De la „monocultură” la interculturalitate

Forumul Intercultural Transilvania

Tîrgu-Mureş, 6 -7 decembrie 1996

Interculturalitatea în context regional

În zilele de 6-7 decembrie 1996, în seria deja tradiţională a forumurilor organizate de Centrul Intercultural al Ligii PRO EUROPA, s-a desfăşurat la Tîrgu-Mureş Forumul Intercultural Transilvania în cadrul căruia, de-a lungul celor trei sesiuni, au fost dezbătute temele: Interculturalitatea ca reinterpretare a relaţiei majoritate-minoritate, De la „monocultură” la interculturalitate şi Interculturalitatea în context regional.

Au participat între alţii: Hannelore BAIER, Alexandru CISTELECAN, HORVÁTH Andor, Victor NEUMANN, Ovidiu PECICAN, PILLICH László, Călin RUS, Pompiliu TEODOR, Corina TURC, iar din partea organizatorilor Smaranda ENACHE, HALLER István, Mircea SUHĂREANU, SZOKOLY Elek.

Publicăm în acest număr selecţiuni din cea de-a doua parte a dezbaterii, care a debutat cu un referat dedicat multiculturalităţii din Banat, susţinut de Victor NEUMANN.

Victor Neumann: Dacă abordăm interculturalitatea din perspectivă regională, în ce mă priveşte, îmi propun să mă limitez la o singură regiune. Prefer să mă folosesc de exemplul oferit de regiunea Banatului, o provincie istorică tratată de istoriografia română, ca de altfel şi de istoriografia maghiară, austriacă şi cea turcă, doar marginal, şi astfel, fiind la margine de state şi de imperii, ea este o regiune de care s-au ocupat mai mult localnicii. Totuşi, aş dori să menţionez faptul că în evaluările unor politologi şi ale unor istorici ai ideilor, provincia este citată ca exemplu pentru toată Europa Centrală şi de Est, mai cu seamă spre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea. Unul dintre cei care se referă la Banat ca la un exemplu de interculturalitate, de înţelegere reciprocă între mai multe culturi, de transfer de idei şi elemente de civilizaţie între culturi, în sensul a ceea ce Brodel numeşte reciprocitatea serviciilor, este politologul Bibó István care este totodată unul dintre analiştii genezei şi istoriei ideilor în Europa Centrală şi de Est. El face una din primele evaluări critice care depăşeşte elementele subiective, parti-pris-urile naţionale, reuşind să aşeze fenomenul central-est-european, respectiv geneza statelor, pe temelii raţionale. El are o metodologie  în care se recunosc şi elemente de sorginte marxistă, iar unele dintre acestea sînt în dezacord, să zicem, cu punctele noastre de vedere de astăzi, ale unora dintre istorici şi specialişti în ştiinţe sociale. Dar în ansamblu, evaluările sale sînt extrem de bine venite şi demne de luat în considerare şi astăzi, la cîteva decenii după elaborarea lucrării sale fundamentale, Mizeria micilor state est-europene. Îl citez pe acest autor întrucît scrierile sale consolidează perspectiva pe care o avem asupra regiunii Banatului, şi anume aceea care consideră forma plurală de existenţă drept un model pentru sfîrşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea. În această perioadă lucrurile au depins aici de o anumită stabilitate demografică, de existenţa, alături de populaţia majoritară românească, şi a unei puternice comunităţi germane, maghiare, sîrbe, a unei mici comunităţi bulgare, sîrbe, precum şi a unei comunităţi a romilor (care astăzi este în plin proces de structurare), şi a unei mici comunităţi a böhmilor care a fost un factor coagulant în sudul Banatului şi despre care se ştie foarte puţin. În istoriografia română, Banatul a fost abordat ca un apendice al istoriei Transilvaniei, lucru greşit din mai multe puncte de vedere. În primul rînd, succesiunea dominaţiilor imperiale este diferită în această regiune marginală. În vreme ce Transilvania este, între 1541 şi 1699, principat autonom, ca să dau un exemplu notoriu, Banatul este parte integrantă a Paşalîcului de Buda, alături de Ungaria, şi se numeşte Sangiacul de Timişoara, avînd în frunte un Becler-bei. Odată cu acest fenomen de secol XVI-XVII se distrug clasele, categoriile existente pînă atunci în vechiul regat ungar din care făcuse parte Banatul, respectiv dispare nobilimea. Aşa se face că în secolul al XVIII-lea, odată cu colonizările habsburgice, este posibilă pornirea unei dezvoltări economice şi de jos în sus, nu numai de sus în jos. Aşa este posibil să apară o burghezie în Banat, singura regiune de-altfel din actuala configuraţie a României unde apare o burghezie şi unde ea se dezvoltă din punct de vedere economic, unde apare şi muncitorimea încă din secolul al XVIII-lea şi unde din punctul de vedere al evoluţiei sociale întîlnim categorii diferite, stări conflictuale diferite şi posibilităţi de dezvoltare diferite. Am făcut această paranteză pentru a sublinia încă o dată existenţa unor diferenţe fundamentale între o regiune şi alta. Dependenţa de Viena este directă pentru un timp, Landes Administration-ul de la Timişoara este coordonat de Viena pînă la 1779, iar mai apoi Banatul este încorporat în Ungaria şi are o conducere directă de la Buda. Implicaţiile în Revoluţia de la 1848 sînt total diferite în Banat în comparaţie cu Transilvania. În vreme ce în Transilvania nu este vorba de o revoluţie propriu-zisă, în Banat chiar are loc o revoluţie — afirmaţie ce constituie desigur o răsturnare în interpretarea vehiculată de obicei despre anul 1848. Dau ca exemplu cazul lui Eftimie Murgu, înscris în formula revoluţiei ungare, singura care se opunea imperiului la vremea aceea. Adevărata problemă a revoluţiei de la 1848 o reprezenta răsturnarea administraţiei imperiale, iar nu bătălia între naţiunile existente în interiorul imperiului — lucru care nu a fost remarcat de nici un istoric român pînă la ora actuală şi nici de alţi istorici care s-au ocupat de fenomenul transilvan. În schimb, în Transilvania lupta a fost interetnică, interconfesională, îndepărtîndu-se astfel de ideea de libertate şi de răsturnare a imperiului — dovadă că s-a cerut aici ca imperiul să intervină pentru a rezolva problemele — pe cînd Murgu luptase pentru răsturnarea imperiului însuşi, fapt pentru care administraţia austriacă l-a şi întemniţat pentru un timp. Acesta a fost şi marele dezacord dintre Avram Iancu şi Eftimie Murgu în 1848. Nu neapărat lucrurile acestea am dorit să vi le comunic în ceea ce priveşte interculturalul, dar ele sînt absolut necesare pentru reconstituirea unui fundal care să ne ajute să înţelegem prin ce este diferită această provincie faţă de celelalte, de ce în Transilvania au existat conflicte interconfesionale şi interetnice şi au izbucnit la răstimpuri  crize de conştiinţă şi chiar conflicte armate, iar în Banat nu au existat aceste aspecte, diferenţa între cele două regiuni fiind aşadar una fundamentală.

