Trei minorităţi şi solicitările lor:

românii din Ucraina, ungurii din România, găgăuzii din Moldova

Renate Weber

1. Trei momente

De cîţiva ani de zile, mai exact spus din 1993, ungurii din România, prin intermediul UDMR, şi-au structurat un sistem de cereri a căror realizare o consideră necesară pentru păstrarea şi afirmarea identităţii lor. A fost mai întîi „Proiectul de Lege privind minorităţile naţionale şi comunităţile autonome” (citat în continuare „Proiectul UDMR”), iar mai apoi „Programul UDMR adoptat la Congresul al IV-lea, din mai 1995” (citat în continuare „Programul UDMR”). Reacţiile din societatea românescă, pe marginea acestor documente şi a solicitărilor conţinute, au fost descurajante. S-a realizat un consens în respingerea celor mai multe din ele fără o adevărată discuţie, fără a se încerca pătrunderea în intimitatea cererilor şi a se vedea în ce măsură ele au doar un caracter politic sau dacă minoritatea maghiară crede cu adevărat că, prin nerespectarea lor, fiinţa ei este în pericol. Politicieni şi ziarişti au prezentat punctul de vedere al majorităţii române, dar prea puţin s-a încercat discutarea şi înţelegerea punctului de vedere al minorităţii. Excepţiile n-au făcut decît să confirme regula. În cadrul Centrului pentru Drepturile Omului al Comitetului Român Helsinki au fost elaborate primele (singurele pînă în prezent) analize de substanţă ale documentelor UDMR¹.

O întrebare firească este dacă minoritatea maghiară din România este singura într-o astfel de poziţie, sau există şi alte minorităţi, trăitoare în alte ţări, care au abordări asemănătoare. Dacă da, cum au fost întîmpinate (eventual, chiar rezolvate) cererile lor?

*

Numărul 3 al revistei ALTERA a publicat comentariul lui Eugen Patraş „Statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz Yeri)” în care este pusă în discuţie forma de autonomie (statutul special) de care beneficiază găgăuzii din Republica Moldova. Autorul este îngrijorat de faptul că o astfel de formă de autonomie este acordată unei minorităţi care reprezintă doar 3,5% din populaţia Moldovei, întrebîndu-se dacă nu cumva faptul că această populaţie „deţine 11% din teritoriul republicii poate constitui, în perspectivă, un serios motiv de instabilitate interetnică”.

*

În fine, în luna iulie 1996, ziarul Cuvîntul liber din Tîrgu-Mureş publica articolul lui Ion Creţu (din Cernăuţi) intitulat „Duşmanii comunităţii româneşti din Ucraina”. Era prezentat apelul adresat românilor din Ucraina de Alianţa Creştin-Democrată a Românilor din Ucraina pentru aplicarea în viaţa de zi cu zi a Legii cu privire la minorităţile naţionale şi „Programul ACDR de renaştere şi dezvoltare naţională a comunităţii româneşti din Ucraina” (citat în continuare Programul ACDR). Articolul făcea referiri la reacţiile vehemente ale presei din Ucraina, cu precădere ale revistei Ceas (Timpul). Una din ele, de exemplu, făcută publică prin intermediul articolelor publicate în această revistă, se încheia astfel: „După mine ar fi logic ca ‘Apelul’ să se încheie cu punctul ‘Graniţele Ucrainei să fie restabilite în hotarele anului 1940’ şi atunci diplomaţii celor două ţări (Ucraina şi România) n-ar mai trebui să-şi frămînte capul asupra documentului-tratat politic”². Cîţi din cei care au reacţionat astfel au gîndit cu adevărat la substanţa cererilor comunităţii româneşti din Ucraina, cîţi au încercat să înţeleagă în ce măsură solicitările ei sînt îndreptăţite şi necesare?

*

Nu-mi propun în acest articol să comentez dacă unele construcţii conceptuale sau instituţionale ar fi putut, sau nu, să fie înlocuite cu altele, fără alterarea substanţei drepturilor; şi nici nu doresc să fac o analiză privind oportunitatea unora dintre rezolvări. Ceea ce îmi propun este o prezentare comparativă a cererilor maghiarilor din România, ale românilor din Ucraina şi ale găgăuzilor din Republica Moldova, astfel încît cititorul să aibă o imagine din care să poată trage singur concluziile.

