Transindex - Altera

Situaţia romilor din judeţul Mureş şi elaborarea unor strategii de sensibilizare

Brigitte Mihok

1. Raport de cercetare

1.1. Situaţia iniţială şi scurtă descriere a scopului cercetării

Lipsa voinţei, precum şi a capacităţii de a împiedica ostilitatea crescîndă faţă de romi, este vizibilă în România. Romii sînt victimele unui fenomen social general, asociat unei democraţii care se dezvoltă lent: marea fisură existentă în continuare între stat şi societatea civilă, care, la rîndul ei, este fragmentată. Societatea civilă sau cultura politică bine reliefată, care ar fi capabile să preia diferenţierile şi rupturile din interiorul societăţii, sînt prea slab dezvoltate şi se rezumă doar la cîteva cercuri de intelectuali. Chiar şi unii politicieni se folosesc tot mai frecvent de frazeologia populistă, şovină, şi utilizează fără reţinere declaraţii contra romilor pentru profilarea politicii lor naţionale. Partidele de opoziţie (actualele partide de guvernămînt) au o atitudine şovăitoare şi temporizatoare faţă de cerinţele şi revendicările minorităţilor. În consecinţă, şansele unei solidarizări cu minorităţile, care este urgent necesară, sînt în continuă scădere. Din acest motiv, atît clarificarea fundamentală a solicitărilor minorităţilor, cît şi susţinerea energică a acestora sînt absolut necesare pentru reglementarea relaţiilor interetnice.

Pe baza inventarierii situaţiei la faţa locului şi cu ajutorul unor potenţiali parteneri, ar fi util să se determine strategiile şi modalităţile de acţiune cu care s-ar putea realiza o clarificare a problematicii romilor precum şi o sensibilizare faţă de situaţia acestora. În acest context, Centrul Intercultural din Tîrgu-Mureş ar putea avea un rol important.

Cercetarea de faţă s-a efectuat în judeţul Mureş, din însărcinarea Fundaţiei Heinrich Böll, în luna octombrie 1995. În vederea inventarierii situaţiei locale au fost selecţionate următoarele localităţi:

• oraşul Tîrgu-Mureş, cu cartierele sale periferice locuite de romi Rovinari/Ady-negyed şi Valea Rece/Hidegvölgy;

• comuna Crăciuneşti/Nyárádkarácsony, cu o societate tradiţională de romi, în adevăratul sens al cuvîntului;

• comuna Gorneşti/Gernyeszeg, în care trăiesc în majoritate romi integraţi în societatea locală.

1.2. Inventarierea locală a situaţiei romilor din judeţul Mureş

Conform rezultatelor oficiale ale recensămîntului din anul 1992, în judeţul Mureş trăiau 34.798 de romi, reprezentînd 5,7% din populaţia totală a judeţului care era de 607.298 persoane. În comparaţie cu alte judeţe, aici s-a înregistrat cea mai mare pondere a populaţiei de romi.

Alte date statistice:

Localitate Populaţie totală Romi %

Tîrgu Mureş 164.445 3.259 1,98

Crăciuneşti 4.430 948 21,39

Gorneşti 5.893 276 4,68

Acăţari 4.705 372 7,90

Sîngeorgiu de Mureş 6.127 201 3,28

Band 7.587 1.013 13,35

Băgaciu 2.301 531 23,07

Bălăuşeri 5.214 549 10,52

Coroisînmartin 1.617 167 10,32

Ernei 5.180 663 12,79

În general, se poate considera că cifrele comunicate oficial se referă mai ales la comunităţile de romi organizate în mod strict tradiţional. Aceasta înseamnă că acei romi, care nu mai trăiesc în comunităţi tradiţionale şi au renunţat în parte la sistemele de reguli şi valori ale acestora, nu sînt incluşi în rezultatele oficiale. Aceştia se consideră apartenenţi la populaţia majoritară în sînul căreia trăiesc. Ponderea procentuală a romilor în populaţia totală este aproximativ de trei ori mai mare decît cea indicată în statisticile oficiale.

Fundaţia de romi „CASROM” din Tîrgu-Mureş apreciază numărul romilor din judeţul Mureş la 105.000, de unde ar rezulta o pondere procentuală de 17,29%¹.

În comuna Gorneşti/Gernyeszeg, populaţia de romi se apreciază a fi de 771 persoane², ceea ce ar însemna o pondere de 13,8%. În această comună trăiesc mulţi romi integraţi în comunitatea locală, care vorbesc în principal româneşte şi ungureşte. După 1990, la o mare parte a acestora se poate observa o renaştere a sentimentului de identitate cu grupul lor etnic de origine.

În comuna Crăciuneşti/Nyárádkarácsony, unde trăiesc comunităţi tradiţionale de romi, estimările locale (aprox. 1000 persoane³) corespund cu cifrele comunicate oficial.

Dacă se analizează situaţia romilor după 1990, se pot observa trei fenomene caracteristice:

a) Situaţia socio-economică catastrofală a majorităţii romilor;

b) Creşterea şi amplificarea sentimentelor de ostilitate faţă de romi, de la consolidarea prejudecăţilor pînă la violenţe;

c) Apariţia unor începuturi de autoorganizare politică şi culturală.

1.2.1. Posibilităţi de diferenţiere a romilor

La evaluarea situaţiei socio-economice a romilor trebuie să se ţină seama de faptul că aceştia nu constituie o grupare omogenă. Pe bază de criterii regionale, lingvistice, culturale şi sociale se pot distinge grupări diferite, între care, în parte, există diferenţe considerabile.

Din punct de vedere istoric şi regional, romii din România se pot împărţi în două mari grupe principale: în primul rînd, cei care din punctul de vedere al originii şi al domiciliului se pot numi romi transilvăneni sau ardeleni, iar în al doilea rînd, romii valahi sau moldoveni, care provin din sudul şi estul României. În dezvoltarea lor istorică există o diferenţă foarte importantă: în timp ce în vechiul regat (regiunile sudice şi estice ale României), romii au fost pînă în anii 1855/56 sclavi şi nu aveau nici cele mai elementare libertăţi, mare parte a romilor din Ardeal şi Banat au trăit şi înainte de această dată ca meşteşugari şi comercianţi (ambulanţi) independenţi.

Este demn de remarcat faptul că aceste comunităţi tradiţionale de romi transilvăneni au reacţionat mult mai flexibil la procesele de transformare economică din România de după 1990 şi pot fi caracterizate prin spirit de independenţă şi de iniţiativă.

Folosirea criteriului lingvistic nu permite decît o clasificare superficială: în regiunile sudice şi estice, romii vorbesc fie numai româneşte, fie, eventual, şi limba romanes. În Transilvania, grupările tradiţionale de romi maghiari (romi, ai căror strămoşi trăiesc acolo deja de 400 de ani) sînt trilingve: ei cunosc atît limba romanes, cît şi româneşte şi ungureşte (ca de exemplu în comuna Crăciuneşti/Nyárádkarácsony); grupările tradiţionale de romi români sînt bilingve, cunoscînd atît limba romanes, cît şi româna. În comunităţile de romi care trăiesc la periferia oraşelor şi satelor se vorbeşte mai ales româna sau maghiara. În aşezările de la periferia oraşului Tîrgu-Mureş, majoritatea romilor vorbesc limba maghiară, iar o mică parte cunoaşte şi limba romanes. În comuna Gorneşti/Gernyeszeg, mare parte a romilor nu mai vorbeşte decît ungureşte sau româneşte.

Pe baza meseriilor tradiţionale se poate face o clasificare a romilor în diferite grupe⁴, dar acest lucru nu este astăzi în mod riguros posibil numai pentru o mică parte a tuturor romilor.

Clasificarea ce urmează se bazează mai mult pe trecutul istoric al unor familii de romi, decît pe domeniile lor de actuale de activitate.

• Căldărari (care realizează produse din cupru);

• Corturari (romi nomazi);

• Băieşi (care împletesc coşuri din nuiele);

• Rudari (care realizează produse din lemn);

• Ţigani de mătase (grup la care aparţin lăutarii şi cei care se ocupă cu comerţul cu vechituri);

• Ţigani cu pălărie/Kalaposok⁵, grup de care aparţin meseriaşii şi comercianţii cu domiciliu stabil.

În discuţiile cu „gagiii” (denumire pentru ne-romi) denumirea de „ţigan” sau „cigány” se foloseşte fără nici o conotaţie tradiţională. Trebuie subliniat însă că în discuţiile dintre ei se foloseşte întotdeauna denumirea de Rom/Romni (cu pluralul Roma) şi Manush (mai ales în Transilvania).

Totuşi, cea mai mare parte a romilor din România nu pot fi clasificaţi pe baza criteriilor de mai sus. În acest sens, este vorba despre aceia care, locuind la periferia oraşelor şi satelor, nu au depăşit încă nivelul muncitorului auxiliar. Aceştia, pe de o parte, nu au reuşit să-şi păstreze, respectiv să-şi modernizeze nici meseriile, nici sistemul de norme şi valori tradiţionale, iar pe de altă parte nu au reuşit să se integreze în societate. Această categorie este caracterizată de un proces de adaptare a comportamentului şi a perceperii sistemului de valori de sorginte mai degrabă socială. Tendinţele de marginalizare, respectiv de segregare, se manifestă mai ales la aceşti romi.

Dacă luăm în considerare criteriile sociale, mai apare încă o categorie, şi anume a celor care au hotărît din proprie iniţiativă să evadeze din comunităţile de romi şi trăiesc dispersaţi în cadrul populaţiei majoritare sau tind către acest lucru. Din această categorie fac parte şi aceia care, graţie unei pregătiri de specialitate sau a unui post cu posibilităţi de avansare, se pot considera integraţi din punct de vedere profesional şi, în consecinţă, şi social. În această categorie se încadrează o mare parte a membrilor comunităţii de romi din comuna Gorneşti/Gernyeszeg, unde trebuie totodată subliniată renaşterea sentimentului de identitate proprie, fenomen care se poate constata începînd cu anul 1990.

1.2.1.1. Comunităţi tradiţionale de romi în comuna Crăciuneşti/Nyárádkarácsony

În Transilvania se găsesc multe comunităţi tradiţionale de romi. Este vorba de acele grupuri ai căror membri îşi exercită cel puţin parţial meseriile tradiţionale şi, în plus, fac şi comerţ.