Se cuvine însă să abordăm problema şi dintr-o perspectivă teoretică. În comparaţie cu alte ţinuturi ale Europei, Banatul se caracterizează prin echilibrul dintre diverse influenţe religioase, tradiţii şi obiceiuri, dintre mai multe moduri de viaţă: interferenţa bisericilor ortodoxă şi catolică, precum şi a lumii germano-austriece cu aceea româno-sîrbă, convergenţele româno-maghiare şi româno-sîrbe, coabitarea evreilor germani vorbitori ai limbii idiş cu evreii spanioli vorbitori ai limbii ladino — o situaţie singulară, nemaiîntîlnită în Europa Centrală şi de Est —, interferenţele slovaco-germane şi bulgaro-germane, toate acestea reprezintă exemple strălucite, ce vin să susţină un alt mod de înţelegere a trecutului, dar şi a prezentului. Văzută din această perspectivă, însăşi istoria României dezvăluie o dimensiune central-europeană pe de-o parte şi una sud-est europeană pe de altă parte. Asemenea aspecte, ce presupun un alt tip de evaluare, au fost trecute prea mult timp cu vederea de istoricii din România, dar şi de filologi, sociologi, jurnalişti, ei dînd o importanţă exagerată evenimenţialului sau factologicului. O altă cauză a acestei interpretări univoce a fost orientarea de idei căreia ei i s-au înregimentat voluntar sau involuntar. De aici şi controversele pe teme ce invită la o pluralitate şi o complementaritate a interpretărilor. Pornind de la rezultatele cercetărilor fundamentale pe care le-am făcut şi pe care le-am reunit într-un studiu, încerc aici să atrag atenţia asupra faptului că geografia istorică nu poate fi ignorată deoarece ea este aceea care conturează semnele interioare şi exterioare ale civilizaţiilor. Circumstanţele istorice şi sociale ale epocilor ce au generat multiple culturi interferente se datorează tocmai unei poziţii geografice care în locul constrîngerilor spaţiale a încurajat deschiderile, deci circulaţia ideilor şi persoanelor, a produselor culturale şi de civilizaţie. Regiunea Banatului indică mai multe interferenţe decît oricare altă regiune din Europa Centrală sau de Sud-Est; acesta este, de altfel, motivul pentru care István Bibó apelează fără încetare la această regiune ca la un exemplu. Banatul demonstrează posibilitatea coexistenţei mai multor limbi şi a mai multor culturi. Aş face o paranteză să vă spun că în Banat, cu osebire în comunităţile mixte, pînă la mijlocul secolului al XIX-lea ţăranul român folosea fără să aibă nici o educaţie patru limbi: româna, sîrbo-croata, germana — dialectul şvăbesc — şi maghiara, chiar dacă o făcea la un nivel mai scăzut, doar în ariile impuse de necesităţile vieţii cotidiene. Prin urmare, fenomenul definit astăzi prin termenul de interculturalitate nu numai că nu a provocat neînţelegeri, dar s-a dovedit capabil să stimuleze formarea unei comunităţi umane în care interesele în ordinea civilizaţiei s-au situat deasupra apartenenţelor etnice. Viaţa individului ajunge să dobîndească aici o oarecare importanţă, ceea ce constituie o diferenţă majoră faţă de alte regiuni. Pasta colectivistă nu a fost depăşită nici măcar în Transilvania. Dacă ar fi să comparăm mentalitatea care există în Transilvania cu aceea din anumite oraşe din Banat, am constata că în acestea din urmă individul deţine un rol mai important; desigur, el nu se situează totuşi la nivelul la care ar trebui pentru a deveni cetăţean european. Cîndva, pînă la cel de al doilea război mondial, individul se aflase într-o asemenea poziţie, deci viaţa sa dobîndise o oarecare importanţă în acest spaţiu, primînd în faţa ideologiilor abstracte. Conform acestei scheme teoretice, creaţia culturală este inspirată de realitatea socială şi nu invers; pe de altă parte, conform cercetării pe care am făcut-o eu pe teren, valorile colective tradiţionale s-au conservat, dar altfel decît le imaginăm şi le discutăm noi astăzi, şi anume, s-au conservat prin acceptarea şi melanjarea contribuţiei multiplelor identităţi: gospodăria ţărănească a românului este profund influenţată de gospodăria ţărănească a şvabului, iar răchia pe care o pregăteşte ţăranul român o bea şi ţăranul şvab. Începînd din secolul al XVIII-lea, fenomenul este semnalat de Griselini, de Ehrler, şi este mai apoi evidenţiat în toată perioada interbelică prin cercetări etnografice. În ceea ce priveşte, de pildă, pregătirea vinului, este vizibil un transfer dinspre gospodăria şvăbească spre gospodăria românească, în preparatul slăninii şi a afumăturilor există un transfer reciproc dinspre români spre sîrbi şi de asemenea o influenţă a civilizaţiei materiale germane. Eu nu fac o obişnuită şi tranşantă distincţie dintre cultură şi civilizaţie, socotesc că există o proximitate a lor, şi mai ales pun problema civilizaţiei materiale ca pe a uneia reflexului culturii, aşez unele elemente de cultură pînă la nivelul la care devin stare de civilizaţie sau reflex civilizatoriu. Dacă m-a interesat cum şi cu ce rezultate s-au exercitat influenţe asupra civilizaţiei Banatului, a fost pentru că am urmărit să reliefez mentalitatea care a rezultat din aceste interferenţe, pe care o descoperisem ca fiind una a toleranţei, a acceptării a tot ceea ce a simbolizat o permanenţă pentru o perioadă de aproape trei secole. Au existat, desigur, şi imixtiuni de natură politică. În secolul al XIX-lea, de pildă, decizia politică încearcă să maghiarizeze întreaga regiune — cea mai mare parte a populaţiei îşi însuşeste limba maghiară, o parte din populaţia şvăbească îşi schimbă numele în nume maghiare, o parte din şcolile şvăbeşti se transformă în şcoli cu limbă de predare maghiară. Însă ţin să notez aici că, în conformitate cu legile imperiale, continuă să funcţioneze, ba chiar sînt înfiinţate noi şcoli şvăbeşti, chiar şi liceul Lenau este înfiinţat pe acest fond după 1870 la Timişoara. Aşadar continuă să existe posibilităţi; a existat, bunăoară, posibilitatea  pentru reprezentanţii romi de a participa la viaţa politică a imperiului şi respectiv a Ungariei în a doua jumătate a secolului trecut, desigur, cu condiţia însuşirii perfecte a limbii maghiare. Cazul Mocioneştilor este strălucit: într-o limbă maghiară plastică şi stăpînind toată terminologia, Alexandru Mocioni prezintă drepturile românilor în parlamentul de la Budapesta la sfîrşitul secolului trecut; fiind şi un jurist eminent, el a putut să pledeze întotdeauna în cunoştinţă de cauză, întotdeauna cu o suită de argumente foarte serioase, şi, în consecinţă, ele au fost luate în discuţie şi adeseori acceptate de politicienii maghiari. Unul dintre oamenii care au provocat scandal atunci şi mai tîrziu şi care este reevaluat greşit la ora actuală, provine din Banat şi este un poliglot: un fel de A. C. Cuza al Banatului, el este adus în discuţie uneori ca reprezentant al interculturalităţii, ceea ce este o eroare. E vorba de A.C. Popovici, insul care răspîndeşte teorii rasiste. În Die Vereinigen Staten von Gross Österreich (Statele Unite ale Austriei Mari), el face demonstraţia a unui antisemitism virulent, comparabil celui din Franţa sfîrşitului de secol XIX şi celui din Austria, respectiv Viena; el nu poate face aşadar parte din această galerie interculturală a Banatului. În schimb există, alături de Mocioni, şi alte personalităţi româneşti a căror poziţie este una de convergenţă cu toate comunităţile din zonă. Am amintit numele lui Popovici pentru că este foarte des citat în întîlniri, simpozioane, în presă, fără să i