Transindex - Altera

Belgia după a patra reformă de stat:

federalism complet sau

confederalism în constituire?¹

Frank Delmartino

1. Introducere

De peste un sfert de secol are loc în Belgia un proces de transformare politică. Deocamdată rezultatul său constă în aplicarea treptată a Acordului de la Saint Michaels (Sint Michielsakkord), încheiat în septembrie 1992. Conform definiţiei Articolului 1 al noii Constituţii, prin acest acord Belgia devine un stat federal. Dintr-un stat unitar descentralizat, ţara a devenit, în decursul unei singure generaţii politice, unul federal în toată puterea cuvîntului. Obiectivul studiului de faţă este să stabilească ce modificări anume au avut deja loc în structurile statale sau urmează să intre în vigoare după alegerile legislative din 21 mai 1995. Conferă ele statului belgian calificativul de „federal”? De asemeni, vom încerca să evaluăm cauzele precise ale acestui proces transformator, precum şi să vedem dacă nu cumva el se află într-o stare de stagnare — temporară sau definitivă — după aproape legendarul Acord de la Saint Michaels.

2. Cauzele procesului de federalizare a Belgiei

Pot fi menţionate în această privinţă două elemente:

— caracterul fundamental pluralist al societăţii belgiene;

— caracterul crescînd european al scenei politice belgiene.

Intenţionăm să abordăm acest subiect mai întîi din punctul de vedere al evoluţiei interne a Belgiei. Caracterului crescînd european al politicii sale îi va fi consacrată partea finală a acestui studiu.

Privită din perspectivă istorică, societatea belgiană vădeşte trei clivaje importante: unul ideologic (sau religios), un clivaj socio-economic şi unul în sfera politicii lingvistice. Teoriile clasice ale „faliilor politice” susţin că acuitatea, precum şi măsura interrelaţionării lor determină atît caracterul cît şi structurile de guvernare ale unei ţări.² Statele Unite constituie exemplul clasic de societate pluralistă întrucît aici cele trei falii clasice se întretaie mai mult sau mai puţin, moderîndu-se astfel reciproc. Pe de altă parte, Belgia este fără excepţie socotită o societate pluralistă pe baza faptului că aici aceste clivaje se suprapun întrucîtva, devenind în consecinţă adevărate criterii în luarea deciziilor politice. În plus, în deceniile trecute intensitatea interrelaţionării lor a suferit schimbări semnificative. Aceşti doi factori stau la baza evoluţiei procesului de transformare politică rapidă ce a avut loc în ultimele decenii.

3. Germenii procesului de federalizare

Deşi societatea belgiană poate fi socotită drept una pluralistă încă de la geneza ei din 1830, originile schimbării sînt destul de recente. Din cele şase revizuiri pe care le-a cunoscut Constituţia Belgiei, patru au avut loc în ultimii 25 de ani. Cadrul teoretic prezentat mai devreme poate explica foarte bine de ce aceste modificări s-au succedat cu o asemenea repeziciune.

În momentul naşterii Belgiei politica lingvistică nu pare să fi constituit un criteriu de decizie politică: cu toate că dintru început flamanzii au format o majoritate lingvistică, elitele au ajuns la un consens potrivit căruia franceza urma să fie limba comună de guvernare atît la sud cît şi la nord de „graniţa lingvistică”.³ La temelia acestei poziţii privilegiate a limbii franceze se afla pe de o parte dominaţia socio-economică a sudului francofon, iar pe de altă parte acordul elitei financiare „flamande”, care găsea că este mai comod să se folosească franceza decît numeroasele variante de olandeză vorbite de flamanzii de rînd.

În organizarea de stat a Belgiei a avut mai multă greutate aspectul ideologic, fapt ce a dus la marginalizarea problemei lingvistice.⁴ În realitate, era în chestiune legitimitatea Bisericii Catolice, în contextul în care 95% din belgieni erau botezaţi catolici. Disputa a fost declanşată de delimitarea prerogativelor în sfera cărora avea sau nu un cuvînt de spus autoritatea catolică. Cei favorabili Bisericii s-au constituit în Mişcarea Catolică (iar mai tîrziu, Partidul Catolic). Cei cu o viziune minimalistă cu privire la dreptul la codecizie al autorităţilor bisericeşti au format Partidul Liberal (din care s-a desprins mai tîrziu, ca urmare a industrializării, Partidul Socialist).⁵ Pentru a rezuma: aproape în întreg secolul al XIX-lea, peisajul politic belgian a reflectat o societate în care antiteza ideologică a prevalat asupra chestiunilor politice de natură socio-economică şi lingvistică.

Pretenţiile Mişcării Flamande — care la început nu a coincis cu elita flamandă, ci cu clasa de mijloc şi cu ţărănimea locală, aparţinînd astfel sferei catolice — aveau să cîştige relevanţă abia spre sfîrşitul secolului trecut. O relativă revigorare a economiei flamande, în mod tradiţional rămasă în urmă, precum şi introducerea în 1893 a dreptului la vot universal, plural, acesta însuşi în urma mişcărilor tot mai ample ale clasei muncitoare, au constituit principalele cauze ale acestei evoluţii. Statutul de limbă oficială al francezei a luat sfîrşit în Belgia odată cu Legea Tratamentului Echitabil din 18 aprilie l898.

Revendicările flamanzilor, culminînd cu cea a unei Flandre unilingve, aveau să fie treptat satisfăcute după primul război mondial, în ciuda unei minorităţi de flamanzi care nu era defavorabilă „Flamenpolitik”-ului practicat de regimul ocupaţionist german. Juridic, această cerere a fost satisfăcută deja (sau ar trebui oare să spunem „abia”?) în anii ’30: legile din 1932 şi 1935 cu privire la limbile oficiale au condus la aplicarea strictă a principiului teritorialităţii: „limba vorbită pe plan local va fi limba folosită în administraţie, educaţie şi în aparatul juridic”.⁶ Totuşi, aplicarea acestei legi a lăsat adeseori de dorit. În plus, graniţa lingvistică fusese stabilită printr-o aşa-numită „numărătoare lingvistică”: în funcţie de numărul locuitorilor francofoni sau flamandofoni, municipalitatea respectivă intra în regim lingvistic francez sau flamand. Ca urmare, flamanzii se temeau să nu piardă „teritorii” însemnate din aria metropolitană a Brussel-ului. Valonii au acceptat acest principiu deoarece priveau cu teamă posibila pierdere a unor funcţii administrative şi politice importante într-un regim în totalitate bilingv. Temerile lor îşi aveau originea în poziţia lor de minoritate numerică şi — la vremea respectivă — slaba cunoaştere a limbii flamande.⁷

O parte tot mai însemnată a opiniei publice valone, călcînd pe urmele socialistului valon Jules Destrée, mai exact a scrisorii sale din l912 către regele Albert, cerea deja federalizarea Belgiei. În anii şaizeci, economia valonă se confrunta cu probleme structurale grave, în timp ce economia flamandă, care fusese întotdeauna întrucîtva rămasă în urmă, părea de data aceasta să fie mai în măsură să facă faţă provocărilor celei de-a „treia revoluţii industriale”. În această perioadă, valonii au cerut constituirea unei puteri autonome abilitate să ia decizii în domeniul economic: aceasta a fost mai apoi baza formării Regiunilor, care aveau să se contureze începînd cu 1974. Au luat naştere trei Regiuni: Flamandă, Valonă şi Regiunea Brussel (cea din urmă abia în 1988).

Datorită puternicei lor poziţii economice şi avînd avantajul superiorităţii lor numerice, flamanzii au insistat în favoarea autonomiei culturale şi a desfiinţării aşa-numitei „numărători lingvistice”. Aceste revendicări le-au fost satisfăcute prin adoptarea Legii din 1962-63 cu privire la limba oficială şi prin introducerea conceptului de Comunitate (Culturală) odată cu amendarea din 1970 a Constituţiei. Au fost realizate juridic şi practic Regiunile omogene lingvistic cu excepţia aşa-numitelor comunităţi privilegiate lingvistic şi a celor nouăsprezece municipalităţi cunoscute mai tîrziu sub numele de Regiunea Capitalei Brussel. În acestea se aplica şi se aplică şi în prezent sistemul bilingv. Înainte de crearea acestor trei Regiuni, Belgia avea deja trei Comunităţi (Culturale): Flamandă, Franceză, şi Germană.

Prerogativele acestor trei Regiuni şi trei Comunităţi au fost extinse în mod repetat.⁸ În esenţă, criteriul de formare a Comunităţilor a fost unul cultural, de unde şi putinţa acestora de a decide autonom asupra limbii folosite, a artelor frumoase, a patrimoniului cultural, a structurării mass-mediei, a sistemului biblioteconomic, a liniei politice în domeniul sportului şi recreaţiei, a administrării mediului şi monumentelor, şi a educaţiei (considerată pe termen lung). Mai tîrziu Comunităţile au fost investite de asemeni cu toate prerogativele în domeniul educaţiei (cu cîteva excepţii nesemnificative) şi cu aşa-numitele prerogative privitoare la persoană (asistenţa medicală).

Din 1980 încoace, fiecare Comunitate dispune de un Consiliu (constituit prin fuzionarea propriului guvern autonom cu propriul parlament autonom). Consiliul fiecărei Comunităţi poate emite decrete, care sînt acte legislative aflate pe picior de egalitate cu legile federale.

De-a lungul anilor, Regiunile şi-au sporit considerabil pachetul de prerogative: ele deţin toate prerogativele economice, cu excepţia celor necesare protejării uniunii monetare şi economice a ţării, a politicii agricole şi horticole, a politicii mediului înconjurător, a regimului apelor, planificării urbane şi rurale, a lucrărilor publice şi circulaţiei rutiere (cu cîteva excepţii).

Asemeni Comunităţilor, Regiunile au şi ele guverne şi parlamente autonome. Regiunea Flamandă şi cea Valonă emit decrete, pe cînd Regiunea Capitalei Brussel emite ordonanţe, însă diferenţele între acestea sînt minime.