În registrele de stare civilă ale parohiei reformate din Crăciuneşti/Nyárádkarácsony romii sînt menţionaţi pentru prima dată în jurul anului 1700. Atunci, aceştia trăiau la marginea satului sau în afara acestuia, în corturi. Abia începînd din anii 1960, romii denumiţi în acea perioadă „corturari” au început să-şi cumpere sau să-şi construiască case la marginea satului. În ceea ce priveşte meseriile, ei erau caracterizaţi printr-o iscusinţă deosebită: cei care prelucrau cuprul confecţionau cazane pentru distilarea ţuicii, căzi, ibrice pentru cafea, precum şi alte obiecte de uz casnic; tinichigii executau, pe bază de comenzi, jgheaburi de streaşină. Calitatea produselor lor a fost apreciată de locuitorii comunei, care le-au solicitat în continuare. În timpul verii, ei îşi expuneau şi vindeau produsele pe pieţele Transilvaniei. Femeile, care strîngeau ciuperci, fructe şi pene, le ofereau pe acestea în oraşe, la schimb contra unor obiecte de uz casnic sau a hainelor uzate.

Migrarea comunităţilor de romi spre centrul satului a început acum aproximativ 20 de ani. În ziua de azi, locuitorii de pe strada principală a satului sînt în proporţie de peste o treime romi. Datorită fenomenului de îmbătrînire care apare la populaţia maghiară majoritară (tinerii plecînd la oraş, datorită şanselor mai mari de a-şi găsi locuri de muncă mai bune), se poate prevedea că peste aproximativ 15 ani Crăciuneşti/Nyárádkarácsony va fi un sat omogen de romi.

În satul Crăciuneşti/Nyárádkarácsony s-a putut constata că, după 1990, datorită modificării condiţiilor economice, comunităţile tradiţionale de romi au găsit noi alternative şi s-au orientat către economia de piaţă. Talentul lor deosebit pentru tratative, bunele lor cunoştinţe despre piaţă şi existenţa unei vaste reţele de relaţii le-au facilitat accesul în domeniul comercial. Formele tradiţionale de realizare a cîştigurilor au fost modificate după posibilităţile sezoniere şi în funcţie de cererile pieţii, sau înlocuite cu altele.

Dintre caracteristicile marcante ale comunităţilor tradiţionale de romi fac parte păstrarea structurii marii familii tradiţionale, solidaritatea de grup şi puternica lor conştiinţă de sine, precum şi orientarea strictă după normele şi sistemul de valori tradiţional. În aceste comunităţi de romi există o repartiţie diferenţiată a sarcinilor şi a rolurilor în familie, care se aplică atît în activităţile cotidiene, cît şi în activităţile economice.

În paralel cu consolidarea poziţiei lor economice (ca meşteşugari apreciaţi şi comercianţi respectaţi), se poate observa o tendinţă mai pregnantă, direcţionată înspre exteriorul comunităţii, de acomodare la modul de viaţă al clasei mijlocii: se pune un accent deosebit pe construcţia de case, respectiv pe condiţiile de locuit — dotarea cu telefon, televizor, încălzire centrală cu gaze, instalaţii de apă curentă — precum şi pe achiziţionarea unui autoturism. În plus, membrii comunităţilor tradiţionale de romi insistă pentru înscrierea copiilor lor într-o şcoală elementară, unde să absolve cel puţin cinci sau şase clase.

În discuţiile purtate cu diferite familii de romi s-a pus şi problema dacă există tendinţe de solidarizare cu romii marginalizaţi, pauperizaţi sau, eventual, de sprijinire a acestora. A rezultat în mod clar că situaţia economică stabilă şi, mai ales, structura stabilă a grupelor, este opusă oricărei solidarizări. Din punctul de vedere al comunităţilor tradiţionale, acei romi care au abandonat de mult sistemele de norme şi valori tradiţionale, şi trăiesc la marginea satelor şi oraşelor, nu mai fac parte din comunitate şi nu se doreşte stabilirea de relaţii cu ei. Comunităţile stabile, tradiţionale, se consideră pe sine ca o grupare elitară şi sînt mîndre că au făcut „carieră” în calitate de romi. Modul de viaţă al romilor pauperizaţi este condamnat de aceste comunităţi şi considerat ca „înapoiat”, accentuîndu-se delimitarea clară faţă de aceştia.

1.2.1.2. Romi supuşi tendinţelor de marginalizare

Cartierele Rovinari/Ady-negyed şi Valea Rece/Hidegvölgy

În domeniul economiei, România mai suferă şi astăzi urmările catastrofale ale politicii regimului ceauşist, politică care pînă acum încă nu a fost reformată decît parţial. Pentru majoritatea romilor, reformele economice introduse pînă în prezent au dus la o înrăutăţire a situaţiei lor din acest punct de vedere. În raportul OIM din 1991 se arată că „în contextul unei reorientări economice generale” mai ales „comunităţile de romi neintegrate social, respectiv membrii acestora, sînt în pericol să-şi piardă primii locurile lor de muncă şi în consecinţă să fie şi mai marginalizaţi”⁶. Această tendinţă de marginalizare nu afectează totalitatea populaţiei de romi, ci numai acea majoritate care este cuprinsă în clasa defavorizată.

În mod simbolic, această situaţie se poate reprezenta pe baza modului lor de a locui. Cartiere periferice de romi la sate şi oraşe există în toată România; ca exemple de caz au fost alese cartierele Rovinari/Ady-negyed şi Valea Rece/Hidegvölgy de la marginea oraşului Tîrgu-Mureş.

Cartierul Rovinari a fost construit în anii ’70, în contextul industrializării forţate a oraşului Tîrgu-Mureş, pentru forţa de muncă importată. De la mijlocul anilor ’80 aici trăiesc în majoritate romi.

Cartierul de romi Valea Rece/Hidegvölgy există din secolul al XIX-lea. Casele, respectiv colibele din această colonie au fost construite de romii înşişi, folosind în general lut sau chirpici. În ultimii ani, aici s-au mutat şi numeroase familii din cartierul Rovinari.

Modul în care vechile norme şi relaţii şi-au pierdut valabilitatea se poate constata în ambele cartiere amintite mai sus. Aspectul cel mai marcant este sărăcia şi formele specifice de trai care decurg din aceasta (comportament, obiceiuri, etc.). Acestea diferă atît de cele ale comunităţilor tradiţionale de romi, cît şi de cele ale societăţii majoritare.

Modul de viaţă rezultat din sărăcie are următoarele caracteristici: lupta continuă pentru supravieţuire, lipsa de calificare profesională, venituri reduse, schimbări continue ale ocupaţiei, utilizarea de obiecte de uz casnic şi de îmbrăcăminte uzate şi numărul mare de copii (în medie trei pînă la zece copii de familie). De sărăcie se leagă şi următoarele fenomene psihice: orientarea exclusivă către prezentul imediat, disponibilitate redusă pentru a face planuri de viitor, sentimentul de resemnare ş.a. Posibilităţile de a crea perspective propriilor copii sînt reduse, respectiv inexistente. Deoarece aceste trăsături de bază şi forme de manifestare de multe ori nu corespund cu normele de comportare ale populaţiei medii, faţă de aceştia apar mult prea repede mecanisme de izolare şi de sancţionare a lor. Totuşi, în condiţiile socio-economice existente, aceste trăsături de bază şi de comportament se dovedesc a fi singurele raţionale şi utile.

Sociologul maghiar István Kemény a subliniat în cercetările sale inexistenţa unei „culturi sau subculturi a romilor”, ci existenţa de fapt a unei „subculturi a celor defavorizaţi”, de care aparţine o mare parte a diferitor grupuri de romi⁷. Această constatare este valabilă şi în condiţiile existente în România. Din punct de vedere sociologic, sărăcia este o rezultantă a fenomenelor socio-economice şi a mecanismelor de izolare care decurg din acestea (şi care se aplică de fapt tuturor domeniilor vieţii). „Subcultura sărăciei” este o reacţie la condiţiile socio-economice date, adică o strategie de supravieţuire. Dacă se doreşte o înţelegere a „subculturii celor defavorizaţi”, este nevoie de o perspectivă globală. În consecinţă, nu trebuie analizată separat structura internă a subculturii şi nu trebuie trase concluzii pe baza obiceiurilor, comportamentului şi a modului de gîndire revelate, ci trebuie studiat mediul social în care ia naştere şi se păstrează sărăcia, precum şi condiţiile economice obiective. Numai astfel se va putea constata că modul de viaţă al celor defavorizaţi (subcultura) posedă o structură care, faţă de condiţiile date, este raţională şi le asigură celor în cauză un minim de prestigiu, satisfacţie şi siguranţă în mediul în care trăiesc, făcîndu-le astfel viaţa mai suportabilă.

Ceea ce se poate remarca uşor în aceste cartiere este numărul mare de şomeri, cu mult peste media generală. Această situaţie se datorează, pe de o parte, atitudinii ostile faţă de romi a patronilor, iar pe de altă parte, nivelului mizerabil de educaţie şi pregătire profesională a romilor înşişi. Cel puţin parţial, acestea reprezintă consecinţele unei politici greşite de integrare şi de utilizare a forţei de muncă a romilor dusă de guvernul socialist în perioada 1945-1989. Preocupările pentru integrare erau limitate la piaţa forţei de muncă şi se concentrau mai ales asupra nivelurilor inferioare de calificare, fără a oferi şanse pentru o pregătire mai bună, respectiv pentru avansare pe scara socială. Romii erau menţinuţi pe treapta de salarizare minimă, în calitate de muncitori necalificaţi sau auxiliari. Nivelul veniturilor, domeniile de activitate precum şi statutul lor social demonstrează faptul că le erau alocate doar unele nişe periferice de pe piaţa statală a forţei de muncă. Domeniile tipice de activitate erau construcţiile, construcţia de drumuri, curăţenia străzilor şi a clădirilor, precum şi activităţi ajutătoare în industrie. În cîteva domenii se poate observa tendinţa de a clasifica unele activităţi ca specifice romilor: aproape întotdeauna este vorba de activităţi pe care restul muncitorilor fie nu vrea să le execute, fie solicită efort fizic mărit sau sînt dăunătoare sănătăţii şi, în plus, sînt prost remunerate şi nu prezintă posibilităţi de avansare.

Locuri de muncă din această categorie, care şi în viitor vor fi ocupate de romi, sînt ridicarea deşeurilor menajere, curăţirea străzilor şi clădirilor precum şi încărcarea-descărcarea.

Prin închiderea, respectiv restructurarea unor întreprinderi şi complexe industriale nerentabile după 1990, şi-au pierdut locurile de muncă în primul rînd muncitorii necalificaţi şi auxiliari, printre ei o mare parte din romii din cartierele periferice ale oraşului Tîrgu-Mureş. În ultimii 2-4 ani s-a înregistrat o creştere rapidă a şomajului la locuitorii cartierului de romi Rovinari. Consecinţa imediată a fost incapacitatea lor de plată, astfel încît multe familii nu au mai fost în stare să-şi plătească nici chiria, nici consumurile de energie electrică, gaz şi apă, în momentul de faţă furnizarea acestora fiind oprită în multe apartamente. Datoriile lor (chirie, gaz şi energie electrică) sînt şi ele deosebit de mari. Multe familii au primit deja din partea primăriei somaţii de evacuare, în acest fel consolidîndu-se statutul lor de „rezidenţi ilegali”.

