenii
Bosniei şi Herţegovinei, pe de altă parte.
3.1.3. Statele în
care conceptul de „naţiune”, în sens de apartenenţă identitară,
şi de „popor”, în
calitate de suveran (fundament democratic al statului), coexistă:
43.
Spania, a cărei
constituţie enunţă în articolul 1 principiul conform căruia
„suveranitatea naţională
rezidă în poporul soaniol, toate puterile emanînd de la
el”; mai mult, „poporul
spaniol” este cel care ratifică constituţia. Articolul 2 prevede,
pe de altă parte, că
fundamentul constituţiei îl reprezintă unitatea indisolubilă a
naţiunii spaniole, patria comună şi indivizibilă a tuturor spaniolilor. Ea
recunoaşte
şi garantează dreptul la autonomie al naţionalităţilor şi regiunilor care o
compun
(...)”. Constituţia spaniolă echivalează de aceea noţiunea de „naţiune” cu
patria. În
plus, Constituţia spaniolă face distincţie între „spanioli” şi „popoarele
Spaniei”.
44.
În cazul Estoniei, al cărei preambul la Constituţie menţionează că
statul
este fundamentat pe „dreptul inalienabil al poporului estonian la
autodeterminare
naţională” şi „garantează prezervarea naţiunii estoniene şi a culturii sale
de-a
lungul veacurilor”. Articolul 1 stabileşte principiul suveranităţii care
aparţine
poporului („puterea supremă a statului rezidă în popor”), iar articolul
56 stipulează
că „puterea supremă de stat este exercitată de popor prin cetăţenii cu drept
de vot
care aleg Parlamentul şi prin participarea acestora la referendum”. Constituţionaliştii estonieni au căzut de acord în privinţa ideii că actul lor constituţional
se
inspiră mai mult din conceptul de naţiune decît din alte noţiuni. Conceptul se
află
într-adevăr la baza constituţiei: estoniana este limba oficială a statului;
articolul 49
recunoaşte dreptul fiecăruia să-şi păstreze identitatea naţională etc.
45. Constituţia Ungariei face
referire pe larg la „popor” (articolul 2: „În
Republica Ungaria
toată puterea aparţine poporului care exercită suveranitatea
populară atît prin reprezentanţii săi aleşi cît şi în mod direct”. Articolul 5: „În
Republica Ungaria statul protejează libertatea şi puterea poporului (...)”. Articolul
68: „minorităţile naţionale şi etnice care trăiesc în Republica Ungaria
participă
la puterea suverană a poporului; ele sînt elemente constitutive ale statului”.)
Termenul de „naţiune” nu apare, totuşi, decît o singură dată, la articolul
29: „şeful
statului ungar este preşedintele Republicii care simbolizează unitatea naţiunii
şi
veghează asupra funcţionării democratice ale organelor statului.”
46.
Constituţia Italiei
afirmă acelaşi principiu potrivit căruia „suveranitatea
aparţine poporului care o exercită sub
formele şi în limitele prevăzute de constituţie”.
Cu toate acestea, termenul de
„naţiune” revine repetat în textul constituţiei: „Membrii
parlamentului reprezintă naţiunea (...)” (articolul 67); „Preşedintele
republicii este
şeful statului şi reprezintă unitatea naţiunii” (articolul 87).
47.
Constituţia Sloveniei
prevede în articolul 3 că „Slovenia este statul tuturor
cetăţenilor săi, fondat pe dreptul permanent şi inalienabil al poporului sloven
la
autodeterminare. În Slovenia puterea aparţine poporului”. Noţiunea de „naţiune”
apare şi în preambul: „În virtutea (...) dreptului fundamental şi permanent
al
poporului sloven
la autodeterminare, şi a faptului istoric că noi, slovenii, într-o
luptă multiseculară pentru libertate naţională, ne-am format identitatea
noastră
naţională şi ne-am afirmat statalitatea (...)”.
48. Articolul
1 din constituţia Greciei prevede că „suveranitatea populară
constituie fundamentul guvernării. Toată puterea emană de la popor şi, există
pentru popor şi naţiune (...)”
3.1.4.
State ale căror constituţii nu fac nici o referire la cuvîntul sau noţiunea de
„naţiune”, ci se referă doar la „popor”, ca deţinător al suveranităţii
49.
Acesta este
cazul pentru Andora, Austria, Finlanda, Portugalia, Republica Cehă şi Suedia.
50.
În constituţia
Germaniei prin cuvîntul „poporul german” se înţeleg
persoanele de cetăţenie germană care trăiesc în Republica Federală Germană. Nu
apare distincţia popor/cetăţeni.
51.
Potrivit
constituţiei Elveţiei, poporul elveţian şi cantoanele alcătuiesc
împreună Confederaţia (Federaţia) elveţiană şi împreună au adoptat constituţia.
Puterea de stat trebuie să fie legitimată de popor prin intermediul
scrutinurilor şi
alegerilor. În exercitarea funcţiilor pe care i le conferă constituţia, poporul
adică indivizii cu capacitate civică – este organul suprem al statului.
3.1.5.
În sfîrşit, statele în a căror constituţie nu figurează nici noţiunea de
„naţiune”, nici cea de „popor”:
52.
Bosnia şi Herţegovina, Cipru, Danemarca, Islanda Lichtenstein,
Luxemburg (constituţia
utilizează termenul de „luxemburghezi”/ şi de „neluxemburghezi”), Norvegia, Olanda şi „Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei”.
3.2. Naţiunea şi structura statală
53.
Este
interesant de constatat în primul rînd, plecînd de la răspunsurile
date chestionarului nostru, că un număr de constituţii nu se mai complică să
definească statul altfel decît din punctul de vedere al regimului politic
(monarhie
constituţională, republică). În al doilea rînd, se constată că nu există o
corelaţie
directă între structura statului – unitar sau federal – şi atribuirea suveranităţii
şi
îndeosebi cu promovarea ideii de naţiune.
54. Ne-am putea aştepta ca structura
unitară a statului să fie legată de
promovarea ideii unei singure naţiuni indivizibile. Anumite state unitare,
precum
Estonia, Franţa, Lituania, Polonia, România, Turcia, stabilesc o legătură clară
între indivizibilitatea şi unitatea statului cu naţiunea; această relaţie este
în mod
special subliniată
în cazul Croaţiei. Alte ţări, precum Albania sau Portugalia, nu
fac nici o referire
la ea.
