Aurel C. Popovici şi federalismul românesc din Transilvania (1890-1906)

Marius Turda

Construirea unei identităţi culturale şi politice de o factură aparte este ceea ce îi frămîntă pe românii transilvăneni începînd cu 1890. Pornind de la această premisă, totul se transformă, totul se rediscută. Un nou sistem politic s-a instaurat în Austro-Ungaria pe fondul crizei liberalismului şi o nouă clasă politică şi socială s-a impus cu fermitate. Modernizarea, rivalitatea etnică, naţionalismele, criza identităţii individuale sînt trăsăturile distinctive ale noii ordini. În Ungaria anilor ’90 ai secolului trecut are loc o răsturnare a relaţiilor de putere în comparaţie cu Ungaria de la 1848. Pe de altă parte, Transilvania anilor ’90 ilustrează un tip cu totul diferit de antagonism intern, în comparaţie cu 1848 şi chiar 1867. Este vorba de radicalizarea discursului despre identităţile naţionale şi căutarea unor noi soluţii pentru rivalitatea etno-naţională. Mizele teoretice ale acestei perioade sînt mult mai complexe decît ne-am obişnuit să credem. Dincolo de „lupta pentru unitate naţională”, „asuprirea maghiară,” etc., fosile ale unui mod de a privi lucrurile îngust şi ideologizat, trebuie să evaluăm aceste teme cu mai multă detaşare şi obiectivitate.

Din numeroasele subiecte ale acestei perioade noi l-am ales pe Aurel C. Popovici şi ne-am construit întreaga argumentaţie în jurul lui, oprindu-ne exclusiv la evenimente şi fenomene care au legătură directă cu el. Credem că opera lui, în bună măsură necercetată în contextul ei, oferă un răspuns plauzibil acelor polarităţi şi opoziţii care au caracterizat situaţia Transilvaniei la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Susţinerea ideii federaliste, acea Austrie-Mare/Groß-Österreich mult rîvnită de Aurel C. Popovici este teza principală a acestui modest studiu. Intenţia noastră nu este să exprimăm judecăţi de valoare, Wertfrei, asupra acestui subiect, ci să propunem anumite modalităţi de interpretare şi noi perspective asupra ideilor federaliste ale lui Aurel C. Popovici.

1.1. Definiri noţionale

Într-o perioadă a revizuirilor, cum este cea de azi, sînt tot mai puţini aceia care, amăgiţi de izbînda statului-naţiune, consideră că destrămarea Monarhiei austro-ungare după primul război mondial a creat o situaţie ideală în Europa Centrală şi de Est. Memoria politico-culturală a zonei procesează, încă, efectele unui asemenea fenomen. Lucrurile sînt cu atît mai interesante cu cît încercăm să înţelegem plasarea identitară a statelor succesoare Imperiului austro-ungar.

Astfel, unul din termenii care a făcut carieră, pe fondul discuţiei,  contagioase putem să-i spunem, despre identitatea şi geografia simbolică a zonei este, fără doar şi poate, cel de Mitteleuropa.¹ Mitul cultural al unei geografii intermediare Est-Vest a fost relansat după anii ’80 de mai mulţi intelectuali din Polonia, Ungaria şi fosta Cehoslovacie.² Într-o simplă enumerare putem include nume ca: Milan Kundera, György Konrád, Václav Havel, Czelaw Milosz, Miklós Haraszti, Danilo Kis sau György Dalos. Pe lîngă dinamica sa proprie, construcţia unei astfel de categorii sesizează şi faptul că elaborarea identităţii prezente, a categoriei Europa de Est sau Europa Centrală şi de Est este departe de a fi stabilizată. Această Mitteleuropă simbolică s-a impus, începînd cu secolul al XIX-lea pînă în prezent, nu atît datorită tenacităţii promotorilor ei (de la Metternich pînă la Milan Kundera), cît (şi) datorită unor detalii de construcţie ce ţin de aceleaşi tradiţii culturale, de stiluri de viaţă asemănătoare şi de o memorie culturală comună spaţiului ambientat odinioară de Austro-Ungaria. Pe fondul unei anumite frustrări, ce ţinea de nostalgia toleranţei şi a cosmopolitismului Monarhiei austro-ungare, dar şi datorită dorinţei de a anatemiza sistemul comunist, Europa Centrală reconfigura (şi trasează încă) o zonă de o puternică intensitate identitaro-politică.

Dintr-o astfel de perspectivă, susţinătorii unei identităţi „Central Europene” specifice, au putut să propună Europa Centrală de sfîrşit de secol XIX şi început de secol XX, ca fiind „locul de naştere al lumii moderne,” fixînd un nexus cultural între Viena, Budapesta şi Praga.³

În spaţiul istoriografic românesc o astfel de discuţie este abia la început.⁴ Singura zonă culturală care se reclamă de la o tradiţie central-europeană şi unde termenul a avut/are circulaţie este mediul ardelenesc şi bănăţean, ca legatar, în speţă, a ceea ce a fost Transilvania în Dubla Monarhie.⁵

Gîndindu-ne la dificultatea endemică a poziţionării identitare a românilor, ar fi interesant de făcut apel şi la alte constructe politico-culturale specifice zonei est-central europene, mai puţin cunoscute şi aproape deloc comentate, care, credem, ar oferi o perspectivă comparativă asupra efortului românităţii de a se ordona pe structuri politice masive, aşa cum au fost statele multinaţionale.

Conceptul pe care îl propunem analizei în paginile următoare este cel de Austrie Mare / Groß-Österreich,⁶ un concept abandonat de tradiţia istoriografică locală, astfel încît revenirile lui sporadice sub pana istoricilor români mai degrabă decontextualizează apariţia lui decît ne ajută să înţelegem despre ce este vorba. Interesante pentru discuţia noastră nu sînt variaţiile acestui „mit” politic, care ca şi în cazul Mitteleuropei nu sînt puţine, ci tribulaţiile participării românilor ardeleni la construcţia lui particulară.

Spre deosebire de Mitteleuropa, cu a sa paternitate discutabilă, „Marea Austrie” se defineşte de la început ca un produs tipic al casei de Habsburg, avînd Viena ca centru politic. Dincolo de elementele lor particularizante, ambele „modele” au o vădită ambiţie comună, aceea de a defini o zonă ambiguă cultural şi politic, aflată în spaţiul conflictual dintre două mari puteri europene, Rusia şi Germania, şi a două ideologii, pangermanismul şi panslavismul.⁷

Ne lipseşte încă un studiu multidisciplinar despre percepţia simbolică a federalismului transilvan. De aceea, studiul de faţă îşi propune să cerceteze un model teoretic de integrare simbolică, reprezentînd o variantă a identităţii româneşti din Transilvania în ultimele decenii ale Imperiului Habsburgic. Intenţia noastră este de a arăta că românii transilvăneni au căutat, începînd cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, să propună curţii de la Viena un concept politic diferit de formula aleasă în 1867. Acesta este federalismul,⁸ menit să negocieze dorinţele lor într-un Imperiu, pe de o parte, incapabil să propună oferte politice viabile grupurilor etnice ce-l compuneau (români, slovaci, cehi, croaţi etc.), iar pe de alta, să satisfacă radicalismul partenerului direct (maghiarii).⁹

Distingem, în istoria politică a românilor din Transilvania după revoluţia de la 1848, emergenţa şi armonizarea, pînă într-un anumit punct, a două discursuri paralele şi complementare. Unul este cel al autonomiei naţionale, care va duce la unirea Transilvaniei cu România, iar celălalt este cel federalist, care va sucomba odată cu prăbuşirea Monarhiei austro-ungare. La intersecţia acestora, se plasează efortul de a acomoda identitatea românească într-o structură rivală multietnică şi de a găsi un spaţiu de exprimare naţionalismului românesc emergent. Expresia emblematică a acestui proces o găsim codificată în scrierile lui Aurel C. Popovici,¹⁰ dar mai ales în cartea lui cea mai importantă, Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich, apărută la Leipzig în 1906.¹¹

Bănăţean şi cetăţean austriac, Aurel C. Popovici (1863-1917) a fost unul din acele cazuri  fericite de double-mind, dublu reprezentant în realitatea istorico-politică a Transilvaniei şi în valorile universale (fiind un politolog şi sociolog de mare valoare), ca mulţi dintre intelectualii transilvăneni din acea perioadă.  Propunînd federalismul, ca singura soluţie de a recupera disensiunile etnice şi de a elimina disproporţiile naţionale, el nu încerca decît să definească un Sitz im Leben românesc ordinat după o topologie, mai mult sau mai puţin simbolică, ce avea ca matrice Viena, dovedind, în fond, ceea ce Jürgen Habermas denumea prin Verfassungspatriotismus (patriotism constituţional).

Putem schiţa un demers interpretativ al activităţii lui Aurel C. Popovici pornind de la două întrebări fundamentale. În primul rînd, putem vorbi de o criză de legitimare a loialismului, a aşa-numitului patriotism constituţional,¹² generată de instaurarea dualismului? Dacă nu, care sînt coordonatele pe care s-a articulat din punct de vedere identitar/politic o elită intelectuală,¹³ respectiv cea din Transilvania, în raport cu fantasma unei Monarhii austriece veşnice? De asemenea, luînd în considerare procesul început în secolul al XVII-lea de administraţia austriacă, putem vorbi de apariţia unui personaj identitar emblematic, întruchipat prin excelenţă de Aurel C. Popovici, care este Homo Austriacus?¹⁴ Vom încerca în cele ce urmează să răspundem la aceste întrebări.

1.2. Contextul istorico-politic

Controversatul şi paradigmaticul fin-de-sičcle habsburgic (cel mai bine reprezentat în Viena, dar şi în Praga sau Budapesta) experimentează şi în sfera politicului noi forme de reglare şi normare a dezintegrărilor sociale şi politice care fisurau impunătorul edificiu kaiserlich und königlich. O parte din ocurenţele lui specifice descriu o particulară situaţie socio-culturală, „în interiorul căreia efectul de întîrziere se conjugă cu un efect de recuperare.”¹⁵ În detrimentul liberalismului, aflat într-o profundă criză,¹⁶ fenomene precum rivalitatea etnică, conflictualitatea instituţională sau naţionalismul, sînt emblemele noului Weltanschauung austro-ungar.

Încercări de abordare a acestei perioade,¹⁷ pe care nu puţini au reclamat-o ca fiind Gründerzeit-ul modernităţii noastre tîrzii, n-au lipsit, chiar dacă, uneori, univocitatea subiectului a dus la o excesivă concentrare doar pe unele aspecte ale problemei. Avem în vedere teme ca: sentimentul de identitate în modernitate, insuficienţa tradiţionalei polarizări masculin-feminin sau criza identităţii evreieşti.¹⁸ Viena habsburgică este, începînd cu analiza clasică a lui Carl Schorske,¹⁹ terenul ideal pentru dezbaterile culturale şi intelectuale despre naşterea modernităţii.²⁰

În disperatul efort de a găsi un idiom de compromis, la conjuncţia dintre insolvabila problemă a naţionalităţilor şi clivajele dintre clase şi ideologiile politice ce le animau, se impunea elaborarea, de către fiecare parte a acestui Miracol Austriac, cum l-a numit Hermann Bahr, a unei noi formule culturale, ideologice şi geopolitice necesară supravieţuirii.²¹ Într-un astfel de cadru, al tensiunilor sociale şi naţionale, unde solidarităţile divergente se intersectează cu conflictele dintre naţionalităţi, se naşte şi se dezvoltă conceptul de Mare Austrie.

La sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, principalele motive ale anului 1848, utopia emancipării şi armonia naţionalităţilor sînt golite de conţinut. Imperiul se prezintă mai degrabă ca „un cîmp de luptă decît un liniştit creuzet multinaţional.”²² După revoluţia de la 1848 doar două scurte perioade din istoria habsburgică ilustrează un real interes pentru idei reformatoare şi pentru formule de satisfacere a dorinţelor etno-naţionale. Prima este cea a neoabsolutismului lui Alexander Bach şi a experimentelor constituţionale ale lui Anton von Schmerling, din 1848 pînă la războiul austro-prusac din 1866, iar cea de-a doua caracterizează ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi primul deceniu al secolului XX.²³

Ceea ce este interesant de reţinut este faptul că ambele perioade au fost permisive la infiltrarea, iar în cazul din urmă chiar la explozia, sentimentului că Imperiul austriac decade, în timp ce, celelalte Puteri devin tot mai puternice.²⁴ Vienezii, cei mai pătrunşi de acest handicap, trec prin adevărate perioade de criză, traduse prin expresia Wiener Selbsthaß.²⁵ Vedem, translată printr-o astfel de declaraţie a ethosului austriac, o imposibilitate în a coagula trăsături şi valenţe specifice, atît de necesare  definirii unui mesaj identitar.