Nu există date statistice riguroase despre şomajul în rîndurile romilor, pe de o parte deoarece statisticile oficiale nu iau în considerare criteriul etnic, pe de altă parte deoarece mulţi romi — în lipsa unor documente cum ar fi cartea de muncă sau cele certificînd domiciliul stabil — nu se pot înregistra ca şomeri sau ca solicitanţi de locuri de muncă.

Conform datelor statisticii oficiale⁸, numărul „şomerilor înregistraţi” în judeţul Mureş era în octombrie 1995 de 37.623 persoane. Dintre aceştia, 6.201 de persoane primeau ajutor de şomaj, 14.881 de persoane primeau alocaţie de sprijin şi 16.541 de persoane nici un fel de sprijin (deoarece nu îndeplineau condiţiile stipulate de Legea nr. 1/1991 pentru asigurarea socială a şomerilor). Rata şomajului în judeţul Mureş era în 1991 de 2,2%, în 1992 de 7,3%, iar între 1993 şi 1995 a crescut pînă la 12-14%. Prognozele stabilesc că „3/4 din şomeri vor proveni şi în viitor din Tîrgu-Mureş, Sighişoara şi Reghin” iar „grupurile cele mai afectate vor fi şi în continuare femeile, persoanele sub 30 de ani precum şi muncitorii simpli”. Trecerea sub tăcere în datele de mai sus a şomajului acut din rîndurile romilor vorbeşte de la sine. Pe de altă parte, tabuizarea pauperizării majorităţii romilor, condiţionată economic, lasă din nou spaţiu liber pentru consolidarea unor prejudecăţi (cum că ei ar fi „leneşi”, „asociali” şi „necivilizaţi”).

Modalităţile şi condiţiile actuale pentru asigurarea socială a şomerilor⁹, precum şi noua lege pentru ajutorul social¹⁰ sînt neliniştitoare, deoarece pentru o parte a romilor (de ex. cei din cartierele Rovinari şi Valea Rece) acestea nu sînt de nici un folos – ei pur şi simplu nu pot apela la ele.

Ajutorul de şomaj, în valoare de 55-60% din ultimul salariu, se acordă pentru o perioadă de 270 de zile calendaristice. După aceasta mai există alocaţia de sprijin, în valoare de 40% din ultimul salariu, pentru o perioadă de 18 luni. Începînd cu 1 septembrie 1995, există posibilitatea ca după această perioadă, respectiv în cazul unul venit foarte redus, să se solicite un ajutor social.

Pentru înregistrarea ca şomer este nevoie de următoarele acte¹¹: solicitare pentru repartizarea unui loc de muncă; buletin de identitate cu viza de domiciliu; certificat medical; certificate de şcolarizare şi calificare (originale şi cópii); adeverinţă din partea administraţiilor locale, care să certifice lipsa proprietăţii unui teren; dovadă eliberată de oficiul financiar, care să certifice lipsa de venituri proprii; o declaraţie pe răspundere proprie că nu există nici o relaţie de muncă; cartea de muncă şi adeverinţa ultimului salariu brut de la ultimul loc se muncă, ş.a.m.d.

Abstracţie făcînd că locuitorii acestor colonii nu au cunoştinţe şi experienţă în contactul cu procesele birocratice (cum şi de unde trebuie solicitate actele, de ce este nevoie pentru a le obţine) şi au serioase dificultăţi în completarea sau elaborarea unor cereri, „domiciliul lor ilegal”, respectiv datoriile lor (chirie, energie electrică, gaz) le blochează a priori posibilitatea de a prezenta documentele şi dovezile necesare pentru obţinerea vreunui sprijin.

Deoarece majoritatea lor au efectuat doar lucrări ajutătoare, mereu în alt loc, le lipseşte cartea de muncă necesară pentru înregistrarea ca şomeri. Dacă aceasta nu există şi nu este confirmabilă, în caz de boală, ei nu au nici dreptul la medicamente gratuite sau compensate.

Chiar şi pentru asistenţa medicală gratuită a săracilor (cu venituri mici, sau lipsiţi de venituri) este nevoie de o dovadă de sărăcie eliberată de consiliul local — dar numai dacă există înregistrarea ca şomer sau ca solicitant de ajutor social. În consecinţă, mulţi romi sînt excluşi din sistemul legal de asistenţă medicală. Atît condiţiile catastrofale de locuit (lipsa apei calde şi a încălzirii, conducînd la degradarea locuinţelor), cît şi asistenţa medicală deficitară duc la răspîndirea de boli cum ar fi reumatismul, astmul bronşic şi tuberculoza.

În scopul reducerii şomajului, începînd din anul 1991, statul a iniţiat şi efectuat cursuri de calificare şi recalificare a şomerilor. Aceste cursuri (oferite pînă în prezent la aproximativ 1.000 de şomeri pe an) se orientează după necesităţile pieţei forţei de muncă: în primul rînd se formează şi califică şomeri în domeniul utilizării computerelor, a contabilităţii în sistemele de prelucrare electronică a datelor, ca zidari, instalatori, personal de birou etc. Asemenea „programe de reintegrare” nici nu intră în discuţie pentru romii din coloniile periferice.

În cursul diferitor interviuri s-a ridicat problema în ce măsură există posibilitatea intrării romilor în sectorul particular, acesta fiind pe cale să se dezvolte. Elementele de bază pentru înfiinţarea unei întreprinderi particulare sînt capitalul iniţial, know-how-ul şi cunoştiinţele de marketing. Această categorie a populaţiei nu dispune de asemenea premise.

Ministerul Muncii prevede măsuri de reducere a şomajului, ca de exemplu prin acordarea de credite în condiţii avantajoase şomerilor care doresc să înfiinţeze întreprinderi productive sau întreprinderilor mici şi mijlocii care angajează cel puţin 50% din personalul lor din rîndurile şomerilor. Nu constituie nici un secret că romii vor profita cel mai puţin de pe urma unor asemenea măsuri. Şansele obţinerii unui loc de muncă rămîn în continuare minime, iar pentru a-şi hrăni familiile, le rămîne doar fie drumul înspre economia ilicită, caracterizată de atributele ilegalităţii şi criminalităţii, fie preluarea unor munci auxiliare sau sezoniere, mereu schimbătoare, care nu asigură nici o protecţie socială. Mulţi dintre ei trăiesc de la mînă la gură, în adevăratul sens al cuvîntului.

Consecinţele evoluţiei observate sînt mai mult decît îngrijorătoare. Majoritatea romilor va fi în continuare disponibilă ca o forţă de muncă necalificată şi neşcolarizată. În viitor, integrarea lor în muncă va deveni şi mai dificilă, deoarece ca urmare a modernizării şi restructurării continue a economiei, va creşte mai ales cererea pentru forţa de muncă calificată. Diferenţierea socială, culturală şi de pregătire dintre această parte a populaţiei de romi şi populaţia majoritară se va accentua. Contradicţia dintre aşteptările nutrite faţă de noua ordine socială, implicînd şi speranţa ameliorării situaţiei sociale proprii, şi situaţia de fapt — înrăutăţirea condiţiilor de viaţă — devine tot mai pregnantă. Prăpastia dintre romii pauperizaţi şi restul populaţiei devine tot mai adîncă şi mai greu de înlăturat.

Generaţia următoare va avea un nivel de educaţie şi pregătire mult mai redus decît cea actuală şi va porni în viaţă sub auspicii şi mai proaste. Lipsa de locuri de muncă va produce şi în continuare tot sărăcie. Pînă în momentul de faţă, există puţine semnale din partea guvernului care să demonstreze dorinţa acestuia de a îmbunătăţi situaţia catastrofală existentă prin măsuri educative sau printr-o politică adecvată pe piaţa forţei de muncă. Pe de o parte, nu se încearcă realizarea unor modele experimentale din lipsă de mijloace financiare, iar pe de altă parte, cooperarea direcţionată şi fundamentală este împiedicată de lipsa de solidaritate dintre diferitele organizaţii ale romilor.

1.2.2. Situaţia educaţională

1.2.2.1. Situaţia şcolară din judeţul Mureş

Oficiul de statistică din Tîrgu-Mureş a comunicat următoarele date referitoare la structura de vîrstă şi situaţia educaţională a romilor din judeţul Mureş:

Structura de vîrstă

Vîrsta Nr. persoane Vîrsta Nr. persoane

0-4 5.362 40-44 1.601

5-9 4.380 45-49 1.179

10-14 4.040 50-54 1.122

15-19 4.134 55-59 1.037

20-24 3.393 60-64 768

25-29 2.102 65-69 504

30-34 2.147 70-74 291

35-39 2.078 75 şi peste 260

Faţă de raportul procentual înregistrat pe totalul populaţiei, procentajul copiilor şi al persoanelor sub 30 de ani este sensibil mai mare. Vîrsta medie la nivelul ţării este de 35,85 ani, în timp ce la populaţia de romi aceasta este de numai 21,65. Dacă, raportat la totalul populaţiei, numărul persoanelor peste 60 de ani reprezintă 17,4%, la romi această cifră nu este decît de 5,2%.

Structura educaţională

Copii romi în şcolile elementare, clasele I-IV 9.325

clasele V-VIII 6.906

în licee, clasele IX-XIII 401

în şcolile profesionale 1.300

în colegii 22

Romi care au absolvit o şcoală superioară 17

Romi fără nici o pregătire şcolară 5.058

Inventarierea situaţiei locale, precum şi evaluarea interviurilor efectuate, relevă deficienţele de educaţie la romi, dar trebuie făcută o diferenţiere. Comunităţile tradiţionale de romi au acceptat necesitatea pregătirii copiilor lor la o şcoală generală. Membrii acestor comunităţi dispun şi de mijloacele materiale pentru asigurarea acestei pregătiri. În comuna Crăciuneşti/Nyárádkarácsony, aproape toţi copiii romi frecventează şcoala, chiar dacă de regulă fetele părăsesc şcoala după clasa a IV-a, iar băieţii după clasele VI-VIII. În ce priveşte frecvenţa, la băieţi aceasta este neregulată, cu mai multe absenţe, deoarece aceştia îşi acompaniază taţii în drumurile lor legate de activitatea comercială. Pregătirea fetelor pentru măritiş şi pentru a deveni mame începe de timpuriu, cam de la vîrsta de 11 ani, în timp ce băieţii calcă în general pe urmele taţilor şi se pregătesc să devină meseriaşi sau comercianţi. La şcoala elementară din Crăciuneşti, cu ocazia vizitării acesteia, s-a putut vedea că dimineaţa au loc cursurile secţiei maghiare, clasele I-IV. Compoziţia etnică a acestor clase arată că aici există 1/3 pînă la 2/3 copii romi. După masă au loc cursurile secţiei române şi ale clasei omogene de romi. Secţia română constă dintr-o aşa-zisă clasă simultană, la care participă împreună în total 20 de copii romi, elevi de clasa I, III şi IV. În clasa omogenă de romi (clasa I) nu sînt înscrişi decît 9 copii, din care doar 3-4 copii frecventează regulat cursurile.