55.
Pe de altă
parte, opţiunea pentru o structură federală ar părea la o primă
vedere mai degrabă condiţionată de necesitatea de a reflecta la nivel instituţional
o moştenire istorică complexă şi de a ţine cont de diversitatea etnică,
lingvistică,
religioasă şi culturală a statului. Este cazul Federaţiei Ruse, de exemplu.
56.
Belgia constituie din acest punct de
vedere, ilustrarea perfectă, deoarece
structura sa statală este clădită pe o bază lingvistică: ea este un stat federal
care
cuprinde trei comunităţi (franceză, flamandă şi germanofonă), trei regiuni
(valonă,
flamandă şi bruxeleză) şi patru regiuni lingvistice (trei monolingve – regiunea
de
limbă franceză, regiunea de limbă olandeză şi regiunea de limbă germană –, şi
regiunea bilingvă Bruxelles-Capitala).
57.
La fel, Elveţia, stat federal, este constituită din patru
comunităţi lingvistice
şi culturale.
58.
Singurul stat
membru al Consiliului Europei care este constituţionalmente
autentic multietnic este Bosnia şi Herţegovina. Bosnia şi Herţegovina
este
compusă din trei „popoare constitutive”, bosniacii, croaţii şi sîrbii. Aceştia
sînt
identificaţi prin religia lor: musulmani, romano-catolici şi creştini ortodocşi.
Croaţii
şi sîrbii din statele vecine sînt consideraţi membri ai popoarelor constitutive
ale
Bosniei şi Herţegovinei.
59. Cipru a asoptat un model similar, deoarece
republica are la bază două
comunităţi recunoscute constituţional:
comunitatea greacă – care cuprinde cetăţenii de
origine greacă, a căror limbă maternă este greaca şi care împărtăşesc tradiţiile
culturale greceşti sau sînt membri ai bisericii ortodoxe greceşti –, şi
comunitatea
turcă – care cuprinde cetăţenii de origine turcă, a căror limbă maternă este
turca şi
care împărtăşesc tradiţiile culturakle turceşti sau sînt musulmani. Ceilalţi
cetăţeni,
mai cu seamă cei care aparţin altor grupuri religioase, trebuie să-şi declare
apartenenţa la una sau cealaltă dintre comunităţi.
60.
Din contră, structura federală a unui stat nu este necesarmente aşezată pe
o bază etnonaţională sau ligvistică. Germania constituie cel mai bun
exemplu în
acest sens.
4. Naţiune şi minorităţi naţionale.
61.
În ce priveşte minorităţile naţionale, este clar aşadar că membrii lor sînt
necesarmente cetăţenii ţării ai cărei rezidenţi sînt.
4.1. Recunoaşterea
minorităţilor naţionale şi a drepturilor lor
62.
Nu este neapărat util de detaliat în cadrul prezentului raport situaţia din
fiecare stat membru. La acest capitol este suficient să facem trimitere la
rapoartele
statelor privind aplicarea Convenţiei-cadru
pentru protecţia minorităţilor naţionale
şi opiniile adoptate
de Comitetul consultativ al Convenţiei-cadru.6
63. Există mai multe
state care nu recunosc în constituia sau legislaţia lor
existenţa minorităţilor
naţionale pe teritoriul lor:
- Andora (vezi şi para.101) nu recunoaşte existenţa
nici unei minorităţi pe
teritoriul său şi, ca urmare, nu prevede şi nici nu recunoaşte în constituţia
sau
legislaţia sa drepturi specifice ale
minorităţilor naţionale. Acelaşi lucru este valabil
pentru Lichtenstein, ca şi pentru Islanda ca urmare a
faptului că populaţia este
omogenă.
- La fel este cazul şi pentru Danemarca,
Franţa, Spania, Irlanda, Luxemburg, Olanda, în constituţia sau legislaţia cărora nu apare nici recunoaşterea
formală, nici definiţia minorităţilor etnice sau naţionale. Aceste state nu
acordă
drepturi colective specifice grupurilor minoritare. Cu toate acestea, constituţia
şi
legislaţia acestor ţări asigură egalitatea tuturor cetăţenilor, fără deosebire,
şi prevăd
o protecţie adecvată şi suficientă a cetăţenilor, pe bază individuală, precum şi
exercitarea drepturilor omului, cu caracter universal, inclusiv a drepturilor
legate
de cultură, educaţie, limbă şi tradiţii.
64.
Ciprul constituie un caz interesant, deoarece constituţia sa nu se referă
decît la cele două „comunităţi” constitutive şi la „grupurile religioase”. Nu
există
nici o legislaţie privind minorităţile naţionale. Conform constituţiei,
grupurile
religioase au optat pentru apartenenţa la una sau cealaltă dintre cele două
comunităţi: armenii, maroniţii şi latinii şi-au declarat apartenenţa la
comunitatea
greacă. Ca urmare, ei se bucură de aceleaşi drepturi ca şi comunitatea cipriotă greacă.
Fiecare grup religios alege cîte un reprezentant în parlament. Membrii lor
beneficiază de discriminare pozitivă în ce priveşte accesul la funcţii publice.
65. Pe de altă parte, numeroase state
membre recunosc, fie în constituţia lor,
fie în legislaţia lor, existenţa minorităţilor naţionale şi prevăd protecţia
colectivă
a drepturilor acestora.
66.
Anumite constituţii recunosc explicit existenţa minorităţilor naţionale,
etnice
sau
lingvistice, fără a menţiona nominal grupurile vizate şi afirmă pur şi simplu
principiul
recunoaşterii
drepturilor lor (exercitarea drepturilor şii libertăţilor fundamentale
recunoscute de constituţie; dreptul de a-şi
promova identitatea etnică, culturală, lingvistică
şi religioasă; dreptul la educaţie;
recunoaşterea limbii „naţionale”; crearea de organisme
reprezentative ale autonomiei locale
etc). Este cazul următoarelor ţări: Albania, Austria, Estonia, Ungaria, Italia, Lituania, Polonia, România şi
„Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei”. În majoritatea cazurilor, dispoziţiile constituţionale
sînt
completate de o legislaţie precisă
asupra drepturilor de care dispun aceste minorităţi.