se cunoască opera. În perioada interbelică, ca o continuare a sistemului politic deja existent, se face o mişcare în sens invers: după integrarea Banatului în România, are loc o românizare, în pofida existenţei plurale a zonei. Bineînţeles că a existat tot timpul o rezistenţă: în vreme ce înainte de 1918 germanii se declară maghiari într-o proporţie foarte mare, după 1918 ei revin la germanitatea lor. Unul dintre exemplele notorii de plurilingvism şi interculturalitate în Banat, şi un dătător de ton pentru toată comunitatea şvabilor din Arad, este Reiter Robert, care scrie în limba maghiară pînă în 1918, şi care, sub numele Franz Liebhard, devine liderul spiritual al literaturii de limbă germană din Banat după 1918 şi pînă aproape de anii ’70 cînd a plecat dintre noi. În ceea ce priveşte aspectul multicultural, lucrurile pot fi exemplificate la infinit; am făcut aceste paranteze pentru a arăta că asemenea exemple sînt funcţionale chiar dacă imperiile sau statele naţionale nu o recunosc şi nu sînt bucuroase de existenţa acestor comunităţi plurale, neîncurajînd aşadar această dimensiune plurală. Însă dacă nici măcar nu poţi  fi reprezentat prin intermediul unei comunităţi, situaţia este cu adevărat gravă. Dacă ne referim la Europa Central-Estică, problema individului nu a fost nicăieri pusă cu mai multă stăruinţă decît în această regiune. De ce s-a ridicat problema în mod special aici? Cauza ar putea fi mixtura populaţiilor, care a fost şi este semnificativă în această regiune: dacă ne gîndim la sutele de mii de familii care s-au combinat, care sînt româno-sîrbe, maghiaro-germane sau maghiaro-române sau evreo-maghiaro-germane sau evreo-române, ş.a.m.d. Combinaţiile dintre bulgari şi români, dintre bulgari şi slovaci sau dintre slovaci şi maghiari, pe graniţă la Nădlac, sînt din nou semnificative. Şi-atunci, în anumite momente istorice, problema individului s-a ridicat mai mult decît problema comunităţilor sau a colectivităţilor. Ea nu este încă o problemă dezbătută suficient la nivel de ţară, de aceea vă provoc şi pe Dvs. cu această idee: dincolo de aspectul comunitar care ne interesează mai mult sau mai puţin în ideea de păstrare a unor tradiţii, a unor religii, a unei limbi, ceea ce este desigur extrem de important, dincolo de acest aspect însă, se ridică acela al individului, al cetăţeanului, al lui citizen, al lui Bürgerliche Gesellschaft, concept pe care aş vrea să-l subliniez aici şi care a fost mult dezbătut de filosofii contemporani, printre care de Jürgen Habermas, care i-a dedicat o carte întreagă. Nu putem să facem abstracţie de ceea ce se întîmplă în lume dacă vrem să înţelegem ce este un concept şi modul în care el este vehiculat la ora actuală. Trebuie subliniat că lumea filosofică şi universitatea au influenţat foarte mult dezbaterea acestor concepte, a acestor termeni, contribuind astfel la stabilirea unor limbaje comune, care sînt acceptate de o parte şi de alta a Europei şi care sînt esenţiale în depăşirea clişeelor mentale fabricate în interiorul diverselor state sau comunităţi închise. Deci, prin forţa împrejurărilor, culturile din regiunile de margine ale unei ţări sînt plurale. Ele nu se pot regăsi plenar într-o singură limbă. Aşa se face că sud-vestul României de astăzi nu poate fi catalogat doar prin rezultatele culturii de limbă română. Un anume gen de plurilingvism a marcat profund regiunea, locuitorii fiind moştenitorii unei civilizaţii plurale şi a conceptului, tot voluntar sau involuntar, de convergenţă. Am la îndemînă exemplele faimoşilor cărturari din secolul al XIX-lea care au vorbit şi germana şi maghiara — de la Constantin Diaconovici Loga şi Paul Iorgovici care vorbeau şi franceza, la Damaschin Toma Bojincă şi Eftimie Murgu care scria în germană, ba chiar şi preotul Nicolae Stoica care scria în germană, Vasile Maniu care scria în maghiară şi în română. Decurge de aici că există valori ale culturii germane şi ale culturii maghiare care trebuie cunoscute. Trebuie să spun că creatorii de limbă maghiară, germană şi sîrbă au fost cel puţin la fel de numeroşi în această regiune ca cei români, iar contribuţiile lor sînt imposibil de ignorat. Această regiune nu poate fi judecată doar prin prisma a ceea ce s-a produs în limba română. O perspectivă completă, netrunchiată, este necesară pentru o cunoaştere adecvată şi reală, pentru explicarea istoriei sau a naturii ideilor politice existente în această regiune. De asemenea nu sînt lipsite de interes produsele culturale din secolul nostru mai cu seamă în limbile slovacă şi bulgară, sau, în ce priveşte cultura bulgară, chiar şi cele din secolul trecut. O parte dintre oamenii de ştiinţă şi dintre scriitorii care au profesat în aceste limbi s-au ridicat la nivelul exigenţelor cercurilor academice şi ştiinţifice ale Europei Centrale şi de Vest. Unii au devenit membri ai Academiei Ungare, alţii ai Academiei Austriece, mărturie stînd scrierile semnate de nume prestigioase, atît pe plan local cît şi central-european. Aş enumera doar cîteva din aceste nume: Johann Nepomuk Preyer, care se înscrie şi în curentul de idei romantic şi parţial pozitivist venit dinspre Germania la mijlocul secolului trecut, istoricul Leonard Böhm, Szentkláray Jenő — unul dintre istoricii pozitivişti maghiari remarcabili prin contribuţia căruia se poate reconstitui o mare parte din istoria secolului al XVIII-lea din Banat, Milleker Bodog care are o operă foarte bogată ca istoric dar şi ca literat, Borowszky Samu care lucrează în numele şi prin intermediul Academiei Ungare şi ale cărui contribuţii nu pot fi ignorate. Toate aceste nume sînt edificatoare, lor li se pot adăuga zeci, poate chiar sute de nume şi pentru secolul XIX şi pentru secolul XX, multe dintre ele poate chiar mai valoroase decît cele citate aici. În acelaşi sens importantă este şi varianta producţiei artistice, arhitecturale şi muzicale a cărei identitate este imposibil de definit dintr-o perspectivă aşa-zis etno-culturală. Interculturalitatea Banatului sugerează înţelegerea caracterului plural al evoluţiei sale istorice, aspect care n-ar mai trebui ignorat nici de sociologi, nici de istorici, nici de literaţi; tocmai de aceea este de aşteptat ca ea să stîrnească şi nedumeriri, rezerve sau chiar să provoace spiritele mai puţin familiarizate cu atari reconstituiri. Lucrurile vor trebui regîndite din perspectiva unei Europe a regiunilor care se intersectează din punct de vedere cultural, şi atunci vom vedea că predarea unei istorii interculturale poate fi de real folos în dobîndirea reperelor privind alterităţile, repere pe care regimurile totalitare — fie fasciste, fie comuniste — au căutat să le nege şi chiar să le şteargă din memoria colectivă, de unde au decurs şi formele de izolare cărora a trebuit să le facă faţă România. Aplicarea pluralismului intercultural întîmpină încă mari dificultăţi şi din păcate aspectul este vizibil nu numai în cazul reprezentanţilor puterii, ci şi a multora din opoziţie. Toate acestea reprezintă un motiv în plus pentru ca interculturalitatea Banatului să devină cunoscută ca model de toleranţă, ca model de accesibilitate intercomunitară sau interculturală, şi ca punct de legătură interregională şi interstatală — un argument suficient de puternic, cred, pentru ca să putem promova la nivel de şcoală generală, de liceu sau de universitate o disciplină cu numele de interculturalitate.