Întrucît graniţele Regiunii Flamande coincid mai mult sau mai puţin cu cele ale Comunităţii Flamande (cu excepţia locuitorilor flamandofoni din Brussel), guvernanţii flamanzi au decis să fuzioneze instituţiile regionale cu cele comunitare. Ca urmare, partea flamandă are un singur guvern flamand (în loc de unul regional şi de unul comunitar) şi un singur Consiliu Flamand. Se face totuşi o distincţie între actele legislative care intră în categoria autorităţii Regiunii Flamande sau a Comunităţii Flamande deoarece graniţele lor teritoriale nu coincid totuşi complet, după cum am menţionat deja. Deşi deţine puteri regionale, Flandra se recomandă lumii exterioare sub numele de Comunitatea Flamandă.

O reajustare similară urmează să fie realizată de partea francofonă din cauză că locuitorii flamandofoni ai Brussel-ului (doar 15% din populaţia oraşului, adică 150.000 de locuitori) se consideră flamanzi locuitori ai Brussel-ului, iar nu flamandofoni care locuiesc în Brussel. Pe de altă parte, locuitorii francofoni ai Brussel-ului sînt mult mai bine reprezentaţi numeric: din totalul de 4 000 000 de belgieni francofoni, în jur de 750 000 trăiesc în Brussel. În plus, ei nu împărtăşesc aceeaşi cultură politică: locuitorii francofoni din Brussel nu au acelaşi trecut industrial pe care îl au omologii lor valoni. Ei deţin, în schimb, o anumită cultură liberal-burgheză (acest termen nu trebuie înţeles într-un sens neapărat peiorativ). Astfel Partidul Liberal francofon este în mod tradiţional cel mai puternic partid (francofon) din Brussel, în vreme ce social-democraţii întotdeauna au succese deosebite în Valonia.

Pe scurt: în timp ce conceptul de „flamanzi care locuiesc în Brussel” este acceptabil şi chiar mai uşor de susţinut decît cel de „rezidenţi flamandofoni ai Brussel-ului”, acela de „valoni brusselezi” este o contradicţie în termeni. Evoluţia actuală, deşi parţial generată de problemele financiare acute ale Comunităţii Franceze, pare de fapt să aibă loc în direcţia demontării treptate a acestei Comunităţi în favoarea Regiunilor Valonă şi Brussel. În consecinţă, formarea unui guvern supracomunitar pare destul de improbabilă⁹ (deşi aceasta face parte din programul electoral al partidului PRLF-FDF liberal, care activează cu succes la Brussel).

Formarea Regiunilor şi a Comunităţilor, după cum am arătat pe scurt mai devreme, a fost rezultatul unei schimbări dramatice a societăţii. Cele trei falii tradiţionale sînt acum dispuse diferit şi înregistrează o acuitate diferită faţă de perioada precedentă. Totuşi, structurile de decizie politică continuă să existe în aceeaşi formă în care au fost create în perioada de tensiuni politice de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al douăzecilea. Situaţia aceasta pare să fie unică.¹⁰

În realitate, pivoţii de inspiraţie ideologică (creştin-democrat, social-democrat, şi, într-o mai mică măsură, liberal) care au apărut din nevoia de a servi mai bine omul de rînd şi interesele muncitorilor, rămîn în picioare în ciuda curentului secularizant evident şi în ciuda adîncirii faliilor lingvistico-politice şi socio-economice. Sociologul Luc Huyse (din Leuven) subliniază în mod just că totuşi ele îndeplinesc acum doar o „funcţie ceremonială”, şi nu întodeauna au aşadar un impact electoral asupra alegătorilor¹¹ (cu alte cuvinte, cei care urmează o şcoală catolică nu votează neapărat cu un partid creştin-democrat).

Acelaşi autor susţine discreditarea clasicei scheme tripartite „ideologic — socio-economic — lingvistic” în istoria politică recentă a Belgiei şi adoptarea în locul ei a unei falii globale comune: flamanzii şi valonii nu sînt separaţi numai printr-o diferenţă lingvistică, ci şi, susţine el, de o viziune socio-economică diferită. Cu toate că aspectul ideologic a pierdut din importanţă, flamanzii au ajuns treptat să se simtă mai comfortabil în sfera creştin-democrată, iar valonii în cea socialistă.¹² Desigur, acest fapt este legat de istoria industrială timpurie a Valoniei şi de trecutul cu precădere rural al Flandrei.

Prăpastia comună s-a adîncit destul pentru a diviza, începînd cu 1968, partidele politice unitare în variante flamando- şi francofone (chiar şi în cadrul alegerilor federale). În consecinţă, funcţionarii politici sînt acum răspunzători doar în faţa electoratului francofon sau a celui flamandofon. Numai în circumscripţia electorală Brussel (şi a comunităţilor privilegiate lingvistic) electoratul are posibilitatea de a vota fie pentru un partid francofon, fie pentru unul flamandofon. (Să adăugăm aici pentru a fi compleţi: în cazul unei municipalităţi mixte franco-germanofone există de asemeni posibilitatea de a opta în alegeri pentru o listă germanofonă sau una francofonă).

Pentru a rezuma: odată cu dezvoltarea treptată a structurii statale federale, bazată (1) pe de o parte pe Regiunile determinate teritorial, ce deţin în primul rînd prerogative regionale de natură economică, şi (2) pe de altă parte, pe Comunităţile cu bază personală (criteriul lingvistic) şi care deţin în principal prerogative culturale, pivoţii de sorginte ideologică (plus „deciziile împăciuitoare”), împreună cu o economie tranzacţionară colectiv, neo-corporatistă, încă mai joacă un rol important în sistemul politic belgian.¹³ Deşi studiul de faţă îşi propune să analizeze doar sistemul politic federal al Belgiei, trebuie luaţi în considerare pivoţii ideologici şi interesele de grup pentru a înţelege tout court procesul de decizie politică în Belgia.

Structura statului belgian

Nivelul	Executivul	Legislativul
Nivelul federal	Guvern federal	Camera Reprezentanţilor Senatul
Nivelul comunitar	Guvernul flamand Guvernul Comunităţii Franceze Guvernul Comunităţii Germanofone	Consiliul Flamand Regiunile Flandrei şi a Capitalei Brussel Consiliul Comunităţii Franceze şi al Regiunii Capitalei Brussel Consiliul Comunităţii Germanofone
Nivelul regional	Guvernul Flamand Guvernul Regiunii Valone Guvernul Regiunii Capitalei Brussel	Consiliul Flamand Consiliul Regional Valon Consiliul Regiunii Capitalei Brussel

4. Belgia după Acordul de la Saint Michaels (1992-1993)

Acordul de la Saint Michaels este un acord comun important semnat în septembrie 1992 de primul ministru federal şi de preşedinţii partidelor de guvernămînt (CUP —PSC: creştin-democraţi, SP — PS: social-democraţi) şi ai unui număr de partide din opoziţie (VU: naţionalişti flamanzi moderaţi, AGALEV—ECOLO: ecologişti). A fost nevoie de sprijinul acestor partide din opoziţie pentru a întruni o majoritate parlamentară de două treimi, necesară amendării Constituţiei. Acordul de la Saint Michaels se integrează în acelaşi timp în cultura politică tradiţională a Belgiei: partidele politice şi, în special preşedinţii lor, au jucat un rol considerabil în timpul negocierilor şi căutărilor de compensaţii. Vom pune întîi în discuţie pe scurt cele mai importante schimbări înainte de a le da o explicaţie critică.

Extinderea prerogativelor¹⁴

Acordul de la Saint Michaels a constituit punctul de pornire a celei de-a patra revizuiri constituţionale din istoria politică a Belgiei. În timp ce amendamentele din 1970, 1980 şi 1988-89 au avut ca scop constituirea Comunităţilor şi Regiunilor, acestor structuri nou-formate atribuindu-li-se în consecinţă prerogative în mod progresiv, accentul ultimei reforme statale nu a fost pus atît pe extinderea prerogativelor (unităţilor) subnaţionale, cît pe schimbările instituţionale la nivel deopotrivă federal şi subnaţional. Ţinta a constituit-o o mai bună adaptare a Belgiei la logica federală.

Totuşi, au fost introduse o sumă de modificări în distribuirea prerogativelor, pe care le vom discuta mai întîi pe scurt:

— Probabil cea mai izbitoare modificare introdusă de Acordul de la Saint Michaels priveşte atribuirea Regiunilor şi Comunităţilor a autorităţii de a încheia tratate în măsura în care aceste tratate au în vedere chestiuni ţinînd de autoritatea lor exclusivă sau comună.¹⁵ În cazul prerogativelor subnaţionale exclusive, tratatele internaţionale sînt încheiate de unităţile subnaţionale înseşi. Guvernul federal poate totuşi interveni pentru a asigura coerenţa politicii externe belgiene. Pentru a anticipa astfel de intervenţii, poate fi întrunită o conferinţă interministerială pentru politică externă pentru a se ajunge la o soluţie negociată. Încheierea unui tratat poate fi împiedicată de către guvernul federal doar într-un număr limitat de situaţii: (1) ţara-partener cu care urmează a fi încheiat tratatul nu este recunoscută de Belgia, (2) Belgia nu întreţine relaţii diplomatice cu aceasta, (3) un act sau o hotărîre de stat stabileşte că relaţiile dintre Belgia şi partenerul respectiv sînt suspendate, rupte sau că probabil vor avea de suferit în urma respectivului tratat, (4) tratatul nu este în acord cu obligaţiile asumate de Belgia pe plan internaţional sau supranaţional. În cazul prerogativelor comune nivelelor federal şi subnaţional, tratatul este semnat de rege, însă cu acordul unităţilor subnaţionale. Aceasta necesită aprobarea atît a Parlamentului federal cît şi a Consiliilor subnaţionale.

Extinderea prerogativelor, discutată mai sus, reflectă efortul unităţilor subnaţionale de a se face mai bine cunoscute pe plan internaţional. Continuă încă să apară probleme din cauza multor organizaţii internaţionale care recunosc doar statele (federale), nu şi unităţile subnaţionale. Uniunea Europeană a rezolvat în parte aceste probleme admiţînd cu drept de vot în Consiliu reprezentanţi ai guvernelor subnaţionale, ca în cazul landurilor germane, de exemplu (vezi mai jos). Este important de asemeni dreptul de substituţie pe care îl poate invoca guvernul federal dacă un stat subnaţional se opune prevederilor tratatului care îi afectează propriile prerogative, iar nu şi pe cele federale (Judecata Curţii Europene de Justiţie).

— Decurgînd din aceasta, ataşaţii de comerţ exterior au fost regionalizaţi, cu toate că guvernul federal îşi menţine serviciul belgian de comerţ exterior.