67. Alte state merg şi mai departe şi
identifică expres grupurile minoritare
enumerîndu-le fie în constituţie, fie în legislaţie:
Acesta este şi cazul Croaţiei, care
stabileşte o astfel de listă nu numai în constituţia
sa (Republica Croaţia se
constituie ca stat naţional al naţiunii croate şi stat al membrilor
minorităţilor naţionale autohtone:
sîrbi, cehi, slovaci, italieni, unguri, evrei, germani,
austrieci, ucrainieni şi ruteni, şi al
altora care au calitatea de cetăţeni şi cărora li se garantează
egalitatea în drepturi cu cetăţenii de
naţionalitate croată şi realizarea drepturilor lor naţionale
în conformitate cu normele
democratice ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale ţărilor
lumii libere”), ci şi în legislaţia sa, ceea ce dă naştereşi unor
probleme7.
- Este şi cazul Finlandei a cărei
constituţie recunoaşte la articolul 17.3 că
„Sami, în calitate de popor indigen, precum şi romii şi alte grupuri au
dreptul de
a-şi păstra şi dezvolta propria limbă şi cultură”. Sami beneficieză în plus
de un
drept de autonomie locală.
- Acelaşi lucru este valabil pentru Norvegia
care dispune de o prevedere
similară în beneficiul aceleiaşi minorităţi sami, considerată populaţie indigenă
(articolul 110 din Constituţie, Legea privind sami).
68.
Alte state membre au recunoscut minorităţile naţionale în cadrul aderării
lor la Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale:
- Germania îi recunoaşte ca minorităţi naţionale
pe danezii de cetăţenie
germană, pe sorbii de cetăţenie germană, pe sintii şi romii de cetăţenie germană
şi
recunoaşte aplicarea Convenţiei-cadru grupului etnic al frizilor de cetăţenie
germană. E interesant de relevat că această ţară operează o distincţie între
„minorităţi naţionale” şi „grupuri etnice”.
- Irlanda recunoaşte poziţia specială pe care o deţine
în Irlanda comunitatea
nomazilor, care beneficiază de un întreg evantai de prevederi legislative,
administrative şi instituţionale.
- Polonia recunoaşte 13 minorităţi naţionale şi
etnice: germani, armeni,
beloruşi, caraiţi, evrei, ruteni,
lituanieni, ruşi, slovaci, tătari, cehi, ţigani, ucrainieni.
- Slovenia a declarat că aplică Convenţia-cadru
minorităţilor naţionale
autohtone, italiană şi maghiară. Conform constituţiei şi dreptului intern al
Republicii Slovenia, dispoziţiile Convenţiei-cadru se aplică şi membrilor
comunităţii rome din Republica Slovenia;
- Suedia recunoaşte ca minorităţi naţionale pe
sami, pe finlandezii suedezi,
pe tornedali, pe romi şi pe evrei;
- „Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei” recunoaşte
aplicarea
Convenţiei-cadru cetăţenilor „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei” care
trăiesc în interiorul frontierelor sale şi care fac parte din popoarele
albanez, turc,
vlah, sîrb, rom şi bosniac.
69.
Recunoaşterea minorităţilor poate decurge dintr-un tratat internaţional
sau dintr-un acord bilateral:
- În cazul Greciei singura
minoritate naţională oficial recunoscută este
minoritatea musulmană, ca urmare a aplicării Tratatului de la Lausanne din
1923;
- Din acelaşi Tratat de la Lausanne din
1923 provine recunoaşterea oficială
de către Turcia a drepturilor tuturor comunităţilor nemusulmane
rezidente în ţară;
- În urma unui schimb de declaraţii cu
Germania în 1955, Danemarca8
recunoaşte minoritatea germană care trăieşte în Danemarca ca şi minoritate
tradiţională şi îi permite păstrarea identităţii, limbii şi culturii sale naţionale.
Este
singura minoritate oficial recunoscută de această ţară.
Protecţia minorităţilor lingvistice germană şi ladină din Italia figurează
în
Statutul special al Trentino-Alto Adige, rezultat dintr-un acord din 1946 între
Italia şi Austria.
70.
Este
interesant de relevat, pornind de la analiza răspunsurilor la chestionar,
că mai multe delegaţii parlamentare naţionale – îndeosebi ale Germaniei, Croaţiei,
„Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei” – consideră că minorităţile
beneficiază
de suficientă protecţie în Europa actuală.
71.
De regulă,
minorităţile sau grupurile etnice se bucură de drepturile şi
libertăţile fundamentale garantate de constituţia ţării, precum şi de drepturi
specifice, colective şi individuale, prevăzute de legislaţie:
- În Bosnia şi Herţegovina,
Croaţia, Estonia, Ungaria protecţia minorităţilor
naţionale este
garantată de o lege specială cu privire la protecţia drepturilor
persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale;
- În Republica Cehă această protecţie
este asigurată de Carta drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, care enumeră drepturile de care se bucură persoanele
aparţinînd minorităţilor naţionale sau etnice;
- În Germania, Austria şi Olanda,
aceste drepturi (mai cu seamă,
educaţionale, culturale şi lingvistice) sînt prevăzute de constituţii sau
legislaţia privind
minorităţile, în vigoare în acele regiuni/Länder unde locuiesc aceste
minorităţi;
-În
Polonia minorităţile naţionale şi etnice beneficiază de drepturi
specifice
ce decurg din legi şi reglementări din domenii specifice (educaţie, media,
electorale, activităţi culturale, utilizarea numelor etc).
4.2. Recunoaşterea
legăturilor naţiunii cu statul înrudit
72.
Raportul din
2003 asupra chestiunii tratamentului preferenţial al
minorităţilor naţionale acordat de statul înrudit prin prisma cazului legii
ungare
referitoare la maghiarii trăind în ţările învecinate din 19 iunie 2001 s-a
aplecat
asupra terminologiei utilizate în constituţii
sau texte de legi care acoperă fenomenul
legăturilor etnice, lingvistice şi culturale dintre grupurile de cetăţeni
trăind în
state distincte, în special asupra utilizării termenului de „naţiune” şi a corelaţiei
existente cu un context istoric şi politic precis.
73.