2. Ce vor românii din Ucraina şi ce vor ungurii din România?

Practic şi unii şi ceilalţi doresc să fie lăsaţi să decidă în acele chestiuni care ţin de păstrarea şi afirmarea identităţii lor naţionale, precum şi în problemele ce ţin de viaţa comunităţilor lor locale. Este adevărat, UDMR şi‑a formulat solicitările în cadrul unei elaborări conceptuale care se bazează pe drepturi colective, pe considerarea minorităţii drept comunitate autonomă, factor constitutiv în stat, pe elaborarea instituţiilor autonomiei personale şi teritoriale. Aceasta face ca unele formulări teoretice să pară diferite, dar substanţa solicitărilor este aceeaşi.

a) În materie de învăţămînt

Programul ACDR prevede:

- „asigurarea învăţămîntului superior, mediu de specialitate şi mediu de cultură generală pentru populaţia românească din Ucraina (în primă etapă - deschiderea de facultăţi şi grupe academice cu predarea în limba română la instituţile de învăţămînt superior din Cernăuţi, Ismail, Reni, Ujgorod, iar în etapa a doua - deschiderea Universităţii româneşti la Cernăuţi)”;

- „unificarea programelor de învăţămînt pentru şcolile cu predare în limba română din Ucraina cu programele şcolare din România”.

Nici Proiectul UDMR şi nici Programul UDMR nu au cerut unificarea programelor de învăţămînt pentru şcolile în limba maghiară din România cu cele din Ungaria. Ceea ce se solicită în Proiectul UDMR este:

- prevederea dreptului persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale „de a învăţa în limba lor maternă, de a beneficia de educaţie şi învăţămînt în instituţii de stat cu predare în limba maternă la toate nivelurile”;

- dreptul persoanelor fizice, al cultelor, al organizaţiilor şi societăţilor aparţinînd minorităţilor „de a înfiinţa şi întreţine instituţii de învăţămînt confesionale şi private”;

- garantarea de către stat, „în funcţie de cerinţe”, a învăţămîntului în limba maternă preşcolar, elementar, liceal, profesional, superior, universitar, postuniversitar, precum şi a posibilităţii obţinerii gradelor didactice şi a diferitelor titluri ştiinţifice în limba maternă;

- finanţarea de către stat şi, „în mod proporţional” de către autorităţile administraţiei publice locale, a învăţămîntului minoritar de stat şi confesional şi sprijinirea instituţiilor de învăţămînt private.

Programul UDMR consideră a fi extrem de important ca minoritatea maghiară „să beneficieze, conform ponderii sale numerice în totalul populaţiei, de fondurile băneşti destinate culturii şi învăţămîntului din bugetul de stat” şi socoteşte firească reînfiinţarea Universităţii Bolyai din Cluj, ca instituţie de învăţămînt şi cultură a maghiarilor din România.

b) În domeniul participării politice şi al luării deciziilor

Programul ACDR:

- solicită reprezentarea etnicilor români în organele de stat legislative şi executive de toate nivelurile, proporţional cu populaţia respectivă în totalul populaţiei (ţării, regiunii, raionului etc.) şi:

- subliniază necesitatea creării, pe lîngă administraţiile regionale de stat, a unor consilii consultative formate din reprezentanţi ai minorităţilor naţionale care să participe la sesiunile consiliilor regionale, astfel încît studierea problemelor legate de minorităţi să fie făcută cu participarea reprezentanţilor minorităţilor.

Proiectul UDMR prevede:

- ca în unităţile administrativ-teritoriale în care minoritatea naţională este în minoritate în raport cu numărul populaţiei aceasta să aibă un „drept de veto limitat” în problemele referitoare la identitatea ei;

- dreptul minorităţilor naţionale la reprezentare în instituţiile publice şi organele judecătoreşti;

Iar Programul UDMR precizează că unul din obiectivele sale este „asigurarea reprezentării proporţionale a maghiarilor din România în administraţia de stat, la nivel central şi local”.

c) În privinţa limbii materne

Programul ACDR solicită asigurarea statutului de limbă oficială limbii române pentru folosirea ei în paralel cu limba de stat, în regiunile compact locuite de români.

În mod asemănător, Proiectul UDMR cere ca în acele unităţi administrativ-teritoriale în care persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale sînt în majoritate numerică, minoritatea respectivă să poată folosi şi limba sa maternă ca limbă oficială,

În vreme ce Programul UDMR precizează ca una din procupările esenţiale ale UDMR „asigurarea cadrului legislativ pentru folosirea neîngrădită a limbii materne în diversele domenii ale vieţii sociale, în spiritul documentelor internaţionale”³.

d) În privinţa inscripţionărilor în limba maternă

Programul ACDR cere revenirea necondiţionată la toponimia istorico‑tradiţională a localităţilor româneşti din Ucraina, abuziv schimbată în perioada totalitarismului.

Proiectul UDMR prevede dreptul minorităţilor naţionale de a afişa în limba lor maternă denumirile localităţilor, străzilor, pieţelor, instituţiilor şi serviciilor publice în localităţile în care persoanele aparţinînd unei minorităţi naţionale constituie cel puţin 10% din numărul populaţiei.

e) Privind accesul la audiovizualul public

Programul ACDR solicită înfiinţarea teleradiocompaniei naţionale pentru populaţia românească din Ucraina.