În comuna Gorneşti/Gernyeszeg, unde trăiesc familii de romi integrate, frecvenţa la cursuri este regulată, iar părinţii copiilor insistă ca aceştia să obţină, după absolvirea şcolii generale, o pregătire profesională corespunzătoare.

Pregătirea şcolară deficitară se constată mai ales la romii pauperizaţi şi marginalizaţi, şi nu se întrevăd, pe termen mediu sau lung, indicii de schimbare a acestei situaţii. Factorii care contribuie la pregătirea şcolară mizerabilă sînt complecşi şi vor fi prezentaţi în cele ce urmează numai schiţat şi pe bază de exemple:

Exemplul Şcolii generale nr. 12 din Tg. Mureş, din strada Libertăţii

Şcolarizarea copiilor se efectuează de regulă în cartierul unde aceştia domiciliază şi sînt înregistraţi. În conformitate cu acest principiu, o parte a copiilor romi din cartierul Rovinari ar trebui să fie şcolarizaţi la Şcoala generală nr. 13, dar din cauza reţinerilor manifestate de personalul didactic şi de părinţi, toţi copiii romi din acest cartier au fost îndrumaţi la Şcoala generală nr. 12. Aceasta cuprinde aproximativ 500 de copii, din care 2/3 sînt romi. Ei se găsesc atît în secţia română, cît şi în secţia maghiară.

În anul şcolar 1995/96 aici a luat fiinţă o clasă omogenă de copii romi (clasa I), cu o învăţătoare romă. Din cei 15 copii înscrişi, aproximativ 10 frecventează regulat cursurile, care au loc între orele 12-16. Limba de predare este româna, iar o oră pe zi se predă în limba romanes.

Legea învăţămîntului din România¹² prevede că pentru copiii care, din diferite motive, nu au putut absolvi o şcoală elementară pînă la împlinirea vîrstei de 14 ani, se vor organiza „clase de recuperare”. În momentul de faţă, în judeţul Mureş există în general numai „clase de recuperare” pentru copiii romi. În cadrul Şcolii generale nr. 12 funcţionează din anul şcolar 1993/94 o „clasă de recuperare-romi”, în care au fost înscrişi 18 copii în vîrstă de 8-14 ani. În această clasă specială, copii de diferite vîrste au posibilitatea ca în termen de patru ani să poată absolvi o şcoală elementară. Din cei 18 elevi înscrişi iniţial, 14 tocmai au început clasa a IV-a.

Din interviurile efectuate cu directorul adjunct al şcolii, învăţătoarea romă şi cea a „clasei de recuperare”, precum şi cu copiii prezenţi, se desprind următoarele problematici şi dificultăţi:

a) Dificultăţi materiale

Multe familii de romi nu conştientizează interdependenţa educaţiei instituţionalizate (grădiniţă şi şcoală) cu problemele existenţei de zi cu zi, cu lupta cotidiană pentru supravieţuire. Lipsurile materiale sînt enorme, copiii numai cu greu pot fi hrăniţi şi îmbrăcaţi corespunzător, în funcţie de condiţiile meteorologice.

Cei 11 copii din clasa omogenă de romi intervievaţi provin din familii care cuprind trei pînă la nouă copii sub 15 ani, iar singurul venit este cel al tatălui. Acest venit nu este suficient nici pentru ridicarea nivelului de trai, nici pentru mutarea în alt cartier sau pentru procurarea unei locuinţe acceptabile, nici pentru şcolarizarea copiilor, ci abia dacă le asigură supravieţuirea. Cinci dintre copiii chestionaţi au vîrsta prescrisă pentru şcolarizare (6-7 ani), restul de şase copii au 8-12 ani şi motivează tîrzia lor înscriere la şcoală cu diferite probleme familiale. Datorită situaţiei materiale precare, aceşti copii nu sînt îmbrăcaţi şi echipaţi corespunzător, mulţi sînt subnutriţi şi vin flămînzi la şcoală.

În clasele mixte române şi maghiare, unii dintre copiii romi sînt evitaţi de colegii lor, de exemplu din pricina hainelor lor jerpelite sau aspectului lor neîngrijit. Deoarece copiii romi reacţionează în felul lor specific la ironiile şi batjocura celorlalţi copii, ei ajung în conflict cu personalul didactic. Presiunea psihică care derivă din situaţia şcolară, ca şi stigmatizarea cotidiană din afara şcolii reduc motivaţia pentru învăţătură. Rezultatul este un număr mare de repetenţi, care în final părăsesc şcoala cu cunoştinţe insuficient însuşite (conform Legii învăţămîntului, frecventarea şcolii este obligatorie doar pînă la vîrsta de 16 ani) sau sînt mutaţi în şcoli ajutătoare.

b) Dificultăţi lingvistice

Dificultăţile lingvistice ale copiilor romi nu sînt legate exclusiv de cunoaşterea insuficientă a limbii române sau maghiare, ci trebuie considerate şi ca un efect al situaţiei lor sociale. Este un fapt recunoscut că folosirea limbii se transmite copiilor în mod diferit, funcţie de pătura socială din care provin. În şcoală se utilizează în general limbajul clasei de mijloc, motiv pentru care copiii de muncitori şi, în special, de romi, pornesc de la început cu un handicap. Copiii romi nu cunosc o serie de noţiuni abstracte şi nici denumirea unor obiecte care nu există în mediul în care trăiesc.

Aceste dificultăţi iniţiale s-ar putea înlătura printr-o educaţie preşcolară (grădiniţă), dar accesul copiilor romi în acestea este mărginit, pe de o parte datorită mijloacelor materiale reduse ale familiilor lor, pe de altă parte datorită existenţei barierelor create de prejudecăţile faţă de romii pauperizaţi şi marginalizaţi. Nici un copil din coloniile periferice ale oraşului Tîrgu-Mureş nu a urmat programul vreunei grădiniţe.

Una din soluţii ar fi utilizarea de învăţători romi, care cunosc situaţia socială a acestor copii. Primii învăţători romi pregătiţi în judeţul Mureş şi-au început activitatea în anul şcolar 1995/96 la nou createle clase omogene de romi (vezi cap. 1.2.2.2.). Stimularea pregătirii de învăţători romi ar putea duce, pe termen lung, la ameliorarea aceste situaţii.

c) Absurdităţi administrative

În România, absolvirea de 8 clase primare este obligatorie, dar există multe căi pentru ocolirea acestei obligaţii.

Tendinţele multor părinţi de a eluda această obligaţie sînt de multe ori, chiar şi neintenţionat, facilitate de învăţători, inspectorate şcolare şi medici. Părinţii se adresează acestora şi invocă diferite motive pentru a obţine scutirea copiilor de şcolarizarea obligatorie. Structura de vîrstă a nou înfiinţatelor clase omogene de romi din Şcoala generală nr. 12 din Tîrgu-Mureş şi Şcoala elementară din Crăciuneşti demostrează că mai mult de jumătate din copii împliniseră de acum 2-5 ani vîrsta necesară înscrierii la şcoală.

Un alt drum care ocoleşte şcoala elementară este dirijarea copiilor către aşa-zisele şcoli ajutătoare. În acestea se regăseşte o parte a copiilor romi, care au fost transferaţi aici datorită comportării proaste sau deoarece deranjau procesul de învăţămînt.

Exemplul Casei de copii cu şcoală ajutătoare din Tîrgu-Mureş, strada Mărăşti nr. 8.

În Tîrgu-Mureş există două „şcoli ajutătoare” (o casă de copii cu şcoală ajutătoare, precum şi o şcoală ajutătoare) care corespund cu aşa-zisele „şcoli speciale cu pedagogie terapeutică”. Conform Legii învăţămîntului, aceste şcoli sînt destinate pentru „preşcolari şi şcolari cu deficienţe mentale, fizice, senzoriale, socio-afective, precum şi de comportament şi vorbire”¹³. Decizia de îndrumare spre aceste şcoli aparţinea pînă nu demult unei comisii, constînd din psihologi, medici pediatri şi cadre didactice din cadrul „Laboratorului de sănătate mentală”. După intrarea în vigoare a noii Legi a învăţămîntului, această decizie intră în competenţa unei „Comisii de expertiză” din cadrul Inspectoratului şcolar. Această deplasare a competenţelor nu modifică însă cu nimic procesul decizional propriu-zis.

În „Casa de copii cu şcoală ajutătoare”, pe lîngă copii cu handicap fizic sau psihic se găsesc şi aşa-zişi „copii cu deficienţe de comportament” (copii răi), precum şi orfani. Decizia de încadrare a copiilor orfani în casele de copii cu şcoli ajutătoare aparţine Comisiei pentru ocrotirea minorilor, din subordinea Prefecturii¹⁴. Se poate presupune că o parte din copiii orfani ar putea frecventa cursurile unei şcoli elementare normale.

În cursul discuţiilor s-a pus problema în ce măsură este realistă propunerea de reîncadrare în şcoli elementare normale a cîtorva copii, care nu prezintă handicap fizic sau mental. Din cele relatate de directorul „Casei de copii cu şcoală ajutătoare”, au existat cazuri în care copii ale căror performanţe au depăşit aşteptările, au fost transferaţi într-o şcoală elementară după absolvirea clasei I sau a II-a. Reorientarea către o şcoală normală nu este posibilă decît în primele două clase; în realitate, numărul copiilor transferaţi dintr-o şcoală ajutătoare într-una normală este minim.

După absolvirea clasei a VIII-a la şcoala ajutătoare, elevii au atins nivelul clasei a IV-a, adică ştiu să scrie şi să citească. Şcoala încearcă să obţină pentru aceşti copii cel puţin un loc de ucenic, lucru dificil în condiţiile în care numărul de locuri de acest fel este foarte redus.