— Mediu: Regiunile au obţinut puterea completă în ce priveşte mediul, cu excepţia standardizării produselor.¹⁶

— Agricultură: este regionalizată, totuşi piaţa, preţul, producţia, precum şi politica sanitară rămîn la latitudinea nivelului federal în baza principiului uniunii monetare şi economice.¹⁷

5. Schimbări instituţionale după Acordul de la Saint Michaels

Reforma sistemului bicameral şi alegerea directă a Consiliilor subnaţionale¹⁸

Evoluţia nivelului federal a făcut superfluă existenţa unui sistem bicameral în care ambele camere au surse cvasi-identice de autoritate. Acest sistem a luat naştere odată cu declararea independenţei Belgiei la 1830. Obiectivul său era să facă posibilă aprobarea de către Senatul „aristocratic-intelectual” a proiectelor sau a propunerilor de legi iniţiate de mai „impulsiva” Cameră a Reprezentanţilor. Condiţiile stipulate pentru Senat cu privire la dreptul de vot activ şi pasiv erau în realitate mult mai stricte decît pentru Camera Reprezentanţilor: o limită mai ridicată de vîrstă şi obligativitatea unor taxe mai ridicate. Cînd această din urmă condiţie a fost eliminată, forma în care exista atunci sistemul bicameral a fost imediat pusă la îndoială. Ba mai mult, în momentul în care Belgia a început o evoluţie relativ rapidă spre o formă de stat federal, mulţi au susţinut ideea creării unui Senat după modelul Bundesrat-ului german, care ar fi urmat să reprezinte nivelele subnaţionale în cadrul politicii federale. Pînă atunci cei mai mulţi dintre senatori fuseseră aleşi direct, numiţi de consiliile provinciale, sau cooptaţi de una sau alta din aceste două categorii.¹⁹ Această inovaţie „ŕ la Bundesrat” a fost realizată de Acordul de la Saint Michaels, deşi imperfect, în opinia unora.

Un al doilea neajuns al sistemului federal belgian era alegerea indirectă a parlamentor subnaţionale. Membrii Parlamentului Flamand aleşi direct deveneau automat şi membri ai Consiliului regional Valon şi ai Consiliului Comunităţii Franceze (totuşi Consiliul Regiunii Brussel şi Consiliul Comunităţii Germane erau alese direct). Acordul de la Saint Michaels îşi propunea să pună capăt acestui indezirabil „dublu mandat”. Însă fără o reducere a numărului de senatori şi de membri ai Camerei Reprezentanţilor, eliminarea dublului mandat ar fi condus la o inflaţie însemnată a numărului de parlamentari. Se impune de aceea o analiză în profunzime a sistemului bicameral federal. Au fost introduse următoarele schimbări:

— Camera Reprezentanţilor este formată acum doar din 150 de membri, în loc de 212. Membrii săi sînt aleşi în circumscripţiile electorale alocate înaintea alegerilor pentru Senat. Camera Reprezentanţilor devine camera politică preponderentă întrucît ea deţine „puterea guvernării de a face şi desface”: ea singură poate vota moţiuni de încredere sau de neîncredere, aproba bugetul, stabili contingentul armatei şi acorda naturalizarea.

— Numărul senatorilor este redus la un total de 71, dintre care 40 de senatori aleşi direct: 25 din circumscripţiile electorale flamande, iar 15 din circumscripţia valonă şi cea bilingvă Brussel-Halle-Vilvoorde. Acestor 40 de senatori aleşi direct li se adaugă 21 de senatori numiţi de Consiliul Comunităţii ca senatori ai Comunităţii. Consiliul Flamand şi Consiliul Comunităţii Franceze numesc fiecare cîte 10, iar Consiliul Comunităţii Germane unul. Aşadar „dublul mandat” continuă să existe în cazul senatorilor Comunităţii. Sînt cooptaţi în plus alţi 10 senatori, desemnaţi pe grupe lingvistice (6 flamandofoni şi 4 francofoni) de către senatorii aleşi direct împreună cu senatorii Comunităţii.

Senatul deţine exclusiv prerogativele medierii şi oferirii de consultanţă motivată în conflictele de interes dintre Consilii. (El funcţionează aici ca o Cameră de reconciliere a unităţilor subnaţionale). El rămîne pe picior de egalitate cu Camera Reprezentanţilor în ce priveşte votarea întregii legislaţii referitoare atît la federaţie în ansamblu, cît şi la unităţile subnaţionale constituente: Constituţia, monarhia, legile necesitînd o majoritate specială, legile obişnuite precum şi cele cu majoritate specială care completează Constituţia, legile Consiliului de Stat, legile privind organizarea Curţilor de justiţie şi tribunalelor, legile prin care în locul guvernului unei Comunităţi sau Regiuni guvernul federal îndeplineşte o obligaţie internaţională şi ratificarea tratatelor internaţionale.

Pentru restul actelor legislative puterea ultimă de decizie este păstrată de Camera Reprezentanţilor, însă Senatul poate totuşi recurge la aşa-numitul său „drept de invocare”: el poate pune pe masa de lucru şi amenda acte legislative propuse de Cameră, dacă cel puţin 15 senatori cer acest lucru în termen de 5 zile. De asemeni, atunci cînd Senatul îşi exercită această iniţiativă, el poate, cu respectarea aceleiaşi condiţii, să amendeze pentru a doua oară o propunere proprie deja amendată de Cameră. În ambele cazuri, puterea de decizie finală rămîne de fapt în mîinile Camerei: aprobarea sa oficială este necesară transformării proiectelor sau propunerilor în legi.

Conflictele de autoritate dintre Cameră şi Senat trebuie rezolvate de o comisie de deliberare în care ambele Camere sînt reprezentate în mod egal şi care aplanează disputa fie printr-o majoritate de două treimi, fie printr-o majoritate dublă a senatorilor şi membrilor Camerei. Această comisie hotărăşte de asemeni data pînă la care Camerele trebuie să se pronunţe.

O altă inovaţie în cadrul Parlamentului federal priveşte introducerea aşa-numitului „parlament mandatat” şi „guvern mandatat”. Ambele principii au fost create pentru a întări stabilitatea guvernului în exerciţiu şi pentru a produce o poziţie parlamentară mai independentă faţă de acesta.²⁰ Întrucît rămîne posibilă dizolvarea Parlamentului de către rege înainte de încheierea mandatului acestuia, nu a fost încă realizat un parlament cu mandat complet (în adevăratul sens al cuvîntului) — spre deosebire de parlamentele subnaţionale. Parlamentul poate fi dizolvat într-un număr limitat de cazuri:

— dacă Camera Reprezentanţilor votează o moţiune de neîncredere, însă nu reuşeşte să numească un succesor pentru primul ministru.

— dacă Parlamentul respinge moţiunea de încredere fără să reuşească să numească un nou prim-ministru în termen de trei zile.

— după ce, cu acordul parlamentului, guvernul federal îşi prezintă demisia.

Teoretic regele are posibilitatea, deşi nu şi obligaţia, să propună dizolvarea dacă este întrunită una din aceste condiţii. Ceea ce este important este faptul că acum, deşi numai din punct de vedere teoretic, este necesară aprobarea parlamentului înainte de a se face pasul spre dizolvare. Dacă Parlamentul adoptă o atitudine pur negativă faţă de guvernul federal (respingînd moţiunea de încredere sau votînd o moţiune de neîncredere, fără să ofere o alternativă), el îşi atrage propria dizolvare legală. Această procedură lasă parlamentului doar posibilitatea unor iniţiative constructive. Stabilitatea guvernului federal este consolidată întrucît el poate fi obligat să demisioneze doar după ce Camera a reuşit să desemneze un succesor pentru primul ministru, guvernul nefiind pus astfel în situaţia de a demisiona în urma unui vot pur negativ, nedublat de o alternativă concretă. O ultimă măsură are în vedere incompatibilitatea dintre funcţia de ministru şi cea de parlamentar. Această măsură are şi ea ca scop conferirea unei poziţii mai independente guvernului şi parlamentului unul faţă de celălalt. În momentul în care ocupă o funcţie ministerială, membrilor Senatului sau ai Camerei Reprezentanţilor li se cere să demisioneze din parlament. Locul lor este luat pe această perioadă de un succesor indicat pe buletinul de vot al partidului. Ca urmare a „autonomiei constitutive” pe care o posedă parlamentele subnaţionale, ele decid prin decret dacă aprobă sau nu o astfel de prevedere. Deocamdată este pe de-a-ntregul posibil pentru un membru al Comunităţii sau Regiunii să fie membru al guvernului respectiv. Mai mult, membrii guvernelor subnaţionale sînt numiţi conform procedurii actuale de către şi dintr-un consiliu în care ei sînt aleşi.

Finanţarea unităţilor subnaţionale: extinderea limitată a autonomiei fiscale²¹

Sistemul fiscal belgian combină o „autonomie solicitantă” limitată cu o largă „autonomie de consum”. Din 1970 sistemul a fost ajustat în repetate rînduri în favoarea unităţilor subnaţionale şi a sporirii prerogativelor lor. Înainte de 1980 finanţarea avea loc prin aşa-numitul „sistem de înzestrare”, unităţilor subnaţionale fiindu-le alocată din bugetul de stat o sumă fixată prin lege. În realitate însă, unităţile subnaţionale îşi prezentau adeseori post factum nota de plată guvernului federal, care la rîndu-i le acuza că sînt „federalişti de consum”. În plus, flamanzii se plîngeau de caracterul netransparent al sistemului de înzestrare. Ei se simţeau dezavantajaţi financiar în comparaţie cu colegii lor francofoni din cauza neaplicării sistemului descentralizat în cadrul căruia ar fi beneficiat de fonduri regiunea din care acestea au fost percepute. Începînd cu 1980 aşa-zisul sistem de „returnare a surplusului” a luat treptat locul sistemului de înzestrare: Regiunilor li se înapoia o parte din impozitele federale care erau colectate din teritoriul lor (mai exact, o mare parte din impozitele pe persoană). Autonomia solicitată a Regiunilor a fost limitată la perceperea impozitelor pe proprietate, avere sau succesiune, jocuri de noroc, jocuri mecanice şi magazinele de băuturi alcoolice. Sistemul de înzestrare rămîne încă în vigoare pentru Comunităţi, deşi fără o formulă unificată de distribuţie.

