Chestiunea minorităţilor indică fisura
spirituală şi ideologică a Europei
La semnarea în cadru oficial a Convenţiei-cadru pentru Protecţia
Minorităţilor Naţionale la Palatul Europei din Strasbourg, la data de 1
februarie
1995, au asistat ca observatori din partea Preşedenţiei Uniunii Federale a
Comunităţilor Etnice din Europa Dr. Christoph Pan şi Irene Kustatscher din
Tirolul de Sud, bretonul Pierre Le Moine şi retoromanul elveţian Romedi
Arquint.
Semnarea s-a efectuat sub auspiciile secretarului general Daniel Tarschys şi în
prezenţa Ministrului de Externe cipriot Alecos Michaelides, preşedinte al
Comitetului de Miniştri, şi a Preşedintelui Adunării Parlamentare, Miguel Angel
Martinez.
21 din cele
33 de state membre în acel moment ale Consiliului Europei
au semnat documentul pentru a cărui intrare în vigoare este necesară
ratificarea
de către cel puţin 12 state membre ale Consiliului Europei.
Cele 21 de
state semnatare sînt, în ordinea alfabetului englez: Austria,
Cipru, Danemarca, Finlanda, Ungaria, Islanda, Irlanda, Italia, Liechtenstein,
Lituania, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia,
Spania, Suedia, Elveţia şi Marea Britanic
Alte
state ca Belgia, Germania, Luxemburg sau chiar Estonia şi Cehia
vor semna într-un viitor apropiat Convenţia-cadru.
Conţinutul
acestei Convenţii a minorităţilor nu corespunde în multe
privinţe cu recomandările Adunării Parlamentare şi nici pe departe cu
standardele
preconizate de UFCEE. Totuşi este primul instrument juridic internaţional pentru
protecţia minorităţilor elaborat în 45 de ani de existenţă a Consiliului
Europei şi
în orice caz mai mult decît nimic!
Ceea ce
unora le pare prea puţin, altora le pare prea mult! Nu din întîmplare
Franţa, Bulgaria, Grecia şi Turcia n-au semnat documentul şi este îndoielnic că
au
de gînd s-o facă vreodată, deoarece aceste state constituie nucleul solid care
a opus
întotdeauna rezistenţă faţă de inovaţiile referitoare la protecţia
minorităţilor.În decursul tratativelor
premergătoare, tocmai rezistenţa înverşunată
a acestor state a dus la slăbiciunea şi coercitivitatea redusă a documentului.
Mai multe
state, avînd o atitudine pozitivă faţă de minorităţi, au
consimţit voit la rezultatul relativ redus al tratativelor, pentru a nu împinge
spre
izolare aceste state într-o problemă atît de importantă pentru Europa. Astfel,
fisura spirituală şi ideologică a Europei se confirmă a fi mai reală decît se
admite
oficial – ceea ce de altfel s-a demonstrat şi prin atitudinea duplicitară faţă
de
criza iugoslavă, a tragediei din Bosnia-Herţegovina sau din Cecenia. Acest
lucru
nu mai poate fi ascuns, nici cu preţul unor concesii extreme din partea
statelor
mai progresiste. Astfel, nesemnarea Convenţiei de către grupul de rezistenţă
condus de Franţa arată clar strategia acestuia, care tinde mai degrabă să
împiedice
adoptarea unui mecanism de protecţie internaţională obligatorie a
minorităţilor,
decît să adapteze ritmul adoptării unei asemenea legislaţii la posibilităţile
proprii,
mai limitate.
Prin
semnarea Convenţiei pentru minorităţi de către 21 de state,
chiar din prima zi, din care unele ca Polonia, România. Slovacia, Suedia şi
Marea Britanie înclinau pînă acum spre linia reprezentată de Franţa, s-a
demonstrat că grupul celor rezistenţi la inovaţii n-a reuşit decît să întîrzie
plecarea trenului, dar nu s-o împiedice. Dacă trenul cu drepturile
minorităţilor
va ajunge la timp în zonele de tensiuni şi conflicte etnice, adică dacă
introducerea prevederilor Convenţiei-cadru în legislaţia naţională şi în
practica politică a statelor semnalare va putea duce la reducerea potenţialului
conflictual existent, se va vedea de acum înainte. Dacă nu, solicitudinea
arătată
prin concesii a fost inutilă. □
(Comunicat de presă al UFCEE nr.
5/1995)
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006