În
continuarea prezentului raport, mi s-a părut interesant să cunosc acele
dispoziţii constituţionale şi legislative din statele membre care reglementează
relaţiile acestor state cu „naţionalii” lor trăind peste hotare. Să precizăm că
nu
este vorba de relaţiile unui stat cu cetăţenii săi expatriaţi temporar sau
definitiv
rezidenţi în străinătate,
ci despre legăturile juridice care pot să unească un stat de
„naţionalii” săi, cetăţeni ai altor ţări.
74. În
fapt, majoritatea statelor membre nu posedă astfel de dispoziţii. Totuşi
această referire se regăseşte, din raţiuni istorice evidente, în constituţia
unui număr
de state din Europa Centrală şi de Est care au minorităţi în afara teritoriului
lor:
Albania, Croaţia, Ungaria, Polonia, România, Slovenia, Slovacia, Ucraina, ceea
ce înseamnă cel puţin opt state din cele 35 care au răspuns chestionarului
nostru:
- Albania: Articolul 8 din Constituţie dispune că „Republica
Albania
protejează drepturile naţionale ale poporului albanez care trăieşte în afara
frontirelor sale. Republica Albania protejează drepturile cetăţenilor săi care
locuisc cu titlu permanent sau temporar în afara graniţelor sale. Republica Albania asigură asistenţă albanezilor care trăiesc şi muncesc în străinătate
pentru
păstrarea şi dezvoltarea legăturlor cu patrimoniul cultural naţional”.
- Croaţia: Articolul 10 din Constituţie
dispune că „Republica Croaţia
protejează drepturile şi interesele cetăţenilor săi care trăiesc sau locuiesc
în
străinătate şi trebuie să promoveze legăturile lor cu patria. Republica Croaţia
acordă atenţie şi protecţie specială elementelor naţiunii croate din alte
state”.
- Ungaria: În înţelesul articolului 6 din
Constituţie „Republica Ungară se
consideră responsabilă de soarta maghiarilor trăind în afara teritoriului său şi
sprijină menţinerea relaţiilor lor cu Ungaria”.
- Polonia: Articolul 52 din Constituţie
prevede că „toate persoanele ale
căror origine poloneză este confirmată conform statutului poate să se
stabilească în
Polonia în mod permanent.” Legea
repatrierii din noiembrie 2000 permite
polonezilor (celor care pot proba originea lor poloneză) şi persoanelor legate
de
aceştia să revină în Polonia. Aceasta cuprinde îndeosebi persoanele deportate sau
persecutate din raţiuni politice şi naţionale.
- Articolul 7 din Constituia României
consacrat românilor din străinătate
prevede că „Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara
frontierelor
ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor
etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei
statului ai
cărui cetăţeni sînt.”
- În termenii articolului 7 a. A
Constituţiei Slovaciei, statul are obligaţia de
a sprijini identitatea naţională a slovacilor care trăiesc în străinătate,
instituţiile
lor şi relaţiile lor cu statul de origine.
- Articolul 5 din Constituţia Sloveniei
prevede de asemenea că statul
„veghează asupra minorităţilor naţionale slovene autohtone în statele
vecine,
asupra emigranţilor sloveni, şi favorizează contactele lor cu patria” (...) Slovenii
privaţi de naţionalitatea slovenă se pot bucura în Slovenia de drepturi şi
avantaje
speciale”.
- Articolul 12 şi 25 din Constituţia
Ucrainei prevede că „Ucraina este
preocupată de
satisfacerea nevoilor naţionale, culturale şi lingvistice a
ucrainienilor care trăiesc în afara frontierelor sale” şi că „Ucraina
garantează
ajutor şi protecţie cetăţenilor lor în afara frontierelor sale”.
75.
Constituţiile altor state – occidentale în speţă – conţin declaraţii de
principiu similare. În absenţa precizărilor din răspunsurile date
chestionarului
este greu de determinată maniera în care ele sînt traduse în practică, şi dacă
ele se
adresează cetăţenilor lor sau „naţionalilor” lor:
- Articolul 108 din Constituţia Greciei
dispune că „Statul veghează asupra
condiţiilor de viaţă ale diasporei greceşti şi asupra menţinerii legăturilor
sale cu
statul înrudit. El vegheză de asemenea asupra instruirii şi promovării sociale şi
profesionale ale grecilor care lucrează în afara teritoriului naţional.”
- Constituţia Irlandei prevede
o dispoziţie la fel de sibilinică în articolul 2:
„(...) naţiunea irlandeză împărtăşesc o afinitate specială cu persoanele de
origine
irlandeză care trăiesc în străinătate şi împărtăşesc identitatea şi moştenirea
sa
culturală.”
- Articolul 40 din Constituţia Elveţiei
cere Confederaţiei să „încurajeze
legăturile între cetăţenii elveţieni cu domiciliul în străinătate precum şi legăturile
acestora cu Elveţia. Ea poate sprijini organizaţiile care urmăresc acest
obiectiv”.
76.
Este vorba aici, repetăm, de dispoziţii cuprinzînd relaţiile cu „naţionalii”
(de aceeaşi identitate etnică) cetăţeni ai altor ţări. Este totuşi interesant
de subliniat
că anumite state înţeleg prezervarea relaţiilor cu „naţionalii” lor din străinătate
stabilind în mod precis această recunoaştere pe menţinerea cetăţeniei. În cazul Spaniei, naţionalitatea spaniolă (şi
corelativ cu aceasta dreptul de vot) este susţinut
pentru persoanele trăind în străinătate, chiar în mod permanent şi definitiv,
în
cazul obţinerii unei alte cetăţenii.9
77.
Estonia face posibilă, în mod special
pentru resortisanţii Uniunii Europene
şi a Zonei economice europene, obţinerea unui permis de rezidenţă şi de a se
aşeza în Estonia. De fapt, această posibilitate a fost folosită în ultimii ani
de
persoane de origine estoniană ai căror ascendenţi au părăsit în diferite epoci
Estonia, au fost exilaţi şi s-au aşezat în ţări occidentale, pentru a-şi reînnoda
rădăcinile
şi pentru a contribui la dezvoltarea economică şi comercială a ţării.
78.
La fel,
statele înrudite joacă un rol important în procesul respectării
drepturilor minorităţilor naţionale căci ei sînt datori să se preocupe de
soarta
conaţionalilor lor rezidenţi în alte ţări. Această susţinere trebuie neapărat să
respecte legislaţia statului în care trăieşte minoritatea respectivă şi este
recomandabil ca aceste acte normative să fie negociate cu guvernele acestor
state.