Cu toate că începînd cu 1980 autonomia de consum a unităţilor subnaţionale a cunoscut o creştere constantă, autoritatea Regiunilor şi mai ales cea a Comunităţilor de a percepe impozite a rămas limitată. Pot fi găsite trei cauze pentru aceasta:

— potrivit Art. 170 al Constituţiei, prerogativele fiscale au un caracter concurent, prioritatea fiind acordată federaţiei: unităţile subnaţionale pot percepe impozite doar în domeniile care nu sînt impozitate deja de federaţie;

— autonomia fiscală rămîne limitată pentru ca, în acord cu principiul uniunii monetare şi economice, să nu se producă o scindare a economiei naţionale;

— în privinţa Comunităţilor poate fi menţionat un obstacol suplimentar: este imposibilă impozitarea justă a membrilor Comunităţii Flamande în Brussel-ul bilingv în comparaţie atît cu membrii propriei Comunităţi din afara Brussel-ului, dar şi cu membrii altor Comunităţi din Brussel, deoarece flamanzii nu pot fi delimitaţi de aceştia după un criteriu judicios.

Acutele probleme financiare ale Comunităţii Franceze care — spre deosebire de perechea ei flamandă — nu se poate bizui pe bugetul Regiunii Valone (datorită nefuzionării Comunităţii cu Regiunea de partea franceză) au condus de fapt la revizuirea legii finanţării din 1989. De aceea, este răspîndită convingerea că majoritatea specială naţională (majoritatea în fiecare grup lingvistic şi două treimi din totalul voturilor exprimate) necesară acestei revizuiri a făcut posibilă realizarea Acordului de la Saint Michaels. Datorită extremei sale complexităţi, soluţia avansată pentru problema menţionată mai devreme nu poate fi tratată în detaliu aici. Totuşi, după cum am arătat mai sus, acest mecanism constituie baza unei potenţiale demontări treptate a Comunităţii Franceze în favoarea Regiunii Valonă şi a Regiunii Capitalei Brussel.

Acordul de la Saint Michaels a consolidat şi mai mult autonomia fiscală a Regiunilor asigurîndu-le un procentaj din impozitele percepute pe mediu de către guvernul federal şi dîndu-le dreptul de a impune impozite televiziunii naţionale şi pe dreptul de audiere şi vizionare transferat iniţial, prin Acordul de la Saint Michaels, Comunităţilor.

Mai mult, proporţia din cuantumul taxelor personale care este acordată Regiunilor şi Comunităţilor este reglată în funcţie de creşterea reală a produsului intern brut. În sfîrşit, Regiunile au obţinut mijloace financiare suplimentare care le dau posibilitatea să-şi exercite prerogativele suplimentare ce le-au fost delegate prin Acordul de la Saint Michaels.

Plasate într-o perspectivă mai largă, se pare că cheltuielile unităţilor subnaţionale reprezintă 45% din totalul cheltuielilor publice sau de stat, fără a include aici impozitele pe profit. (Oricine e familiarizat cu problema deficitului belgian ştie că acesta se ridică anual la cîteva miliarde de franci belgieni).

Aceasta este o medie destul de ridicată în comparaţie cu alte cifre internaţionale.²²

Aceste resurse alocate unităţilor subnaţionale pot fi foarte bine cheltuite autonom, însă dreptul de a obţine independent aceste fonduri, luînd în considerare obiecţiile pomenite mai sus, rămîne restrîns. Numai retribuţiile constituie aproximativ 80% din bugetul regiunii sau comunităţii.

În cele din urmă este necesar să subliniem că se construieşte între Comunităţi şi Regiuni un mecanism de solidaritate. Regiunile cu o sumă pe cap de locuitor rezultată în urma impozitării mai mică decît media naţională primesc o contribuţie suplimentară.

De la 9 la 10: scindarea provinciei Brabant²³

Ultima schimbare pe care o vom discuta aici ţine de scindarea provinciei bilingve a Brabantului într-o componentă flamandă şi una valonă. De fapt, provinciile sînt rămăşiţele unei Belgii unitare descentralizate: ele au devenit nivelul intermediar al guvernării în timp ce Regiunile şi Comunităţile s-au integrat în peisajul instituţional belgian.²⁴ Totuşi, provinciile încă mai păstrează o sumă de funcţii semnificative, cum ar fi controlul administrativ al municipalităţilor, dezvoltarea cooperării intermunicipale (aşa-zisele intercomune) şi aşa mai departe. Implementarea acestor prerogative a devenit tot mai dificilă în Brabant deoarece teritoriul său includea părţi din trei Regiuni (Flandra, Valonia, Regiunea Capitalei Brussel) şi două Comunităţi (flamandă şi franceză).

Au fost căutate soluţii specifice pentru Brussel. Pînă la scindarea provinciei Brabant, Brussel-ul se bucura de statutul de capitală de provincie, pe lîngă faptul de a fi capitala (inter)naţională şi o Regiune în sine. Datorită scindării Brabantului în Brabantul flamand (cu capitala la Leuven) şi Brabantul valon (cu capitala la Vauvre), Brussel-ul avea nevoie de un nou statut întrucît metropola nu mai era inclusă în interiorul acestor noi graniţe provinciale. În cele din urmă a fost aleasă următoarea soluţie: pe baza unui acord de cooperare între guvernul federal, Comunităţi şi Regiuni, prerogativele provinciale au fost transferate instituţiilor deja existente ale Comunităţii şi Regiunii (Regiunea Capitalei Brussel).

Unii flamanzi au avut obiecţii împotriva faptului că, deşi provincia bilingvă a Brabantului a fost divizată, circumscripţia electorală bilingvă Brussel-Halle-Vilvoorde a rămas unitară. Tentaculele acestei circumscripţii electorale se întind adînc în hinterland (Halle-Vilvoorde). Nici această controversă, nici problema „supravegherii lingvistice” a Brusselului sau a comunităţilor privilegiate lingvistic nu vor fi tratate aici în continuare.

6. O investigaţie critică a sitemului politic belgian după Acordul de la Saint Michaels: federalism sau confederalism în constituire?

Înainte de a evalua dacă sistemul politic belgian este unul federal, este necesară o definire funcţională a implicaţiilor pe care le are federalismul. O definiţie uniformă este practic imposibilă, căci nu este oare fiecare federalism, într-o anumită măsură, o construcţie sui generis? Totuşi federalismul poate fi definit din două perspective: politico-filozofică şi politico-instituţională (juridică). Cu alte cuvinte: prima definiţie delimitează federalismul în calitatea sa de atitudine filozofică fundamentală, în timp ce cea de a doua oferă principiile instituţionale pentru punerea în practică a federalismului. Sau: o federaţie nu este nimic altceva decît realizarea instituţională a federalismului.

Ca şi concept filozofic, federalismul reconciliază o sumă de principii aparent conflictuale (sau incompatibile): unitate şi diversitate, autonomie şi participare. Preston King descrie federaţia ca pe o „organizare instituţională care şi-a luat drept etalon statul suveran” caracterizată prin implicarea constituţional garantată a nivelelor regionale (autonomie, diversitate) în deciziile de nivel central (unitate, participare).²⁵ Definiţia lui King rămîne totuşi destul de generală. Pornind de la binecunoscutele scrieri ale lui K. C. Wheare, Rusen Ergec a construit o definiţie mai detaliată a ceea ce federalismul implică sau ar putea implica la modul ideal:

„Federalismul este o tehnică (1) de distribuire a prerogativelor — în interiorul unuia şi aceluiaşi stat — între puterea centrală şi unităţile subnaţionale din cadrul acelui stat. Obiectivul este acela de a oferi unităţilor subnaţionale o largă autonomie prin încredinţarea de puteri de stat pe care acestea să le exercite liber şi independent faţă de orice legătură ierarhică faţă de centru. Această autonomie se materializează în (2) dreptul acordat unităţilor subnaţionale de a se autoguverna şi în (3) implicarea unităţilor subnaţionale în deciziile federale care le afectează interesele. În sfîrşit (4) o Înaltă Curte de Justiţie supraveghează respectarea regulilor care distribuie aceste puteri între statele naţionale şi subnaţionale, după cum sînt trasate în Constituţie şi în legile care o completează. ”²⁶

Politologul canadian Ronald Watts adaugă la acestea o sumă de condiţii auxiliare: o federaţie este democratică deoarece reprezentanţii nivelelor de decizie atît federale cît şi subnaţionale sînt (5) răspunzători în mod direct faţă de subordonaţii lor. Maniera în care sînt distribuite prerogativele trebuie să fie definită cu precizie în (6) Constituţie care la rîndu-i indică (7) în ce fel unităţile subnaţionale sînt implicate în (propria) ei amendare. Pe lîngă Înalta Curte de Justiţie, menţionată de Ergec, Points subliniază că se impune ca (8) instituţiile să direcţioneze procedural necesarele deliberări interguvernamentale.²⁷ Din această perspectivă poate fi acordat un rol important unui parlament federal bicameral. Împreună cu André Alen am dori să adăugăm alte două trăsături: (9) numărul unităţilor subnaţionale care fac parte din federaţie şi (10) direcţia în care evoluează procesul de federalizare.²⁸ Personal, noi credem că, pe lîngă caracteristicile menţionate mai sus, probleme fundamentale care trebuie luate în considerare în evaluarea unei federaţii sînt (11) pe de o parte, rolul partidelor politice şi al sistemului electoral şi (12) pe de altă parte, gradul de loialitate federală. Dacă ne referim la evoluţia federalismului belgian în special, nu putem nicidecum ignora situarea sa în contextul Uniunii Europene care se consolidează pe zi ce trece.

În consecinţă, vom evalua sistemul federal belgian întîi în lumina caracteristicilor de mai sus ţinînd însă cont de faptul că Belgia este şi o federaţie sui generis cu trăsături rezultate din cultura sa politică unică, după cum am arătat în primul paragraf. Vom aborda apoi pe scurt rolul Uniunii Europene în realizarea federalismului belgian.