Mai modest, Proiectul UDMR cere doar recunoaşterea dreptului minorităţilor naţionale la asigurarea realizării şi difuzării regulate de către posturile publice de radio şi televiziune a emisiunilor minorităţilor, iar Programul UDMR consideră „de o importanţă excepţională [...] asigurarea funcţionării unor studiouri de radio şi televiziune autonome în limba maghiară”.

f) În domeniul relaţiilor transfrontaliere

Programul ACDR doreşte simplificarea trecerii frontierei cu România pentru populaţia românească din raioanele de frontieră. Mai elaborat, Proiectul UDMR solicită recunoaşterea dreptului minorităţilor naţionale de a întreţine legături libere şi neîngrădite cu ţările de care sînt legate prin afinităţi etnice, lingvistice, culturale sau religioase, respectînd inviolabilitatea teritorială a statului. Pe aceeaşi linie, Programul UDMR mai enumeră:

- asigurarea circulaţiei libere a cetăţenilor;

- dezvoltarea legăturilor existente între instituţii, organizaţii şi asociaţii, permanentizarea schimbului de specialişti;

- „circulaţia neîngrădită a informaţiilor peste hotare”.

g) Privind afirmarea identităţii culturale şi autonomia culturală

Programul ACDR formulează cîteva cereri foarte precise:

- autonomie culturală pentru regiunile compact locuite de români, Cernăuţi, Odesa, Transcarpatia;

- organizarea unor centre de cultură românească în regiunile Cernăuţi, Odesa, Transcarpatia, care să dispună de biblioteci, muzee, expoziţii, tipografii, edituri naţionale etc.;

- retrocedarea imobilelor din Cernăuţi, care în trecut au aparţinut ca proprietate Societăţii pentru Literatură şi Cultură Românească în Bucovina, actualelor organizaţii naţionale româneşti din regiunea Cernăuţi;

- crearea unor formaţii artistice româneşti pe lîngă filarmonici, deschiderea teatrului românesc la Cernăuţi;

- ocrotirea legislativă a monumentelor istorico-culturale româneşti; ridicarea monumentului lui Mihai Eminescu la Cernăuţi şi al lui Ştefan cel Mare în Codrul Cosminului;

Programul UDMR, considerînd că „garanţia vieţii culturale [a minorităţii maghiare] este autonomia culturală, iar instrumentul acesteia, autoorganizarea societăţii minoritare”, solicită:

- „acordarea unei cote părţi echitabile” din bugetul de stat şi din cele locale „pentru a susţine mişcările culturale ale comunităţilor etnice”;

- asigurarea prezenţei membrilor minorităţilor naţionale în organismele culturale teritoriale (de stat), în regiunile locuite de populaţie mixtă;

- reprezentarea proporţională a etnicilor maghiari în comisiile teritoriale de specialitate ale Ministerului Culturii şi ale altor agenţii centrale.

În acelaşi timp, Proiectul UDMR solicită sprijinul statului în vederea menţinerii şi afirmării identităţii culturale a minorităţilor prin:

- susţinerea eforturilor minorităţilor de a crea opere în limba maternă,

- asigurarea accesului în limba maternă la operele create în alte limbi (prin traducere, subtitrare),

- crearea unei reţele de biblioteci pentru minorităţi,

- susţinerea teatrelor şi a altor instituţii de cultură,

- editarea cărţilor şi periodicelor minorităţilor,

- scoaterea la iveală şi colecţionarea mărturiilor materiale ale culturii minorităţilor, înfiinţarea şi îmbogăţirea colecţiilor publice.

În plus, UDMR a formulat cereri privind posibilitatea folosirii simbolurilor naţionale.

*

Evident, se impune precizarea că, în vreme ce maghiarii din România beneficiază de unele din drepturile menţionate mai sus, românii de Ucraina se află într-o situaţie mult mai dificilă, multe din drepturile la care aspiră aflîndu-se abia în stadiul de deziderat. De fapt, există atît de multe asemănări între solicitările celor două minorităţi, încît cineva de bună-credinţă nu poate să nu se întrebe cum de există o asemenea similitudine. Este vorba de o simplă coincidenţă, sau de altceva? Acel „altceva” care face ca minorităţile, oriunde s‑ar afla ele, să se simtă în pericol şi să încerce îndepărtarea acestui pericol prin imaginarea unor soluţii - inevitabil asemănătoare – indiferent de situarea lor geografică?

Faptul că sistemul în care UDMR îşi prezintă solicitările sale este mult mai elaborat vine dintr‑un exerciţiu mai îndelungat în articularea poziţiilor sale decît din esenţa lor. Este de aşteptat ca, peste cîteva vreme, ACDR să imagineze construcţii asemănătoare. Şi nu este imposibil ca, în acelaşi timp cu negarea cererilor sale şi concomitent cu apariţia unor reacţii agresive de genul celei prezentate mai sus, ACDR să-şi radicalizeze discursul şi să ridice ştacheta cererilor sale. Este reacţia firească a oricărei minorităţi care nu doreşte să se lase asimilată, dimpotrivă, este hotărîtă să-şi afirme identitatea. Cu cît mai ridicată este „conştiinţa politică autonomă”⁴ a unei minorităţi, cu atît mai elaborat este sistemul de protecţie pe care ea îl imaginează. Dimpotrivă, acolo unde înţelegerea şi respectul faţă de alteritate există, exercitarea drepturilor specifice minorităţilor pare să vină de la sine, chiar în absenţa unor elaborări conceptuale de anvergură⁵.