5. Minorităţi naţionale şi noi
minorităţi
79.
Mi s-a părut de asemenea interesant de ştiut dacă există în dreptul statelor
membre dispoziţii constituţionale şi legislative care stabilesc o distincţie
între
minorităţi naţionale (sau minorităţi zise tradiţionale), şi noile minorităţi.
5.1. Definiţia noţiunii de
„minorităţi naţionale”
80.
Convenţia-cadru
pentru protecţia minorităţilor naţionale, dar nici alte
instrumente internaţionale de protecţie a drepturilor minorităţilor, nu conţin
definiţia termenului de „minoritate naţională”.
81.
Cu toate
acestea, mai multe state membre au înţeles să dea o definiţie
precisă termenului, fie în constituţie, fie în legislaţie, fie în declaraţiile
făcute cu
ocazia aderării la convenţia-cadru:
82.
Germania consideră că minorităţile naţionale
sînt constituite din grupuri
de populaţie de cetăţenie germană care posedă o identitate proprie bazată pe
limbă,
cultură şi istorie, care au reşedinţa tradiţională în Germania şi trăiesc în
zonele
lor de aşezare tradiţională. Germania nu recunoaşte deci existenţa altor
minorităţi
ca minorităţi naţionale şi grupuri etnice de cetăţenie germană.
83.
Este la fel
în Austria, a cărei lege referitoare la grupurile etnice
(Volksgruppengesetz) defineşte minorităţile naţionale (Volksgruppen) ca
„grupuri
de cetăţeni austrieci care trăiesc şi rezidează pe teritoriul federal, îşi au
domiciliul
tradiţional în regiuni de pe teritoriul Republicii Austria, au altă limbă
maternă
decît germana, avînd propria lor cultură etnică, tradiţii şi folclor. ”
84. Legea constituţională referitoare la
drepturile minorităţilor naţionale a
Croaţiei defineşte minorităţile naţionale ca „un grup de cetăţeni
croaţi ai cărui
membri locuiesc în mod tradiţional pe teritoriul Republicii Croaţia, şi ai cărui membri
prezintă particularităţi etnice, lingvistice, culturale şi/sau religioase
diferite faţă de cele ale altor cetăţeni, şi care sînt animaţi de grija pentru
prezervarea lor.”
85.
Pentru Estonia, în termenii Convenţiei-cadru, sînt considerate
„minorităţi
naţionale” cetăţenii
Estoniei care locuiesc pe teritoriul Estoniei; menţin legături
îndelungate, ferme şi durabile cu Estonia; se deosebesc de estonieni prin
caracterele
lor etnice, culturale, religioase sau prin
limba care constituie baza identităţii lor comune.
86.
Pentru Luxemburg
este vorba de „un grup de persoane stabilite de mai
multe generaţii pe teritoriul său, care au cetăţenie luxemburgheză şi care şi-au
conservat caracteristici distincte din punct de vedere etnic şi lingvistic.”
87.
Polonia efectuează o distincţie între
minorităţi naţionale, definite ca cele
care posedă propriul stat-naţiune, minorităţi etnice, constituite de grupuri
care nu
posedă propiul lor stat-naţiune (minorităţi fără stat).
88. Însfîrşit, Elveţia identifică
minorităţile naţionale, în sensul Convenţieicadru, ca „grupuri de persoane care sînt inferioare din punct de vedere
numeric
faţă de restul populaţiei ţării sau al unui
canton, sînt de cetăţenie elveţiană, întreţin
legături vechi, solide şi durabile cu Elveţia şi sînt animaţi de voinţa
de a prezerva
împreună ceea ce constituie identitatea lor comună, cum ar fi cultura, tradiţiile,
religia sau limba.”
89. Legea referitoare
la drepturile minorităţilor naţionale şi etnice din Ungaria
dă următoarea definiţie în articolul 1.2: „O minoritate naţională sau etnică
este
un grup etnic care trăieşte pe teritoriul Republicii Ungare de cel puţin un
secol,
se află în minoritate numerică faţă de populaţia statului, ai cărui membri sînt
cetăţeni ai Ungariei care se deosebesc de restul populaţiei prin propria limbă şi
cultură, prin tradiţii, dînd în acelaşi timp dovadă de o conştiinţă comunitară
ceşi propune păstrarea acestor valori, afirmarea şi apărarea intereselor
propriilor
comunităţi istoriceşte constituite.”
90. Analiza
chestiunii nu va fi completă fără a reaminti că Adunarea însăşi a
dat expresiei „minoritate naţională”, în Recomandarea 1201 (1993), următoarea
definiţie ca desemnînd „un grup de persoane dintr-un stat care ”:
a)
locuiesc pe
teritoriul acelui stat şi sînt cetăţenii lui;
b) menţin legături de lungă durată,
trainice şi permanente cu acel stat;
c)
manifestă
caracteristici etnice, culturale, religioase, sau lingvistice distincte;
d)
sînt
suficient de reprezentative, chiar dacă sînt într-un număr mai mic
decît restul populaţiei unui stat sau a unei regiuni a acelui stat;
e)
sînt motivate
de preocuparea de a păstra împreună ceea ce constituie
identitatea lor comună, inclusiv cultura, tradiţiile, religia sau limba lor.
90. Cităm, însfîrşit, Recomandarea 1623
(2003) referitoare la drepturile
minorităţilor naţionale, în cadrul căruia Adunarea merge mai departe
recomandînd
că „Comitetul de Miniştri ia măsurile necesare pentru a continua cooperarea
cu Uniunea
Europeană pentru a duce o politică comună în domeniul protecţiei
minorităţilor naţionale.”
5.2. Distincţia
minorităţi naţionale/noi minorităţi
92.
Putem cădea
de acord asupra unei distincţii între minorităţile naţionale
tradiţionale şi noile minorităţi rezultate în urma imigraţiei. Minorităţile naţionale
trebuie să se bucure de toate drepturile colective şi individuale, cele care
sînt
recunoscute de instrumentele internaţionale şi de jurisprudenţa Curţii Europene
a
Drepturilor Omului. Este clar că un stat nu se poate aştepta la loialitate din
partea
unei minorităţi decît dacă recunoaşte că aceasta are drepturi şi că aceste
drepturi
sînt egale cu cele ale majorităţii.