(1) Natura şi distribuţia puterilor în federaţia belgiană²⁹

— Federalismului belgian îi este tipică proporţia redusă de prerogative aflate în conflict.³⁰ În schimb, reformele statale succesive au încercat să construiască un sistem de autorităţi exclusive. Liesbet Hooghe adaugă la aceasta faptul că obiectivul de bază l-a constituit o regionalizare verticală: puterea legislativă precum şi cea executivă în probleme specifice au fost încredinţate aceluiaşi guvern.³¹ În cele din urmă, aceasta a condus la crearea unor „compartimente ermetice” ori dezvoltarea unui aşa-zis federalism jurisdicţional. În această privinţă, Belgia diferă esenţial de Germania. Guvernul federal german are adeseori dreptul de a hotărî cadrul legal (contribuţia landurilor este însă asigurată prin funcţionarea Bundesrat-ului), în timp ce elaborarea în detaliu şi în mod special executarea sa sînt lăsate în seama landurilor.

— Drept consecinţă logică a celor de mai sus, actele legislative ale regiunilor subnaţionale (decrete, sau în cazul Regiunii Brussel, ordonanţe) nu sînt subordonate dreptului naţional. Un astfel de principiu poate fi susţinut numai ca parte a unui sistem cu puţine autorităţi aflate în conflict deoarece regula «Bundesrecht bricht Landesrecht» a unui model federalist funcţional devine în acest caz inaplicabilă.

— În fine, trebuie subliniat că Belgia, spre deosebire de majoritatea statelor federale, a cedat guvernului federal prerogativele reziduale. În opinia juristului André Alen, acest fapt nu constituie o surpriză, deoarece federalismul belgian are un caracter centrifugal: nu unităţile subnaţionale au dat naştere federaţiei, ci o elită naţională de oameni politici francofoni şi flamandofoni au decis să demonteze statul unitar centralizat: astfel, reziduul a fost atribuit guvernului federal (central). Totuşi, drept consecinţă a adaptării Constituţiei la Acordul de la Saint Michaels, a fost introdus un articol care face posibil transferul prerogativelor reziduale către unităţile subnaţionale atîta timp cît o secţiune a legii — aprobată de o majoritate specială —, indică ce anume puteri reziduale revin exclusiv guvernului federal. Acest mecanism care, — în opinia primului ministru federal Dehaene, implică o extindere a puterilor aflate în conflict şi prin aceasta o ‘ierarhie’ de facto —, este necesară pentru a preveni o demontare forţată a pachetului de prerogative federale. Pentru a rezuma: federaţia belgiană este caracterizată prin numărul ridicat de prerogative atribuite exclusiv unităţilor subnaţionale care urmează a fi exercitate atît la nivel executiv, cît şi legislativ. Totuşi, coguvernarea consfinţită juridic rămîne într-o anumită măsură o ficţiune: au fost elaborate modalităţile de cooperare (vezi mai jos, 8). O «Curte Supremă»²⁶ poate denunţa contradicţia dintre o lege, un decret, o ordonanţă şi cadrul juridic al coguvernării sau anumite secţiuni ale Constituţiei (vezi mai jos, 4). Însă mai important, deşi deocamdată nelegiferat, este rolul convergent al elitelor politice, conducătoare atît la nivel federal cît şi regional: dublul mandat (vezi mai sus) precum şi rolul deocamdată constrîngător al partidelor politice sînt dezastruoase la acest nivel (vezi mai jos, 11).

(2) Autonomia constitutivă a unităţilor subnaţionale³²

Ne-am referit în cîteva rînduri la autonomia constitutivă a unităţilor subnaţionale: printr-o «majoritate specială» (2/3), unităţile subnaţionale pot decide în mod liber modalitatea prin care sînt aleşi membrii Consiliilor şi felul în care funcţionează în relaţie cu guvernul respectiv. Fuziunea de partea flamandă a Regiunii cu Comunitatea este totodată un exemplu clasic de oportunitate valorificată de ambele unităţi subnaţionale, deşi această oportunitate a fost creată de legislativul federal.

Totuşi autonomia constitutivă a unităţilor subnaţionale prezintă o serie de neajunsuri grave. Pe de o parte, legislativul federal a hotărît compoziţia guvernelor subnaţionale (proporţionalitate impusă) nu o singură dată, fapt în contradicţie evidentă cu logica federală. Pe de altă parte, din cauza dublului mandat, unităţile subnaţionale nu aveau o legitimitate democratică directă. Între timp a fost acordată atenţia necesară acestor probleme. Rămîne de văzut dacă un guvern subnaţional, cu o culoare politică net diferită de cea a guvernului naţional, este acceptabil cu atît mai mult cu cît conducerea de partid este deocamdată aceeaşi pentru toate guvernele (federal şi subnaţionale). În fine, trebuie remarcat în acest context că unităţile subnaţionale nu au pînă în momentul de faţă autoritatea de a-şi elabora propria Constituţie limitată. Privite dintr-o perspectivă comparativă, unităţilor subnaţionale le lipseşte o autonomie constitutivă suficientă.

(3) Participarea unităţilor subnaţionale la luarea de decizii de nivel federal

Modificarea sistemului bicameral cauzată de Acordul de la Saint Michaels a fost discutată pe larg mai devreme. Concret, ea are ca obiect crearea unui aşa-zis sistem bicameral care să funcţioneze în calitate de forum legislativ federal al unităţilor subnaţionale. Specialiştii în drept constituţional şi politologii nu au căzut întotdeauna de acord în evaluările pe care le-au făcut componenţei Senatului şi prerogativelor care i-au fost încredinţate în cadrul sistemului bicameral reînnoit. Acum, mai mult ca oricînd, „pomul se cunoaşte după roadele sale”. Impactul pe care îl are Senatul în noua sa formă va fi cunoscut abia după ce toţi senatorii îşi vor fi preluat noul rol şi se vor fi familiarizat cu noile reguli procedurale.

Deocamdată, profesorul André Alen este convins că Senatul nu va exprima interesele comunităţilor subnaţionale la fel de bine ca înainte de aplicarea Acordului de la Saint Michaels deoarece are în componenţa sa doar 21 de senatori comunitari din totalul de 71. Înainte de acest acord, ficţiunea unei implicări indirecte a Comunităţilor şi Regiunilor în politica federală putea fi întreţinută datorită dublului mandat.³³ În plus există îndoieli cu privire la măsura în care senatorii vor renunţa la dreptul lor de invocare (vezi mai sus): recursul la acest drept poate îngădui unui proiect (în cadrul autorităţii ambelor Camere) să penduleze fără rost între Cameră şi Senat, cel puţin în măsura în care Comisia de Consultanţă nu va reuşi să ajungă la un compromis satisfăcător. În felul acesta, deşi nu a fost creat ca o Cameră de reflecţie politică, Senatul poate face zile negre guvernului federal.

Au fost limitate problemele în care Senatul ar fi putut juca un rol unic, funcţionînd, de pildă, ca o Cameră de reconciliere care să se pronunţe, prin acordarea de consultanţă motivată părţilor, asupra conflictelor de interese dintre diferitele unităţi subnaţionale.

În fine trebuie remarcat că, dacă Senatul nu oferă decît o expresie incompletă a Belgiei federaliste, aportul unităţilor subnaţionale la amendamentele constituţionale este insuficient asigurat deoarece ele trebuie aprobate de Senat, iar nu de parlamentele subnaţionale. Şi totuşi, un singur argument poate combate criticile. El va fi abordat puţin mai tîrziu (vezi mai jos, 11).

(4) Curtea de Arbitraj: de facto, o Curte Constituţională³⁴

De la fondarea Curţii de Arbitraj în 1984, Belgia posedă o Curte de Justiţie care poate abroga acte legislative (legi, decrete, ordonanţe) dacă se constată că ele sînt în contradicţie cu cadrul legal al coguvernării sau cu legile adoptate cu „majoritate specială” prin care sînt stabilite modalităţile de funcţionare a coguvernării, sau cu anumite secţiuni din Constituţie (principiul nediscriminării, libertatea educaţiei). Această din urmă posibilitate nu face Curtea de Justiţie accesibilă oricui care „demonstrează un interes”. Mai mult, judecătorilor le este atribuită o largă autoritate de evaluare care face de fapt posibilă analiza altor secţiuni din Constituţie. Conceptul de „uniune monetară şi economică”, inclus în Constituţia belgiană în timpul reformei de stat din 1988-1989, ilustrează influenţa acestei Curţi. Ea şi-a avut originea într-o ordonanţă juridică pronunţată de această curte anterior.

(5) Legitimitatea democratică directă a corpurilor legislative de nivel federal şi subnaţional

Legitimitatea democratică directă va intra complet în vigoare abia după alegerile directe ale tuturor Consiliilor subnaţionale (pînă în momentul de faţă ea s-a aplicat doar în cazul Regiunii Brussel şi al Consiliului Comunităţii Germanofone). Necesitatea reprezentării democratice este atît de evidentă încît este adesori ignorată în stipularea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească o federaţie. Din cauza sistemului său unipartit, fosta Uniune Sovietică nu putea fi nicidecum socotită o federaţie, deşi Constituţia sa descria sistemul de stat drept unul federal. Caracterul plural al unei societăţi federale implică reprezentarea politică a unităţilor subnaţionale.

Existenţa dublului mandat era într-o anumită măsură o distorsionare a regulii legitimităţii democratice directe a corpurilor legislative de nivel subnaţional. În această privinţă critica noastră nu se îndreaptă atît asupra aspectului democratic, cît asupra aplicării sale indirecte.

(6) Structura federală a statului trebuie să fie prevăzută de Constituţie (7) care poate fi modificată doar cu intervenţia unităţilor subnaţionale

Prima condiţie a fost îndeplinită: Constituţia belgiană face analiza structurii statului. Prerogativele unităţilor subnaţionale se regăsesc parţial aici, iar parţial în legile aprobate prin majoritate specială. Totuşi, am prezentat deja intervenţia indirectă a unităţilor subnaţionale în procedurile de amendare a Constituţiei prin aprobarea necesară dată de Senat (în care se află senatorii Comunităţilor) prevederilor constituţionale sau legale care afectează direct prerogativele şi funcţionarea unităţilor subnaţionale. Faptul că legile federale care atacă distribuirea prerogativelor între diferitele unităţi subnaţionale şi între federaţie şi unităţile subnaţionale trebuie şi ele aprobate de o majoritate specială (înţelegînd prin aceasta „de majoritatea voturilor fiecărui grup lingvistic din fiecare Cameră, cu condiţia ca majoritatea membrilor fiecărui grup lingvistic să fie prezentă şi în măsura în care totalul voturilor pozitive în ambele grupuri se ridică la două treimi din voturile exprimate”), asigură un echilibru între cele două mari Comunităţi culturale, deoarece separarea dintre un grup francofon şi unul flamandofon este menţinută în parlamentul nou ales.