Elek Szokoly: Aţi afirmat în valoroasa Dvs. expunere că în Banat au existat patru comunităţi la fel de puternice. Erau ele la fel de numeroase sau aveau aceeaşi forţă culturală, şi datorită acestui echilibru de forţe a devenit  posibil acest model specific de interculturalitate? Respectiv, pornind de la raportul cantitativ dintre comunităţi, s-a realizat această interculturalitate datorită unui echilibru cantitativ sau/şi al unuia calitativ?

Victor Neumann: În accepţiunea mea diferenţa dintre cultură şi civilizaţie este mult mai mică decît aceea care se face de obicei. În numeroasele dezbateri existente în istoria culturii româneşti în legătură cu conceptul de cultură şi cu cel de civilizaţie, foarte des cele două concepte s-au văzut ca opuse. În Banat apropierea dintre cultură şi civilizaţie  a fost mult mai mare decît în alte regiuni; dar acest fapt nu a devenit model. S-a realizat o emancipare şi de jos în sus şi de sus în jos. A interesat mai mult emanciparea individului, formarea unui anumit bagaj cultural mediu, de aceea a şi luat naştere o anumită clasă de mijloc, capabilă să lucreze în diversele uzine începînd cu secolul al XVIII-lea, în sticlării, în toate manufacturile pe care le înfiinţează imperiul începînd cu 1750 şi pînă la începutul secolului nostru. Această apropiere a reuşit să creeze şi posibilitatea interculturalităţii. Interculturalitatea înţeleasă însă sub aspectul civilizatoriu mai mult decît sub cel spiritual la care apelăm, îmi pare, mult prea des, uitînd că valoarea culturii începe din momentul în care ea se reflectă în civilizaţia materială. Acumulările culturale sînt zadarnice dacă ele nu reuşesc să transforme modul de viaţă, modul de gîndire, modul de organizare social-politică, ş.a.m.d.

Am făcut deja referiri la situaţia demografică a regiunii în diverse momente istorice. Întotdeauna majoritară a fost populaţia română în Banat. Germanii au fost întotdeauna pe locul doi din punct de vedere numeric, pînă după al doilea război mondial. Dar în această regiune nu acesta este factorul revelator — numărul oamenilor. Dacă e să analizăm situaţia de astăzi, lucrurile sînt mult diferite, iar colonizările succesive din perioada lui Ceauşescu au distrus în mare măsură configuraţia demografică multiculturală, plurală, pe care o avusese regiunea pînă înainte de război, în anii ’60. Plecarea a două comunităţi importante — germană şi evreiască — sigur că a avut un efect cvasiidentic în Banat ca şi în Transilvania. Lucrul nu l-am semnalat numai eu, mă bucur că şi rectorul Universităţii din Cluj a făcut-o în cartea sa Filosofia unificării europene, deci şi el a observat acest aspect din punct de vedere demografic. Regimul totalitar este vinovat de această modificare la scară naţională.

Pompiliu Teodor: Cronologic vorbind, de cînd putem vorbi de existenţa unei intercuturalităţi conştientizate în Banat, avînd în vedere că au fost grupuri diferite sub raport etnic, confesional, etc.? De vreme ce noi, la începutul secolului XX, sîntem confruntaţi doar cu efectele, de cînd anume putem vorbi de interculturalitate, avînd în vedere separaţiile existente în secolele XVIII-XIX între grupurile de colonizare şi cele autohtone? Aceasta este o importantă problemă istorică.

Victor Neumann:  Momentul este generat de politica imperială, de politica despotismului practicat de Maria Tereza, dar în speţă de Iosif al II-lea, şi ecoul acestui Aufklärung  al mercantilismului austriac promovat de Iosif al II-lea face ca fiecare din comunităţile existente în regiune să înveţe nu numai limba proprie, ci şi limbile celorlalte. Existau trei limbi de comunicaţie acceptate în imperiu: limba germană, maghiară şi sîrbă, sau în anumite momente latină, germană şi sîrbă. Sîrba pentru că Biserica ortodoxă era condusă de la Karlowitz, ierarhia fiind în mîna sîrbilor ortodocşi pe tot perimetrul imperiului între 1791 şi 1849. Aşadar acest fenomen de multilingvism apare la sfîrşit de secol XVIII. Pot să vă dau un exemplu concret dacă doriţi: Constantin Diaconovici Loga trebuia să devină la începutul secolului al XIX-lea, în jurul anului 1820, inspector al învăţămîntului din regimentul grăniceresc de la Caransebeş. Conform documentelor existente, limbile pe care trebuia să le cunoască sînt patru la număr, deci a trebuit să fie testat din toate pentru a fi acceptat. El face dovada magna cum laudae că este un bun cunoscător al acestor limbi: el poate să coordoneze atît învăţămîntul românesc cît şi şcolile de limbă germană, sîrbă sau maghiară din zonă.

Hannelore Baier: Aţi constatat în Banat vreo diferenţă de individualizare între comunităţile multietnice şi comunităţile monoetnice?

Victor Neumann: Un exemplu poate fi comunitatea böhmilor din sudul Banatului, una dintre comunităţile extrem de interesante, care nu s-a lăsat influenţată din afară. Situată în interiorul munţilor Banatului, în imediata apropiere a munţilor Semenic, în cîteva localităţi, două sînt mai importante — Gărîna şi Prebunov —  această comunitate a trăit pînă la 1990 în forme cvasi închise. Am făcut o verificare la faţa locului, m-am dus în cimitire, m-am dus în biserici ca să văd care este forma de viaţă şi durata vieţii membrilor acestei comunităţi. În jur de 40-45 de ani maxim. De ce? Fiindcă se căsătoreau numai între ei, ceea ce nu le permite o evoluţie mai lungă. Este o comunitate în mare parte monolingvă, în care se vorbea un dialect  german, nici măcar nu e vorba de cel şvăbesc — sînt o comunitate distinctă de cea şvăbească — şi care vorbeau foarte slab limba română. Aceşti bohmi nu mai formează o comunitate în Banat, deci au plecat după ’90. Sînt doar cîteva rămăşiţe şi au conservat modul de viaţă medieval din zona Boemiei care nu mai e întîlnit în secolul XX. Adoptînd o formă izolată de viaţă, ei au păstrat tot habitatul medieval.