La „Casa de copii cu şcoală ajutătoare” din Tîrgu-Mureş au fost înscrişi în anul şcolar 1995/96 un număr de 422 de copii: 61 elevi externi, pe care părinţii îi aduc dimineaţa la şcoală şi îi iau după-masa acasă; 196 elevi interni, care locuiesc în cămin în timpul anului şcolar, şi 165 de copii orfani. Din cei 422 de elevi, conform informaţiilor furnizate de director cam 60% sînt romi, 20% români şi 20% maghiari. Este demn de remarcat faptul că în „Casa de copii cu şcoală ajutătoare” vizitată, condiţiile — hrana regulată, cazarea şi îmbrăcămintea — sînt mult mai bune decît în casa părintească sau, respectiv, în colonia de romi.

Politica educaţională demonstrează în practică unele fenomene îngrijorătoare. Sistemul şcolar, privit în ansamblu, se dovedeşte incapabil să reducă efectele situaţiei sociale, care, la rîndul ei, influenţează educaţia şcolară. Rămînerile în urmă constatate în dezvoltarea cognitivă a copiilor romi, care provin atît din dificultăţile lingvistice, cît şi din situaţia lor socio-culturală defavorabilă, sînt echivalate atît la înscrierea în şcoală, cît şi în timpul şcolarizării cu o „incapacitate intelectuală”. Drept urmare, un mare procentaj de copii romi sînt îndreptaţi spre şcolile ajutătoare, create de fapt pentru copii cu handicap fizic sau mental. Fatal este că copiii romi (dar şi copiii români sau maghiari, provenind din familii defavorizate din punct de vedere socio-cultural), care la înscrierea în şcoală nu erau handicapaţi mental, datorită faptului că în aceste şcoli ajutătoare sînt subsolicitaţi, la absolvire părăsesc şcoala cu o pregătire precară şi, în consecinţă, au şanse reduse de integrare într-o viaţă activă.

Tendinţa din sectorul educaţional face ca tot mai puţini copii romi să absolve şcoala elementară şi să aibă acces la o pregătire profesională. Marea majoritate a copiilor romi se va regăsi şi în viitor în „clasele de recuperare”, „clasele omogene de romi” şi în şcolile ajutătoare. La absolvire, aceştia — în cel mai bun caz — abia vor şti să scrie şi să citească, iar accesul la o pregătire superioară sau profesională este realizabil doar pentru foarte puţini dintre ei.

Posibilitatea de a recupera deficienţele iniţiale (deci rămînerile în urmă care provin din diferenţele culturale, sociale şi etnice) în cadrul „claselor de recuperare”, „claselor omogene de romi” şi în şcolile ajutătoare, şi de a trece eventual într-o şcoală normală, este practic inexistentă. Pe de o parte, cerinţele din aceste clase sînt prea reduse pentru a oferi o şansă pentru această trecere, iar pe de altă parte, învăţătorii sînt de regulă suprasolicitaţi şi insuficient pregătiţi pentru a răspunde necesităţilor reale şi pentru recuperarea deficienţelor iniţiale ale copiilor romi. În plus, dotarea materială aferentă acestor clase şi şcoli este semnificativ mai slabă decît cea a şcolilor normale. Cu toate că în „clasele omogene de romi” este prevăzută o oră pe zi pentru predarea în limba romanes, nu există material didactic adecvat acestei activităţi, cum ar fi de exemplu un abecedar în limba romanes.

Impasul în care se găseşte politica educaţională pentru majoritatea romilor nu a fost, pînă în momentul de faţă, nici sesizat şi nici tratat tematic de către societatea majoritară. Chiar şi din partea organizaţiilor de romi lipseşte iniţiativa discutării acestei probleme, ca şi un plan de acţiune pentru găsirea de soluţii posibile.

1.2.2.2. Formarea învăţătorilor romi

Pînă în 1989, învăţămîntul în limba maternă a romilor nu era prevăzut la nici un nivel educaţional: nu existau nici grădiniţe, nici şcoli în care să se predea limba romanes. În contrast cu „minorităţile recunoscute” (germană, maghiară, ucraineană etc.), nu era preconizată pregătirea de educatori sau învăţători pentru minoritatea romilor.

După 1990, cîteva dintre nou înfiinţatele organizaţii ale romilor s-au mobilizat în vederea organizării predării limbii romanes pentru copiii romi din şcolile româneşti, respectiv din secţiile române ale şcolilor elementare. Deoarece nu existau suficienţi învăţători romi calificaţi, s-a acţionat în primul rînd pentru crearea de clase în vederea formării de astfel de cadre pentru învăţămîntul elementar. În anul şcolar 1990/91 s-au organizat cîte o astfel de clasă la Liceele Pedagogice din Tîrgu-Mureş, Bacău şi Bucureşti, unde s-au înscris în total 55 de tineri.¹⁵

Modelul experimental de la Liceul Pedagogic din Tîrgu-Mureş:

Pe baza unei aprobări a Ministerului Învăţămîntului din România, în septembrie 1990 a luat fiinţă o clasă de romi în cadrul Liceului Pedagogic (Liceul „Mihai Eminescu”) din Tîrgu-Mureş.

Aici s-au înscris şi au început cursurile pentru a deveni învăţători, un număr de 18 tineri romi. Durata studiilor a fost prevăzută să fie de 4 ani, plus un an de practică. În vara anului 1995, 15 tineri au absolvit cursurile.¹⁶ Opt dintre aceştia, care au reuşit la examenul de absolvire, au fost repartizaţi şi încadraţi cu funcţie de bază la şcoli elementare din diferite localităţi ale judeţului ca învăţători la clasele I-IV. Restul de şapte tinere, care nu au reuşit la examenul de absolvire, au primit un accept verbal din partea Inspectoratului şcolar, pe baza căruia au dreptul să funcţioneze ca învăţători la ciclul primar, dacă există 15 copii romi înscrişi, cu obligaţia de a recupera examenul de absolvire. Aceste tinere învăţătoare au recrutat, cu ajutorul organizaţiei Uniunea Romilor din judeţul Mureş, copii romi şi au înfiinţat astfel primele clase omogene de romi.¹⁷

Din punct de vedere formal, formarea învăţătorilor romi astfel iniţiată reprezintă un model pozitiv, fiind prima ocazie în care s-au pregătit cadre didactice din rîndul romilor pentru şcolile elementare. În plus, după cum a reieşit din discuţiile purtate cu aceştia, ei sînt foarte motivaţi şi convinşi că reprezintă un exemplu pentru grupul lor etnic. Pe lîngă consolidarea identităţii romilor obţinută astfel, este posibil ca pe această bază să demareze schimbări de perspectivă, care datorită efectului multiplicator pe care-l conţin ar putea produce în viitor schimbări pozitive în direcţia soluţionării acestei probleme.

La o analiză mai atentă a procesului formării învăţătorilor romi apar însă anumite contradicţii, neconcordanţe şi, respectiv, jumătăţi de măsură. În timp ce pentru primul an de pregătire, 1990/91, în clasele VII ale şcolilor generale din judeţ s-au făcut anunţuri referitoare la demararea acestei pregătiri, iar Uniunea Romilor din Judeţul Mureş s-a străduit să motiveze un număr relativ mare de tineri romi pentru a deveni învăţători, asemenea strategii de mobilizare nu s-au mai folosit în anii următori. Ca urmare, s-au înregistrat prea puţine — sau chiar deloc! — cereri de înscriere şi ca atare în acest moment nu mai are loc continuarea procesului de instruire. De aici rezultă că a fost vorba doar de un model, de un exemplu de vitrină, şi nu se tinde spre realizarea continuităţii procesului de formare a învăţătorilor romi.

Denumirea oficială a noilor învăţători este „cadre didactice pregătite pentru predarea în limba romanes”, de unde s-ar putea trage concluzia că procesul de învăţămînt se desfăşoară în limba romanes, iar în plus — aşa cum se procedează în alte secţii cu predarea în limba maternă — se mai învaţă şi limba română. Acestă concluzie este însă greşită, căci predarea are loc în limba română, şi numai o singură oră pe zi este rezervată învăţării limbii romanes!

Cu ocazia interviurilor efectuate cu noile învăţătoare de şcoală elementară s-a putut constata că 12 dintre acestea cunoşteau limba română şi cea romanes, iar trei dintre ele cunoşteau şi limba maghiară. Acest lucru se datorează faptului că pregătirea a avut loc în cadrul secţiei române a Liceului Pedagogic. Nu s-a putut stabili dacă, din principiu, cursurile de pregătire pentru învăţători romi s-au organizat numai în secţii române, deoarece Inspectorul general şcolar din Tîrgu-Mureş nu s-a arătat interesat să discute această problemă.

În clasele unde predau în prezent învăţătoarele rome, sînt înscrişi în majoritate copii romi care cunosc limba maghiară şi, parţial, limba romanes. Aceşti copii întîmpină dificultăţi considerabile, deoarece predarea are loc în limba română, limba romanes fiind învăţată doar o oră pe zi. În realitate, aceşti copii sînt confruntaţi de la început cu o limbă străină, ceea ce nu prea contribuie la uşurarea situaţiei lor şcolare în general.

Uimitor este faptul că, deşi atît conducerile şcolilor respective, cît şi reprezentanţii organizaţiilor de romi recunosc existenţa acestor dificultăţi, ei totodată le şi minimalizează susţinînd că, oricum, copiii trebuie să înveţe şi limba română pentru a se putea descurca pe piaţa forţei de muncă. Acest argument nu este valabil dacă luăm în considerare „dificultăţile iniţiale” ale copiilor romi. În plus, nu se ia în considerare faptul că în toate secţiile cu predare în limba maternă, limba română este materie obligatorie, deci şi în secţiile maghiare sau germane se învaţă limba română. Din argumentaţia utilizată se poate trage doar concluzia lipsei unui angajament total din partea celor în cauză.

În comuna Crăciuneşti/Nyárádkarácsony s-a constatat că părinţii erau puţin înclinaţi să-şi înscrie copiii în nou înfiinţata clasă omogenă de romi: doar 9 copii sînt înscrişi în aceasta, majoritatea celorlalţi copii frecventează secţia maghiară. Înfiinţarea clasei omogene nu s-a făcut pe baza unei necesităţi existente, ci pe bază de recrutare: noul învăţător rom fusese solicitat de preşedintele Uniunii Romilor din Judeţul Mureş şi inspectorul şcolar din Tîrgu-Mureş să colecteze cîteva semnături, pentru înfiinţarea unei clase, de la părinţii romi din Crăciuneşti. Astfel, cu nouă semnături obţinute s-a creat clasa de romi: trei copii au 6 ani, doi au 7 ani, alţi trei au 9 ani şi unul are 13 ani, aceasta reprezentînd structura de vîrstă a clasei I-a.