Este necesar să facem aici o observaţie. Tratatele importante, precum cel de la Maastricht, trebuie să fie validate direct de parlamentele subnaţionale, deoarece aceste tratate influenţează exercitarea prerogativelor subnaţionale. Amendarea Constituţiei naţionale, care afectează distribuţia prerogativelor încă şi mai direct, este aprobată doar de către unităţile subnaţionale prin senatorii Comunităţilor.

(8) Necesitatea adecvării procedurilor de fluidizare a consultărilor interguvernamentale

Consultarea dintre subcomunităţile unei federaţii poate fi fluidizată în nenumărate feluri. În federaţii precum Statele Unite, în care puterea executivă şi cea legislativă funcţionează destul de independent, contactul dintre comunităţi (state) are loc în mare măsură prin intermediul Parlamentului (Congresului). În federaţiile parlamentare precum Germania, Canada şi Belgia de pildă, un reprezentant politic de aceeaşi culoare politică ca şi a unuia, unora, sau tuturor oficialităţilor guvernamentale, trece prin grele încercări pentru a adopta o atitudine politică independentă. În aceste cazuri este necesară o anumită disciplină de partid pentru a asigura funcţionarea guvernului, deşi crearea unui guvern mandatat şi a unui parlament mandatat în Belgia (vezi mai sus) face teoretic posibilă adoptarea unor atitudini divergente.³⁵ Trebuie totuşi să adăugăm: căderea guvernului belgian este (sau va fi) foarte rar inspirată de respingerea unei moţiuni de încredere sau de adoptarea unei moţiuni de neîncredere. Mult mai des, ea este rezultatul unui dezacord politic fundamental din sînul coaliţiei guvernamentale (uneori la îndemnul preşedinţilor de partid). Parlamentul va trebui să se împace cu acest fapt pe viitor; totuşi, mulţumită rolului proeminent al partidelor politice în sistemul belgian şi a prevalenţei disciplinei de partid, faptul ridică puţine probleme.

Importanţa preşedinţilor de partid a ieşit clar în evidenţă în realizarea celor cîteva revizuiri constituţionale (printre altele şi în faza de consultări care a precedat Acordul de la Saint Michaels). Acesta este unul din motivele pentru care „federalismul executiv” (formula îi aparţine eminentului politolog canadian Donald Smiley) se află în Belgia abia la începuturi.³⁶ Semnarea acordurilor de cooperare dintre Comunităţi, Regiuni şi guvernul federal este stimulată (făcută chiar obligatorie de către legiuitorul special). Comitetul consultativ, alcătuit pe baza dublei parităţi — cîţi reprezentanţi flamanzi, tot pe atîţia francezi, cîţi reprezentanţi ai guvernelor subnaţionale, tot pe atîţia miniştri federali — a jucat un rol important în prevenirea conflictelor de interese sau de autoritate prin discutarea diferendelor cu privire la mijloacele financiare ale unităţilor subnaţionale. Acordul de la Saint Michaels a transferat o parte din aceste prerogative Senatului. Ba mai mult, activează şi o serie de Convenţii Interministeriale, (precum Afacerile Externe), care încearcă să orienteze consultărie dintre Comunităţi, Regiuni şi guvernul federal în privinţa anumitor subiecte mai delicate. Întrunirile sistematice dintre primii miniştrii ALL, de nivel federal precum şi subnaţional, au avut rareori loc pînă în momentul de faţă, cel puţin în opinia presei politice.

(9) Caracterul bipolar al modelului federal belgian³⁷

Deşi Belgia are în componenţă trei Comunităţi şi trei Regiuni, federalismul său are un caracter esenţial bipolar. Această bipolaritate, care pivotează în principal în jurul antagonismului dintre flamanzi şi valoni (francofoni), adeseori face din negocieri un joc cu rezultat zero. Această structură bipolară are repercusiuni şi asupra componenţei şi funcţionării celor mai importante instituţii pe plan legislativ, executiv şi judecătoresc: cu excepţia primului ministru, guvernul federal cuprinde un număr egal de miniştri flamanzi şi francofoni. Comitetele consultative, menţionate mai sus, sînt alcătuite şi ele paritar, întocmai precum Curtea de Arbitraj şi alte înalte organe juridice. Am prezentat deja legile federale care necesită majoritatea specială sau „procedura semnalului de alarmă” (o procedură care poate suspenda discriminarea unui anumit grup lingvistic printr-un proiect propus, pînă cînd Cabinetul, şi el constituit paritar, ajunge la un consens ce trebuie prezentat Camerei spre aprobare).³⁸ În realitate, ambele proceduri ridică un zid împotriva proporţiei inegale a membrilor flamanzi faţă de cei francezi în parlamentul federal şi în Consiliul Capitalei Brussel în subiectele delicate de interes comun. Tocmai aceste ultime măsuri ce asigură bipolaritatea (cu o majoritate flamandă) a ţării nu constituie o condiţie suficientă pentru o eventuală secesiune viitoare. Totuşi, un mare număr de unităţi subnaţionale din cadrul unei federaţii (Friedrich fixează cifra la cel puţin 10) pot facilita găsirea unui compromis acceptabil.

(10) Evoluţia centrifugală a federalismului belgian³⁹

Iniţial, federalizarea Belgiei a avut intenţia să dezamorseze potenţialul exploziv al dinamitei comunitare, prezent în anumite chestiuni reglementate la nivel naţional (opţiunile socio-economice, problemele culturale). Sociologii Billiet şi Matthijs cred că federalizarea a fost singura oportunitate a Flandrei de a profita de pe urma majorităţii sale numerice, care era neutralizată la nivel federal de mecanismele de echilibrare menţionate mai devreme.⁴⁰ Acest efect de tip Baron von Münchausen poate explica parţial de ce anumiţi politicieni flamanzi de frunte năzuiesc spre o şi mai mare federalizare a structurii statale şi nu se mai feresc de cuvîntul „confederalism”, deşi un rol dominant aici îl joacă nu numai avantajul economic, ci şi cel socio-economic.

Acest fapt ar putea fi contrazis de observaţia că principalele grupuri de tensiune (organizaţiile angajaţilor şi ale patronilor) sînt încă active mai ales la nivelul politicii federale şi că guvernul federal deţine în mare măsură controlul în problemele ce privesc securitatea socială. Deşi incertitudinile modelului consultativ neo-corporatist necesită un larg sprijin politic, pare să existe totuşi un consens mai larg de partea flamandă privind federalizarea parţială a sistemului de asigurări sociale (sănătate şi ocrotirea copilului) la timpul potrivit.

(11) Rolul partidelor politice şi al sistemului electoral⁴¹

Am prezentat între cauzele procesului de federalizare şi divizarea, începînd cu 1969, a partidelor politice pe criterii lingvistice. În opinia noastră, aceasta este o situaţie unică, de negăsit în nici una din federaţiile clasice, cel puţin nu într-o formă atît de pronunţată. În măsura în care există partide regionale şi în alte părţi ale lumii, ele au adesea un caracter clar regionalist (ca să nu spunem separatist) —, ne vin acum în minte Partidul Reformei şi mai ales Blocul Québec din constelaţia politică canadiană.

Politicienii Flandrei sînt răspunzători doar în faţa electoratului flamandofon aproape omogen, iar politicienii valoni francofoni doar în faţa unui electorat francofon. Cu alte cuvinte, deoarece nici un partid de importanţă majoră nu este prezent de ambele părţi ale graniţei lingvistice, se întreprinde orice pentru a satisface electoratul propriei comunităţi, fără nici o consideraţie cu privire la problemele celeilate comunităţi.

Pînă acum această divizare nu a constituit o dificultate insurmontabilă întrucît aceeaşi conducere de partid numea funcţionarii politici importanţi atît la nivel federal, cît şi subnaţional. Mai mult, dublul mandat garanta că fiecare parlamentar ales direct devenea automat membru al Comunităţii Flamande sau Francofone şi/sau al Consiliului Regional. Desfiinţarea dublului mandat va aduce cu sine schimbări importante: membrii consiliilor se vor simţi încă şi mai puternic legaţi de interesele subnaţionale. Rămîne de văzut dacă membrii Parlamentului federal vor împărtăşi această afinitate, întrucît electoratul care i-a ales nu diferă cu adevărat de electoratul subnaţional. Dispariţia dublului mandat poate foarte bine să crească legitimitatea democratică, dar ea ar putea totodată adăuga un pericol comunitar comparabil celui nuclear şi care ar putea fi neutralizat doar printr-o mai mare cooperare politică între partidele ideologice însufleţite, dincolo de graniţa lingvistică, de aceleaşi idei. Dispariţia dublului mandat sporeşte de asemeni perspectivele pentru o componenţă politică distinctă a guvernului şi a Consiliilor. Pînă acum ea a avut loc doar ocazional şi a stînjenit probabil înţelegerea dintre politicienii aceluiaşi partid politic activ atît la nivel federal cît şi subnaţional.

În concluzie: privită dintr-un punct de vedere democratic federal, imposibilitatea de a vota în alegerile federale pentru un candidat din cealaltă Comunitate lingvistică constituie un deficit democratic cel puţin la fel de mare precum dublul mandat abandonat pe drept prin Acordul de la Saint Michaels. Urmărind acest raţionament pe tot parcursul evaluării instituţiilor politice, ajungem la concluzia că reprezentarea unităţilor subnaţionale în Senat nu ridică nici o problemă deoarece în general toate instituţiile politice belgiene sînt conduse paritar. Fiecare parlamentar federal, cu excepţia celor aleşi în circumscripţia electorală bilingvă Brussel-Halle-Vilvoorde, este numit pe o listă a unui partid politic unilingv cu un electorat aproape omogen.

În timp ce Belgia s-ar putea confrunta cu probleme în această chestiune, avem convingerea că sistemul electoral proporţional pune la dispoziţie cea mai bună metodă de orientare a voturilor politice luînd în considerare caracterul plural al societăţii belgiene. Totuşi, el conţine de asemeni pericolul provocării unei fragmentări exagerate a partidelor. Un argument suplimentar în recomandarea acestui sistem este bipolaritatea sistemului belgian, care în cazul aplicării unui sistem al majorităţii ar putea conduce cu uşurinţă la un guvern valon orientat spre stînga şi la unul flamand orientat spre dreapta. Totuşi, în opinia noastră, sistemul reprezentării proporţionale nu ar trebui etichetat drept o condiţie necesară în reuşita unei federaţii. Federaţiile cu o cultură politică eterogenă ar fi în mod just sfătuite să ofere reprezentarea a cît se poate de multe subgrupuri diferite. Federaţiile cu o cultură politică mai mult sau mai puţin omogenă (Australia de exemplu) nu necesită neapărat un sistem de reprezentare proporţională.