Asta se întîmplă în cazul comunităţilor monoculturale. Totuşi, acestea sînt situaţii destul de rare, pentru că în Banat în general a existat în foarte multe locuri o realitate plurală: comune, sate cu sîrbi, români, biserică românească, biserică sîrbească, sau în altele biserică catolică-germană şi ortodoxă românească sau greco-catolică. În cazul unor oraşe, cum este Lugojul, apare o multiculturalitate de-a dreptul fascinantă: oraşul are un cartier german, în interior cu străzi ungureşti, evreieşti, iar de partea cealaltă a Timişului, cartierul românesc. Desigur, trebuie să adăugăm aici toate confesiunile aferente acestor comunităţi.

István Haller: În acest Banat foarte idealizat zugrăvit, cum a putut apărea un conflict atît de marcant între comunităţile sîrbe şi croate după 1990 şi cum a putut apărea aceea luptă pentru caraşoveni?

Victor Neumann: În primul rînd, eu nu am încercat să vă prezint un Banat idealizat; dacă am prezentat forme idealizate este o întîmplare istorică, a existat în anumite perioade o formă, să zicem, ideală. Eu nu am pus semnul egalităţii între trecut şi prezent. Am menţionat de mai multe ori că totalitarismul fascist şi comunist au răstunat foarte multe elemente. S-a încercat pur şi simplu o românizare forţată, aducîndu-se populaţie din Moldova în Banat, care nu cunoaşte absolut nimic în legătură cu tradiţia multiculturală şi multilingvistică a Banatului, nu are nici reperele de civilizaţie şi tradiţii locale. Ar fi util, de aceea, să se prezinte şi explice în şcoli multiculturalitatea care a existat odată aici, fiindcă tinerii vor fi moştenitorii unui patrimoniu comun, ai unui patrimoniu plural. Dacă au existat norme sau aspecte ideale ele ţin de acum de anumiţi timpi istorici, ele nu mai pot fi astăzi prezentate ca reale; dimpotrivă, astăzi e posibil să existe forme de conflict. În ceea ce priveşte cazul comunităţii sîrbilor, probabil că anumite influenţe dinspre ex-Iugoslavia, dinspre fenomenul de intoleranţă existent acolo, au putut să fie transferate în anumite localităţi bănăţene, dar numai izolat, întrucît nu este ceva care să caracterizeze regiunea. Repet, nu ne mai aflăm nicidecum într-o fază de idealitate, ci într-o situaţie în care doar 20% din populaţia întregului Banat, însumînd şi o bogată zonă a judeţului Arad, formează toate grupurile minoritate existente. Restul de 80% este populaţie românească, nevorbitoare decît într-o proporţie foarte mică a altor limbi. Răsturnarea aceasta în raportul numeric al populaţiei se datorează în primul rînd politicii învăţămîntului cultural şi mişcării demografice făcute de regimul lui Ceauşescu. Lucrul acesta trebuie reţinut, nu putem vorbi astăzi de o stare ideală a multiculturalităţii , ci de o situaţie pe care v-o prezint aici cu toată responsabilitatea şi cu toate datele disponibile.

Alexandru Cistelecan: Am înţeles pe parcurs că ar exista o diferenţă între Ardeal şi Banat, întrucît Banatul ar fi o provincie liberală, individualistă, în vreme ce Ardealul ar fi una mai gregară şi prin urmare ar rezulta de aici calităţi şi disconforturi diferite faţă de unii în raport cu ceilalţi. Trebuie să vă spun că pentru mine Banatul, — nu-l cunosc foarte bine în complexitatea lui, totuşi din punct de vedere literar, eu am perceput Banatul dintr-o perspectivă literară exclusiv românească, o limitare împotriva căreia Dl. Neumann a pledat încontinuu —, a fost atît în trecut cît şi în prezent, şi a rămas o provincie foarte ţîfnoasă, în care se îmbină răsfăţul cu valorile localiste cu un europenism de reală tradiţie. Totuşi, spiritul literar din Banat este un spirit provincial, mult mai pregnant provincial decît cel din Tîrgu-Mureş, Miercurea-Ciuc, unde ne-am aştepta să găsim valori locale mult mai vehemente. Nu e o jignire, ci e o identitate a Banatului, pentru mine foarte ciudată: trădează această mixtură valorile trecute, dar şi valorile actuale, chiar dacă e vorba de, să zicem, valori literare indubitabile; pe de o parte, întîlnim aici o componentă care vine dintr-o tradiţie europeană emancipată, pe de altă parte cultivarea unui localism care duce la exaltare provincială. În ce îi priveşte pe ardeleni, eu cred că ei au o experienţă a interculturalităţii nu numai lungă, nu numai complexă, ci şi ambivalentă: pe de o parte negativă, manifestă în crize intense, care au dus pînă la cele mai puţin imaginabile violenţe, pe de altă parte pozitivă, prezentă permanent în surdină, în viaţa cotidiană. O comunitate în care există mai multe componente îşi are simbolurile ei: simboluri la care participă întreaga comunitate sau simboluri la care participă doar anumite segmente ale ei. Între aceste simboluri, unul care integrează întreaga comunitate, şi celelalte care exaltă grupul, diferenţa, se desfăşoară întreaga dialectică a interculturalităţii. Există însă nivele ale simbolisticii în care mixtura de parţialitate şi de totalitate, deci de integrare şi de diferenţă e reprezentată prin componente diferite. Cred, de aceea, că există o tendinţă spre culturi paralele: coexistăm cu mare tandreţe într-o profundă indiferenţă unii faţă de ceilalţi. Desigur, acest paralelism se realizează mai greu în anumite sectoare ale vieţii şi ale culturii, cum ar fi, de exemplu, arhitectura, care este simbolul unei arte a dialogului. Paralelismul nu este întotdeauna de condamnat după părerea mea, pentru că el introduce concurenţa, este aşadar stimulativ în măsura în care nu e un paralelism care se închide asupră-şi, care duce la cultura de ghettou; dacă se ajunge totuşi la aceasta, forţa lui culturală nu mai creează comunitate, ci grupuscule, şi-atunci avem martie ’90 — sau performanţa negativă. În ce priveşte performanţa pozitivă, ea se manifestă şi diacronic, nu numai sincronic. În ce măsură un folclorist de astăzi ar mai putea discerne care sînt componentele pur româneşti, pur ungureşti şi pur ţigăneşti ale doinelor sau cîntecelor de joc? De-a lungul secolelor, ţiganii au fost mari transmiţători ai folclorului şi nu cred că muzica de nunţi, de pildă, care a constituit în principal baza muzicii folclorice, a putut rămîne în independenţa componentelor ei. Există sau nu o şansă ca între aceste culturi angajate în interculturalitate să se producă interferenţe? Convingerea mea este că se poate ajunge la o cultură de sinteză a diferenţelor. Iată, noi românii am dus de la Unire o politică de omogenizare, am înţeles unirea drept unificare. Se poate sau nu ajunge la topirea acestor diferenţe în ceva omogen? Dacă pînă şi elementul românesc şi-a păstrat anumite diferenţe regionale, înseamnă că rezistenţa la omogenizare are şi ea o legitate proprie, care nu poate fi modificată chiar aşa de uşor.