Conform informaţiilor primite din partea preşedintelui Uniunii Romilor din Judeţul Mureş, Csurkuly Sándor, 90% din romii din judeţul Mureş sînt vorbitori de limba maghiară; este şi mai greu de înţeles, de ce în această situaţie s-a promovat în mod prioritar pregătirea romilor vorbitori de limba română.

1.2.3. Prejudecăţi, intoleranţă şi discriminare socială

Ostilitatea crescîndă faţă de romi după 1990 reiese atît din consolidarea prejudecăţilor faţă de aceştia, cît şi din apariţia unor noi forme şi structuri discriminatorii. În acest sens se pot distinge patru nivele de discriminare:

a) Utilizarea forţei cuvîntului, adică prezentarea în mass-media de ştiri bazate pe prejudecăţi, cu scop de discreditare.

Reportajele tendenţioase care apar în mediile de informare, calificînd în mod generic romii drept „criminali” şi „necivilizaţi”, au permis unei părţi a populaţiei să-şi proiecteze asupra romilor toate nemulţumirile acumulate, timp de decenii (!), din cauza situaţiei insuportabile din societate şi economie. În acest mod, mass media a sprijinit răspîndirea concepţiei conform căreia creşterea criminalităţii şi, legată de aceasta, înrăutăţirea siguranţei publice ar fi în strînsă legătură cu „problema ţiganilor”. Romii sînt prezentaţi drept „rechinii pieţei negre” care vor să se îmbogăţească pe seama mizeriei populaţiei. Conform multor rapoarte, activităţile de comerţ sau meseriile romilor (cum ar fi comerţul cu cai, refolosirea materialelor uzate) sînt „activităţi neproductive” sau reprezintă „afaceri fără muncă” („bişniţă”¹⁸), în timp ce populaţia majoritară efectuează o „muncă cinstită”.

Mass media, şi în special televiziunea, contribuie la perpetuarea şi amplificarea rolului de ţap ispăşitor atribuit romilor. Majoritatea articolelor care se referă la romi sînt înţesate de descrieri umilitoare şi înjositoare¹⁹. Prin acest mod de prezentare unilateral, mediile sînt complice la acutizarea conflictelor. Transmiterea agresivităţii verbale duce la micşorarea pragului de inhibiţie faţă de utilizarea violenţelor fizice. Această relaţie dialectică stă la baza creşterii polarizării din societatea românească.

b) Discriminarea instituţională de către autorităţi, instituţii de stat sau controlate de stat, cum ar fi poliţia şi justiţia.

După cum o demonstrează violenţele de gen pogrom (vezi pct. 4), de multe ori poliţia şi justiţia refuză să acorde ajutor atunci cînd este nevoie. În cazul unora dintre excese, poliţia nu a intervenit, iar în alte cazuri autorităţile locale au fost chiar implicate. În nici unul din cazuri nu s-a iniţiat o procedură juridică contra celor răspunzători²⁰.

c) Violenţa particulară organizată

Din această categorie fac parte excesele minerilor din Bucureşti în iunie 1990. Minerii, chemaţi de regimul Iliescu la Bucureşti pentru a nimici demonstraţia pentru democraţie din Piaţa Universităţii, şi care au cutreierat cartierele romilor din Capitală maltratînd pe cine apucau. Acţiunea, iniţiată de putere, a fost declarată a fi o iniţiativă particulară a minerilor. Nici în cazul acestor excese, făptaşii nu au fost traşi la răspundere.

d) Violenţa particulară individuală

Aceasta are loc independent de instituţiile de stat sau organizaţiile cetăţeneşti, şi nu are motiv să se teamă de urmărirea justiţiei.

Campaniile înscenate sau tolerate de stat au redus pragul de inhibiţie al populaţiei. Începînd cu anul 1990, atacurile şi violenţele faţă de romi s-au amplificat. Aceştia au fost izgoniţi din satele lor, casele lor fiind incendiate şi bunurile lor distruse în întregime. În perioada ianuarie 1990 – iunie 1994 s-au înregistrat 30 de atacuri în 14 judeţe²¹. În majoritatea cazurilor era vorba de o mulţime revoltată de cîteva sute sau mii de oameni care voiau să răzbune presupusele fapte criminale ale unor romi izolaţi aplicînd linşajul. Cazul cel mai grav a avut loc în data de 20/21 septembrie 1993 în comuna Hădăreni (jud. Mureş).

În România s-a instaurat un climat care permite oricui să-i trateze pe romi ca şi cum nu ar avea drepturi egale cu restul populaţiei. Statul îşi declină răspunderea, referindu-se la existenţa drepturilor pentru minorităţi, dar nu este capabil să garanteze respectarea acestora, mai ales în ce priveşte romii. Între promisiunile retorice şi punerea acestora în practică se cască o prăpastie adîncă. Se pune întrebarea în ce măsură guvernul României poartă o parte din răspunderea pentru discriminarea socială a romilor. Chiar dacă nu există o discriminare şi urmărire clară din partea statului, tolerarea de către acesta a mecanismelor de discriminare pare să indice tranziţia de la discriminarea socială spre cea structurală.

1.2.4. Organizaţii politice

Organizaţiile politice ale romilor, nou înfinţate după 1990, nu dispun de o influenţă prea largă nici în cadrul comunităţilor de romi, nici la nivelul societăţii globale. Acest lucru se datorează în special marelui număr de organizaţii şi partide apărute, abundenţă care îngreunează articularea şi promovarea intereselor romilor faţă de societatea majoritară. În plus, mare parte a populaţiei romilor este caracterizată de prudenţă, dar şi de ignoranţă faţă de organizaţii şi partide în general. Eterogenitatea comunităţilor de romi este cea care stă la baza fenomenului de dispersare care le caracterizează. În acest sens, un rol important îl au atît conflictul dintre reprezentanţii „tradiţionalişti” şi cei „modernişti” ai romilor, cît şi aspiraţiile de putere ale unor personalităţi locale, care îşi legitimează pretenţiile pe baza identităţilor regionale sau ale comunităţilor. Din aceste motive, toate încercările de a crea o „organizaţie-umbrelă” sînt sortite eşecului.

Deocamdată, situaţia concurenţială dintre diferitele organizaţii şi partide ale romilor este mai puternică decît tendinţa lor de solidarizare. Totuşi, acest lucru se poate înţelege dacă se ia în considerare că în perioada 1945-1989 romii nu au avut nici reprezentanţi culturali, nici politici, şi cu atît mai puţin experienţă în strategiile politicii minoritare. Pînă nu se va crea o bază solidară, pînă ce sprijinul din partea instituţiilor statului, a partidelor de opoziţie²² şi a personalităţilor marcante va rămîne tot atît de redus ca şi pînă acum, aceste organizaţii nu vor reuşi să realizeze schimbările fundamentale atît de urgent necesare, în special în domeniul social, educaţional şi economic.

La Tîrgu-Mureş există partidul Uniunea Romilor din Judeţul Mureş precum şi fundaţiile Casrom şi Čhakra.

2. Elaborarea pe plan local a unor strategii de sensibilizare faţă de minoritatea romilor

2.1. Necesitatea acţiunii

Dilema romilor constă în faptul că, pe de o parte, nu există un stat în Europa care să-i sprijine (ei neavînd o „naţiune-mamă”), iar pe de altă parte, nu dispun de un „lobby” influent care să le reprezinte interesele. În lipsa „naţiunii-mamă”, sprijinul din partea organizaţiilor internaţionale devine deosebit de important: numai acestea (ONU, Consiliul Europei, ONG-uri) pot atrage atenţia asupra situaţiei romilor, să le prezinte necesităţile în diferite foruri şi să exercite presiuni asupra guvernului pentru ameliorarea situaţiei lor, respectiv să introducă în reglementările internaţionale prevederi sau recomandări specifice. Această „asigurare a spatelui” pozitivă nu absolvă însă organizaţiile romilor de obligaţia de a căuta soluţii proprii pentru problemele lor specifice, la nivel naţional sau regional. Nu se poate ignora necesitatea unirii, respectiv acţionării coordonate dintre organizaţiile romilor, precum şi cea a solidarizării din partea altor partide, care în Parlament să ia atitudine în mod deschis în favoarea solicitărilor romilor şi să elaboreze în programele lor strategii pentru rezolvarea acestora. În acest context, politica oficială a guvernului ar trebui să puncteze şi să pledeze pentru toleranţă şi înţelegere reciprocă: ar trebui să ia atitudine clară, în public, contra oricărei forme de discriminare şi să condamne explicit toate violenţele motivate rasist — dar ea este încă foarte departe de împlinirea acestor deziderate. În afară de aceste condiţii-cadru formale (care ar putea duce la crearea unui climat de acceptare şi toleranţă), sînt urgent necesare măsuri pe termen mediu şi lung care să ducă la ameliorarea situaţiei catastrofale existente în domeniul educaţiei şi pregătirii romilor. Soluţii adecvate nu se prea întrevăd, deoarece pe de o parte romii — după cum s-a mai amintit — nu au o „ţară-mamă” care să-i ajute şi să le promoveze interesele, iar pe de altă parte, spaţiul de manevră al guvernului este restrîns din cauza resurselor financiare reduse de care dispune statul.

Chiar dacă marginalizarea politică a romilor s-a înlăturat, măsurile pentru ameliorarea situaţiei lor socio-economice se dovedesc a fi mult mai dificil de luat. Dacă forţele politice continuă să ignore sau să minimalizeze importanţa acestui fenomen, şi nu elaborează strategii pentru soluţionarea sa, se poate conta pe apariţia de conflicte socio-etnice cu efecte negative la nivelul întregii societăţi.

Diversitatea centrelor de greutate ale problemelor precum şi ale pretenţiilor a reieşit clar cu ocazia deplasărilor efectuate în timpul cercetării. În discuţiile purtate atît cu persoane independente, cît şi cu reprezentanţi ai organizaţiilor romilor s-a cerut concretizarea strategiilor de acţiune preconizate. Pentru început, rezultatul a decepţionat, deoarece, deşi idei există, seriozitatea şi credibilitatea realizăriilor lor practice sînt îndoielnice. În plus, lipsa unui angajament total, direcţionat mai ales înspre schimbări formale şi nu structurale, reprezintă de asemenea o slăbiciune esenţială. Există totuşi şansa ca, prin continuarea schimbului reciproc de informaţii şi prin clarificarea în continuare a problemelor, să se găsească şi să se aplice soluţiile posibile.