Care era însă geografia simbolico-identitară a elitelor româneşti din Transilvania? Sufereau ele de acelaşi sindrom, Rumänischer Selbsthaß, sau  unele dintre ele, cum a fost cazul lui Aurel C. Popovici, au putut să depăşească această imposibilitate şi au ajuns să vadă în Viena, mai mult decît capitala Imperiului Habsburgic, însăşi motivaţia de a fi?²⁶

1.3. Mizele teoretice şi sursa de legitimare

Oszkár Jászi, unul din cei mai pătrunzători analişti ai Monarhiei austro-ungare, afirma că unul din lucrurile care caracterizează Monarhia Habsburgică şi explică într-un fel eşecul ei, este faptul că nu putem identifica în istoria ei nici un ideal comun care să dea popoarelor monarhiei unitatea politică dorită.²⁷ Părerea noastră este diferită. Credem că putem vorbi de o solidaritate ideologică ce  porneşte de la teoria de legitimare a casei de Habsburg. Exista ceva de natură simbolică în relaţia popoarelor din Imperiu cu casa domnitoare de Habsburg. Altfel, cum am putea înţelege ce l-a determinat pe Frantisek Palacký să spună că, dacă „Imperiul austriac n-ar fi existat el ar fi trebuit să fie creat pentru binele Europei şi al umanităţii”²⁸ sau pe Aurel C. Popovici să propună planul său federativ, ca o alternativă la existenţa Imperiului. Acest „ceva” este caracterul unic şi particular al tradiţiei legitimării dinastiei de Habsburg. Aici este cheia interpretativă a discursului revendicativ al românilor transilvăneni şi al tipului de „contradicţie” în care se înscrie Aurel C. Popovici, respectiv cea dintre discursul „legitimator” al Habsburgilor şi susţinerea de către Viena a unei politici favorabile minorităţii diriguitoare, în detrimentul naţionalităţilor provinciale.

Ceea ce este interesant pentru discuţia noastră e faptul că, odată cu instaurarea Dualismului (1867),²⁹ sursa de legitimare s-a împărţit în două: una specifică estului şi sudului (regatul Ungariei) care era monopolul naţiunii maghiare şi alta caracteristică vestului şi nordului (partea austriacă a imperiului) care este Kaisertreue.³⁰ Faptul că românii transilvăneni vor funcţiona după 1867 pe vechea filieră Kaisertreue, arată că ei nu considerau regimul dualist ca fiind legitim. Din aceste considerente şi din altele care vor apărea pe parcurs, considerăm că ar fi extrem de utilă o sumară arheologie a teoriei habsburgice a legitimării.

Putem contura două zone de analiză complementare. Una se referă la sursa de legitimare şi la structura dualistă a Imperiului, iar cealaltă insistă pe comentarea problemei autonomiei naţionale şi pe soluţia propusă de Aurel C. Popovici, pentru rezolvarea ei: federalismul. Habsburgii au promovat un patriotism dinastic, vital pentru funcţionarea mecanismului lor statal. Legitimarea unui astfel de patriotism sui-generis, se baza pe întărirea principiului Kaisertreue, adică devotamentul faţă de persoana împăratului şi pe Hausmacht,³¹ adică construcţia simbolică a persoanei împăratului, avînd în subsidiar ideea fundamentală că  dinastia  de Habsburg este instrumentul lui Dumnezeu pe Pămînt. Înţelegem astfel de ce era esenţial pentru dinastia domnitoare să se sprijine pe Kaisertreue, temelia Hausmacht-ului. Încarnarea perfectă a acestei idei o găsim întruchipată în însuşi împăratul Francisc Iosif (1848-1916).³² În lipsa unui patriotism austriac mărturisit, din partea naţionalităţilor, pentru dinastia de Habsburg, Kaisertreue a fost singurul simbol ce a ţinut unit imperiul pînă la primul război mondial şi a făcut ca grupurile etno-naţionale să caute mai degrabă o rezolvare a revendicărilor lor prin dialog cu statul decît prin formule secesioniste. Este componenta esenţială a acelui sacrificiu nationis, care-l transforma pe individ, din ceh sau român, în „austriac.”³³

Kaisertreue era înainte de orice transnaţional, astfel că, atît minorităţile politice, pentru a-şi susţine propriul program, cît şi Viena, pentru a elimina o serioasă alterare a poziţiei ei centrale, l-au exploatat la maximum.³⁴ Acest fapt explică nu atît eficacitatea şi abilitatea politicii imperiale de a construi un spaţiu omogen de legitimare, cît incapacitatea supuşilor de a găsi o altă formulă identitaro-simbolică asupra căreia să cadă împreună de acord.³⁵

Ca dinastie supranaţională, casa de Habsburg, soluţiona prin însăşi titulatura ei orice conflict naţional sau politic, unindu-le prin acelaşi numitor comun care era conjuncţia Kaisertreue-Hausmacht. Atîta timp cît Viena a fost în stare, datorită acestei formulei să satisfacă cerinţele socio-economice şi politice ale aristocraţiei şi claselor de mijloc, lăsînd totuşi un spaţiu de exprimare comunităţilor rurale, Imperiul putea sta departe de pericolul reformării.³⁶ Imaginea culturală creată din această interacţiune a fost miza teoretică pe care s-a bazat dezvoltarea instituţională a monarhiei. Singură dinastia era cea care putea îndeplini rolul vital de forţă centripetă, identificînd printr-un transfer de legitimitate atributele imperiale cu cele dinastice.

Instaurarea Dualismului a plasat pe o nouă orbită evoluţia Imperiului, devenit austro-ungar. Pentru analiştii politici din grupurile minoritare, precum Aurel C. Popovici, această soluţie găsită de casa de Habsburg pentru a satisface pretenţiile magnaţilor maghiari, în defavoarea naţionalităţilor fidele, printre care românii erau la loc de frunte, era sursa tuturor neîmplinirilor şi cauza impasului în care se afla Monarhia. Dintr-o perspectivă mai teoretică, compromisul cu nobilimea maghiară a sacrificat aspiraţiile românilor, cehilor, slovacilor, sîrbilor sau croaţilor. În viziunea lui Aurel C. Popovici, românii erau ameninţaţi de pericolul unei adevărate Kulturkampf³⁷ maghiare, care punea Transilvania într-o stare permanent conflictuală. Dar (lucru foarte interesant), realizarea Dualismului a fost totodată şi semnalul apariţiei unei retorici doctrinare ce susţine că nici una din naţionalităţile imperiului nu a fost capabilă, pînă atunci, să servească drept bază reformatoare pentru soluţionarea crizei  din Imperiu.³⁸ Pe fondul unei astfel de retorici, reacţionare, în fond, Aurel C.  Popovici spera ca românii, prin construirea unui stat federal, să fie aceia din care Imperiul austro-ungar putea, simbolic, să renască.³⁹

Cum remarca, într-un excelent studiu, Stephen Fischer-Galaţi: programele naţionale, pentru a fi funcţionabile, trebuiau să depăşească instrumentalizarea conceptului de Kaisertreue.⁴⁰ Acest lucru ar fi pus însă Viena în situaţia  de a distruge tradiţia pe care se baza Hausmacht-ul lor. Se pune în discuţie o lungă tradiţie revendicată din Sfîntul Imperiu German, care a dat sens Monarhiei şi la care Francisc Iosif nu vroia să renunţe. Trăind dramatic această dihotomie, românii din regatul Ungar au simbolizat, pînă la prăbuşirea imperiului în 1918, poporul unde acest concept, greu de digerat, şi-a diseminat prin excelenţă efectele.

Ausgleich-ul poate fi privit şi din perspectiva unei crize a legitimării Imperiale, măcinată de revoluţia din 1848, de înfrîngerea militară din 1866 şi presiunea nobilimii maghiare. Ea nu a afectat însă în profunzime loialismul transilvan.⁴¹ Mai curînd, l-a decupat într-o nouă formă, astfel că românii transilvăneni au fost nevoiţi să-şi reevalueze ataşamentul faţă de Viena şi să articuleze în relaţia cu Budapesta noi formule de conduită politică.⁴² Una din aceste manifestări este emergenţa unui discurs identitar care a solicitat fondator fenomenul legitimităţii, activ pînă în 1918. Demersul federalist al lui Aurel C. Popovici este legitimat de paradigma conceptuală a loialismului şi constituţionalismului tradiţional faţă de casa de Habsburg.

O discuţie despre fenomene precum loialitatea românilor faţă de casa de Habsburg sau despre dinasticismul şi constituţionalismul lor lipseşte, după cîte ştim, din istoriografia românească. Motivele principale sînt cunoscute: imposibilitatea de a plasa o discuţie despre românii din Transilvania şi pe altă direcţie decît cea a „luptei pentru unitate naţională.”⁴³ Poate tocmai de aceea, federalismul, ca model interpretativ, are avantajul de a nuanţa diferit, faţă de vechile clişee istoriografice, problema naţională în Imperiul austro-ungar. Relaţia dintre conceptul de Kaisertreue (simbolizînd loialitatea şi supunerea) şi cel de Hausmacht (marca imperială prin excelenţă a Habsburgilor) decide, aşadar, spaţiul în care românii din Transilvania au decis să-şi plaseze  paradigma lor politică. Dinamica mişcării Marea Austrie şi personalitatea lui Aurel C. Popovici vor sta sub semnul acestei legitimări. Înţelegerea conceptelor naţionalitate,⁴⁴ autonomie,⁴⁵ şi federalism,⁴⁶ în jurul cărora Aurel C. Popovici îşi construieşte teoriile, ţine de acceptarea faptului că această paradigmă a loialismului şi constituţionalismului funcţiona.

Perioada de după 1890 este o perioadă prin excelenţă contradictorie, spectaculoasă şi difuză, necesitînd a fi mereu regîndită şi reanalizată.⁴⁷ O caracterizează o excepţională încărcătură politică, căci în limitele ei au loc teoretizări esenţiale despre identitatea naţională a românilor transilvăneni vis-à-vis de experienţa radicală a participării, mai mult sau mai puţin conştiente, la spasmele  unui Imperiu.

Reconsiderîndu-şi locul în monarhia austro-ungară, teoreticienii naţiunii române se orientează spre noi formule politice, mai folositoare, chiar dacă ele nu   s-au împlinit, practic, niciodată. Formula radicală a acestui anumit tip de discurs despre românitate vs. minoritate politică o găsim ilustrată în scrierile unei noi generaţii de tineri formaţi în atmosfera elaborării Memorandului,⁴⁸ ce apare pe scena politică austro-ungară în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.⁴⁹ Alături de Eugen Brote⁵⁰ sau de mai tînărul Alexandru Vaida-Voevod,⁵¹ Aurel C. Popovici a reuşit să dea o anumită consistenţă şi fervoare programului naţional, devenind cunoscut şi apreciat pentru concepţiile lui.

Problema fundamentală, pentru depăşirea stadiului uniformităţii⁵² sufocante a politicii statului maghiar, este pentru Aurel C. Popovici, ca şi pentru unii din guvernanţii imperiali, problema autonomiei cultural-politice, strîns legată de posibilitatea de federalizare a Imperiului. Cum să asiguri o protecţie permanentă minorităţilor naţionale într-un sistem constituţional bazat fundamental pe principiul majorităţii şi în acelaşi timp cum să le satisfaci aspiraţia crescîndă spre autonomie naţională, înţeleasă ca autonomie pentru Volksstämme⁵³ (în partea austriacă a Imperiului acesta era termenul oficial pentru a desemna naţionalitatea sau un grup etnic), iată una din marile problemele fundamentale ce a marcat ultimele decenii ale Imperiului austro-ungar.