Călin Rus: Pe mine m-ar interesa mai mult să transferăm discuţia din domeniul trecutului în domeniul prezentului şi poate chiar al soluţiilor pentru viitor. Legat de Timişoara şi de Banat, cred că unul dintre exemplele care ar putea fi luate din acest model, idealizat sau nu, ar fi acela al existenţei unei conştiinţe a identităţii regionale, a faptului că un timişorean, indiferent de etnia din care provine este timişorean şi se identifică cu comunitatea oraşului său prin cîteva simboluri, cum spunea dl. Cistelecan, mai vechi sau mai noi. Socotesc însă că pentru a se ajunge la o interculturalitate eficientă în Transilvania, trebuie schimbate mentalităţile şi că această schimbare a mentalităţilor poată să vină foarte bine de la nivelul intermediar, al intelectualilor. Însă un lucru esenţial, după părerea mea, este construirea la nivel local a unei identităţi comunitare care să ţină seama de diversitatea etnică, confesională, lingvistică a zonei respective şi în acelaşi timp construirea unei conştiinţe civice, democratice care să permită susţinerea în timp a acestei identităţi comunitare şi desfăşurarea unei vieţi sociale normale, şi evident, să favorizeze perspectiva interculturală pe plan local. Părerea mea este că soluţia ar putea veni din direcţia descentralizării, a democratizării la nivel local şi a construirii unei conştiinţe civice la nivelul cel mai de jos al comunităţii.

Mihály Spielmann: În legătură cu interculturalitatea şi regionalismul trebuie subliniat că acest regionalism este ceva absolut normal, fiindcă totuşi, dacă ne gîndim la români, care sînt în jur de 18 milioane de oameni, este imposibil ca toţi aceşti 18 milioane de oameni să fie la fel. Regiunea este unul dintre acele lucruri elementare care diferenţiază oamenii. Românii din Tîrgu-Mureş au moştenit de la maghiari rivalitatea faţă de Cluj — a existat întotdeauna o rivalitate între Tîrgu-Mureş şi Cluj, care este o moştenire, o identificare. Dar să vă amintesc şi un aspect pozitiv al acestei „contaminări”: teatrul maghiar din Transilvania este absolut diferit de cel din Ungaria, o influenţă covîrşitoare a fost exercitată asupra artei teatrale de aici de către teatrele din Bucureşti. Dacă un teatru maghiar din România ajunge să aibă reprezentaţii în Ungaria, criticii remarcă imediat influenţa şcolii teatrale româneşti, care poate că este involuntară din partea actorilor, dar nu este important dacă este sau nu involuntară. În timp de cîţiva ani s-a format aici o simbioză, o interculturalitate în teatru care, de obicei, este legat prin excelenţă de mijlocirea limbii. Cu toate acestea, s-a format acest stil specific transilvan care are foarte multe influenţe româneşti, influenţe maghiare şi o simbioză care este ceva absolut diferit de teatrul românesc bucureştean sau teatrul unguresc budapestan, deci ceva absolut diferit de cele două arhetipuri ale teatrului tîrgumureşean.

Andor Horváth: Aş dori să fac un scurt comentariu la cele spuse de dl. Neumann. În primul rînd, doresc să-l felicit pentru discursul  său, care reprezintă pentru mine un exemplu foarte frumos de radicalism local şi de europenism. Cred că acest lucru trebuie subliniat pentru că de multe ori cele două categorii ni se par opuse. Pe de altă parte, tocmai prin acest radicalism al gîndirii şi al formulării, discursul sau expunerea stîrneşte întrebări, comentarii, ne obligă la reflecţii. Cred că nu este întîmplător, de exemplu, că cea mai recentă fază a istoriei României şi-a avut punctul de pornire la Timişoara. Sînt cu totul împotriva unei mistici a revoluţiei, care să absolutizeze importanţa oraşului, a comunităţii, a pastorului de acolo, dar la fel de bine sînt şi împotriva ignorării unor fapte, unor realităţi în cadrul cărora eu includ în primul rînd locul ca atare, oraşul, regiunea. Au fost bineînţeles mai mulţi actori, dar a fost o regiune şi un oraş şi cred că aşa este firesc să rămînă în istoria acestei ţări. Cele spuse de mine vin deci ca o continuare, într-un fel, a ideii expuse aici, pentru că în viziunea mea lucrurile se leagă. În al doilea rînd, expunerea invită la paralelism, analogii sau oricum, studierea unor fenomene similare, şi/sau diferite, pentru că ascultîndu-l pe dl. Neumann mi-am pus întrebarea: în ce măsură, de exemplu, zona Maramureşului seamănă cu Banatul şi în ce măsură diferă? Dacă  transferăm datele amintite aici despre Banat asupra Maramureşului, vom vedea că o parte din ele coincid. Care sînt datele absente din imagine care nu dau în Maramureş aceeaşi configuraţie ca a Banatului? Nu spun asta în defavoarea Maramureşului, ci ca o posibilă  investigaţie în acest sens. Şi aş continua aceste întrebări, căci ele se pot pune în ce priveşte comparaţia Braşov/Sibiu, şi poate sînt altele. Ca o ipoteză improvizată, aş aminti ce spunea dl. Neumann la început şi cred că este esenţial: această marginalitate a regiunii, situarea ei la intersecţia dintre mai multe imperii, i-a imprimat o dinamică specifică, şi bineînţeles, prin acest dinamism, i-a imprimat o altă factură a identităţilor comunitare şi a strategiilor istorice. Cred că pînă la urmă, aici ar trebui să se ajungă din punct de vedere istoric, şi poate că această ipoteză ar avea într-adevăr o importanţă pentru conturarea unor imagini de viitor, întrucît ea presupune alte strategii istorice, care au în centru nu conflictul cu celelalte comunităţi, ci elementul de supravieţuire comunitară, tehnici de colaborare, de apropiere, de coexistenţă, care au permis funcţionarea unui alt model de asimilare a modelelor culturale de care dispunea fiecare comunitate în parte. Cred că pînă la urmă Banatul reprezintă un model de comunicare între comunităţi, naţiuni, etnii, culturi, iar gradul înalt în care el poate fi perceput astăzi ca model se află în legătură directă cu faptul că lumea contemporană preferă asemenea modele de comunicare, de deschidere a comunităţilor, nu numai pe plan teoretic, principial, dar şi practic, adică avînd un set de tehnici, de reflexe prin care această comunicare să fie şi continuă şi reciprocă şi productivă, mai ales aşa cum spunea dl. Neumann, pe cele două planuri absolut corelate şi interdependente ale culturii şi civilizaţiei.