3. Ce au obţinut găgăuzii din Republica Moldova?

În Republica Moldova, găgăuzii numără aproximativ 153.000 de locuitori, ceea ce înseamnă aproximativ 3,5% din totalul populaţiei. În unele secţiuni administrative - raioanele Comrat şi Ceadîr-Lunga şi unele sate din raioanele Basarabeasca, Taraclia, Vulcăneşti - ei reprezintă 82,5% din totalul populaţiei acelor locuri⁶.

În conformitate cu art. 111 (1) din Constituţia Republicii Moldova „Localităţilor din stînga Nistrului, precum şi unor localităţi din sudul Republicii Moldova, le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie după statute speciale adoptate prin legi organice”.

Este interesant să amintesc că, în legătură cu posibilitatea constituţională de acordare a acestei forme de autonomie, la 1 august 1994, Guvernul României a dat o Declaraţie cu privire la votarea în Parlamentul Moldovei şi promulgarea prin decret prezidenţial, la 29 iulie 1994, a noii Constituţii a statului moldovean, în care se exprimă îngrijorarea, printre altele, faţă de „declararea unor zone cu statut special, în locul aplicării practicilor acceptate pe plan internaţional privind asigurarea unei ample descentralizări administrativ-teritoriale”, considerîndu-se că acest fapt „reprezintă, în esenţă, premisele atomizării statului, ale unei posibile federalizări, cu consecinţe grave asupra independenţei Republicii Moldova”. Dincolo de aspectul politic al acestei declaraţii⁷, e de remarcat că Executivul de la Bucureşti nu a manifestat nici un interes pentru analizarea şi înţelegerea raţiunilor care au stat la baza acestei decizii a Constituantei de la Chişinău. Probabil că, din perspectiva românescă, orice acceptare a statutului special — indiferent unde în lume, dar mai ales în Europa — este percepută ca o contestare directă a punctului de vedere oficial al României, care înseamnă nu numai negarea dreptului la o asemenea formă de autonomie, dar chiar refuzul dialogului pe o asemenea temă.

Punctul de vedere al Guvernului român este împărtăşit de Eugen Patraş, care consideră că această autonomie teritorială în interiorul Republicii Moldova „în practică nu înseamnă altceva decît o federalizare”⁸, ceea ce, în viziunea sa, vine în contradicţie cu prevederile art. 1 al Constituţiei, potrivit căruia „Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Autorul consideră că, prin Legea privind statutul special al Găgăuziei, se transmite de facto o parte din suveranitatea Republicii Moldova către noua formaţiune autonomă teritorială. Şi cum suveranitatea naţională aparţine întregului popor, transferul de suveranitate putea fi realizat numai cu consimţămîntul întregului popor, adică prin referendum.

Iată cîteva dintre argumentele care mă fac să nu fiu de acord cu aceste păreri.

În primul rînd, Republica Moldova a ales ca formă de guvernare participarea reprezentativă a poporului şi nu cea directă, iar Parlamentul este reprezentatul poporului. În al doilea rînd, prin acordarea unui statut special Găgăuziei, nu s-a realizat un transfer de suveranitate, ci o aplicare practică a principiului subsidiarităţii. În plus, trebuie menţionat că însăşi Constituţia Republicii Moldova este cea care prevede posibilitatea acordării statutului special, Legea privind Găgăuzia nefăcînd decît să aplice prevederile legii fundamentale a statului moldovean. În acest context e interesant să amintesc Declaraţia Congresului Puterilor Locale şi Regionale a Consiliului Europei, din 26 octombrie 1996 în care se preciza: „acordarea auto-guvernării locale sau regionale minorităţilor nu trebuie să fie limitată la statele care au o structură federală sau regională, ci este, de asemenea, posibilă şi de dorit în state unitare; mai mult, ea nu pune în pericol suveranitatea statului şi nici integritatea sa teritorială”⁹. În fine, diferenţa dintre statele componente al federaţiilor şi regiunile autonome ale statelor unitare este dată de competenţele pe care acestea le exercită. Pentru a înţelege, trebuie să trecem în revistă puterile pe care le au structurile instituţionale ale Găgăuziei.