(12) Loialitatea federală

Profesorul A. Mast susţinea odată că federaţiile sînt viabile doar atîta timp cît elementele care le ţin laolaltă se întrepătrund mai puternic decît cele care le separă.⁴² Principiul loialităţii este mai degrabă un termen politic decît un concept juridic. Nu dorim să abordăm întrebarea dacă majoritatea belgienilor se simt pregătiţi pentru o separare. În orice caz, cercetarea sociologică nu a dat deocamdată acestei întrebări un răspuns afirmativ clar.⁴³ Totuşi, trebuie spus că graniţele a ceea ce este politic acceptabil se schimbă cu încetul. Deşi federalismul a constituit un subiect tabu pînă în anii '60, cererile protagoniştilor federalişti ai acelor timpuri au fost în mare parte realizate pînă acum. La rîndul său, primul ministru flamand nu mai evită cuvîntul „confederalism”, în timp ce aripa flamandă radicală a împins termenul „separatism” în afara sferei tabu.⁴⁴ Din punct de vedere politic naţional, pare să fie problematic faptul că partidele politice alese în acel timp pe baza unei platforme federale şi-au deplasat cererile, cel puţin în privinţa acestei probleme, înspre dreapta radicală.

7. Procesul de federalizare din perspectivă europeană⁴⁵

În încheierea acestui studiu se cuvine — mai concis decît subiectul ar cere-o cu adevărat — să ne întrebăm dacă luxul federalizării pe care şi l-au permis unităţile subnaţionale belgiene, ar fi fost posibil în cadrul tradiţionalei „Europe a statelor”.

Pentru a dezvolta o politică europeană integrată, Uniunea Europeană a atacat tradiţionalul „domain réservé” al guvernelor naţionale. Crearea treptată a pieţei interne şi propunerea uniunii monetare şi economice a estompat graniţele statale şi a lăsat mai mult spaţiu regiunilor pentru a se face cunoscute. Politica agricolă este şi ea aproape complet reglementată la nivel european, iar dezvoltarea fondurilor structurale nu ţinteşte la sprijinirea atît a statelor membre, cît a regiunilor din interiorul graniţelor statale.

Este posibil ca o Uniune pe cale de consolidare să ducă la dezvoltarea unei politici externe comune şi la o extindere a cooperării în sfera politică şi juridică, care să depăşească autorităţile pur interguvernamentale. Incertitudinea actuală privind cursul Conferinţei Interguvernamentale din 1996 nu ne îngăduie să vedem acest fapt mai mult decît ca pe o ipoteză. Gînditorii pesimişti nu exclud nici măcar posibilitatea ca decizia de adoptare a unei monede comune să fie amînată nedefinit. Totuşi, chiar şi fără o monedă comună, politica monetară federală este într-o însemnată măsură armonizată cu cea a Germaniei, iar politica economică este orientată înspre realizarea unor criterii convergente în viitorul apropiat, în conformitate cu Tratatul de la Maastricht.

Acelaşi tratat a netezit calea spre participarea la întrunirile Consiliului a reprezentanţilor unităţilor subnaţionale ale federaţiilor. Tratatul merge mai departe şi le acordă drepturi de vot — spre deosebire de regula obişnuită din cadrul organizaţiilor interguvernamentale tradiţionale. În mod firesc, ca urmare a statutului unităţilor subnaţionale belgiene, reprezentarea lor în Consiliu a fost reglată conform definiţiilor din acordul de la Saint Michaels. În problemele în care sînt implicate Regiunea Brussel precum şi Comunitatea Flamandă şi Regiunea Valonă, dreptul de vot este dat unuia dintre reprezentanţii fiecăreia dintre unităţile subnaţionale, în baza unei reguli de rotaţie la fiecare şase luni. Acelaşi lucru este valabil în problemele Comunităţilor (cu excepţia Comunităţii Germane). Deoarece Europa nu permite ca voturi diferite să fie date de reprezentanţi diferiţi ai uneia şi aceleiaşi delegaţii, este necesară stabilirea unei atitudini comune prin consultări între Comunităţi şi Regiuni. În această privinţă, Europa are mai mult un efect unificator decît separator. Unităţile subnaţionale au încheiat cu federaţia un acord de cooperare asupra modului în care vor fi angajate deliberările.

Includerea în Tratatul de la Maastricht a principiului subsidiarităţii este un factor suplimentar de favorizare a regiunilor belgiene cu toate că Regiunilor nu li s-a garantat accesul direct la Curtea de Justiţie în cazul violării acestui principiu. Mulţumită unui acord între unităţile subnaţionale şi federale, ele pot totuşi obţine — chiar dacă indirect — accesul la Curtea de Justiţie.

Tratatul de la Maastricht a creat de asemeni un Comitet al Regiunilor, cu autoritate consultativă. Belgia este reprezentată de 15 membri printre care se numără şi somităţi politice ale Regiunilor. Aceasta duce la o situaţie întrucîtva ambiguuă: aceiaşi miniştri regionali se află în Consiliu (corp executiv şi legislativ) ca şi în Comitetul Regiunilor (consultativ, prelegislativ). Privită dintr-un punct de vedere regional, poziţia în Consiliu este mai importantă, nu numai din cauza unei mai mari relevanţe a acestei instituţii în procesul de decizie a Comunităţii, ci şi din cauză că recunoaşterea unei regiuni în rîndul statelor îi dă un prestigiu mai mare decît recunoaşterea unei regiuni în rîndul altor regiuni (adeseori mai puţin autonome). Într-adevăr, conceptul de regiune încă se mai referă la foarte multe lucruri diferite.

Deoarece Tratatul de la Maastricht include un paragraf privind cultura şi educaţia, iar unităţile subnaţionale belgiene deţin aceste prerogative, poziţia lor pare să fie garantată în fundarea unei politici culturale şi educaţionale „embrionare”.

8. Concluzie

„Regionalizarea buletinului meteorologic de azi nu îmbunătăţeşte neapărat vremea de mîine” spune J. Geysels, membru al Parlamentului Flamand.

Încrezătorului ministru-preşedinte flamand Luc Van den Brande i-a scăpat odată remarca — în timpul unui interviu acordat ziarului francofon „La Libre Belgique”— că două dintre nivelele esenţiale ale politicii europene în 1999 vor fi Regiunile şi Uniunea Europeană. El consideră că Belgia va supravieţui numai sub forma unei structuri confederale intermediare între unităţile subnaţionale (care vor fi devenit pînă atunci state cvasi-suverane) şi nivelul politic european.

Daniel J. Elazar descrie confederalismul astfel:

„Într-o confederaţie, unităţile constitutive formează o uniune, însă îşi păstrează majoritatea prerogativelor constitutive şi de suveranitate. Ele stabilesc şi menţin controlul asupra guvernului general care trebuie să activeze prin intermediul lor pentru a ajunge la cetăţeni. Secesiunea unităţilor individuale este posibilă printr-un acord constituţional anterior, fără consens general. ”⁴⁶

Reamintindu-ne remarca cu privire la maniera de organizare a partidelor politice, avem posibilitatea să detectăm anumite elemente confederaliste în sistemul de stat belgian actual. Într-o anumită măsură guvernul federal nu mai este deţinut de mandatari politici aleşi federal, ci de reprezentanţi direct răspunzători în faţa electoratului unităţilor subnaţionale. În această privinţă, supravegherea activităţii guvernului federal are loc prin intermediul unităţilor subnaţionale. Cursul evoluţiei de la alegerile din 21 mai trebuie privit cu ochi de Argus, deoarece cele mai importante inovaţii introduse de Acordul de la Saint Michaels (în primul şi în primul rînd alegerea directă a Consiliilor subnaţionale va deveni efectivă după acestea). Aceasta va putea în continuare stimula puncte de vedere politice mai autonome. Factori suplimentari în favoarea unei mai mari autonomii sînt dezvoltarea centrifugală a federalismului belgian şi bipolaritatea sistemului. Mai mult, diviziunea jurisdicţională a prerogativelor nu este în mod deosebit favorabilă stabilirii consultărilor intercomunitare şi federal/subnaţionale. Există totuşi în opinia noastră cîteva elemente care obstrucţionează evoluţia pe mai departe a Belgiei către confederalism. Ne-am referit pe de o parte la orientarea deocamdată preponderent naţională a partenerilor sociali în cadrul economiei tranzacţionare colectiv, neocorporatiste. Pe de altă parte, există implantaţi instituţional amortizori ai şocurilor: de la paritatea în Consiliul federal de miniştri (şi guvernul Regiunii Capitalei Brussel) şi pînă la tehnica mai devreme menţionată a „legilor cu majoritate specială” şi procedura semnalului de alarmă. De aceea, amendamentele constituţionale importante necesită acordul ambelor comunităţi lingvistice. Respectînd prevederile instituţionale — şi refuzînd astfel folosirea aşa-numitei „bombe atomice instituţionale” implică străduinţa pentru un consens naţional.⁴⁷ O retragere unilaterală — adică exact ceea ce surprinde definiţia lui Elazar — este imposibilă din punct de vedere legal.

Profesorul W. Dewachter din Leuven găseşte în sprijinul acestei poziţii şi configuraţia aparte a Brusselului (în care interesele ambelor comunităţi sînt strîns legate), precum şi deficitul bugetar considerabil al Belgiei ca factori de limitare a unei secesiuni imediate.⁴⁸

În fine, este greu de determinat influenţa modelului european de decizie asupra edificiului belgian. În mod indirect, Europa oferă perspective pentru o mai mare autonomie regională prin intervenţia în structuri ale puterii care în mod tradiţional se afirmau la nivelul naţional: economia, politica, armonizarea fiscală şi monetară, iar pe viitor probabil o politică comună în domeniile afacerilor externe, apărării, imigraţiei şi în domeniul social. În plus, Europa deschide noi perspective oferind unităţilor subnaţionale accesul direct la cea mai importantă instituţie europeană de decizie, Consiliul European. Însă aici, poziţiile trebuie exprimate pe o singură voce.