Elita liberală maghiară a generaţiei lui István Széchenyi,⁵⁴ care a făcut din naţiunea maghiară o naţiune conştientă de identitatea sa, şi mai apoi cea a lui Ferenc Deák şi József Eötvös, prima care a coagulat un posibil modus vivendi cu naţionalităţile nemaghiare, instituţionalizat prin legea naţionalităţilor din 1868,⁵⁵ dispare la sfîrşitul anilor ’80, făcînd loc unei generaţii care se definea tocmai printr-o reacţia împotriva „părinţilor.”⁵⁶ Pentru această nouă generaţie, în care se disting István Tisza, Gyula Andrássy sau Albert Appony,⁵⁷ dualismul austro-ungar este perioada propice de construire a „Statului Naţional Unitar”⁵⁸ (formulă extremă a procesului de nation-making⁵⁹ ce marcează o profundă criză de formare şi integrare). În concepţia conducătorilor politici maghiari, Regatul Ungar este un „stat naţional,” cu o singură „naţiune politică,” lucru confirmat şi de un nou cadru instituţional ce a căpătat contur odată cu unirea Transilvaniei cu Ungaria (prin Legea XLIII) şi cu adoptarea Legii naţionalităţii (Legea XLIV), ambele consfinţite de Francisc Josif la 6 decembrie 1868.⁶⁰

Radicalizarea discursului naţionalist maghiar vine să se integreze acestei reaşezări politice. Un prim şi cel mai important simptom al acestei radicalizări a fost maghiarizarea.⁶¹ Politica de maghiarizare a reprezentat formula-tip pentru tendinţele statului maghiar de a se defini ca „naţional şi unitar.” Dintr-o perspectivă comparativă, această politică naţionalistă nu este neapărat un fenomen specific,⁶² chiar dacă pentru românii transilvăneni ea a ilustrat o clară orientare a statului maghiar de a-i anula etnic. Românii erau definiţi, conform constituţiei ce pecetluieşte încheierea Dualismului, ca una din „naţionalităţile” componente, alături de croaţi, sîrbi sau cehi. Trebuie subliniat că termenul de naţionalitate (în maghiară nemzetiség), ce traduce de fapt conceptul german de Nationalität, este diferit de englezescul Nationality,⁶³ pe care noi îl folosim azi. Un prim şi cel mai important efect al acestui fapt este încercarea de asimilare⁶⁴ la care maghiarii i-au supus pe toţi locuitorii din regatul ungar.

Asimilarea românilor a fost o experienţă neterminată. Cu toate eforturile guvernelor maghiare,⁶⁵ rezistenţa românilor a fost cea a unui popor diferit ca structură religioasă şi culturală.⁶⁶ Românii erau ortodocşi şi uniţi, bine ancoraţi în structurile lor tradiţionale săteşti. Excluderea social-politică la care au fost supuşi de secole, prin interpretarea exclusivistă a conceptului medievalo-aristocratic de natio,⁶⁷ şi-a arătat reversul prin lipsa unei substanţiale pături  româneşti urbane susceptibile asimilării. Autonomia confesională şi educaţională, pe care au mizat încă de la începutul afirmării naţiunii române conducătorii românilor, stau la baza edificiului teoretic construit de Aurel C. Popovici. Pentru el singura modalitate de a rezolva chestiunea stringentă a naţionalităţilor din Ungaria era sau „totala maghiarizare a tuturor naţionalităţilor din ţară, sau aplicarea sinceră şi continua dezvoltare a principiilor egalitare în direcţia federalismului.”⁶⁸

În partea austriacă a Imperiului problema naţională găsise formule parţiale de rezolvare.⁶⁹ În Austria funcţiona doar termenul de Nationalität, lucru firesc dacă ne gîndim că vienezii nu simţeau nevoia de a se defini ca naţiune, în sensul dat termenului de maghiari sau de români. Unii dintre ei, de exemplu, nici nu conştientizau existenţa unei identităţi naţionale austriece, avînd sentimentul că nu mai există nimic demn de acest nume.⁷⁰ Cel puţin aici cadrul instituţional funcţiona în folosul unei complementarităţi naţionale între germani şi celelate grupuri non-dominate,⁷¹ care era greu vizibilă în partea maghiară a Imperiului.

Două manifestări a ceea ce se numea, în secolul trecut, „problema românească,” vin să ilustreze cele de mai sus. Mă voi limita aici doar la schiţarea lor sumară, pentru că ele s-au bucurat deja de o serie de interpretări istoriografice.⁷²

La sfîrşitul anilor 1890 problema românilor din Transilvania anima (şi) mediul universitar bucureştean. Miza disputei  nu era cum ne-am fi aşteptat una de „solidaritate naţională,” cît una în exclusivitate politică (precum în cazul lui D. A. Sturdza). Rezultatul a fost elaborarea unui Memoriu al studenţilor universitari români privitor la situaţiunea românilor din Transilvania şi Ungaria⁷³  de către Simion Mehedinţi şi P. P. Negulescu cu ajutorul lui Ioan Slavici, aflat în exil la Bucureşti. Memoriul a declanşat, cum era de aşteptat, un Răspuns⁷⁴ din partea maghiară, scris însă de un profesor de origine română de la Universitatea din Cluj pe nume Grigore (Gergely) Moldovan⁷⁵ care pleda pentru dezamorsarea problemei naţionalităţilor, teoretizînd faptul că drepturile naţiunii politice —respectiv cea maghiară —  furnizau drepturile revendicate de minorităţile etnice, deci nu putea fi vorba de excluderea politică de care vorbeau autorii Memoriului. Pe fondul acestui schimb, onest din punct de vedere argumentativ, în 1891, un grup de studenţi români de la universităţile din Viena, Budapeasta, Graz şi Cluj redactează o Replică.⁷⁶

Ca principal autor al acestei lucrări polemice, Aurel C. Popovici, este preocupat de două probleme vitale pentru definirea unui nou Zeitgeist politic: autonomie naţională şi federalism.⁷⁷ Ambele paradigme politice subscriu la aceeaşi supapă de socializare, atît de dorită de români în ultimele decenii habsburgice, de depăşire a identităţii naţionale gregare şi de accentuare a unei identităţi politice de perspectivă, oferite de Imperiu.⁷⁸ Conform taxinomiei făcută de Miroslav Hroch mişcărilor naţionale, românii ajung, odată cu aceste teoretizări despre propriul univers etnic, în stadiul al treilea al existenţei lor naţionale — adică funcţionează ca o mişcare de masă.⁷⁹

Un prim impuls al acestei manifestări este Memorandul românilor din Transilvania şi Ungaria către Maiestatea sa Imperială şi Apostolică Francisc Iosif I.⁸⁰ El reprezintă în planul dialogului cu Viena punctul de maximă intesitate. Este pentru ultima dată cînd transilvănenii petiţionează la unison pe vechea filieră a constituţionalismului. Ei mai credeau încă în misiunea salvatoare a Împăratului.⁸¹ Din acestă perspectivă, Aurel C. Popovici putea pleda pentru schimbări în stategia naţională a transilvănenilor.⁸² Era mult mai folositor, argumentează el, să te gîndeşti la un mod de introducere a unor elemente de contract cu sursa de legitimitate (Viena), prin care identitatea ta etno-naţională să fie integrată unei identităţi mai cuprinzătoare şi mai tolerantă, de natură politică. Pentru ca acest lucru să fie posibil „nu actuala Austro-Ungarie «ar trebui creată, dacă n-ar exista», ci acea Austrie-Mare.”⁸³ (s.n.) O monarhie federalizată, după opinia sa, ar fi oferit cele mai largi posibilităţi de autonomie naţională şi, în acelaşi timp, ar fi permis tuturor popoarelor constituante să fie beneficiarele apartenenţei la o mare putere: die Groß-Österreich.

1.4. Federalismul ca model şi demers politic: Statele Unite ale Austriei Mari

Bella gerant alii,

Tu, felix Austria, nube...

Am făcut acest sumar excurs în descifrarea mecanismelor ideologice pentru a înţelege mai bine de ce Aurel C. Popovici a ajuns să considere formula federalistă ca fiind unica soluţie pentru salvarea Imperiului austriac de la prăbuşire şi variantă viabilă pentru emanciparea românilor din Monarhie. Pe de altă parte, nu putem avea o imagine clară a federalismului lui Aurel C. Popovici dacă nu îl relaţionăm cu naţionalismul emergent din Imperiu şi cu politica dinastică a Habsburgilor.⁸⁴

Speranţa pentru reformare pe care o aducea prinţul moştenitor, arhiducele Francisc Ferdinand⁸⁵ l-a îndemnat pe Aurel C. Popovici, dar nu numai, să-şi îndrepte demersul politic spre el. Această dorinţă de reformare se îmbina, de altfel, cu insatisfacţia arhiducelui faţă de sistemul dualist (un semnal mai mult decît favorabil pentru anti-dualistul convins care era Aurel C. Popovici). Federalismul oferea cea mai atrăgătoare soluţie la o problemă miriapodă. Pe de o parte, putea rezolva criza naţională şi întări legătura tradiţională dintre dinastie şi naţionalităţile din imperiu, iar pe de altă parte ar fi concentrat tendinţele centrifugale ale maghiarilor, vizînd chiar abolirea status-ului lor special, iar în final ar fi asigurat o stabilitate internă, cu un vector la întărirea poziţiei de mare putere a Austro-Ungariei.

Maniera de dialog politic căutată de noua generaţie de lideri transilvăneni, reactualiza de fapt, prin scrierile lui Aurel C. Popovici, mai vechea conexiune politică dintre români şi Casa de Habsburg începută cu două secole în urmă, combinînd-o însă cu nevoia de exprimare a autonomiei lor culturale şi politice printr-o altă formulă decît cea Dualistă.

Aurel C. Popovici a evitat să găsească o soluţie la problema românească printr-un dialog cu guvernul maghiar, pe care îl considera mormîntul Monarhiei⁸⁶ sau printr-o alianţă cu grupurile naţionale slave, cele mai numeroase minorităţi politice din Imperiu. Dimpotrivă, slavizarea ca şi maghiarizarea reprezentau pentru el pericole reale la adresa Imperiului. Pentru a le înlătura exista o singură modalitate — federalizarea. Marea Austrie prin conservatismul ei, adeseori reacţionar,⁸⁷ insistă pe o anumită specificitate etno-naţională românească, manipulată adeseori de naţionalismul violent al lui Aurel C. Popovici. Pentru el românii ocupau o poziţie mediană între germani şi maghiari, pe de o parte, şi slavi, pe de altă parte.⁸⁸

Datorită spaţiului limitat şi caracterului acestui studiu nu vom insista asupra unei explicări detailate a statului federativ propus de Aurel C. Popovici.⁸⁹ Vom schiţa cîteva din aspectele lui mai interesante şi îndeosebi cele care vin să susţină argumentaţia de mai sus.

Doctrina politică a Austriei Mari se defineşte în primul rînd prin opoziţie cu sistemul Dualist. Noii Austrii federale i se restituia rolul de puternic stat central-european, cu o dinastie, cea de Habsburg, propusă drept epitom simbolic. Avînd ca model Elveţia şi Statele Unite ale Americii,⁹⁰ Aurel C. Popovici compune după toate regulile un sistem federativ, chiar dacă uneori diacronic, văzut din perspectiva necesităţii istorice, ca singurul mod eficace, pe de o parte de a prezerva Imperiul, iar pe de alta de a apăra micile naţiuni din Estul Europei de pericolul expansiunii Germaniei şi, mai ales, de cea Rusiei.