2.2. Proiecte şi iniţiative posibile

Proiectele şi iniţiativele care vor fi enumerate în cele ce urmează decurg din lipsurile, contradicţiile şi situaţiile deficitare constatate. Ele trebuie considerate ca „recomandări de pornire” sau „idei iniţiale”. Reacţiile critice sau aprobative din partea celor implicaţi (romi, reprezentanţii acestora, NGO-uri din România) sînt aşteptate încă să apară. Din aceste discuţii s-ar putea naşte strategiile de acţiune necesare. Bineînţeles că prin proiecte şi iniţiative nu se va putea obţine o ameliorare generală a situaţiei, dar cel puţin se va putea găsi o şansă pentru schimbare şi se va putea elabora o perspectivă mai concretă.

2.2.1. În domeniul educaţiei şi pregătirii

Perspectivele de educare şi pregătire ale romilor marginalizaţi, pauperizaţi sînt îngrijorătoare. Multe familii de romi nu sînt capabile nici măcar să ofere copiilor lor posibilitatea de a frecventa o şcoală. Aceasta se datorează atît lipsei de resurse financiare (pentru îmbrăcăminte, materiale şcolare, hrană), cît şi motivaţiei reduse. Privind problema din unghiul de vedere occidental, aici ar fi domeniul de competenţă al asistenţilor sociali sau „streetworkers”, care să discute cu aceste familii. În România însă nu există deocamdată asistenţi sociali, astfel încît această sarcină ar trebui să revină organizaţiilor de romi.

Deoarece cele mai mari probleme rezidă în pregătirea preşcolară şi elementară a copiilor romi, prioritar ar trebui promovată formarea de educatoare şi învăţătoare rome, respectiv ameliorată pregătirea specifică a învăţătorilor care urmează să se ocupe cu copiii romi. În lipsa unor schimbări pozitive în aceste trepte de bază, inegalitatea generală de şanse, existentă în momentul de faţă, are puţine posibilităţi de îmbunătăţire.

Propuneri şi recomandări:

I. Instituirea de burse pentru formarea de educatoare din rîndul romilor

Ar trebui demarată încercarea de a atrage tinere rome în activitatea de formare a educatoarelor pentru grădiniţe. Pentru aceasta vor trebui parcurse urmăroarele etape:

— să se găsească fundaţiile sau organizaţiile care ar putea acorda sprijin material pentru această acţiune;

— să se determine modalităţile de selecţie a candidaţilor (deci să se stabilească criteriile după care se vor acorda bursele);

— să se asigure publicarea şi mediatizarea acţiunii.

II. Acordarea de burse pentru formarea de învăţători romi

Văzut în perspectivă, necesarul de învăţători romi este mare, motiv pentru care ar trebui sprijinită ideea de a crea un stimulent pentru atragerea candidaţilor la cursurile de pregătire prin acordarea de burse. Pe de o parte, părinţii au tot mai puţine posibilităţi de a asigura copiilor mijloacele pentru şcolarizare şi întreţinerea la internat, pe de altă parte atracţia pentru pregătirea de învăţători la ciclul primar scade mereu din cauza prestigiului social redus al unei asemenea funcţii, legat de nivelul scăzut al salariului şi de pregătirea sa profesională mai slabă. Etapele de parcurs ar fi următoarele:

— identificarea unor fundaţii sau organizaţii internaţionale de educaţie care ar fi capabile să acorde sprijin financiar;

— neapărat, obţinerea informaţiilor referitoare la posibilitatea organizării unei clase de pregătire şi la secţia maghiară a Liceului pedagogic;

— inventarierea la faţa locului a necesarului în viitor de învăţători romi, în special în cîteva comune selectate în acest scop (de ex. Crăciuneşti/Nyárádkarácsony, Băgaciu/Szászbogács, Sînpaul/Kerelőszentpál, Band/Mezőbánd);

— stabilirea valorii burselor şi a numărului de burse ce se va acorda anual — pe baza costurilor momentane pentru internat şi materiale şcolare; o bursă anuală (un elev/9 luni) ar avea următoarea structură:

internat (cazare şi hrană) 99 DM

material şcolar 50 DM

bursă anuală/elev 149 DM

— judecarea criteriilor de acordare a burselor (media notelor din concurs), procedeele de selecţie, compoziţia comisiei de selecţie, factorii de decizie;

— publicarea concursului şi anunţarea sa în şcolile generale din judeţul Mureş.

III. Iniţiative care ar putea fi luate în cadrul „Centrului Intercultural”

— Masă rotundă pe tema pregătirii învăţătorilor romi în judeţul Mureş.

Participanţi: reprezentanţi ai Inspectoratului şcolar judeţean, învăţătoare rome, directorii şcolilor generale în care funcţionează nou înfiinţatele clase de romi, reprezentanţi ai organizaţiilor de romi.

Scopuri: clarificarea necesarului de învăţători romi vorbitori de limba maghiară, precum şi a motivaţiei tinerilor romi de a urma o pregătire în această direcţie.

— Masă rotundă pe tema situaţiei generale a învăţămîntului în „clasele omogene de romi” şi în special a dotării lor (materiale didactice şi manuale de limba romanes).

Participanţi: învăţătoare rome, reprezentanţii organizaţiilor romilor şi ai Inspectoratului şcolar.

Scopuri: să se acorde nou instalatelor învăţătoare posibilitatea de a-şi prezenta experienţa, problemele şi necazurile şi să se elaboreze în comun propuneri pentru ameliorarea situaţiei acestei noi forme de învăţămînt. (În momentul cercetării, „clasele omogene de romi” erau deficitare din punctul de vedere al materialului didactic, iar pentru predarea limbii romanes nu existau nici manuale, nici materiale ajutătoare).

— Iniţierea unui schimb de experienţă între noile învăţătoare şi învăţătoarele care predau în clase mixte (ca de ex. învăţătoarele de la secţia maghiară a Şcolii elementare din Crăciuneşti/Nyárádkarácsony). Deoarece aceste noi învăţătoare se simt izolate în viaţa şcolară cotidiană şi au impresia că necazurile lor nu interesează pe nimeni, un schimb de experienţă ar putea produce eventual, ca efect secundar, o îmbunătăţire a imaginii lor publice (o creştere a prestigiului funcţiei lor) şi ca urmare creşterea motivaţiei lor individuale.

— Efectuarea unei runde de discuţii cu aceste noi învăţătoare în scopul organizării de activităţi extraşcolare, cum ar fi excursii şcolare sau eventual o tabără de vară, pentru copii romi defavorizaţi.

— Căutarea posibilităţilor de întemeiere a unei iniţiative a femeilor sau a învăţătoarelor, avînd drept centru de greutate organizarea activităţilor extraşcolare, precum şi căutarea soluţiilor pentru ameliorarea premiselor de natură fizică a elevilor romi (măsuri pentru alimentaţie în timpul şcolii, precum şi pentru asistenţă medicală).

2.2.2. În domeniul cultural

Aici trebuie luată în considerare importanţa rolului culturii în procesul de păstrare şi regăsire a identităţii, mai ales în ce-i priveşte pe tineri. Transmiterea tradiţiilor şi obiceiurilor prin cîntec, dans şi muzică trebuie promovată pentru păstrarea bogăţiei şi varietăţii acestei culturi. În acest sens, sprijinirea unor schimburi culturale (iniţierea de parteneriate şi cooperări, organizarea de turnee) ar putea fi utilă.

Propuneri:

În primul rînd, este nevoie de culegerea informaţiilor privind atît numărul formaţiilor de cîntece şi dansuri care există la nivelul judeţului, cît şi despre condiţiile şi premisele funcţionării acestora. În al doilea rînd, se va vedea dacă aceste formaţii dispun de spaţii pentru exerciţii şi probe, care să le permită desfăşurarea unei activităţi continue. După obţinerea acestor date preliminare, se preconizează organizarea unei runde de convorbiri care să se centreze pe următoarele puncte:

— culegerea de informaţii referitoare la sprijinul necesar;

— recomandarea constituirii unor „Asociaţii culturale a romilor” pe baza structurii grupurilor culturale funcţionale, pentru a facilita astfel luările de contact cu eventuali sponsori sau fundaţii culturale;

— deoarece în Ungaria există deja mai multe asociaţii culturale ale romilor, ar trebui avute în vedere, în primul rînd, schimburile de experienţă cu acestea, iar în al doilea rînd, eventual, constituirea unor reţele.

2.2.3. În domeniul sănătăţii

În acest domeniu ar fi recomandată promovarea organizării unor seminare cu specific de educaţie sanitară şi preventivă, precum şi motivarea unor servicii medicale voluntare.

Ar fi utile următoarele activităţi:

— cursuri de prevenire a bolilor infecţioase şi, respectiv, de informare despre SIDA;

— cursuri de predare a cunoştinţelor medicale elementare — ar trebui căutaţi parteneri de discuţie din diferite comune ale judeţului, care să fie invitaţi apoi la un curs;

— iniţierea de servicii medicale voluntare.

Aceste activităţi, care bineînţeles se vor desfăşura numai de către sau sub îndrumarea personalului medical autorizat, necesită în prealabil purtarea unor discuţii clarificatoare, respectiv culegerea de informaţii suplimentare:

— în ce mod s-ar putea organiza cursurile de pregătire sau de informare, cine ar putea pregăti şi conduce asemenea manifestări;

— în cîteva comune selectate ar trebui văzut care este cercul de persoane susceptibile de a fi mobilizate pentru participarea la „Cursurile de predare a cunoştiinţelor medicale de bază”, cercetat unde ar putea avea loc asemnea cursuri şi seminare, şi care ar trebui să fie volumul acestora;

— stabilirea de contacte cu medici şi personal de educaţie sanitară, pentru a purta cu aceştia discuţii despre cursurile ce urmează să fie organizate.

Ar fi recomandabilă stabilirea de contacte cu organizaţia „Médecins sans Frontičres”(filiala Cluj) care dispune de o largă experienţă în domeniul proiectelor medicale. În afară de aceasta s-ar putea contacta Organizaţia Mondială a Sănătăţii pentru obţinerea de sprijin, ajutor şi indicaţii.