A fost un act cu mari implicaţii hotărîrea legislativului moldovean de a considera populaţia găgăuză drept „popor”, nu numai datorită mărimii ei (numai 153.000 de locuitori), ci şi prin prisma eventualelor complicaţii pe care acest calificativ îl crează, avînd în vedere că alţi 300.000 de găgăuzi trăiesc în Bulgaria şi alţi 32.000 în Ucraina. Mai ales că forma de autonomie reprezentată de statutul special este specifică minorităţilor naţionale. Singura explicaţie — eminamente politică — rezidă în prevederile art. 1 alin. (4): „În cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”. Aşadar, avînd în vedere că dreptul la autodeterminare externă este recunoscut numai popoarelor¹⁰, Parlamentul de la Chişinău a legiferat că pe teritoriul său trăieşte un popor găgăuz, punînd terminologia în acord cu prevederile art. 1 (4).

Ce puteri au şi ce puteri nu au autorităţile găgăuze? Găgăuzia are simboluri proprii, dar folosirea lor se face „deopotrivă cu simbolica de stat a Republicii Moldova”. În ce priveşte administrarea, ea se face în primul rînd în temeiul Constituţiei Republicii Moldova şi al Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei. Legea prevede că administrarea se realizează şi pe baza legilor Republicii Moldova, cu cîteva excepţii, precum şi în temeiul actelor normative adoptate de Adunarea Populară a Găgăuziei, dar menţionează cerinţa ca acestea din urmă să nu contravină Constituţiei şi legislaţiei Republicii Moldova (art.2).

Conform art. 6 al legii, „pămîntul, subsolul, apele, regnul vegetal şi cel animal, alte resurse naturale, bunuri mobile şi imobile, aflate pe teritoriul Găgăuziei, sînt proprietate a poporului Republicii Moldova”, constituind în acelaşi timp baza economică a Găgăuziei.

Pe teritoriul Găgăuziei au statutul de limbi oficiale limba moldovenească, cea rusă şi cea găgăuză, legea garantînd funcţionarea şi a altor limbi. Dar în corespondenţa cu autorităţile şi instituţiile din afara teritoriului Găgăuziei limbile oficiale sînt cele din Constituţie, limba moldovenească şi cea rusă.

În ceea ce priveşte autorităţile, Adunarea Populară este autoritatea reprezentativă şi are dreptul de a adopta acte normative, în limitele stabilite de lege. De remarcat este faptul că ea nu este aleasă pe criterii etnice, aşa cum se întîmplă în alte zone cu statut special, ci prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. O referire de criteriul naţional apare în art. 10 (2), care prevede că unul din vicepreşedinţii Adunării Populare trebuie să fie ales din rîndul deputaţilor de altă origine etnică decît cea găgăuză.

Competenţa legislativă a Adunării Populare se manifestă în cîteva domenii, limitativ enunţate în art. 12:

„a) Ştiinţă, cultură, învăţămînt;

b) gospodărie comunală şi de locuinţe, urbanistică;

c) ocrotire a sănătăţii, cultură fizică şi sport;

d) activitatea bugetar-financiară şi fiscală locală;

e) economie şi ecologie;

f) relaţii de muncă şi asistenţă socială.”

În privinţa bugetului Găgăuziei, acesta este format din toate tipurile de vărsăminte stabilite de legislaţia Republicii Moldova şi de Adunarea Populară, iar raportul dintre bugetul de stat şi cel al Găgăuziei se stabileşte în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova (art. 18).

La competenţele de mai sus se adaugă dreptul de a soluţiona probleme ce ţin de organizarea teritorială, de organizarea şi activitatea asociaţiilor de cetăţeni, altele decît cele politice, de organizarea alegerilor şi a referendumului în chestiuni ce ţin de competenţa Găgăuziei, participarea la promovarea politicii interne şi externe a Republicii Moldova în problemele care privesc interesele Găgăuziei.

În legătură cu eventualul conflict între legile Republicii Moldova şi actele normative ale Găgăuziei, se prevede dreptul Adunării Populare de a sesiza Curtea Constituţională a Republicii Moldova. În cazul în care Curtea „declară nule pe teritoriul Găgăuziei actele normative ale Republicii Moldova”, situaţia va fi rezolvată de Parlamentul sau Preşedintele Republicii Moldova. Aşadar, autorităţile din Găgăuzia nu pot hotărî ele în legătură cu o astfel de situaţie, competenţa fiind a autorităţilor Republicii Moldova — art. 12 (4). În ceea ce priveşte actele normative ale Găgăuziei care contravin Constituţiei Republicii Moldova şi Legii privind statutul juridic special, ele se declară nule — art. 12 (6).

Administraţia Găgăuziei este asigurată, în primul rînd, de un guvernator, ales prin vot universal, egal, direct şi secret, pentru un mandat de 4 ani, care nu trebuie să fie găgăuz, ci doar „să posede limba găgăuză”. El este membru al Guvernului Republicii Moldova, confirmarea sa în această funcţie fiind de competenţa Preşedintelui ţării.

Toate celelalte autorităţi ale Găgăuziei sînt numite printr‑o colaborare dintre autorităţile de la Chişinău şi Adunarea Populară: judecătorii, procurorii, şeful Direcţiei de justiţie, şeful Direcţiei securităţii naţionale, şeful Direcţiei afacerilor interne, Comandantul subunităţii trupelor de carabinieri (trupelor de interne).