Pompiliu Teodor: Cred că ideea organizatorilor este una fertilă pentru că privind lucrurile într-o perspectivă istoriografică, vorba dlui Spielmann, istoria regională se oferă pentru întreaga Europa ca o problemă-cheie în înţelegerea ansamblului; nu putem face o sinteză reală oprindu-ne la vîrfuri, trebuie să vedem care au fost structurile de civilizaţie, şi într-adevăr Banatul reprezintă o entitate care are un anume trecut istoric: Banatul este o regiune şi de colonizare şi totodată Banatul este zonal, dacă ne gîndim foarte bine la elementele sale etnice, sociale, ş.a.m.d. Cu asta desigur că trebuie să ne interogăm care a fost elementul civilizator care a dat toată civilizaţia despre care ne vorbea, pe bună dreptate, colegul nostru. Cred că elementul unificator a fost impactul ştiinţelor camerale, Kameralwissenschaft, care au operat pe un teren, la un moment dat, aproape viran după retragerea turcilor, şi atunci elementul de colonizare a devenit acolo un element de restructurare. Din acest punct de vedere principatul Transilvaniei, voievodatul, a fost altceva şi poate succesul reformismului austriac acolo se datorează absenţei unei structuri nobiliare exclusive. Transilvania este, citez cu aproximaţie pe unul dintre literaţii interbelici: „ţara mişcărilor colective în veşnică mobilizare”. Asta a fost  şi regimul de stări, care este un regim care procedează unitar, s-a votat pe stări, or din acest punct de vedere, nu putem să facem comparaţii între ceea ce este în Transilvania sau ceea ce a fost un reformism stopat în Oltenia. Ar fi important să existe o anumită interculturalitate, dar să existe în acelaşi timp o prezervare a propriilor valori culturale; elementul complementar care ar trebui să intervină ar fi introducerea între aceste linii paralele a unui element care să le fie comun şi care să  le potenţeze deopotrivă printr-o viziune largă, europeană, democratică, în care cultura românească să rămînă cultură românească la nivelul accepţiunilor de astăzi, cea maghiară şi cea germană la fel, sau tot ceea ce reprezintă romii, sîrbii, etc în spaţiul nostru. Acestea sînt probleme de care trebuie să se ţină seama şi reiau în acest sens o idee pe care am expus-o mai devreme: nu putem să negăm specificul şi specificitatea unei culturi care coboară adînc în trecut şi repet, ceea ce s-a făcut în 1500 de ani  în materie de Europa naţiunilor, nu poate fi un creuzet în care să se topească naţiunile. Îmi imaginez noua Europă, dacă ea se va realiza cîndva, în termenii pe care îi dorim, ca pe o casă cu uşile care să se deschidă în amîndouă părţile, dar în care camerele totuşi să rămînă mobilate pe gustul propriu şi au intimitatea lor. Altminteri nu văd lucrurile; cine îşi imaginează că vom vorbi un soi de esperanto se înşeală amarnic, limba este cea mai rezistentă dintre toate.

Elek Szokoly: Mi-aş permite o întrebare adresată dlui Cistelecan, dat fiind faptul că a pomenit de acest specific regional românesc care în ciuda tuturor tăvălugurilor nu a reuşit să fie distrus, care s-a păstrat în continuare ca specific regional. Am constatat acest caracter specific chiar la comunitatea romilor cu ocazia unei dezbateri care a avut loc acum cîţiva ani la Tîrgu-Mureş, manifestat printr-un profund patriotism local al romilor din zonă şi un evident conflict faţă de cei de dincolo de Carpaţi. Mă întreb, oare acest specific nu se datorează tocmai şi interculturalităţii tradiţionale din regiune?

Alexandru Cistelecan: Da, e evident, eu nu am insistat asupra acestui lucru, sigur că s-au exercitat anumite influenţe, s-a realizat această pastă temperamentală care motivează într-un fel fudulia ardeleană în raport cu valahii. Oricine din Ardeal e arogant faţă de valahi, nu ştiu dacă pe merit. Noi am creat împreună o civilizaţie, această civilizaţie a dus la contaminări şi în tipologia umană, deşi eu nu cred că s-au şters diferenţele dintre un ungur, un neamţ, român, dar totuşi putem vorbi de un ardelean generic în raport cu valahul sau cu moldoveanul. Aş zice că partea românească la diferenţa Ardealului faţă de principate este tocmai Biserica Unită, care a fost contribuţia românească la specificitatea provinciei, dar celelalte elemente vin desigur din aceste contaminări.

Smaranda Enache: Aş vrea să comentez că, ascultîndu-l pe dl.Neumann, am simţit şi mai pregnant identitatea mea regională. În timp ce povestea, în mod cu totul iraţional şi ilogic, de cîte ori spunea ceva foarte pozitiv despre Banat simţeam că am un răspuns la aceasta şi mă simţeam vizată. E foarte interesantă această polemică foarte elegantă, dar trebuie să vă spun, nu pentru a reface onoarea Transilvaniei ca o regiune multiculturală sau de interferenţă, că clasa de mijloc din care făcea parte bunica mea, studiind la Blaj cele patru clase de gimnaziu, era o clasă cu totul interculturală, iar oraşul în care mi-am făcut liceul, Reghinul, avea o şcoală în care eram împreună copii români, maghiari şi germani, iar peste drum de şcoală era sinagoga. Deci, era un fel de interculturalitate pe care fără îndoială că industrializarea forţată şi toate celelalte lucruri pe care le-aţi amintit au făcut-o să dispară. Totuşi, în ce măsură este asigurată identitatea transilvană românească, în ce măsură anumite tendinţe arhitectonice, de la stilul brîncovenesc la orice alt stil, modifică tradiţiile românilor ardeleni, indiferent că sînt greco-catolici, protestanţi, majoritar ortodocşi? Ridic această întrebare pentru că identităţile nu se pot anula numai într-un mod foarte direct; identităţile regionale pot dispare într-un mod mult mai subtil. Cred că populaţia românească a Transilvaniei s-a dublat în ultimii 50 de ani. Mă întreb, aşadar, dacă există o identitate, dacă ea e valoroasă, dacă trebuie păstrată şi dacă da, există între intelectualii români din Transilvania o grijă pentru aceasta?

Alexandru Cistelecan: Vedeţi, o mătuşă din Ardeal dă bine în genealogia oricărui român. Indiferent cît de balcanic ar fi, ca spirit vorbesc, un scriitor român dacă va descoperi că o strămătuşă este ardeleancă, faptul este menţionat în biografia lui pentru că o rădăcină ardeleană e prestigioasă. Nu dă valoare, dă un prestigiu, dă o aură de gravitate, de seriozitate, de tenacitate. Nu există nimic care să asigure această diferenţă, dimpotrivă, din momentul în care ar fi trebuit să se manifeste mai bine, din acel moment s-a atentat la ea. Odată ce au plecat nemţii, ne-am trezit cu această specificitate foarte serios afectată, iar dovada că în Transilvania există o conştiinţă a interculturalităţii destul de activă, este faptul că toată lumea regretă plecarea nemţilor, nu e numai o nostalgie a intelectualilor. De îndată ce lipseşte un element din acest ansamblu intercultural, devine evident că de fapt el era necesar, avea un rost al lui acolo. Cred totuşi că vom recupera diferenţele identitare dacă nostalgiile noastre după acel model vor fi acute şi dacă într-adevăr vom dori să instituim o tradiţie a acestui spirit. Şi mai cred că acum, cel puţin printre scriitorii români, se manifestă un fel de recuperare a ardelenităţii. Există chiar un fel de aroganţă a localismului, dar evident, este un localism care nu are complexe în faţa ultimului curent artistic de la New York, sau de la Paris şi pe care scriitorii vor să-l impună nu doar din raţiuni decorative, care să marcheze diferenţa dintre un subtip de cultură care este în simbioză cu un tip dominant (pentru că totuşi românitatea este dominantă faţă de ardelenitate). De aceea spuneam că unirea s-a făcut pe principiul subordonării, nu pe principiul armoniei, lucru evident şi în felul în care a fost proiectată administraţia statului; e şocant ce barieră pot fi munţii dintre noi şi Moldova faţă de felul în care munţii dintre noi şi Bucureşti nu constituie o barieră. În măsura în care nostalgia e activă, ea devine o forţă, şi atunci da, vom recupera această diferenţă. Există desigur şi tentaţia să scăpăm de orice diferenţă, care e mai comodă.