93. Noile minorităţi sînt cele cunoscute ca
minorităţi migrante sau imigrante.
Persoanele aparţinînd acestor minorităţi rezultate în urma unor imigraţii
recente,
nu deţin cetăţenia statului în care rezidează, fie în mod permanent (ca, de
exemplu,
persoanele rusofone din Estonia sau Letonia), fie în mod provizoriu (ne putem
gîndi aici la refugiaţi sau solicitanţi de azil). Sînt instructive răspunsurile
la
întrebarea dacă legislaţia statelor membre stabileşte o distincţie între
minorităţile
zise tradiţionale şi noile minorităţi. În stadiul actual al dreptului pozitiv
din Europa
nu se face de obicei această distincţie.
94. Numai Suedia, Slovenia şi Republica
Cehă operează o distincţie între
minorităţile lor naţionale sau comunităţile naţionale autohtone, pe de o parte,
care
beneficiează de un statut particular din partea constituţiei şi/sau legislaţiei,
şi o
cu totul altă comunitate sau grup naţional provenit în mod special din imigraţie.
Conform Articolului 61 din constituţia slovenă „Fiecare are dreptul de a-şi
exprima
în mod liber apartenenţa sa la un popor sau o comunitate naţională, de a
cultiva şi
a exprima cultura sa şi de a folosi limba şi scrierea sa”, iar conform
Articolului 62
„Fiecare are dreptul de a-şi folosi limba, oral şi scris, în modul prevăzut de
lege
în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor sale şi în procedurile urmate în faţa
organelor statului şi ale altor organe care îndeplinesc o funcţie publică.”
95.
Astfel, mai
mult de jumătate din persoanele aparţinînd minorităţilor în
Estonia s-au aşezat în anii 60-70, şi nu constituie datorită acestui
fapt o minoritate
„tradiţională”.
96.
Trebuie încă
să ajungem la un acord asupra unei definiţii precise a „noilor
minorităţi”, care este încă şi mai problematică de vreme ce nu există o definiţie
comună a „minorităţilor naţionale”.
97.
Este demn de
remarcat că Belgia garantează în constituţie „drepturile şi
libertăţile minorităţilor ideologice şi filozofice”. Putem să le considerăm
ca noi
minorităţi?
5.3.
Instrumentele europene existente sînt ele suficiente pentru a promova
drepturile minorităţilor?
98.
Experţii
întrebaţi şi-au exprimat concluzia asupra dificultăţii, ba chiar a
imposibilităţii de a ajunge la o definiţie comună a conceptului de naţiune. Ei
au
subliniat în acelaşi timp că o definiţie prezintă un interes redus dacă
obiectivul
urmărit constă în promovarea drepturilor minorităţilor naţionale. Mecanisme
eficiente de protecţie a drepturilor minorităţilor naţionale au fost puse în
aplicare,
atît la nivele naţionale cît şi la cel internaţional. Numai instrumentele
juridice
eficiente pot avea impactul dorit pentru a face să progreseze drepturile
minorităţilor.
99.
Consiliul
Europei se poate mîndri cu trei instrumente pertinente de
protecţie a drepturilor minorităţilor:
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale (deschisă pentru semnături în 1995), Carta europeană a
limbilor regionale
sau minoritare (deschisă pentru semnături în 1992), ambele intrate în vigoare
în
1998, şi Carta europeană a autonomiei locale (deschisă pentru semnături în 1985
şi intrată în vigoare în 1988).
100.
Astăzi, 37 de state membre sînt parte a Convenţiei-cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale şi alte 5 state au semnat-o. Andora, Franţa,
Monaco şi Turcia nu au semnat-o niciodată. Belgia, Grecia, Islanda şi Luxemburg nu au ratificat-o încă.
101.
Astăzi, 19
state membre sînt parte a Cartei europene a limbilor
regionale sau minoritare şi alte 13 au semnat-o. Albania, Andora, Belgia,
Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Georgia, Grecia, Irlanda, Letonia, Lituania,
Monaco, Portugalia, San-Marino şi Turcia nici nu au semnat-o, nici nu au
ratificat-o.
Azerbaidjan, Bosnia şi Herţegovina, Franţa, Islanda, Italia, Malta, Republica
Moldova, Polonia, România, Rusia, Serbia-Muntenegru şi „Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei” nu au ratificat-o încă.
102. Comisia a considerat util să interogheze
statele despre raţiunea pentru
care se opun semnării/ratificării acestor instrumente fundamentale de protecţie
a
drepturilor minorităţilor. Andora, care nu este parte la nici una dintre
cele trei
convenţii vizate, a răspuns că problema
este în studiu dar ridică o mare complexitate
pentru ţară, în măsura în care „populaţia de naţionalitate andoreză
este în
minoritate numerică faţă de restul locuitorilor”. Albania şi Republica
Cehă au
răspuns că ele au intenţia să ratifice Carta europeană a limbilor regionale sau
minoritare. Irlanda, Italia, Luxemburg, Polonia şi România au răspuns
la fel
că în ceea ce priveşte Carta, procedura este în curs, fie la nivel
guvernamental, fie
la cel parlamentar. Islanda a răspuns că cele două convenţii se află în
studiu la
guvern. Franţa, Grecia, Portugalia, „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”
şi Turcia nu a dat nici o explicaţie referitoare la nesemnarea şi/sau
neratificarea
uneia sau alteia dintre instrumente. Pentru Belgia, după cum se ştie10,
problema semnării
şi ratificării acestor instrumente constituie un dosar sensibil, ca şi pentru
Estonia (care nu a ratificat Carta limbilor regionale sau minoritare).
6. Concluzii
103.
Nu cred că ar
fi important să formulăm un nou concept de naţiune.
Despre ce ar putea fi vorba în urma unei dezbateri despre un eventual „concept
de
naţiune al secolului XXI-lea” nu ar fi găsirea unei definiţii ci acceptarea unui
nou
mod de a gîndi, de a regîndi naţiunea, şi în mod special transversalitatea naţiunii
dincolo de frontiere, o naţiune adesea, dar nu întotdeauna, ancorată profund în
istorie. În urma celor două războaie mondiale ale secolului XX., frontierele
naţionale s-au schimbat şi, în consecinţă, părţi ale statelor înrudite trăiesc
actualmente pe teritoriul unuia dintre statele învecinate şi reprezintă
„minorităţi
sau comunităţi naţionale”.