Aşadar, Găgăuzia nu are armată proprie, nu are deptul de a emite monedă proprie, nu poate intra în relaţii de politică externă în nume propriu, nu poate elabora legi penale sau civile proprii. Ceea ce poate ea face este să administreze viaţa economică şi socială de pe teritoriul său în conformitate cu interesele comunităţii locale, care este alcătuită din găgăuzi şi ceilalţi locuitori.

4. Sprijinul din afara graniţelor

Una din problemele amplu dezbătute, nu numai în zona noastră, ci peste tot în lume, se referă la sprijinul pe care minorităţile naţionale îl primesc din partea statelor cu a căror naţiune majoritară au afinităţi culturale, lingvistice, religioase etc., aşa numita „ţară-mamă”. Cît de firesc este un asemenea sprijin? Cît de cuprinzător poate să fie acest ajutor, avînd în vedere că, de-a lungul istoriei, un anume tip de implicare a constituit cauza unor războaie pustiitoare? Evident, întrebarea se referă la sprijinul statului şi deci la relaţia dintre instituţiile statale şi minorităţi, relaţie de drept public, reglementată constituţional sau prin lege, iar nu la legătura dintre diverse organisme neguvernamentale de pe teritoriul „ţării‑mamă” şi minorităţile din alte ţări, reglementată exclusiv de dreptul privat.

Cîteva observaţii se impun. Nu este anormal ca un stat să se preocupe de soarta unor persoane avînd o anume apartenenţă naţională, lingvistică, religioasă. El poate să contribuie material la finanţarea instituţiilor culturale ale minorităţilor. El poate, de asemenea, să sesizeze organismele internaţionale competente, dacă persoanelor aparţinînd minorităţilor le sînt negate unele drepturi, sau dacă sînt supuse unor practici discriminatorii. Acest drept de „plîngere” îşi are sorgintea în caracterul special al drepturilor omului (din care drepturile minorităţilor naţionale sînt parte integrantă), de a constitui obiect de cooperare şi preocupare internaţională. În virtutea acestui principiu, orice stat, membru al unui organism internaţional, sau semnatar al unui tratat internaţional, are legitimitatea de a critica aspectele negative privind drepturile omului dintr-un alt stat, membru al aceluiaşi for internaţional, sau semnatar al aceluiaşi document juridic. El mai are posibilitatea de a negocia cu statul pe teritoriul căruia se află minoritatea naţională, astfel încît aceasta să se bucure de drepturile necesare păstrării şi afirmării identităţii sale.

Iată cum arată, din acest punct de vedere textele constituţionale ale celor trei ţări:

- Constituţia Republicii Ungare, art. 6 (3): „Republica Ungară recunoaşte responsabilitatea pe care o are faţă de situaţia ungurilor care trăiesc în afara graniţelor sale şi va promova legături speciale cu aceştia.”

- Constituţia României, art. 7: „Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţei statului ai cărui cetăţeni sunt.”

- Constituţia Ucrainei, art. 12: „Ucraina are grijă de satisfacerea necesităţilor naţionale, culturale şi de limbă ale ucrainenilor care locuiesc în afara graniţelor statului.”

Numai că, în vreme ce statul maghiar este activ în susţinerea maghiarilor din alte ţări, şi o face în mod deschis, statul român îi susţine într-un fel ascuns. Voi da un singur exemplu, care mi se pare edificator. În „Declaraţia de la Budapesta”, adoptată la 5 iulie 1996 de reprezentanţi ai Guvernului maghiar, ai partidelor politice din Ungaria şi ai minorităţilor maghiare din România, Slovacia, Iugoslavia, Ucraina, Slovenia şi Croaţia se afirmă că „minorităţile maghiare de peste hotare vor fi îndreptăţite să primească în fiecare an un procent fix din bugetul anual al Ungariei”.

Reacţia Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti a fost promptă, acesta manifestîndu-şi îngrijorarea faţă de mai multe aspecte cuprinse în Declaraţie, printre care şi „finanţarea comunităţilor de dincolo de frontiere din bugetul de stat al Republicii Ungare”¹¹. Dar trebuie spus că, în acelaşi timp şi autorităţile statului român, Preşedinţia, Parlamentul, sprijină minorităţile române, dar o fac indirect, prin instituţii intermediare, cum este Fundaţia Culturală Română. Diferenţa, mare şi semnificativă, este că în vreme ce în Ungaria, prin alocarea unei părţi din buget — aşa cum propune Declaraţia de la Budapesta — procesul de susţinere a minorităţilor este transparent şi supus controlului public, folosirea banilor publici prin intermediari — cum se practică la Bucureşti — este un proces ascuns, care scapă controlului public, neştiindu-se niciodată precis cu cît anume contribuie autorităţile române.