Va trebui să urmărim şi să vedem ce conţinut anume este atribuit conceptului subsidiarităţii: dacă unităţile subnaţionale belgiene obţin accesul la Curtea Europeană de Justiţie pentru a căpăta prerogative suplimentare în baza acestui principiu, aceasta ar putea avea drept rezultat demontarea în continuare a pachetului de prerogative federale. Deocamdată nu există motive de îngrijorare în această privinţă.

Chiar dacă mai multe din aceste proiecte europene nu vor fi realizate imediat, influenţa comunităţii internaţionale asupra modelului belgian rămîne incontestabilă. Caracterul centrifugal implică faptul că — spre deosebire de federaţiile clasice — centrului nu i se acordă prerogativele asupra cărora unităţile subnaţionale nu au ajuns încă la un consens privind regionalizarea sau asupra cărora au căzut de acord să nu le regionalizeze (încă). Această concluzie negativă — care nu a fost încă regionalizat sau care nu poate (încă) fi regionalizat — rămîne federală pînă una alta. Sperăm în secret ca acele sarcini care nu pot fi preluate de nivelul federal şi fără îndoială nici de cel subnaţional, (cum ar fi apărarea), să fie lăsate cu timpul în seama nivelului european.

Astfel, viitorul nu pare să aparţină confederalismului, ci mai degrabă separatismului. Evident, rămîne întrebarea dacă faliile sociale discutate pe larg în primul paragraf, vor face posibil un divorţ paşnic, prin consens. Totuşi nu este necesar să se ajungă atît de departe pe termen scurt. Cele mai importante partide politice anunţă faptul că o „rupere” comunitară este necesară pentru a lăsa timp consecinţelor recentei reforme de stat să se impună. Problema continuării procesului de federalizare se va pune fără îndoială pe termen mediu şi lung. Ne putem oare bizui pe cultura belgiană a compromisurilor pentru a garanta că următorul pas spre mai multă autonomie va fi făcut din nou într-o manieră paşnică?

Traducere de Doina Baci

NOTE

1. Acest text a fost realizat cu strînsa colaborare a domnului Wilfried Swenden, asistent în ştiinţe politice la Institutul pentru Politica Europeană şi la Departamentul de Ştiinţe Politice, K. U. Leuven.

2. R. A. Dahl (ed.) Political Opposition in Western Democracies, Yale University, New Haven/London 1966, începînd cu pagina 376; în chestiunea Belgiei: L. Huysse, Passiviteit, pacificatie en verzuiling in de Belgische politiek, Antwerpen 1970.

3. T. Luyckx, M. Platel, Politieke geschiendenis van België, (vol 1+2), Antwerpen 1985.

4. L. Wils, Politieke Geschiedenis van België, Leuven 1993.

5. K. Deschouwer, Organiseren of bewegen? De evolutie van de Belgische partijstructuren sinds 1960, Brussels 1993.

6. A. Alen, Het Belgische federalisme, apărut în A. Alen (e. a), Federalisme, staatkundig, politiek en economisch, Antwerpen-Apeldoorn, fără data apariţiei, p. 135-185.

7. A. Alen, Het Belgische federalisme, apărut în A. Alen (e. a.), loc. cit.

8. A. Alen, Algemene Beginselen en Grondslagen van het Belgische Publick Recht, Boek 1: de instellingen, Brussels 1993.

9. J. Clement/H. D’hondt/J. van Crombrugge/C. Vanderveeren, Het Sint-Michielsakkord en zijn achtergronden, Antwerpen-Apeldoorn 1993.

10. L. Huyse, De Gewapende Vrede, Leuven 1987a.

11. L. Huyse, De verzuiling voorbij, Leuven 1987b.

12. L. Huyse, 1987, loc. cit.

13. W. Dewachter, Besluitvorming in Politiek België, Leuven 1995.

14. Vezi în acest sens: A. Alen, R. Ergec, Federal Belgium after the fourth State Reform, Ministry of Foreign Affairs, external Trade and Cooperation, Bruxelles, martie 1994; A. Alen (ed.) / L. P. Suetens (ed.), Het federale België na de vierde staatshervorming, Brugge 1993; E. Cerexhe, Le nouvel état belge, Bruxelles 1993; J. Clement (e. a.), loc. cit.

15. G. Craenen, België en het buitenland. De niewe regeling van de buitenlandse betrekkingen, apărut în A. Alen (ed.)/L. P. Suetens (ed.), loc. cit.

16. J. Clement (e. a.), loc. cit.

17. Schimbări limitate care nu sînt luate aici în discuţie în detaliu: o continuare a regionalizării în privinţa administraţiilor subordonate şi a companiilor interurbane, politica comercială şi a exporturilor, construcţia de şosele şi căi navigabile, transportul din categoria taxi, angajarea muncitorilor străini.

18. A. Alen/R. Ergec, loc. cit.

19. Fără a include aici reprezentanţii Familiei Regale în Senat.

20. J. Clement (e. a.), loc. cit.

21. A. Alen, Syllabus Staatsrecht, Antwerpen, 1993; J. Clement (e. a.), loc. cit. ; F. Delmartino, Regionalisation in Belgium, Evaluation of an ongoing institutional crisis, apărut în European Journal of Political Research, vol. 16, 1988, p. 381-394; W. Demeester, Het Centenblaadje, Ministerie van de Vlaamse Geemenschap, Brussels 1994; L. Hooghe, Belgium from regionalism to federalism, apărut în: Regional Politics and Policy, vol. 3, no. 1, 1993, p. 44-69.

22. A. Alen, Het Belgische federalisme, în A. Alen (e. a.), loc. cit.

23. J. Clement (e. a.), loc. cit.

24. F. Delmartino, Belgium: in search of the meso-level, apărut în: L. J. Sharpe (ed.), The rise of Meso-Government in Europe, London 1993.

25. Menţionat de: F. Delmartino, K. Deschouwer, Grondslagen van het Federalisme, publicat în: A. Alen (e. a.), loc. cit.

26. R. Ergec, Institutionele Analyse van het Federalisme, apărut în: A. Alen (e. a.), loc. cit.

27. R. L. Watts, Divergence and convergence: Canadian and US Federalism, apărut în: H. N. Scheiber (ed.), Perspectives in Federalism: papers from the Berkeley Seminar in Federalism, California, Institute of Governmental Studies of California, Berkeley 1987.

28. A. Alen, Het Belgische federalisme, apărut în: A. Alen (e. a), loc. cit. , p. 135-189; A. Alen/R. Ergec, loc. cit.

29. A. Alen, loc. cit.

30. O serie de autorităţi se află în conflict sub toate aspectele: prerogativele impozitării, prerogative concurenţiale limitate, prerogative paralele.

31. L. Hooghe, loc. cit.

32. J. Clement (e. a.), loc. cit. ; K. Rimanque, De instellingen van Vlaanderen, de Franse Gemeenschap en het Waalse Gewest, apărut în: A. Alen (ed.)/L. P. Suetens (ed.), loc. cit.

33. A. Alen, Het federale België na de vierde staatshervorming. General Observation, apărut în: A. Alen (ed.)/P. Suetens (ed.), loc. cit.

34. A. Alen, loc. cit.

35. R. L. Watts, Executive Federalism. A comparative analysis, Research Paper 26, Institute of Intergovernmental Relations, Queen’s University, Kingston, Ontario 1989.

36. D. V. Smiley, Canada in Question: federalism in the eighties, fără locul publicării, 1980.

37. A. Alen, België: een tweeledig en centrifugaal federalisme, Ministerie van Buitenlandse Zaken, Handel en Ontwikkelingssamenwerking, Bruxelles 1990.

38. Acesta poate fi fie cel federal, fie cel bruxellez, deşi cel din urmă nu este numit niciodată „Cabinet”.

39. A. Alen, België: een tweeledig en centrifugaal federalisme, loc. cit.

40. J. Billiet, K. Matthijs, apărut în: A. Alen, J. Billiet (e. a.), Vlanderen op een kruispunt, Lanno-Universitaire Pers Leuven 1990.

41. Vezi în continuare: W. Dewachter, Besluitvorming in Politiek België, Leuven 1995; W. Dewachter, De dualistiche identiteit van Belgische maatschappij, Koninklijke Nederlandse Academie voor Wetenshappen, Amsterdam 1992.

42. Citat de A. Alen, België quo vadis?, apărut în Federalism, Magazine of the Studiecentrum voor Federalisme, no. 3, 1991, p. 155-182

43. Vezi, de exemplu, J. Kerhofs (ed.)/ K. Dobbelaere(ed.)/L. Voye (ed.), De versnelde ommekeer. De waarden van Vlamingen, Walen en Brusselaars in the jaren negentig. Koning Boudewijnstichting/Lannoo 1992.

44. Vezi, de exemplu, H. Hendrick, Le credo confédéraliste de Luc Van Den Brande: défense et illustration du confédéralisme, apărut în La Libre Belgique, 11 ianuarie 1993, p1, 4.

45. Vezi în continuare: S. De Rynck/R. Maes, Belgiums. Regions, communities and subregional authorities in the European Integration Process, (studiu elaborat pentru Nuffield College, Oxford University, fără data apariţiei); S. De Rynck/L. Wouters, Subnational Autonomy in the European Integration Process. The Belgian case, studiu elaborat la cererea Nuffield College, Oxford University/Leuven, 1aprilie 1994.

46. D. J. Elazar, Comparative Federalism. A view on the discipline, apărut în Political Studies,1994.

47. Vezi de asemeni L. Hooghe, loc. cit.

48.W. Dewachter, loc. cit.

Frank Delmartino este doctor în ştiinţe politice şi istorie, şi profesor la Universitatea din Anvers. Este totodată preşedintele Centrului de Cercetare a Federalismului (Brussels), conducînd în această calitate cercetările privind noile curente federaliste ce se manifestă pe plan global, dar în special cele din Europa. Deţine şi funcţia de director al Institutului pentru Politică Europeană din Leuven.

Frank Delmartino, Belgium after the Fourth State Reform: Completed Federalism or Confederalism in the Making?, publicat în volumul Regions — Factors of Integration or Disintegration in Europe?, Ed. Nomos, Baden-Baden, 1996, şi preluat cu permisiunea editurii.