Problema controversată în discuţia despre o posibilă federalizare a Imperiului (idee politică ce a căpătat consistenţă la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi care se va reactualiza sub presiunea dezmembrării după primul război mondial) a fost aceea a principiului ce trebuie urmat: cel tradiţional-istoric sau cel etnic. Aici este diferenţa esenţială dintre Aurel C. Popovici şi austro-marxişti, precum Karl Renner sau Otto Bauer, adepţii unui federalism pe principii istorice. Un scurt exemplu poate fi edificator. Conceptul lui Aurel C. Popovici de autonomie naţională nu era, poate, mai cuprinzător decât cel al lui Otto Bauer,⁹¹ dar el oferea, cel puţin, naţionalităţilor Imperiului accesul simbolic la un stat naţional propriu, pe criterii etnice. Pentru Aurel C. Popovici principiul autonomiei naţionale era esenţial. Considerînd că vechile entităţi politice nu mai puteau legitima revendicările sociale şi politice ale naţionalităţilor etnice, ajunse la stadiul conştiinţei naţionale, el respinge federalismul istorico-tradiţional.⁹²

Cartea se compune din două părţi. Prima parte polarizează aceleaşi argumente pe care le găsim şi în scrierile anterioare, Replica, Principiul de naţionalitate, sau Cestiunea naţionalităţilor şi modurile soluţiunii sale în Ungaria. Într-un stil polemic, Aurel C. Popovici face un aspru rechizitoriu maghiarizării şi asimilării, efecte directe ale sistemului Dualist, insistînd pe faptul că singura modalitate de a găsi o soluţie problemei naţionalităţilor şi  autonomiei naţionale este renunţarea la centralism şi adoptarea federalismului.⁹³ A doua parte a lucrării cuprinde planul de federalizare propriu-zis. Statele Unite ale Austriei Mari urmau să fie compuse din 15 state naţionale sub sceptrul lui Francisc Iosif.⁹⁴ Centrul întregului edificiu politic se găsea în Curtea imperială (Reichsgericht), care trebuia să rezolve atît problemele ivite între imperiu şi statele componente, precum şi cele dintre statele componente. Unui guvern federal îi revenea puterea legislativă, executivă şi judecătorească⁹⁵ pe baza unei constituţii, care nu este alta decît constituţia austro-ungară din 1867 şi cea a imperiului german. Puterea legislativă era exercitată în comun de către împărat şi de către parlament. Parlamentul federal era compus din Camera deputaţilor, deschisă prin sufragiu universal tuturor şi un Senat, avînd ca model cele existente deja în Ungaria şi Austria. În componenţa Senatului, Aurel C. Popovici introduce o importantă modificare: pe lîngă o substanţială reducere a numărului membrilor ereditari, el propune alegerea unui număr de membri din partea naţionalităţilor, avînd profesia drept criteriu de eligibilitate. Un consiliu format din 42 de reprezentanţi ai statelor naţionale deţinea puterea executivă. Acest consiliu era pus sub preşedinţia unui cancelar imperial. Erau create 5 comitete pentru afacerile externe, interne, militare, finanţe şi administraţie. În fiecare comitet trebuiau să fie reprezentate cel puţin trei state naţionale.⁹⁶ Monarhia federativă Marea Austrie era o monarhia reprezentativă. Statele naţionale aveau propriile parlamente care aveau abilitatea să voteze constituţii.⁹⁷ Guvernatorii fiecărui stat trebuiau să fie numiţi de împărat, dar erau responsabili în faţa legislaturilor naţionale. Fiecare stat avea drepul la limba sa proprie, dar dreptul cupolei comune îi revenea limbii germane. Ea era limba oficială a statului (Reichssprache).⁹⁸

Cum se putea realiza acest plan? „Ştim prea bine acest lucru”, crede Aurel C. Popovici, „niciodată această reformă nu va putea fi efectuată pe cale parlamentară (...) ceea ce trebuie să biruiască este nu organizarea juridică actuală a imperiului, ci realităţile naţionale.”⁹⁹ Naţionalismele trebuiau să regenereze şi să salveze Imperiul.¹⁰⁰ Ele l-au distrus însă pînă la urmă. Dovadă este planul lui Aurel C. Popovici de reorganizare a Imperiului austro-ungar. Deşi a găsit percepţii favorabile în cercuri din înalta societate vieneză, el a eşuat într-o perioadă a naţionalismului integral. Naţionalismul maghiar şi cel german l-au respins categoric.¹⁰¹ Marea Austrie nu a avut suportul programatic al unui partid politic. De asemenea, poziţia lui Aurel C. Popovici printre liderii politici români din Transilvania era una controversată, iar ei destul de sceptici în a-i considera planul realizabil.¹⁰² Singurul sprijin efectiv a venit din partea mişcării Marea Austrie, din jurul lui Francisc Ferdinand.¹⁰³ El a fost receptorul şi emiţătorul simbolic al întregii mişcări.

Merită reţinut că, din perspectivă istorică, lucrurile n-au depăşit faza de cabinet, iar entuziasmul iniţial al arhiducelui Francisc Ferdinand s-a dovedit insuficient. Atentatul de la Sarajevo punea capăt acestui proiect. Aurel C. Popovici, singurul Großösterreicher profund, va muri în 1917 la Geneva.

1.5. Concluzii

Relaţiile austro-italiene sau cele austro-cehe, din Cisleithania, cît şi cele ungaro-croate sau ungaro-române din Transleithania, din ultimele decenii imperiale, dovedesc în ce dilemă simbolico-politică se află Monarhia bicefală. Deşi gravitează în jurul aceleiaşi paradigme politice — reprezentată de persoana împăratului — românii articulează, cum am văzut, spre finalul Dualismului, noi demersuri teoretice (axate pe autonomie şi federalism), renunţînd la altele, dovedite ineficiente (cum ar fi apropierea de maghiari, pentru construirea unui interstiţiu comun de exprimare politică).¹⁰⁴

Simptomatice pentru imposibilitatea de a escamota impasul în care se afla raportul dintre „naţiunile stăpînitoare” şi naţionalităţile din Austro-Ungaria sînt negocierile dintre Tisza şi Partidul Naţional Român.¹⁰⁵ Ele traduc de fapt confruntarea dintre centralismul dorit de guvernantul maghiar şi federalismul manifestat de români. Disputa trădează o profundă dilemă identitară, care l-a caracterizat în profunzime şi pe Aurel C. Popovici: asimilarea naţionalităţilor şi astfel desăvîrşirea „statului naţional unitar maghiar” sau supravieţuirea naţională a românilor şi astfel realizarea „statului naţional român.”

Ne putem întreba cît sînt de folositoare astfel de retrospective ? Putem urmări pe firul istoriei încercări de plasare terţă a românilor? Au căutat ei să urmărească vreodată un Sonderweg — între un Orient care îi disconforta în ambiţiile lor şi între un Occident  greu de reprodus? Credem că da. Cazul  românilor din Transilvania din ultima perioada a Imperiului austro-ungar şi concepţia politică a lui Aurel C. Popovici, nu e poate paradigmatică, dar este, credem, deosebit de sugestivă.

Cu riscul de a alimenta o retorică reacţionară în analiza mişcărilor naţionale din Imperiul Habsburgic,¹⁰⁶ credem că o analiză multidisciplinară a unor tendinţe revolute, dar foarte interesante, din istoria românilor nu poate fi decît folositoare pentru relativizarea şi aerisirea spaţiului istoriografic românesc, atît de reţinut la analize care nu vin dinspre canonul vulgatei naţionale. În acest sens, poate să fie folositor orice exemplu de geografie şi plasare identitară. Casa domnitoare va întreţine pînă la sfîrşitul Imperiului „mitul habsburgic,” iar relaţia lui Aurel C. Popovici cu Francisc Ferdinand o dovedeşte cu prisosinţă. Sînt greu de cartat, însă, motivele aderării lui Aurel C. Popovici, care este sensul Habsburgstreue-ul care l-a caracterizat. Credem că dinamica istorică impresionantă a unei dinastii supranaţionale, ca aceea de Habsburg, l-a îndemnat pe Aurel C. Popovici să-şi inventeze apartenenţa la un Volk suferind pentru a-şi camufla, astfel, neputinţa de a construi o naţionalitate „austro-ungară” pentru românii transilvăneni. Deşi a crezut sincer că trăieşte în cea mai bună dintre monarhiile posibile, Aurel C. Popovici a realizat pînă la urmă că de fapt este doar un pasager în acea staţie experimentală a sfîrşitului unei lumi (Versuchsstation des Weltuntergangs), de care vorbea Karl Kraus.

NOTE:

1. O bibliografie introductivă despre Mitteleuropa ar cuprinde următoarele titluri: Friedrich Naumann, L’Europe Centrale (Mitteleuropa), Neuchatel, Delachaux & Niestle, Paris, Payot, 1916; Henry Cord Meyer, Mitteleuropa in German Thought and Action, 1815-1945, The Hague, Martinus Nijhoff, 1955; Jacques Droz, L’Europe Centrale. Évolution de l’Idee Historique de Mitteleuropa, Paris, Payot, 1961; Erhard Busek, Emil Brix, Projekt Mitteleuropa, Wien, Üerbereuter, 1986; George Schöpflin, Nancy Wood (ed.), In Search of Central Europe, Totowa, New Jersy, Barnes and Noble Books, Polity Press, 1991; precum şi studiul foarte interesant al lui Melvin Croan, care consideră că: „In the absence of a single, coherent, integrated body of thoughts about Central Europe, one can only hope to identify recurrent themes and analyze salient characteristics. As concerns the politics of cultural identity, now and for the future, three facets are particularly pertinent. They are: the implicit elitism that attends most thinking about Central Europe, its cultural pessimism, and the emphasis it accords to what might be termed metapolitics.” (În absenţa unui eşafodaj teoretic unitar şi coerent cu privire la Europa Centrală, putem spera doar să identificăm temele care revin constant şi să analizăm trăsăturile care ies în evidenţă. În ce  priveşte politicile orientate spre identitatea culturală, trei faţete se disting ca deosebit de pertinente — atît pentru momentul de faţă, cît şi pentru viitor. Acestea sînt: elitismul implicit care acompaniază cea mai mare parte a gîndirii despre Europa Centrală, pesimismul lor cultural şi importanţa care este acordată la ceea ce am putea numi metapolitică.) în Lands In-between: The Politics of Cultural Indentity in Contemporary Eastern Europe, publicat în Eastern European Politics and Societies, vol. 3, no. 2, primăvara 1989, p. 184.

2. Ne referim la textul lui Milan Kundera, The Tragedy of Central Europe, tradus de Edmund White, din The New York Review of Books, 26 aprilie , 1984, pp. 33-38.

3. Cf. studiului lui Steven Beller, Central Europe: Birthplace of the Modern World, în Austrian History Yearbook, vol. XXIII, 1992, pp. 72-90; ibid., Who made Vienna 1900 a Capital of Modern Culture? în Janik, Allan (eds.) Kreatives Milieu. Wien um 1900 (Ergebnisse eines forschungsgespraches der Arbeitsgemeinschaft Wien um 1900, Wien, Verlag Für Geschichte und Politik; München, R. Oldenbourg, 1993, pp. 175-180; precum şi Norman Stone, Europe Transformed, 1878-1919, London, Fontana Press, 1980.

4. Vezi recentele apariţii: Adriana Babeţi şi Răzvan Ungureanu (coordonatori), Europa Centrală: nevroze, dileme utopii, Iaşi, Polirom, 1997 şi revista A treia Europă 1, Iaşi, Polirom, 1997. Trebuie remarcată şi traducerea de către Anca Opric, în cadrul aceluiaşi program de revival a unei discuţii despre Europa Centrală, a cărţii lui Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Iaşi, Polirom, 1997. Pentru o bună introducere în contribuţia locală la construcţia unei geografii simbolice, vezi Sorin Antohi, Românii în anii ’90: geografie simbolică şi identitate socială, în România versus România, (antologie şi prefaţă de Gabriel Andreescu), Bucureşti, Clavis, 1996, pp. 197-215.

5. Ilustrativ, în acest sens, este articolul lui Victor Neumann, Europa centrală: semnificaţia istorico-politică a conceptului, în 22, Anul IV, nr. 19, p. 13 şi Semnificaţii ale gândirii politice în Europa Centrală, în Sfera Politicii, nr. 46, 1997, pp. 54-57. O bună introducere în tradiţia culturală a zonei găsim la acelaşi Victor Neumann, Tentaţia lui Homo-Europaeus. Geneza spiritului modern în Europa centrală şi de sud-est, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991. Nu trebuie însă exagerat şi considerat că reflecţia asupra Europei Centrale aparţine doar ardelenilor. Aceeaşi Melvin Croan, de exemplu, citată anterior, îl consideră pe basarabeanul Paul Goma ca fiind unul din românii reprezentativi pentru spiritul Europei Centrale.