Situaţia este diferită în ceea ce priveşte Găgăuzia. Nu există nici un stat pe teritoriul căruia să existe o naţiune găgăuză majoritară. Dar găgăuzii din Republica Moldova, pentru a determina autorităţile de la Chişinău să le accepte revendicările, au recurs la tot felul de „tehnici” — unele din ele inadmisibile, cum ar fi crearea grupărilor paramilitare. Într-o atare situaţie, pentru a împiedica vărsarea de sînge, pentru a evita situaţia de criză care s-ar fi declanşat dacă găgăuzii boicotau alegerile parlamentare de la 27 februarie 1994 şi, nu în ultimul rînd, pentru a menţine integritatea teritorială a statului moldovean, s-a adoptat o Constituţie care prevede posibilitatea acordării statutului juridic special. Aşa cum au subliniat mai mulţi experţi în drepturile minorităţilor, autonomia este cea mai bună metodă de a elimina pretenţiile de separare teritorială, şi deci de menţinere a integrităţii unui stat, numai dacă este acordată la timp. Un asemenea punct de vedere a fost exprimat de fostul Preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, privitor la situaţia juridică a Transnistriei. Într-un interviu apărut în Nezavisimaia Gazeta acesta afirma: „Ştiu că nu vom putea evita perspectiva de a acorda regiunilor din stînga Nistrului un anumit statut de autonomie. Cer ca limba ucraineană să fie recunoscută ca limbă de stat, alături de limba moldovenească şi rusă — nici o problemă. Cer garantarea dreptului la autodeterminare pentru cazul în care Moldova decide să se unească cu România — bine, le vom da aceste garanţii”¹².

5. În loc de concluzii

Nu sînt o susţinătoare a ideii că statutul special este binevenit „oriunde, oricînd şi în orice condiţii”¹³. Dar nici nu pot să nu fiu atentă la ceea ce se află în spatele unei asemenea solicitări, nu pot să nu iau în calcul voinţele politice astfel exprimate, şi cea a minorităţii, dar, mai ales, cea a statului care consimte la acordarea acestei forme de autonomie. Pentru că, în privinţa protecţiei minorităţilor naţionale, există standarde internaţionale şi europene care sînt minimale, iar ceea ce se oferă în plus ţine, evident, de voinţa politică. Acest fapt îl remarca şi Eugen Patraş, care sublinia că „devine tot mai evident faptul că la baza creării unităţilor teritoriale autonome cu ‘statut special’ stau nu atît motivele de ordin cultural sau juridic, cît presiunile politice”¹⁴. Spre deosebire însă de Eugen Patraş, căruia acest fapt îi lasă impresia că populaţia majoritară se află, din această cauză, în pericol, impunîndu-se protejarea ei, eu încerc să văd în ce măsură liderii de la Chişinău au acţionat astfel încît să evite un conflict armat şi să salveze integritatea teritorială a ţării.

Cu atît mai puţin poate fi acceptată opinia sa potrivit căreia „Edificarea statului de drept în care vor fi garantate şi aduse la nivelul standardelor internaţionale drepturile şi libertăţile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale reprezintă şi una din priorităţile politicii externe a Republicii Moldova”¹⁵ (subl. n.). Pentru că aducerea la nivelul standardelor internaţionale a unor standarde interne mai ridicate înseamnă, de fapt, coborîrea celor interne. Am auzit prea adesea acest punct de vedere exprimat în România. El neagă tocmai principiul de bază al dreptului internaţional privind drepturile omului, acela de a fi minimal şi obligatoriu, invitînd statele să meargă dincolo de această protecţie minimală şi obligatorie, astfel încît să răspundă situaţiilor lor specifice.

Un lucru îmi pare evident. Că nu poate fi acceptată ideea că unor minorităţi li se cuvine ceva ce li se neagă altora. De aceea, mărturisesc, îmi este cu neputinţă să-i înţeleg pe cei — foarte mulţi — din România care consideră că românilor din Ucraina trebuie să li se asigure acele drepturi, pe care, acasă, le refuză maghiarilor.

Şi nu pot să-l înţeleg nici pe Eugen Patraş, fost vice‑preşedinte al Societăţii „Mihai Eminescu”, care consideră periculoasă politica Republicii Moldova de a depăşi standardele internaţionale în materia drepturilor minorităţilor. A considera Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale „cel mai valoros document juridic care reglementează problematica dată în Europa”¹⁶ nu mi se pare de loc a fi suportul necesar românilor din Ucraina pentru obţinerea drepturilor lor¹⁷.

