România şi minorităţile

Culegere de documente

Editura Pro Europa

Tîrgu-Mureş, 1997

 Ideea lucrării de faţă s-a născut într-un moment mult mai îndepărtat decît apariţia sa şi anume pe cînd Alianţa Civică, în anul de graţie 1991, adopta la întîiul său Congres o Decla­raţie cu privire la protecţia minorităţilor, în preambulul căreia se menţionau Declaraţia de la Alba Iulia din 1918, Tratatul minorităţilor din 1919 ş.a. Îndată după Congres, Ministerul Aface­rilor Externe, sub semnătura ministrului de atunci, Adrian Năstase, expedia Alianţei Civice o colecţie de citate din tratate, pacte şi convenţii internaţionale la care guvernul român aderase de-a lungul timpului, însoţite de o notă înţepată. Ceea ce surprindea era că lista începea cu un document din1948 (Declaraţia Universală).  În spatele acestui fapt, în aparenţă lipsit de semnificaţie, se afla o profundă dispută principială: lucrătorii MAE din 1991, şi din păcate nu numai ei, refuzau să accepte că, şi în chestiunea minorităţilor, România de azi este succesoarea statului născut după primul război mondial. Lucrul este cu atît mai de neînţeles cu cît sărbătoarea naţională a fost fixată la data care evocă ziua de 1 decembrie 1918. În consecinţă, ne-am gîndit că ar fi util să includem în colecţia de faţă, în succesiune cronologică, documente interne şi internaţionale care jalonează tratamentul minorităţilor din România începînd cu 1918. Lista este fatalmente incompletă şi oarecum eclectică. 

Capitolul „Documente interne” înglobează articole constituţionale şi de lege, paragrafe din coduri de procedură, declaraţii oficiale. Perioada interbelică este modest ilustrată, urmînd ca într-o publicaţie ulterioară să revenim asupra legislaţiei îndreptate spre restrîngerea drepturilor minorităţilor. Perioada comunistă, în care tratamentul discriminatoriu al minorităţilor a atins apogeul, este una a demagogiei declarative, ştiut fiind că în ciuda enunţurilor generoase, legile adoptate nu erau aplicate. Perioada de după 1989, pentru cititorul avizat, conţine destule dovezi ale comportamentului duplicitar şi conjunctural al alianţei naţional-neocomuniste care a guvernat, pînă de curînd, România.

Capitolul „Documente internaţionale” le include atît pe cele care au valoare de obligaţie juridică, cît şi recomandările sau declaraţiile cu valoare politică sau morală adoptate de instituţii şi organisme din care face parte ţara noastră. Aceasta pentru a ilustra evoluţia unor concepte şi mai ales a concepţiei care stă actualmente la baza tratării chestiunii minorităţilor.

În fine, capitolul „Proiecte de lege” reţine cîteva (cele mai reprezentative) dintre proiectele de lege a minorităţilor elaborate în România după 1989. Din compararea lor reiese că deosebirile teoretice fundamentale care opun diferitele şcoli de experţi, se regăsesc şi la noi. La ora cînd apare acest volum, adoptarea unei (unor) legi care să asigure o protecţie reală şi eficientă a minorităţilor din România, la nivelul posibilităţilor şi cerinţelor, este un angajament politic ferm asumat de actualul guvern.     

Chiar dacă nu explicit, bogăţia de documente interne şi internaţionale conţinute în prezenta colecţie este o demonstraţie a faptului că protecţia minorităţilor are în România şi în instituţiile internaţionale din care ea face parte o istorie şi o experienţă considerabile, chiar dacă nu (încă) transpuse într-un cadru juridic impecabil. Tot implicit, colecţia semnalează faptul că, la momentul 1918, elita politică românească, îndeosebi cea provenind din Transilvania, era pe deplin edificată în chestiunea minorităţilor şi adopta poziţii care se înscriau în avangarda gîndirii europene din domeniu. O atitudine pe care nu putem decît să ne-o dorim şi pe viitor.

Smaranda Enache