104. Este important ca statele membre ale
Consiliului Europei să adopte în
legislaţiile lor naţionale acte normative
care să accepte comunităţile (minorităţile)
naţionale pe teritoriul lor şi să le trateze cu bună credinţă. Aceste
comunităţi
(minorităţi) naţionale care au fost create
ca urmare a modificării frontierelor naţionale
– şi nu ca urmare a mişcărilor de migraţie – reprezintă comunităţi
(minorităţi)
naţionale tradiţionale. Ele trebuie să se bucure de drepturi colective şi
individuale
cu scopul przervării, exprimării şi dezvoltării identităţii lor naţionale,
astfel cum
sînt prevăzute aceste drepturi în Recomandarea 1201 (1993) şi 1623 (2003) ale
Adunării şi Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale. În sensul
Recomandării 1623 (2003) „Adunarea consideră că statele părţi nu au dreptul
necondiţionat de a decide care sînt, printre grupurile de populaţii prezente pe
teritoriile lor, cele care trebuie să fie
considerate ca minorităţi naţionale în termenii
Convenţiei-cadru. Toate deciziile de acest tip trebuie să respecte
principiul nondiscriminării şi să fie conforme cu litera şi spiritul Convenţiei-cadru.”
105.
De asemenea, ţările
membre ale Consiliului Europei sînt invitate să
semneze şi să ratifice – dacă nu a făcut-o deja – Convenţia-cadru pentru protecţia
minorităţilor naţionale, Carta euroepeană a limbilor regionale sau minoritare şi
Carta europeană a autonomiei locale, care pot deveni instrumente importante în
menţinerea identităţii naţionale ale comunităţilor (minorităţilor) naţionale.
106.
Rolul cel mai
important în prezervarea identităţii comunităţilor
(minorităţilor) naţionale revine statului ale cărui cetăţeni sînt persoanele
care
aparţin minorităţilor naţionale. Este recomandabil ca statele să aplice
principiul
discriminării pozitive a minorităţilor naţionale, îndeosebi în ce priveşte
identitatea
naţională şi reprezentarea proporţională în instituţiile descentralizate
(inclusiv la
nivelul executivului lor) în regiunile unde aceste minorităţi rezidă.
107. Adunarea trebuie să reitereze
recomandarea sa încă o dată în mod clar
Comitetului de Miniştri pentru a redacta un protocol adiţional la Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului care să asigure norme minimale pentru ceea ce
sînt drepturile comunităţilor naţionale, obligatorii pentru toate statele
membre.
Este vorba de o cerere veche, reafirmată în mod constant de Adunare în
Recomandările 1201 (1993), 1255 (1995), 1285 (1996), 1345 (1997) şi 1492
(2001).
108.
În ultima
recomandare adoptată referitoare la problema drepturilor
minorităţilor naţionale, Adunarea a favorizat totuşi o abordare oarecum diferită,
cerînd în Recomandarea 1623 (2003) Comitetului de Miniştri „să elaboreze un
protocol adiţional la Convenţia-cadru abilitînd Curtea Europeană a Drepturilor
Omului să dea avize consultative asupra interpretării Convenţiei-cadru.”
109.
În privinţa
respectării drepturilor minorităţilor naţionale, un rol important revine Congresului Puterilor Locale şi Regionale al Consiliului Europei
care,
prin rezoluţiile sale, poate constitui un factor determinant pentru garantarea
aplicării normelor europene în materie.
110. De asemenea, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului poate juca un rol
foarte important în recunoaşterea drepturilor colective şi individuale ale
comunităţilor (minorităţilor) naţionale. Prin jurisprudenţa sa, Curtea poate
influenţa practica jurisdicţională naţională.
111. Toate aceste recomandări au drept scop
interpretarea elastică, cu bună
credinţă, a noţiunii de „naţiune”, respectiv de „comunitate (minoritate) naţională”
şi un climat paşnic şi tolerant între majoritate şi minorităţi naţionale în
fiecare
stat membru al Consiliului Europei.
Anexa
Chestionarul
adresat delegaţiilor naţionale:
1.a.
Constituţia Dvs. se defineşte sau face referire la natura statului dvs.
(national, federal, multinaţional etc.)?
b.
Constituţia Dvs stabileşte vreo distincţie între conceptele de „stat” şi
„popor”?
c.
Constituţia Dvs face vreo referire la conceptul de „naţiune”? Îl defineşte?
2.Constituţia
Dvs prevede vreo dispoziţie referitoare la drepturile
conaţionalilor dvs
domiciliaţi în străinătate?
3.Legislaţia
dvs. naţională recunoaşte prezenţa minorităţilor (comunităţilor)
naţionale pe teritoriul ţării dvs.?
4.Legislaţia
dvs. naţională stabileşte drepturi pentru minorităţile
(comunităţile) naţionale care trăiesc în ţara
dvs.? Dacă da, care sînt aceste drepturi?
5.Legislaţia
dvs. naţională face vreo distincţie între minorităţile tradiţionale
şi noile minorităţi?
6.Dacă
ţara dvs. nu a ratificat:
i. Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naşionale,
ii.
Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare,
iii.
Carta europeană a autonomiei locale,
Are
intenţia s-o facă? Dacă nu, vreţi să precizaţi raţiunea?
Comisia însărcinată cu raportul: Comisia pe probleme juridice şi
drepturile
omului
Înapoiat
la comisie: Doc
10177, înapoiat nr. 2972 din 21 iunie 2004
Proiect
de recomandare adoptat
de comisie la 7 noiembrie 2005 cu 14 voturi
pentru, 5 voturi
contra şi fără abţinere
Membrii Comisiei care au participat la reuniune: Dick Marty
(preşedinte),
Erik Jurgens, Athanasios Alevras, Alexander
Arabadjiev, Jaume Bartumeu Cassany,
Rudolf Bindig, Erol Aslan Cebeci, Boriss Cilevics, András Csáky,
Marcello
Dell’Utri, Lydie Err, György Frunda, Jean-Charles Gardetto, Attila Gruber,
Valery
Grebennikov, Antti Kaikkonen, Yuri Sharandin, Andrew McIntosh, Murat Mercan,
Ann Ormonde, Milos Budin, Adrian Severin, Rodica Mihaela Stănoiu, Vojtech
Tkác, Renate Wohlwend, Natalia Narochnitskaya.