Dimpotrivă, cred că aşa cum pentru ungurii din România au fost binevenite prevederile Recomandării 1201, privind folosirea limbii materne în viaţa publică, în justiţie şi în administraţie, inscripţionările bilingve, dreptul de a înfiinţa partide politice, dreptul de a studia în limba maternă, dreptul de a beneficia de sprijin pentru menţinerea identităţii culturale etc., tot astfel şi românii din Ucraina au nevoie de acelaşi document drept suport juridic al solicitărilor lor. Iar statul român ar trebui să ceară părţii ucrainene introducerea acestui document în Tratatul bilateral. Nu s-ar aduce prin aceasta nici o atingere ordinii de drept ucrainene, avînd în vedere prevederile Constituţiei Ucrainei. În plus, Ucraina, ca şi România, înaintea ei, s-a angajat, la intrarea în Consiliul Europei, să respecte Recomandarea 1201. În loc să solicite repetat inserarea în Tratat a unor prevederi de condamnare a Pactului Ribbentrop-Molotov sau a unor referiri la Insula Şerpilor, ar fi mult mai folositor un capitol dedicat protecţiei minorităţilor naţionale. O asemenea atitudine, dincolo de înţelepciunea politică pe care ar dovedi-o într-o lume în care schimbarea frontierelor nu intră în discuţie, n-ar însemna cîtuşi de puţin dispreţ sau nepăsare faţă de un moment tragic al istoriei noastre naţionale. Ar fi însă, un mod de exprimare a respectului şi preocupării faţă de oameni vii, care trăiesc şi au probleme într‑o altă ţară, dar care doresc să-şi păstreze identitatea de români şi care valorează mai mult decît pietre şi teritorii pierdute, oricît de însemnate ar fi fost ele, sau încă ar mai fi, din punct de vedere istoric, strategic sau economic.

NOTE

1. Vezi G. Andreescu, V. Stan, R. Weber, Concepţia UDMR cu privire la drepturile minorităţilor naţionale, Centrul pentru drepturile omului, Bucureşti, 1994 şi G. Andreescu, R. Weber, Evoluţia concepţiei UDMR privind drepturile minorităţii maghiare, Centrul pentru drepturile omului, Bucureşti, 1995.

2. Serghei Zaraiski, România Mare. Trăieşte şi învinge?, în Timpul, 19 aprilie 1996, după Ion Creţu, Duşmaniii comunităţii româneşti din Ucraina, în Cuvântul liber din 18 iulie 1996.

3. Programul UDMR invocă Recomandarea 1201 (a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei), Documentul de la Copenhaga privind Dimensiunea Umană şi Actul Final de la Helsinki (din cadrul OSCE), Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare.

4. Gáspár Bíró, Dreptul la alteritate ca drept de grup, în Altera, nr. 3/1996.

5. Conceptul de „alteritate” îmi pare că exprimă în cel mai fericit mod acceptarea faptului că nu numai oamenii sînt diferiţi unii de alţii, dar şi grupurile umane sînt diferite unele de altele, iar acest lucru este în beneficiul tuturor. Spre deosebire de noţiunea de „toleranţă”, care pare să exprime mai mult ideea că diferenţele între oameni, sau între grupuri, trebuie privite ca un rău necesar.

6. Vezi Alexei Tulbure, Găgăuzii în Republica Moldova — Gagauz Yeri, în Altera, nr. 3/1996; de asemenea, Eugen Patraş Statutul juridic al minorităţilor naţionale din Republica Moldova, în Glasul Bucovinei, nr. 4/1995.

7. Vezi G. Andreescu, V. Stan, R. Weber, Relaţiile României cu Republica Moldova în Studii Internaţionale, Centrul de Studii Internaţionale, nr. 1/1995.

8. Eugen Patraş Statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz Yeri), în Altera, nr. 3/1996, pag. 113.

9. Congress of Local and Regional Authorities of Europe, Council of Europe, Declaration of the „Conference on Federalism, Regionalism, Local Autonomy and Minorities”, Cividale, 26 October, 1996.

10. Articolul 1 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice şi articolul 1 al Pactului internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale prevăd că dreptul la autodeterminare (cu cele două componente ale sale, cea internă şi cea externă — care înseamnă dreptul de secesiune) aparţine popoarelor.

11. Comunicat de presă al MAE privind Declaraţia de la Budapesta, în Cronica Română, Anul IV, nr. 1071 din 25 iulie 1996.

12. Interviu citat de Rompres şi publicat în ziarul Azi, nr. 1312 (1900) din 14 octombrie 1996.

13. Pentru o analiză critică a „statutului special” vezi G. Andreescu şi R. Weber, Evoluţia concepţiei UDMR privind drepturile minorităţii maghiare, Centrul pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1995, pag. 21-24.

14. Idem, pag. 114.

15. Ibidem.

16. Idem, pag. 113.

17. Pentru o analiză a documentelor internaţionale în materia drepturilor minorităţilor naţionale vezi Renate Weber, Drepturile omului În România: standarde interne, standarde internaţionale (I), în Revista Română de Drepturile Omului, nr. 13/1996.

*

Renate Weber este avocată şi profesoară la Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti, copreşedintă a Comitetului Helsinki Român, redactor şef al Revistei Române de Drepturile Omului. A publicat numeroase studii şi articole pe problemele drepturilor omului şi minorităţilor, în presa de specialitate din ţară şi străinătate.