Mihály Spielmann: Dl. Horváth a dat o posibilă explicaţie pentru faptul că Maramureşul a avut o altă configuraţie decît Banatul. Eu cred că aici trebuie totuşi să reintroducem un termen care este astăzi surghiunit pentru că aparţine discursului marxist: termenul economic, problema pieţei. Banatul a fost o piaţă, cea mai sudică, a monarhiei, unde a existat o viaţă economică cît se poate de variată, foarte interesantă, cu foarte multe componente etnice, economice: era o piaţă ideală. Şesul Banatului este o lesniciune mult mai mare decît închiderea în munţi a Maramureşului.  Maramureşul ca atare era o regiune închisă, sau altfel spus, o regiune unde trăiau mai mult oameni săraci. Dacă vă uitaţi, de exemplu, la starea evreilor din Maramureş şi la starea evreilor din Banat, veţi vedea o mare deosebire în avere, în cultură. Este vorba despre unul şi acelaşi popor, şi în Banat sînt tot evrei aşchenazini ca şi în Maramureş, dar este o diferenţă enormă între cele două populaţii, pentru că există două pieţe diferite: una era piaţă locală, Maramureşul era o ţară săracă, în care Tisa era de fapt singura cale pe care sarea putea ajunge la şes. În schimb, Banatul a avut exact aceeaşi soartă ca şi Germania, în sensul că în Germania, toată industria fiind pustiită după cel de-al doilea război mondial, s-a construit o industrie nouă şi, într-un fel, adevăratul victorios al celui de-al doilea război mondial în Europa este Germania. Banatul, care a fost ocupat de turci, a fost devastat şi s-a putut construi o societate nouă. Acesta este succesul Banatului şi acesta este şi succesul interculturalităţii Banatului.

Victor Neumann: Eu cred că una din soluţii, asupra căreia am zăbovit, dar văd că nu zăboveşte nimeni altcineva, nu se referă la înţelegerea particularităţilor de limbă sau la problema conservării unor valori, cît la ideea de ridicare pînă la nivelul de cetăţean (citizen). Eu insist asupra acestei idei pentru că este deja verificată în diverse capitale ale lumii şi pentru că ea este o problemă fundamentală nu numai pentru noi, ci şi pentru Serbia, Bulgaria, Ungaria şi pentru unele state central-europene: problema lui Bürgerliche Gesellschaft, problema societăţii civile, care nu a fost revigorată la noi prin nici un fel de mişcare politică sau socială, aşa cum a fost de pildă  la Budapesta, odată cu anul 1956. Un asemenea fenomen, generat de o mişcare culturală şi o mişcare filosofică existente acolo, nu a existat în toate statele central-europene. A mai existat la Varşovia, odată cu Leszek Kolakowski, a mai existat la Praga, odată cu mişcarea lui Vaclav Havel, dar nu a existat şi în celelalte state central est-europene. Problema individului nu s-a ridicat niciodată aici, de aceea avem astăzi temeri foarte mari în ceea ce priveşte securitatea individului: noi nu avem o justiţie care să ne apere, nu avem posibilitatea de a fi în siguranţă în raporturile interumane şi în toate deplasările noastre, de a şti că există un legislativ care îţi ia apărarea, ţie ca individ, te reprezintă în faţa legii, a instanţei. Acestea sînt chestiuni esenţiale: fără emanciparea individului şi fără crearea unui sistem legislativ corespunzător nu poate exista societatea civilă. Aici intervine conceptul acesta de individualism şi de societate civilă.

Andor Horváth: Aş face o remarcă în legătură cu felul în care a fost văzut regionalismul în România în perioada interbelică, deci imediat după unire. Am citit cîteva publicaţii apărute în acea perioadă, am răsfoit cîteva cărţi ale autorilor de atunci, şi m-a izbit faptul că foarte mulţi publicişti, istorici, oameni politici vorbeau atunci de diferenţele care trebuie să fie şterse între regiuni, tocmai pentru că aceste regiuni ale României, Moldova, Transilvania, Basarabia erau privite ca purtătoare ale unor influenţe nedorite din punctul de vedere al unei identităţi româneşti unitare. Eu cred că acest aspect a fost mult supralicitat — se vorbea în termeni destul de duri de o oarecare molipsire a românilor din Ardeal de gîndirea austro-ungară; iar din partea ardelenilor români nu am văzut nici un fel de luare de poziţie faţă de aceste tendinţe de unificare ideologică, intelectuală, spirituală. Foarte mult se vorbeşte de nevoia realizării unei naţiuni române unitare pe plan spiritual, din care să dispară aceste diferenţe care, repet, erau percepute şi prezentate drept handicapuri culturale, ba chiar şi spirituale, morale, politice. Pe de altă parte, bineînţeles, viaţa spirituală românească este dominată în toată perioada interbelică de impunerea unei ideologii identitare care să conveargă într-o viziune unitară a naţiunii şi culturii române. Această unitate este numită în fel şi chip: specific naţional, cultură română sau identitate naţională, etc. Eu cred că ceea ce se produce astăzi şi este firesc să se producă, este că după ce aceste ideologii au fost construite şi s-au răspîndit, au găsit ecoul necesar în conştiinţa naţională, apare o regîndire a acestei identităţi, a românităţii, inclusiv în aceste posibile variante regionale, care bineînţeles, eu cred că este libertatea intelectualităţii române să o constituie în felul în care crede că ea sau ele pot fi funcţionale în condiţiile de astăzi. Am reţinut ideea dlui profesor Teodor şi cred că este una dintre cele mai importante ale acestui colocviu: lumea de astăzi are două tendinţe foarte puternice: pe de o parte, de realizare a unor uniuni suprastatale sau globale după anumite criterii şi considerente şi aceasta este tendinţa în care dorim să ne înscriem şi noi, iar pe de altă parte, tendinţa de resurecţie a particularismelor, cele culturale nefiind decît o altă formă de afirmarea a identităţilor comunitare. Trebuie subliniat faptul că cele două tendinţe nu numai că nu se exclud, ci sînt complementare, se presupun reciproc. În acest sens, eu cred că noi trebuie să regîndim chiar şi modelele culturale curente în spaţiul nostru, pentru că, sigur, orice cultură trăieşte prin construcţie, prin opere noi; în acelaşi timp însă ea trăieşte prin regîndirea continuă a tuturor acumulărilor sale anterioare, a felului în care acceptă, refuză sau amendează teoriile, modelele anteriore sau a felului în care propune strategii de depăşire a acestora. Eu aş dori să avansez în încheiere o convingere de-a mea: lumea postmodernă în care trăim este condusă de principii care nu anulează principiile fundamentale ale lumii moderne, ci, dimpotrivă, le completează şi le îmbogăţeşte prin conţinuturi noi,  absente în cultura modernă. Mă refer aici la idei care, după mine, sînt foarte sesizabile în spaţiul culturilor occidentale, şi atunci cînd vorbim de aşezarea noastră în timp, şi mai ales în timpul care ne aşteaptă, este foarte bine să le avem în vedere: ideea solidarităţii care este alta decît ideea, să zicem, a fraternităţii aşa cum fusese formulată anterior, ideea egalităţii şanselor, care este alta decît ideea egalităţii formulată anterior, şi ideea respectării şi încurajării diferenţelor care este iarăşi alta decît ideea rezumativă a dreptăţii, aşa cum fusese formulată anterior.