2.2.4. Demontarea prejudecăţilor şi a intoleranţei

Prejudecăţile faţă de populaţia romilor nu pot fi ignorate. Conform unui sondaj efectuat de IRSOP²³ (Institutul român pentru sondarea opiniei publice), 68% din cei interogaţi şi-au declarat deschis antipatia, 5% simpatia şi 27% indiferenţa faţă de etnia romilor. 41% din populaţia României se declară de acord cu atacurile contra romilor din presă. În cursul discuţiilor, rare au fost cazurile ca în cîte o propoziţie secundară, marcată de stereotipii, să nu se introducă observaţii dispreţuitoare sau ofensatoare la adresa romilor. Din păcate, prejudecăţile menţionate nu se referă doar la o parte a romilor, ci se aplică întregii etnii, indiferent de clasa socială sau vîrsta lor. Acest lucru se datorează faptului că în România, romii sînt percepuţi ca o grupă omogenă. Multipla lor diferenţiere fie nu este percepută, fie pur şi simplu dată la o parte. Pentru a contracara această imagine falsă şi stigmatizarea care decurge din ea, este nevoie de clarificări fundamentale, dar acestea reprezintă un proces anevoios şi de lungă durată. Dacă de exemplu în Ungaria, deja din anii ’70, mulţi oameni de ştiinţă, angajaţi în problematica romilor (sociologi, jurişti, pedagogi) au combătut în nenumărate lucrări de cercetare şi publicaţii, prejudecăţile sus-amintite şi s-au străduit să clarifice problemele legate de acestea, în România nu s-a făcut nici măcar un început în acest sens. În Ungaria s-a stabilit deja din 1990 chiar şi o cooperare strînsă între oamenii de ştiinţă şi organizaţiile romilor, în scopul căutării şi aplicării strategiilor de acţiune adecvate.

Propuneri:

I. În vederea conştientizării diferenţelor existente, în ce priveşte structura etnică, la nivelul aproape fiecărei comune din judeţ, precum şi a faptului că în acestea există comunităţi de romi diferite (din punct de vedere lingvistic, cultural şi social) ar trebui efectuată în timp o inventariere locală a situaţiei existente în oraşele şi comunele mai mari ale judeţului Mureş.

Inventarierea sau constatările de la faţa locului ar trebui centrate pe următoarele domenii: dezvoltare demografică, limba utilizată şi identitatea aleasă, situaţia şcolară, situaţia economică (domenii de activitate, respectiv locuri de muncă).

Asemenea inventarieri facilitează şi elaborarea strategiilor de acţiune necesare, evidenţiind necesităţile concrete atît în domeniul educaţional, cît şi ocupaţional.

II. Modul de prezentare ale unor mici iniţiative sau ale unor realizări deosebite ale romilor ar trebui discutat în colaborare cu organizaţiile romilor.

În acest sens o propunere ar fi organizarea unui tîrg anual pentru produse artistice sau ale meseriaşilor romi, unde, în afară de comercializarea acestor produse, s-ar putea prezenta practic şi modul în care ele se realizează.

III. Iniţiative, care s-ar putea lua în cadrul „Centrului Intercultural”

— Masă rotundă pentru clarificarea următoarelor probleme: Care sînt condiţiile existente pentru o activitate publică, respectiv ce posibilităţi trebuie create în acest sens? De ce nu este posibilă organizarea unui lobby în favoarea romilor?

Pentru aceasta ar trebui aduse la masa discuţiilor organizaţiile romilor, reprezentanţii unor ONG-uri din România, organizaţii bisericeşti şi caritative, jurnalişti. Reprezentanţii majorităţii vor trebui să-şi declare deschis reţinerile pe care le au faţă de organizaţiile romilor, căci numai astfel se poate ajunge la o discuţie constructivă, capabilă să depăşească barierele vădite, existente în calea cooperării. Pasul următor ar fi colectarea de idei care să fie utile pentru clarificarea problemelor rămase deschise, amintite mai înainte.

De asemenea, tematizarea relaţiei dintre pauperizare şi criminalitate apare ca o necesitate urgentă. Scopul acesteia ar fi demontarea prejudecăţii conform căreia criminalitatea este un fenomen motivat „etnic” şi clarificarea faptului că, de fapt, este o problemă socio-economică.

În mod surprinzător, sărăcia şi mizeria în care trăiesc mase largi ale populaţiei din România (incluzînd o mare parte a populaţiei de romi) nu este tratată pînă în prezent ca un fenomen social sau economic, ci ca o problemă a siguranţei interne (sub deviza „creşterii criminalităţii”). Faptul că majoritatea romilor (în special pătura muncitorilor sezonieri şi auxiliari) şi-au pierdut locurile de muncă şi se află în imposibilitate de a găsi altele este binecunoscut. Pentru a-şi putea hrăni familiile, acestora le rămîne deschis mai întotdeauna numai drumul spre „economia din umbră”, caracterizată prin ilegalitate şi criminalitate. Astfel, cercul argumentelor se închide.

Propuneri şi recomandări:

I. Dr. Tauber István, un jurist angajat care lucrează în Ungaria, a publicat împreună cu alţi colegi mai multe analize ştiinţifice, care demonstrează că „Structura deviantă şi calitatea acesteia” este univoc determinată de factori socio-structurali, şi în nici un caz nu provine din apartenenţa etnică²⁴. Deoarece, cel puţin deocamdată, este greu de presupus că în România se vor efectua astfel de analize, s-ar putea lua în discuţie ideea organizării unui seminar în cadrul Centrului Intercultural, la care dr. Tauber să fie invitat pentru a susţine un referat. În acest caz, publicul-ţintă ar putea fi compus din reprezentanţi ai poliţiei, justiţiei şi mass-mediei.

II. În afară de aceasta, rezultatele cercetărilor ştiinţifice maghiare ar putea fi publicate în revista trimestrială a Centrului Intercultural, „Altera”.

Raportul de faţă, precum şi schemele recomandate, nu conţin decît o grilă generală de argumente şi criterii, care ar trebui luate în considerare la planificarea, punerea în practică şi supravegherea activităţilor în domeniul educaţional, cultural şi sanitar. Ca şi pînă acum, se impune efectuarea unor analize şi stabilirea unor concepţii în funcţie de comuna sau cartierul de care este vorba, pe baza cărora să se elaboreze strategii de acţiune încadrate în contextul socio-economic şi cultural respectiv, orientate astfel direct către un anumit grup-ţintă.

NOTE

1. Preşedintele Uniunii romilor din Judeţul Mureş, Csurkuly Sándor, apreciază numărul populaţiei de romi din judeţul Mureş la 150.000 persoane.

2. Estimarea aparţine lui Bobó György, conducătorul formaţiei de dansatori romi din comună, precum şi primarului comunei.

3. Estimarea aparţine „voievodului” (vajda) Mihai Burtea şi pastorului bisericii reformate din comună.

4. Vezi şi Cherata, L.: Istoria ţiganilor. Bucureşti, 1993, pag. 45-55.

5. Această noţiune autodefinitorie a fost introdusă de romi numai în ultimii ani. Caracteristica externă este, evident, purtarea pălăriilor specifice (chiar şi băieţii din aceste familii pot fi văzuţi rareori fără pălării).

6. Raportul OIM: Raport of the Commission of Inquiry set up to Examine the Complaint Concerning the Observance by Romania of the Discrimination (Employment and Occupation) Convention. Geneva, mai-iunie 1991, pag. 185.

7. Kemény István (1976), pag. 19.

8. Datele oficiale despre şomaj au fost comunicate de Emil Groza, director al Direcţiei de muncă şi protecţie socială Mureş.

9. Vezi Legea nr. 1/1991, referitoare la protecţia socială a şomerilor, din Monitorul Oficial al României, anul IV, nr. 199, 14.08.1992, pag. 2-5.

10. Vezi Legea privind ajutorul social, din Monitorul Oficial al României, anul VII, nr. 131, pag.1-4.

11. Vezi Dispoziţiile Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 307/1994.

12. Vezi Legea învăţămîntului, din Monitorul Oficial al României, an VII, nr. 167, pag. 3, cap. III, art. 20, aliniatul 4.

13. Vezi Legea învăţămîntului, din Monitorul Oficial al României, an VII, nr. 167, pag. 5.

14. Mai nou, în subordinea Consiliului Judeţean (n. r.).

15. Vezi Învăţămîntul cu predarea în limbile minorităţilor naţionale din România, anul şcolar 1993/94, editat de Consiliul pentru minorităţile naţionale, Bucureşti 1994, pag. 15.

16. Trei tineri şi-au întrerupt pregătirile (o elevă s-a căsătorit, iar doi s-au retras din cauza lipsei posibilităţilor financiare ale familiilor respective).

17. Deoarece pînă în prezent nu există o aprobare scrisă din partea Inspectoratului şcolar sau, respectiv, a Ministerului Învăţămîntului, aceste şapte învăţătoare rome nu primesc salariu.

18. Vezi Baricada, nr. 46 din 17.11.1992, pag. 2, Sînt murdari, infecţi şi de nesuferit; România liberă din 10.11.1993.

19. Vezi Adevărul, Zig-zag, Azi şi România Mare din perioada iunie-noiembrie 1990; România Liberă din 10.08.1990, 19.09.1993, 3.12.1993, 27.02.1994, 6.03.1994; Adevărul din 26.07.1994; Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien din 5.05.1994 (Prejudecăţi, norme, jocuri în nisip).

20. Vezi: Human Rights Watch Helsinki (vol. 6, nr. 17): Romania, Linch Law: Violence against Roma in Romania. New York 1994, pag. 30-31.

21. Vezi Documente despre violenţe împotriva romilor în România editate de Romani Criss pentru Seminarul despre dimensiunea umană a romilor în regiunea CSCE, Varşovia, 20-23.09.1994; Human Rights Watch Helsinki 1994, pag. 8-30.

22. Actualmente partidele de guvernămînt (n. r.).

23. Vezi şi Nelson, Daniel (editor): Romania after Tyranny, Westwiew Press 1992; Gheorghe, Nicolae: Între emancipare şi discriminare. Aspecte istorice şi actuale ale problemei romilor din România, în Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik, an IV, vol 2. noiembrie 1992, pag. 73-74.

24. Tauber, I.(1993), pag. 192-194; Tauber, I.(1984), pag. 174-188; Vigh-Tauber-Madáchi (1986); Sárkány-Tauber (1990); Sárkány-Tauber (1994), pag. 447-469.

Traducere de Mircea Beşa

Brigitte MIHOK (n. 1958, Arad) a absolvit Facultatea de Studii Politice din Berlin. Este cercetătoare în domeniul relaţiilor interetnice în Europa de Est. A publicat numeroase studii şi articole despre situaţia socio-economică a romilor. Autoare al lucrării Ethnostratification im Sozialismus, aufgezeigt an den Beispielländern Ungarn und Rumänien (1990) şi coautoare a publicaţiei Die Roma - Hoffen auf ein Leben ohne Angst. Roma aus Osteuropa berichten (1992).

Brigitte Mihok, Recherchebericht zur Situation der Roma im Landkreis Mureş (Siebenbürgen) und Entwicklung von Sensibilisierungs-strategien gegenüber der Roma-Minderheit vor Ort, studiu efectuat la cererea Fundaţiei Heinrich Böll, octombrie 1995.