6. Este greu de găsit o bibliografie analitică a conceptul de Groß-Österrreich. Termenul circulă în literatura istorică legat, mai ales, de numele lui Aurel C. Popovici, care a editat la Viena chiar şi un ziar cu acest nume, cf. Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere şi Versailles (Însemnări, memorii, scrisori), Cluj, Editura Sincron, 1993, p. 95 şi pp. 51-53, p. 95. Cartea care a dat numele mişcării şi l-a făcut faimos pe autorul ei este: Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich. Politische Studien zur Lösung der nationalen Fragen und Staatsrechtlichen Krisen in Österreich-Ungarn, Leipzig, Verlag B. Elischer, 1906. Cartea a apărut şi în ediţie românească sub titlul Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei-Mari (Studii politice în vederea rezolvării problemei naţionale şi a crizelor constituţionale din Austro-Ungaria), trad. din lb. germană şi cu o prefaţă de Petre Pandrea, Bucureşti, Fundaţia Pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939. Noi vom folosi în continuare ediţia românească. Utile sînt următoarele studii: H. C. Meyer, Mitteleuropa, p. 179, Robert A. Kann, The Multinational Empire. Nationalism and National Reform in the Habsburg Monarchy, 1848-1918, vol. 2: Empire Reform, New York, Octogon Books, Fourth Edition, 1983, mai ales cap. Great Austria, pp. 179-207; Jaques Droz, L’Europe Centrale, pp. 174-176; Milan Hodza, Federation in Central Europe (Reflections and Reminiscences), London, New York, Melbourne, Jarrolds, Publish. Limited, 1942, pp. 26-30; Georg Franz, Erzherzog Franz Ferdinand und die Pläne zur Reform der Habsburger Monarchie, Brünn, München, Wien, Verlag G. D. W. Callwey, 1943 (Südosteuropäischen Arbeiten 35), pp. 150-155 şi p. 162; Al. Randa, Der Europäer des Banats, în Otto de Habsburg, J. C. Drăgan, Marco Pons, Alexander Randa, Franz Wolf, Aurel C. Popovici, Milan, Fondation Europeenne Drăgan, 1977, pp. 67-93; Liviu Maior, Mişcarea naţională a românilor din Transilvania 1900-1914, Cluj, Dacia, 1986, cap. Federalismul în mişcarea naţională şi adversarii lui, pp. 148-162; Ştefania Mihăilescu, Transilvania în lupta de idei (Controverse în Austro-Ungaria privind statutul Transilvaniei), partea I, Bucureşti, Silex, 1996, p. 149 dar mai ales volumul II al acestei cărţi (apărut în 1997), pp. 48-83; Lucian Boia, The National Movement of the Transylvanian Romanians from 1905 to 1910,  în Southeastern Europe, vol. 3, part 2, 1977, p. 245.

7. Cf. Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, p. 298 şi p. 322; ibid., Principiul de naţionalitate, Conferinţă ţinută la 30 ianuarie 1894 la Ateneul Român din Bucureşti, Bucureşti, Tipografia Modernă, Cregorie Luis, 1894, p. 27; ibid., Naţionalism sau democraţie. O critică a civilizaţiunii moderne, Bucureşti, Minerva, 1910,  p. 16.

8. Federalismul, ca formulă politică, nu este neapărat invenţia teoretică a lui Aurel C. Popovici. De exemplu, ideea lui Şaguna despre „Austria Unită” combina atît elemente de centralism cît şi de federalism, cf. Keith Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate. Andreiu Şaguna şi românii din Transilvania, 1846-1873, prefaţă de Pompiliu Teodor, trad. Aurel Jivi, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1995, p.115. Exista chiar şi un ziar politic românesc cu titlul Federaţiunea, ce apărea la Budapesta prin anii 1870. Aurel C. Popovici i-a dat însă o definiţie clară şi l-a definit ca obiectiv naţional. Ea nu este nici măcar o contribuţie exclusiv românească la proiectele de reformă ale Imperiului austriac. Pentru o panoramă a încercărilor şi ideilor de reformă în Imperiul Habsburgic, de la germanul Ludwig von Löhrer sau croatul Og. Ostrozinski pînă la proiectele ultimului împărat, se poate consulta excelenta, şi neegalata încă, carte a lui Robert A. Kann, The Multinational Empire. Nationalism and National Reform in the Habsburg Monarchy, 1848-1918,  vol. 2.  Empire Reform, citată anterior. Pentru primele proiecte federaliste sud-dunărene vezi Dimitrije Dordevic, Projects for the Federation of South-East Europe in the 1860’s and 1870’s, în Balcanica I, 1970,  pp. 119-145.

9. Discuţiile purtate de István Tisza cu liderii românilor, începînd cu 1910, arată cît de incompatibile erau dorinţele naţionalităţilor din Imperiu cu păstrarea hegemoniei maghiare. Vezi Keith Hitchins, The Nationality  Problem in Hungary: István Tisza and the Rumanian National Party, 1910-1914, în Journal of Modern History, vol. 53, no. 4, December 1981,  pp. 619-651; Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, p. 9; ibid., Cestiunea română în Transilvania şi Ungaria. Replica junimei academice române din Transilvania şi Ungaria la „Răspunsul” dat de junimea academică maghiară „Memoriului” studenţilor universitari din Romania, ediţiunea a doua revăzută, Viena, Budapesta, Graz, Cluj, 1892 (de aici înainte Replica), p. 20.

10. Pentru scrierile lui Aurel C. Popovici vezi nota 6, 7 şi 9. La respectivele lucrări se adaugă Cestiunea naţionalităţilor şi modul soluţiunii sale în Ungaria, Sibiu, Institutul Tipografic T. Liviu Albini,1894 şi cartea, apărută postum, La question Roumaine en Transylvanie et en Hongrie, Préface de M. N. Comnčne, Lausanne, Paris, Librairie Payot, 1918 (nu folosim în acest studiu articolele scrise de Aurel C. Popovici).

11. Vezi nota 6.

12. Expresia „criză a patriotismului constituţional” traduce o veche, dar acerbă tendinţă, a istoriografiei româneşti de a plasa înţelegerea/neînţelegerea atitudinii transilvănenilor faţă de Viena pe fondul unei „crize” a loialismului. În acest sens ilustrativă este contribuţia lui Liviu Maior, Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiţionalismului românesc, Centrul de Studii Transilvane, Bibliotheca Rerum Transsilvaniae,1, Cluj, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992, p. 45.

13. O discuţie despre elite şi intelectuali pentru secolul al XIX-lea la Elena Siupiur, Intelectualii români ardeleni în secolul al XIX-lea, în Transilvania, nr. 7, (16), 1987, pp. IV-VIII; ibid., Viaţa intelectuală la români în secolul XIX, în Cartea Interferenţelor (colectiv), Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, pp. 230-245. Pentru importanţa spaţiului universitar german în formarea elitei româneşti vezi şi Stelian Mîndruţ, Rumänische Studenten aus Siebenbürgen an Universitäten Österreich-Ungarns und Deutchlands 1897/1898, în Ungarn - Jahrbuch, Zeitschrift für die Kunde Ungarns und verwandte Gebiete (Hgs. von Gabriel Adriányi, Horst Glassl, Ekkehard Völkl), band 20, Jahrgang 1992, München, Verlag Ungarisches Institut, 1993, pp.175-180 şi Ioan Chiorean, Rolul Vienei în formarea intelectualităţii româneşti din Transilvania în secolul al XVIII-lea, în De la Umanism la Luminism, Academia Română, Institutul de Cercetări Socio-Umane Târgu Mureş, 1994, pp. 93-110. Cei interesaţi de o perspectivă mai largă asupra subiectului, pot consulta şi numărul dedicat intelectualilor de revista Polis, Nr. 1/1994.

14. Deşi Aurel C. Popovici neagă valabilitatea acestui proces, el nu face decât să ilustreze funcţionabilitatea logicii lui. Pentru impulsul modernizator dat de administraţia austriacă societăţii transilvănene şi pentru descifrarea mecanismelor integrative habsburgice, care au colaborat la definirea identităţii naţionale româneşti, vezi Aurel C. Popovici, Replica, p. 45; ibid., Principiul de naţionalitate, p. 7; Pentru relaţia particulară dintre emanciparea naţională a românilor şi casa de Habsburg, vezi Mathias Bernath, Habsburg und die Aufänge der Rumänischen Nationsbildung, Leiden, E. J. Brill, 1972, ed. rom. Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, trad. de Marionela Wolf, prefaţă de Pompiliu Teodor, Cluj, Dacia, 1994; Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania (1700-1868), vol. I, introducere şi îngrijirea ediţiei de Pompiliu Teodor, trad. de Sever Trifu si Codruţa Trifu, Cluj, Dacia, 1987, cap. Religia şi conştiinţa naţională românească în Transilvania în secolul al XVIII, pp. 30-61.

15. Cf. Jacques Le Rider, Modernitatea vieneză şi crizele identităţii, trad. de Magda Jeanrenaud (după ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1995,  p. 17.

16. Pentru criza liberalismului vienez de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi emergenţa unor noi tipuri de discurs politic, precum şi apariţia unor noi mişcări politice de massă, cum ar fi sionismul, socialismul creştin sau pan-germanismul, vezi Carl E. Schorske, Fin-de-Sičcle Vienna. Politics and Culture, New York, Vintage Books. A Division of Random House, 1981 şi John W. Boyer, Culture and Political Crisis in Vienna. Christian Socialism in Power 1897-1918, Chicago, London, The University of Chicago Press, 1995; ibid., Political Radicalism in Late Imperial Vienna. Origins of the Christian Social Movement 1848-1897, Chicago, London, The University of Chicago Press, 1981. Criza liberalismului, mai ales aşa cum a fost ea resimţită în partea maghiară a Imperiului este foarte interesantă. Astfel pentru John Lukacs, un istoric american de origine maghiară, „it was nationalism, more than socialism, that destroyed the Liberalism of the nineteenth century. By nationalism I do mean the perhaps insoluble problem of the non-Magyar nationalities in Hungary. The masses of the Magyar people, too, were more nationalist than liberal (as, among others, the Social Democrats would find later: more nationalist than internationalist, that is, race- rather than class-conscious. (...) Hungarians, and Hungarian politicians, kept asserting loud and clear they were not taking cues from Vienna. Yet the crisis of the Magyar Liberal Party largely coincided with the crisis of Liberalism in Vienna. The fall of the cautious liberal Kálmán Tisza came in 1890, that of the cautious Taaffe in Vienna in 1893. Both events marked the end of a political era.” (Naţionalismul a fost acela care, chiar mai mult decît socialismul, a distrus liberalismul secolului al XIX-lea.  Prin naţionalism mă refer la problema, poate insolubilă, a naţionalităţilor nemaghaire din Ungaria. Masele de cetăţeni maghiari au fost, la rîndu-le, mai mult naţionaliste decît internaţionaliste (după cum aveau să descopere, printre alţii, social democraţii, a fi mai degrabă naţionalist decît internaţionalist înseamnă a avea mai degrabă o conştiinţă de rasă decît una de clasă. (...) Maghiarii şi politicienii maghiari susţineau sus şi tare că nu se lasă influenţaţi de Viena. Totuşi, criza Partidului Liberal Maghiar a coincis în mare parte cu criza liberalismului vienez. Căderea prudentului liberal Kálmán Tizsa a avut loc în 1890, iar, la Viena, cea a la fel de prudentului Taaffe a avut loc în 1893. Aceste două evenimente au marcat sfîrşitul unei ere politice). Vezi Budapest 1900. A Historical Portrait of a City and its Culture, London, Weidenfeld, pp. 131-132.

17. Subiectul fin-de-sičcle a fost unul din marile hit-uri culturale ale ultimelor decenii.  Alături de cartea lui Carl E. Schorske deja amintită, selectiv recomand: William McGrath, Dionysian Art and Populist Politics in Austria, New Haven, London, Yale Universtiy Press, 1974; Emil Brix, Patrik Werkner (ed.), Die Wiener Moderne (Ergebnisse eines Forschungsgespraches der Arbeitsgemeinschaft Wien um 1900 zum Thema „Aktualität und Moderne”), Wien, Verlag Für Geschichte und Politik; München, R. Oldenbourg, 1990; Allan Janik, Stephen Toulmin, Wittgenstein’s Vienna, New York (etc.), A Touchstone Book, Published by Simon & Schuster Inc., 1973; William M. Johnston, The Austrian Mind. An Intellectual and Social History, 1848-1938, Berkeley, Los Angeles, London, University of California Press, 1972; Jacques Le Rider, Modernity and Crises of Identity. Culture and Society in Fin-de-Sičcle Vienna, Cambridge, Polity Press, 1993; Péter Hanák, Der Garten und die Werkstatt. Ein Kulturgeschichtlicher Vergleich Wien und Budapest um 1900, Wien, Köln, Weimar, Böhlau Verlag, 1992.

18. Jacques Le Rider, Modernitatea vieneză, pp. 17-42, pp. 97-126, pp. 205-228, pp. 231-252.

19. Carl E. Schorske, Fin-de-Siècle Vienna. Vezi de acelaşi autor Grace and the World: Austria’s Two Cultures and Their Modern Fate, în Austrian History Yearbook, vol. XXII, 1991, pp. 21-34; ibid., Generational Tension and Cultural Change: Reflections on the Case of Vienna, în Daedalus, vol. 107, Fall 1978: Generations, pp. 111-122.

20. Două demersuri interpretative conturează modernitatea vieneză. Una este dată de Carl Schorske, care insistă pe alienarea politică a burgheziei liberale vieneze fapt ce a determinat refugiul noii generaţii, în templul artei şi al interogaţiei psihice (de la Klimt pînă la Freud). Cealaltă interpretare îi reuneşte, printre alţii pe, Michael Pollak, Edward Timms şi Allan Janik. Pentru aceştia întreaga societate austriacă era alienată, nu doar burghezia liberală. Datorită confuziei naţionaliste în care intrase, după 1890, societatea austro-ungară, nici o valoare centrală nu s-a putut impune identitar. cf. Steven Beller, Central Europe, pp. 73-74.

21. Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, p. 9.

22. Cf. Jacques Le Rider, Modernitatea vieneză, p. 32.

23. Dieta de la Sibiu din 1863-1864 ilustrează foarte bine acestă perioadă reformatoare. Pentru efectul experimentelor constituţionale asupra românilor din Transilvania vezi Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, p. 19, p. 21, p. 93, p. 170, pp. 184-185; ibid., Cestiunea, p. 7, p. 9, şi următoarele studii: Robert A. Kann, The Multinational Empire, vol II, pp. 66-87; Keith Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate, pp. 124-143; ibid., The Rumanians of Transylvania and Constitutional Experiment in the Habsburg Monarchy, 1860-1865, în Balkan Studies, vol. 5, Number One, 1964, pp. 89-108; ibid., Conştiinţă naţională, vol. I, p. 145; Despre Anton von Schmerling se poate consulta Lothar Höbelt (Hg.), Österreichs Weg zur Konstitutionallen Monarchie (Aus der Sicht des Staatministers Anton von Schmerling), Frankfurt am Main, etc., Peter Lang, 1994.

24. Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, pp. 5-7, pp. 17-18, p. 216.

25. Cf. Hermann Bahr, Wien, Stuttgart, 1906, p. 9. Expresia Wiener Selbsthaß este replica vieneză a celebrei Jüdische Selbsthaß, teoretizat de Theodor Lessing în a sa clasică Der jüdische Selbsthaß, Berlin, Jüdischer Verlag, 1930.

26. Viena reprezenta pentru Aurel C. Popovici singura salvare pentru naţionalităţile nemaghiare, vezi Stat şi naţiune, p. 253. El nu era, însă, singurul cuprins de această formă de devotio moderna. Astfel pentru Frantisek Palacký (1798-1876), dacă n-ar fi existat, Austria ar fi trebuit creată, vezi nota 29. Acest lucru este admirabil ilustrat de o frază a lui William M. Johnston, The Austrian Mind, p. 115: „Vienna was more than capital of the Habsburg Empire; it was a state of mind.” (Viena nu era doar capitala Imperiului Habsburgic; ea era o stare de spirit).

27. Oszkár Jászi, The Dissolution of the Habsburg Monarchy, Chicago and London, The University of Chicago Press, 3th edition, 1964, p. 129.

28. Citat de Peter F. Sugar, The Nature of the Non-Germanic Societies under the Habsburg Rule, în Slavic Review, vol. XXII, 1963, p. 2.

29. Un subiect precum Dualismul austro-ungar a produs mult. Trimit doar la studiile care au legătură cu analiza noastră: V. Sándor, P. Hanák, Studien Zur Geschichte Der Österreichisch-Ungarischen Monarchie. Studia Historica Academiae Scientarum Hungaricae, vol. 51, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1961; Robert A. Kann, A History of the Habsburg Empire: 1526-1918, Berkeley, Los Angeles, London, University of California Press, 1974; ibid., The Multinational Empire. Nationalism and National Reform in the Habsburg Monarchy 1848-1918 (2 vol.); Jean Bérenger, Histoire de l’Empire des Habsbourg 1273-1918, Paris, Fayard, 1990; Adam Wandruszka, Peter Urbanitsch (Hgs.), Die Habsburgermonarchie 1848-1918, Band III, Die Völker Des Reiches, 2 Teilbande,  Wien, Verlag Der Österreichischen Akademie Der Wissenschaften, 1980, vezi cap. Die Rumänen, de Keith Hitchins, pp. 585-625; şi Band IV, Die Konfessionionen, 1995, vezi Orthodoxe und Unierte de Emanuel Turczynski, pp. 399-478; Ştefan Pascu (ed.), Românii din Transilvania împotriva dualismului Austro-Ungar, Cluj, Dacia, 1978, Lucian Boia, Românii din Transilvania în Perioada Dualismului (1867-1918), în Revista de Istorie, tom. 31, noiembrie, 1978, nr. 11, pp. 1975-1999. Planificat de liberalii maghiari, printre care amintim pe Ferenc Deák (1803-1876), Eötvös József (1813-1871) şi Gyula Andrássy (1823-1890), şi ratificat de împăratul Francisc Iosif, acest compromis politic cum a fost el cunoscut după aceea, stabilea existenţa a trei unităţi politice şi nu a două, cum se crede îndeobşte. Acestea erau: regatul Ungariei (königlich), domeniile imperial-regale ale coroanei austriece (kaiserlich-königlich sau k. k.) şi în al treilea rînd ministeriatele comune (al afacerilor externe, de război şi de finanţe) imperiale şi regale (kaiserlich und königlich sau   k. u. k.). Ubicuitatea acestor abreviaţii l-au inspirat pe Robert Musil să numească Kakania, imperiul care-l poartă pe eroul său, Ulrich — Der Mann ohne Eigenschaften. Pentru ambianţa teoretică din jurul statutului  politic al Transilvaniei în perioada Dualismului vezi Ştefania Mihăilescu, Transilvania în lupta de idei, vol 1, pp. 16-83.

30. Ca şi în cazul termenului Groß-Österreich, literatura analitică referentă conceptului de Kaisertreue suferă de aceeaşi insuficienţă a surselor. Cele mai multe îl tratează în relaţia pe care o determină cu subiecte ca: naţionalism, naţionalităţi. Vezi Peter F. Sugar, The Rise of Nationalism in the Habsburg Empire, în Austrian History Yearbook, vol. III, part.1, 1967, pp. 94-95, p. 107 şi numărul special din Slavic Review, vezi nota 29, unde alături de studiul lui Peter F. Sugar, The nature of..., pp. 1-30 se poate consulta şi studiul foarte bun al lui Stephen Fischer-Galaţi, Nationalism and Kaisertreue, pp. 31-36; ibid., The Rumanians and the Habsburg Monarchy, în Austrian History Yearbook, vol. III, part. 2, 1967, p. 441; Hugh Seton-Watson, The „Sick Heart” of Modern Europe, Seattle and London, University of Washington Press, 1975, pp. 7-13.

31. Termenul de Hausmacht intră, firesc, în relaţie bibliografică cu cel de Kaisertreue (supra nota 31). Intenţia lui Francisc Iosif I de a păstra acurateţea termenului atrage atenţia asupra disputei care exista în monarhie asupra hegemoniei simbolice. Pe de o parte, pretenţiile maghiare de a se regăsi în spaţiul mitic al regelui fondator - Coroana Sf. Ştefan, pe de altă parte noii aspiranţi — Coroana Sf. Wenceslas, de exemplu, mostră a naţionalismului ceh.

32. Despre Francisc Iosif I se pot consulta, printre multe altele, George R. Marek, The Eagles Die. Franz Joseph, Elisabeth and Their Austria, London, Book Club Edition, 1974; Jean-Paul Bled, Franz Joseph, Trans. by Teresa Bridgeman, Oxford, Cambridge, Blackwell, 1992.

33. Jacques Le Rider, Modernitatea vieneză, p. 23. 

34. Stephen Fischer-Galati, „Nationalism and Kaisertreue,” p. 32.

35. Peter F. Sugar, „The Nature of..,” p. 4.

36. Stephen Fischer-Galati, „Nationalism and Kaisertreue,” p. 33.

37. Pentru înţelegerea a ceea ce a înseamnat Kulturkampf-ul maghiar, cartea fundamentală este cea a lui Moritz Csáky, Der Kulturkampf in Ungarn: Die kirchenpolitische Gesetzgebung der Jahre 1894/1895, Graz, Hermann Böhlaus Nachf., 1967. Maghiarizarea nu a fost decît preopinentul social-politic al catolicismului. O privire asupra experienţei Kulturkampf-ului german în construirea identităţii naţionale poate fi mai mult decît utilă. Vezi în acest sens Helmut Walser Smith, German Nationalism and Religious Conflict (Culture, Ideology, Politics, 1870-1914), Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1995, în special pp.19-49.

38. Aurel C. Popovici, Principiul de naţionalitate, pp.18-19; ibid., Stat şi naţiune, p. 6, p. 232.

39. Iată ce spune Aurel C. Popovici: „Politicianismul ne va prăpădi ţara şi neamul. Basarabenii în timp de o generaţie vor fi ca inexistenţi. Rusia nu poate renunţa la Dardanele. Îi stăm în cale, ne va cotropi. Întărind monarhia habsburgică, ne asigurăm viitorul neamului. Ungurii, reduşi la justa lor valoare, rolul determinant al zilei de mâine, în monarhie şi Orientul Europei, îi revine elementului românesc.” apud Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod, p. 96.

40. Studiul, menţionat deja, al lui Stephen Fischer-Galati din Slavic Review, vezi  nota 31.

41. Dinasticismul apare sporadic în literatura istoriografică românească. El abundă însă în literatura primară. Vezi, de exemplu, la Aurel C. Popovici, Replica, p. VI, p. 102; ibid., Stat şi naţiune, p. 303. Pentru plasarea discuţiei la confluenţa dintre emanciparea politică/religioasă şi ideea dinastică/loialism, pe larg în: Keith Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate; ibid., „Andreiu Şaguna and the Restoration of the Rumanian Orthodox Metropolis in Transylvania, 1846-1868,” în Balkan Studies, volume 6, Number One, 1965, pp. 1-20; ibid., „The Rumanians of Transylvania,” pp. 105-107. Liviu Maior, Memorandul, p. 45; ibid., Alexandru Vaida-Voevod, p. 113, p. 117, p. 131, p. 149, p. 153, p. 171; Eugen Brote, Un memoriu politic. Cestiunea română în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, Tipografia „Voinţa Naţională,” 1895, pp. 37-44. Aurel C. Popovici şi cartea lui Eugen Brote oferă, prin anexele publicate acolo, imaginea, cea mai puţin alterată a loialismul românesc. Astfel este „Petiţiunea Generală a Fruntaşilor Români din Transilvania, Ungaria, Banat şi Bucovina către Împeratul (25 Februarie 1849),” anexa 14, pp. 46-47 şi „Memoriul Fruntaşilor Români din Transilvania, Ungaria, Banat şi Bucovina Către Consiliul de Miniştri (5 Martie 1894),” anexa 15, pp. 50-55.

42. Vezi, pentru acest aspect, Keith Hitchins, „Românii din Transilvania şi Ausgleichul 1865-1869,” în Conştiinţă naţională, vol. I, pp. 207-250. Legat de relaţia politică a românilor cu Budapesta „şi cu liderii maghiarii sînt în mare parte de acord cu John Lukacs, cînd spune, referindu-se la viaţa politică budapestană, că: „The Hungarian mind, tends to monologue, rather than to dialogue. This tendency does not, as is otherwise often the case, mean the monopolizing of conversation, since Hungarians are, by and large, good listeners. But this habit of the monologue, and the consequent and virtual absence of the dialogue, has had disastrous political consequences.” (Mentalitatea maghiară tinde mai degrabă spre monolog decît spre dialog. Această tendinţă nu înseamnă totuşi, ca în majoritatea cazurilor, monopolizarea conversaţiei întrucît maghiarii sînt, de departe, buni ascultători. Acest obicei al monologului, şi prin urmare absenţa virtuală a dialogului are însă consecinţe politice dezastruoase.), Budapest 1900, p. 109.

43. Probabil punctul de maximă intensitate al acestei „lupte” s-a atins odată cu apariţia cărţii Destrămarea monarhiei austro-ungare, 1900-1918 (sub. red C. Daicoviciu, M. Constantinescu), Comunicări prezentate la Conferinţa istoricilor din 4-9 mai 1964 de la Budapesta, Bucureşti, Ed. Academiei R. P. R., 1964. Capitolul scris de M. Constantinescu, L. Bányai, V. Curticăpeanu, C. Göllner, C. Nuţu, „Cu privire la problema naţională în Austro-Ungaria (1900-1918),” pp. 93-189 abundă în descrierea lui Aurel C. Popovici ca „retrogad,” şi a federaliştilor ca „reacţionari.”

44. Despre naţionalitate la Aurel C. Popovici, vezi pe larg în Replica, p. 4, pp. 42-45, p. 73,  p. 81; ibid., Cestiunea, p. 25, p. 36; ibid., Principiul, vezi prefaţa, pp. 8-10, p. 16; ibid., Stat şi naţiune, p. 6, p. 21, p. 167, p. 181, p. 185, p. 232; ibid., Naţionalism sau democraţie, p. 132, p. 135.