Note:
1.
Vezi Rezoluţia 1335 (2003) şi Doc 9744 rev (Raportor:
Erik Jurgens, Olanda, SOC).
2.
Doc 9787.
3.
Albania, Germania, Andora, Austria, Belgia, Bosnia-Herţegovina,
Croaţia, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Spania, Estonia, Finlanda, Franţa, Grecia, Ungaria,
Irlanda, Islanda,
Italia,
Lichtenstein, Lituania, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia,
România,
Slovacia, Slovenia, Suedia, Elveţia, „Fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei”, Turcia, Ukraina
şi Regatul Unit.
4.
Procesul verbal al audierii (AS/Jur (2004)27) a fost
declasificat şi este disponibil pentru
consultare
la Secretariatul Comisiei.
5.
Cităm aici decizia fundamentală din 9 mai 1991 (decizia
nr. 91-290) referitoare la legea
de susţinere a statutului de colectivitate teritorială a Corsicii, în care
Consiliul constituţional a
considerat că „Franţa este (...) o Republică indivizibilă,
laică, democratică şi socială care asigură
egalitatea în faţă legii tuturor cetăţenilor săi
indiferent de origine; de vreme ce menţiunea
legislatorului
de « popor corsican, component al poporului francez » contravine constituţiei,
care nu cunoaşte decît poporul francez
compus din toţi cetăţenii francezi fără deosebire de origine,
rasă sau religie.”
6.
https://www.coe.int/T/F/Droits_de_1%27Homme/minorites/.
7. Această dispoziţie a fost discutată şi criticată atît de comisia de la
Veneţia, care a examinat
la timpul său nu numai proiectele de amendamente la
constituţie dar în aceeaşi măsură şi ansamblul
proiectelor de lege şi a proiectelor de amendamente la
lege privind minorităţile naţionale, cît şi
de comitetul consultativ al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale.
Comisia
de la Veneţia a relevat, printre altele, faptul că lista minorităţilor naţionale
care figurează în
preambulul constituţiei constituie o practică contrară celei susţinute atît de
Consiliul Europei cît
şi de Înaltul Comisar pentru minorităţile naţionale al
OSCE, în măsura în care tinde să creeze probleme
juridice legate de protecţia minorităţilor (şi, în particular, de grupurile
minoritare care
pot exista în realitate dar nu apar pe o astfel de listă). Comitetul
consultativ, în consonanţă cu
remarca precedentă, relevă în opinia sa din 6 aprilie 2001 că „lista oficială
mai recentă a
minorităţilor naţionale cuprinse în amendamentele la legea constituţională
asupra drepturilor
omului şi asupra drepturilor comunităţilor sau minorităţilor naţionale şi
etnice, adoptată în mai
2000, numără 22 de minorităţi, la care se vor adăuga « altele ». Dimpotrivă,
preambulul
Constituţiei, cel modificat la 12 decembrie 1997, reţine o abordare mai
selectivă, pentru că el nu
mai mumără decît 10 minorităţi naţionale, la
care se referă în Constituţie în calitate de « autohtoni »,
menţionînd totodată « altele », o categorie la modul general. Comitetul
consultativ apreciează că
nici o distincţie nejustificată nu trebuie să
fie stabilită între diferite minorităţi naţionale şi consideră
că este regretabil că preambulul Constituţiei nu menţionează în mod
explicit alte minorităţi
figurînd pe lista cuprinsă în legea constituţională mai sus menţionată, cum ar
fi bosniacii, romii
şi slovenii.”
8. Recunoaşterea grupurilor
minoritare de către Danemarca a intervenit de asemenea după
aderarea sa la Convenţia-cadru; Danemarca a
înţeles să limiteze această recunoaştere la minoritatea
germană din Jutlanda meridională. Comitetul consultativ al Convenţiei-cadru
nota în opinia sa
din septembrie 2000 „că persoanele care aparţin unor grupuri care întreţin
legături istorice
strînse cu Danemarca, cum ar fi feroezii şi groenlandezii, par să fi fost de la
bun început excluşi
de la protecţia Convenţiei-cadru. La fel, în ciuda prezenţei istorice a romilor
în Danemarca,
par să fi fost de asemenea apriori exclusi de la protecţia numitei convenţii.
Această abordare nu
este compatibilă cu Convenţia-cadru.”
9. Articolul 11.2.:
„Nici un spaniol de origine nu poate fi privat de naţionalitatea sa”.
Articolul
11.3.: „Statul va putea încheia tratate de dublă cetăţenie cu ţări
ibero-americane şi cu
acei
care au menţinut sau menţin legături speciale cu Spania. Spaniolii se pot
naturaliza în ţările
lor
fără să-şi piardă cetăţenia de origine, chiar dacă aceste ţări nu recunosc cetăţenilor
lor un
drept reciproc.” Articolul 65.5: „(...) Legea va recunoaşte şi statul va
facilita exercitarea dreptului
de vot spaniolilor care se găsesc în afara teritoriului Spaniei”.
10. Vezi Rezoluţia 1301 (2002) referitoare la
protecţia minorităţilor în Belgia şi Rezoluţia
1172 (1998) despre situaţia populaţiei francofone care trăieşte la periferia
Bruxelleului.
Traducerea
de Elek Szokoly
*
György FRUNDA (n. 1951) jurist, cu o
bogată activitate politică: membru al
Uniunii Democratice a Maghiarilor din România, între 1990-1992 deputat, iar din
1992 pînă în prezent senator. În prezent preşedintele Comisiei pentru
Drepturile
Omului, Culte şi Minorităţi din cadrul Senatului României, preşedintele Delegaţiei
române la Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei (APCE), membru al Comisiei
Permanente a APCE, membru al
Comisiei pentru afaceri juridice şi drepturile omului
a APCE, vicepreşedinte al Grupului Partidului Popular European-Creştin
Democrat
din cadrul APCE, membru al Subcomisiei pentru democraţie locală şi regională a
APCE, membru al Subcomisiei pentru drepturile minorităţilor la APCE.
György Frunda, Conceptul de „naţiune”, raport
pentru Comisia pentru
probleme juridice şi de drepturile omului a Consiliului Europei, prezentat la
26
ianuarie 2006 sub nr. 10762.