45. Despre autonomie naţională la Aurel C. Popovici, vezi Replica, p. 39; ibid., Cestiunea, p. 29; ibid., Stat şi naţiune, p. 183; ibid., Naţionalism sau democraţie, p. 9; vezi de asemenea şi studiul foarte bun al lui Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania (1868-1918), vol. II, 1992, Cap. „Ideea românească de autonomie în Transilvania 1867-1906,” pp. 117-139 şi Eugen Brote, Un memoriu politic, pp. 14-15.

46. Despre federalism referinţele abundă la Aurel C. Popovici. Multe le vom menţiona pe parcurs, unde va fi cazul. Vezi Replica, p. 1, p. 4, pp. 144-145; ibid., Cestiunea, p. 11, pp. 39-41; ibid., Stat şi naţiune, p. 19,   p. 90, pp. 105-107, pp. 187-189, p. 232, p. 279, p. 289.

47. Considerăm că anii 1890 reprezintă în istoria mişcării naţionale a românilor din Transilvania, ca oriunde în Imperiul Austro-Ungar, un punct de turnură, din două motive. În primul rînd, în această perioadă capătă consistenţă o nouă generaţie de lideri transilvăneni, care-şi propun să depăşească cadrul discuţiei despre românitate şi naţiune. În al doilea rînd, odată cu apariţia Memorandului şi al Replicii, discursul naţionalist românesc se radicalizează, universalizîndu-se. Vezi şi Keith Hitchins, Rumania 1866-1947, Oxford, Clarendon Press, 1994, pp. 208-230 sau ed. rom. România 1866-1947, trad. din engleză de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, Humanitas, 1996, pp. 230-251 (Noi vom folosi în continuare ediţia originală); ibid., Conştiinţă  naţională, vol. II, pp.131-139; Liviu Maior, Memorandul, pp. 158-211.

48. Textul Memorandului în Eugen Brote, Un memoriu politic, pp. 240-269 şi în Ştefan Pascu (ed.), Românii din Transilvania, pp. 239-276. Literatura secundară despre acest subiect este numeroasă. Interesante sînt: Şerban Polverejan, Nicolae Cordoş, Mişcarea memorandistă în documente 1885-1897, (cuvînt înainte de Ştefan Pascu), Cluj, Dacia, 1973; Liviu Maior, Memorandul, pp. 151-228.

49. Pentru generaţia paradigmatică austrică de la 1900 se poate consulta orice din bibliografia fin-de-sičcle. Pentru generaţia maghiară de la 1900, partenerul politic şi cultural al majorităţii intelectualilor români de la 1900, vezi John Lukács, Budapest 1900, pp. 137-181 şi studiile strălucite ale regretatului profesor Péter Hanák, Der Garten und die Werkstat, ibid., „Social Marginality and Cultural Creativity in Vienna and Budapest (1890-1914),” în Emil Brix; Allan Janik (eds.), Kreatives Milieu, pp. 128-161 şi „The Garden and the Workshop (Reflections on the Fin-de-Sičcle Culture of Vienna and Budapest,” în Ránki György (ed.), Hungary and European Civilization, în Indiana University Studies on Hungary, vol. 3,  Budapest, Akadémiai Kiadó, 1989, pp. 201-240.

50. Un alt personaj interesant al acestei perioade este Eugen Brote (1850-1912). Vezi Lucian Boia, Eugen Brote (1850-1912), Bucureşti, Litera, 1974.

51. Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950) a fost în perioada de care ne ocupăm deputat în parlamentul de la Budapesta şi foarte apropiat de Cercul de la Belvedere din jurul lui Francisc Ferdinand. Vezi pe larg Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, vol. I, prefaţă, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Alexandru Şerban, Cluj-Napoca, Dacia, 1994.

52. Efectul acestei uniformizări a fost pentru Aurel C. Popovici distrugerea autonomiei provinciale a Transilvaniei, vezi Naţionalism sau democraţie, p. 9.

53. În „Legea fundamentală” a statului (Staastsgrundgesetz) din 21 decembrie 1867, la paragraful 19 se preciza că: „Toate popoarele (Volksstämme) statului sînt egale în drepturi şi fiecare popor posedă un drept inalienabil menţinerea şi la apărarea naţionalităţii şi a limbii sale,” apud Jacques Le Rider, Modernitatea vieneză, p. 235.

54. Efortul lui István Széchenyi (1791-1860) de a face din natio nobiliară maghiară o naţiune maghiară modernă este remarcabil. Pînă tîrziu în secolul al XVIII-lea în regatul Ungar, ca în orice stat medieval occidental, limba politicului era limba latină. Nobilimea maghiară vorbea pe lîngă aceasta germană sau franceză. Limba maghiară era vorbită doar de ţărani şi de servitori. Cînd Iosif al II-lea a impus în mai 1874 limba germană ca limba oficială a administraţiei imperiului, nobilimea maghiară a avut o puternică reacţie, ce a constat în primul rînd în revigorarea limbii maghiare. Această renaştere l-a impresionat pe Herder, care în paranteză fie spus, prevăzuse în volumul 4 din Idee zur Philosophie der Geschichte der Menschheit (1791), nici mai mult nici mai puţin, decît dispariţia maghiarilor şi a limbii lor, şi care salută doar doi ani mai tîrziu în Briefe zu Beförderung der Humanität (1793) eforturile maghiarilor de a-şi prezerva limba maternă. Momentul simbolic s-a întîmplat în octombrie 1825, când István Széchenyi s-a adresat nobilimii maghiare din Dietă în limba maghiară. O lună mai tîrziu marele reformator maghiar a început subscrierea publică pentru fondarea Academiei Maghiare de Ştiinţe, limba maghiară devenind astfel limba exprimării intelectuale.

55. Deák Ferenc (1803-1876) şi Jószef Eötvös (1813-1871), exponenţi de frunte ai liberalismului maghiar. Despre contribuţia lor ideologică vezi pe larg în Ştefania Mihăilescu, Transilvania în lupta de idei, vol 1, pp. 16- 64.

56. Expresia aparţine lui Carl E. Schorske. El pune întreaga cultură vieneză a sfîrşitului de secol XIX sub semnul unei revolte a copiilor împotriva părinţilor.

57. István Tisza (1861-1918), fiul lui Kálmán Tisza, unul din cei mai străluciţi oameni politici maghiari, a fost prim-ministru între 1903-1905 şi 1913-1918, încercînd prin tratativele cu liderii Partidului Naţional Român, o formulă de modus vivendi cu naţionalităţile ne-maghiare, în vederea prezervării Imperiului Austro-Ungar. Vezi despre aceste tratative la Ioan Mihu, Spicuiri din gândurile mele (politice, culturale, economice), Publicate cu un studiu biografic de Silviu Dragomir, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1938, pp. 3-372; Gyula Andrássy (1860-1924), conte, ministru de interne din 1892 şi ministru de externe al Monarhiei în 1918; Albert Apponyi (1846-1933), ministru al cultelor şi instrucţiunii publice în perioada 1906- 1910, devenit celebru şi urît de românii transilvăneni pentru legile lui şcolare.

58. Ideea naţiunii politice unitare maghiare a apărut exprimată ca atare în dezbaterile în jurul legii naţionalităţilor, cel care a definit-o ca atare fiind Ferenc Deák. Un scurt fragment din Articolul de Lege 44 din anul 1868, „Despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor,” ne oferă o perspectivă a ceea ce politicienii maghiari înţelegeau prin „statul naţional unitar maghiar:”  „După-ce toţi cetăţenii Ungariei formează, chiar în conformitate cu principiile fundamentale ale constituţiunii, din punctul de vedere politic, o naţiune, naţiunea ungară unitară şi indivisibilă, al cărei membru egal îndreptăţit e fiecare cetăţean al patriei, aparţină el ori-cărei naţionalităţi (...),” în Eugen Brote, Un memoriu politic, p. 114. Evident că românii nu au acceptat niciodată recunoaşterea unui stat naţional unitar maghiar. Pentru Aurel C. Popovici acesta era o utopie regresivă, vezi Stat şi naţiune, pp. 58-59; ibid., Naţionalism sau democraţie, p. 13. În opinia lui Vaida-Voevod recunoaşterea unui astfel de stat ar fi însemnat recunoaşterea reuşitei maghiarizării, vezi Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod, p. 172.

59. Pentru caracterul general al procesului de nation-making în Europa secolului al XIX-lea indispensabile sînt: Ernest Gellner, Nations and Nationalism, Oxford, Basil Blackwell,1983; E. J. Hobsbawm, Nations and Nationalism since 1780. Programme, Myth, Reality, Cambridge, Cambridge University Press, Second Edition, 1992; Hagen Schulze (ed.), Nation-Building in Central Europe, Hamburg, New York, Berg, Leamington Spa, 1987; Theodor Schieder, Nationalismus und Nationalstaat. Studien Zum Problem in Modern Europa (Hgs. von Otto Dan und Hans Ulrich Wehler), 2 Auflage, Göttingen, Vandenhaeck and Ruprecht, 1992. În legătură cu particularităţile acestui proiect în Ungaria vezi: Ferencz Glatz (ed.), Hungarians and their Neighbors, în East European Monographs, No. CDXIX, New York, Columbia University Press, 1995; András Gerő, Modern Hungarian Society in the Making (the Unfinished Experience), trans. by James Patterson and Enikő Koncz, Budapest, London, New York, Central European University Press, 1995; Emil Niederhauser, The Rise of Nationality in Eastern Europe, Budapest, Corvina Kiadó,1982; ibid., „The National Question in Hungary”, (translated from Hungarian by Mari Markus Gömöri), în Mikulás Teich, Roy Porter (eds.) The National Question in Europe in Historical Context, Cambridge, Cambridge University Press,1993, pp. 248-269; Tofik M. Islamov, From Natio Hungarica to Hungarian Nation, în Richard L. Rudolph, David F. Good (ed.), Nationalism and the Empire. The Habsburg Empire and the Soviet Union, New York, St. Martin’s Press (in association with the Center for Austrian Studies, University of Minnesota), 1992, pp. 159-183; A. J. P. Taylor, The Habsburg Monarchy 1809-1918 (A History of the Austrian Empire and Austria-Hungary), Chicago and London, The University of Chicago Press, 1976, pp. 185-195.

60. Textele legilor pot fi consultate în Eugen Brote, Un memoriu politic, „Legea Uniunii Transilvaniei cu Ungaria” (Articolul de lege 43 din anul 1868), pp. 110-113; „Legea de Naţionalităţi” (Articolul de lege 44 din anul 1868), pp. 114-121; Keith Hitchins, Rumania, p. 203. O imagine sugestivă găsim şi la A. J. P. Taylor, The Habsburg Monarchy, p. 137.

61. Despre maghiarizare, vezi Aurel C. Popovici, Replica, pp. 4-6,  p. 114, pp. 46-58, p. 91, p. 101, pp. 120-133; ibid., Cestiunea, pp. 11-31; ibid., Principiul de naţionalitate, p. 22; ibid., Stat şi naţiune, pp. 73-90; ibid., Naţionalism sau democraţie, p. 9, pp. 11-12; Eugen Brote, Un memoriu politic, p. 61, pp. 72-74, p. 103, pp. 105-107, p. 170; Emanuel Turczynski, „The National Movement in the Greek Orthodox Church in the Habsburg Monarchy,” în Austrian History Yearbook, vol. III, part. 3, 1968, p. 115. Maghiarizarea/germanizarea reprezintă unul din proiectele modernităţii (eşuate) din Imperiul Austro-Ungar. Redau în continuare o sinteză a etapelor acestui fenomen, după analiza foarte bună a lui William M Johston: „Magyarization was (...) trumpeted by the fiery journalist Lajos Kossuth, who deemed dissemination of Magyar the most effective weapon to foil tyranny from Vienna and rivalry from Slavs. Between 1832 and 1844, Magyar was established as the official language of Hungary; by 1836 it had become obligatory in courts of law; in 1840 government offices had to communicate with each other in Magyar; and in 1844 the language was required in the diet and within all officies. Starting in that year, laws were promulgated in Hungarian, and it became the language of instruction in all schools except in Croatia, Slavonia and among Germans in Transylvania. The language triumphed so completely that after the defeat of 1849 Hungarians used linguistic autonomy to frustrate their Austrian rulers.(...) After 1867, Magyarization brought mixed blessings. In 1879 Croats and German were no longer exempted from learning Magyar. In 1891 attendance at the kindergarten became compulsory for all nationalities so as to help non-Magyars learn what was to them a foreign language. (...) Magyarization reprezented a great triumph for the national spirit. It intensified a national trait that Hungarians call délibáb, which means literally fata morgana.” (Maghiarizarea a fost trîmbiţată de aprigul jurnalist Lajos Kossuth, care socotea că răspîndirea maghiarilor era cea mai eficientă armă împotriva tiraniei vieneze şi a rivalităţii cu slavii. Între 1832 şi 1844 limba maghiară a devenit limba oficială a Ungariei; pînă în 1836 folosirea ei devenise obligatorie în tribunale; în 1840 departamentele guvernamentale trebuiau să-şi comunice în maghiară, iar în 1844 ea fusese impusă în dietă şi în toate departamentele. Începînd cu acel an, legile au fost promulgate în limba maghiară care devenise totodată limba de predare în toate şcolile, cu excepţia celor din Croaţia, Slavonia şi a şcolilor saşilor transilvăneni. Limba a cunoscut un triumf total: după înfrîngerea din 1849, maghiarii s-au folosit de autonomia lor lingvistică pentru a naşte un sentiment de frustrare în rîndul dominatorilor lor austrieci. După 1867, maghiarizarea a avut însă şi altfel de consecinţe. În 1879, croaţii şi germanii nu mai erau exceptaţi de la învăţarea limbii maghiare. În 1891 frecventarea învăţămîntului preşcolar a devenit obligatorie pentru toate naţionalităţile pentru a le ajuta să înveţe o limbă care pentru ele era străină. (...) Maghiarizarea a  reprezentat un mare triumf pentru spiritul naţional. Ea a intensificat  o trăsătură naţională pe care maghiarii o numesc délibáb, sau fata morgana.)în The Austrian Mind, pp. 345-347. Unii analişti apropie fenomenul maghiarizării de cel al asimilării (asupra căreia vom reveni la nota 70). Vezi de exemplu analiza unui exeget maghiar al fenomenului, Emil Niederhauser, „The National Question in Hungary,” p. 260.

62. Cazul românizării, mai familiar nouă, contribuie la înţelegerea acestui fenomen, vezi excelenta carte a lui Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania. Regionalism, Nation-Building, and Ethnic Struggle, 1918-1930, Ithaca şi New York, Cornell University Press, 1995.

63. Hugh Seton-Watson, The „Sick Heart,” p. 8; Robert A. Kann, Das Nationalitätenproblem der Habsburgermonarchie (Geschichte und Ideegehalt der nationalen Bestrebungen vom Vormärz bis zur Auflösung des Reiches im Jahre 1918), Erster Band, Das Reich und die Völker, Zweite, erweiterte Auflage, Graz, Köln, Verlag Hermann Böhlaus Nachf., 1964, pp. 40-44.

64. Despre asimilarea etnică din Ungaria, la Aurel C. Popovici, Principiul de naţionalitate, pp. 28-32; ibid., Stat şi naţiune, pp. 58-70, pp. 66-70; ibid., Cestiunea, p.15. „Asimilarea,” unul din proiectele recurente ale modernităţii, a devenit familiară în disputele teoretice prin recursul la cazul evreilor. În spaţiul german evreul simboliza, începînd cu 1880, o identitate problematică. Evreii asimilaţi erau consideraţi Staatsvolk prin excelenţă. Pe de altă parte, nu putem nega existenţa unei asimilări naturale, benevole, datorată modernizării şi industrializării. După Péter Hanák, între 1890 şi 1914, cînd modernizarea a cuprins întreaga Ungarie (cu excepţia Croaţiei), mai mult de un milion de oameni din cadrul naţionalităţilor ne-maghiare s-au asimilat. Din acesta 400.000 au fost germani, 300.000 slovaci. 200.000 evrei, 100.000 slavi sudici, iar 50.000 erau români şi ruteni. Cf. P. Hanák, „Polgárosodás és asszimiláció Magyarországon a XIX-ik században” (Dezvoltarea burgheziei şi asimilarea în Ungaria în secolul al XIX-lea), în Történelmi Szemle, 1974, nr. 1-2. Pentru asimilarea evreilor, un experiment reuşit totuşi în spaţiul maghiar, se pot consulta printre altele: Steven Beller, Vienna and the Jews: 1867-1938. A Cultural History, Cambridge, etc., Cambridge University Press, 1990; Ivar Oxaal, Michael Pollak, Gerhard Botz (ed.), Jews, Antisemitism and Culture in Vienna, London and New York, Routledge and Kegan Paul, 1987; Marsha L. Rozenblit, The Jews of Vienna: 1867-1914. Assimilation and Identity, New York, Albany, State University of New York Press, 1983.

65. În perioada Dualismului guvernele maghiare au fost prezidate de următorii prim-miniştrii: Andrássy (1867-1871); Lónyay (1871-1872); Szlávy (1872-1874); Bittó (1874-1875); Wenckheim (1875); Tisza Kálmán (1875-1890); Szapáry (1890-1892); Wekerle (1892-1895); Bánffy (1895-1899); Széll (1899-1903); Khuen-Hédérvary (1903); Tisza István (1903-1905); Feyérváry (1910-1912); Lukács (1912-1913); Esterházy (1917); Wekerle (1917-1918); apud Lucian Boia, „Românii din Transilvania,” p. 1987.

66. Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, p. 64.

67. În privinţa solidarităţii medievale de tipul natio, prin excelenţă nobiliară sînt întru totul de acord cu Sorin Mitu cînd afirmă că: „O mare eroare pe care o comite istoriografia noastră atunci când vorbeşte despre naţiunea medievală constă în slaba disociere între aceste două paliere distincte. (adică între natio şi comunitatea rurală tradiţională, n. M.T.) Descoperind cu mare satisfacţie conceptul de ‘naţiune medievală’, apt să prelungească ŕ rebours obsesiile naţionalismului modern, istoricii români manifestă tendinţa de a îngrădi sub această umbrelă încăpătoare orice element de specificaţie etnico-naţională, fie că aparţine nivelului culturii savante, politicii de stat sau sentimentelor populare ‘instinctive’.  Or naţionalismul medieval, a cărui expresie se regăseşte în nomenclaturile universităţilor medievale sau în tendinţele politice, culturale şi religioase de fragmentare ‘naţională’ a universalismului Republicii creştine, este cu totul altceva decît identitatea culturală a comunităţii săteşti tradiţionale.” Sorin Mitu, Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni, Bucureşti, Humanitas, 1997, p. 359.

68. Aurel C. Popovici, Cestiunea, p. 11.

69. O analiză pertinentă a problemei naţionale în peisajul austriac al Imperiului, la Gerald Stourzh, „The Multinational Empire Revisited: Reflections on Late Imperial Austria,” în Austrian History Yearbook, vol. XXIII, 1992, p. 18.

70. Iată ce spune Adrian von Verbung (1813-1858), la mijlocul secolului al XIX-lea: „Austria este un nume pur imaginar care nu înseamă nici un popor distinct, nici o ţară sau o naţiune. Este un nume convenţional pentru un complex de naţionalităţi diferite. Există italieni, germani, slavi, maghiari care împreună constituie Imperiul Austriac. Dar nu există nici o Austrie, nici un austriac, nici o naţionalitate austriacă şi, exceptând o palmă de pământ din jurul Vienei, nici nu a existat vreodată.” apud R. A. Kann, The Multinational Empire, vol.1,  p. 3.

71. Ne gîndim la celebra Sprachverordnung din 5 şi 22 aprilie 1897, emisă de primul ministru Badeni, prin care fiecare funcţionar din Boemia trebuia să cunoască atît limba germană cît şi cea cehă.

72. Vezi mai ales recenta analiză a doamnei Ştefania Mihăilescu, Transilvania în lupta de idei, vol 1, pp. 127-154.

73. Memoriul studenţilor universitari români, privitor la situaţiunea românilor din Transilvania şi Ungaria, Bucuresci, Carol Göbl, 1891.

74. A magyar románok és a magyar nemzet (Românii maghiari şi naţiunea maghiară), Budapesta, 1891;  Ştefania Mihăilescu, Transilvania în lupta de idei, pp. 133-136, mai ales nota de la p. 226.

75. Despre acest personaj asimilat, la Aurel C. Popovici, Replica, p. 125; Keith Hitchins, Rumania, p. 207.

76. Vezi supra nota 9; Keith Hitchins, Rumania, pp. 207-212; Emanuel Turczynski, „The National Movement,” p. 123.

77.  Încă din 1891 găsim formulate de Aurel C. Popovici, pe un caiet de note, două teme pe care îşi propunea să le aprofundeze. Acestea erau: importanţa Austriei federale pentru existenţa poporului român şi federalismul din perspectiva principiilor liberale. Vezi Aurel C. Popovici, Cestiunea, p. 1, p. 3-4, p. 144.

78. Aurel C. Popovici vorbeşte de „nevoia de imperiu,” în Stat şi naţiune, p. 9.

79. Periodicizarea pe care o oferă Miroslav Hroch, defineşte succesiv aspectele unei mişcării naţionale care trece de la starea incipientă a descoperirii rolului legitimator al culturii, prin trezirea conştiinţei naţionale, la o mişcare naţională de massă. Pentru teoria, marxistă e drept, a celor trei stadii a lui  Hroch vezi excelenta lui carte Social Preconditions of National Revival in Europe. A Comparative Analysis of the Social Composition of Patriotic Groups among the Smaller European Nations, trans. by Ben Fowles, Cambridge, London, etc., Cambridge University Press, 1985 sau studiile „National Self-Determination from a Historical Perspective,” din Sukumar Periwal (ed.), Notions of Nationalism, Budapest, London, New York, Central European University, 1995, pp. 65-82 şi „Language and National Identity,” din Richard L. Rudolph, David F. Good (ed.), Nationalism and the Empire, pp. 65-76.

80. Vezi nota 48.

81. Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, p. 326.

82. Vezi nota 47.

83. Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, p. 99.

84. Peter F. Sugar, „The Nature of...,” p. 30.

85. Bibliografia referitoare la moştenitorul tronului Francisc Ferdinand şi la încercările de reformare pe care le-a manifestat, cuprinde cîteva tomuri. Clasice sînt cărţile lui Leopold von Chlumecky, Erzherzog Franz Ferdinand’s Wirken und Wollen, Berlin, 1929 (Autorul a fost printre altele şi editor la periodicul Österreichsche Rundschau, unde au publicat mult atît Aurel C. Popovici cît şi Alexandru Vaida-Voevod) şi Theodor von Sosnosky, Der Herzherzog Thronfolger Franz Ferdinand, Munich, Berlin, 1932  Se poate consulta, pentru o imagine generală, următoarele: A. J. P. Taylor, The Habsburg Monarchy 1809-1918 (A History of the Austrian Empire and Austria-Hungary), Chicago and London, The University of Chicago Press, 1976, pp. 196-187, p. 225, p. 241, p. 243, p. 255, p. 230; H. C. Meyer, Mitteleuropa, pp. 179-180; Robert A. Kann, The Multinational Empire, vol. II., pp. 187-207; Jacques Droz, L’Europe Centrale, pp. 176-181; Otto de Habsburg (etc.), Aurel C. Popovici, pp. 13-26. Pentru relaţiile românilor transilvăneni cu prinţul moştenitor vezi excelenta lucrare a lui Keith Hitchins (ed.), The Nationality Problem in Austria-Ungaria. (The Reports of Alexander Vaida to Archduke Franz Ferdinand’s Chancellery), în Studies in East European History, XVIII, Leiden, E. J. Brill, 1974; p. X; Georg Franz, Alexander Vaida-Voevod und die Reformpläne Erzherzog Franz Ferdinands, în Südost-Forschungen, Band XII, 1953, München, R. Oldenbourg, pp. 178-191. Iată ce-i spune Aurel C. Popovici lui Alexandru Vaida-Voevod: „Cine şi cum să facă acţiunea de salvare (a monarhiei, n. M. T.)? Toată nădejdea mea e, conform informaţiilor pe care le am, că Francisc Ferdinand, nu numai că este singurul om care-şi dă seama de situaţia monarhiei, ci că îşi înţelege datoria şi misiunea de a încerca salvarea ei.” apud Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod, p. 96 şi Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, vol. I, op. cit., p. 125, passim; O sugestivă imagine despre idealismul şi paradigma simbolică în care funcţionau chiar şi cei mai realişti lideri politici români, ne oferă  Alexandru Vaida-Voevod cînd îl vede pentru prima dată pe Franz Ferdinand: „Aşa a trebuit să fi fost Iosif al II-lea”, şi mai ales articolul lui  din Lupta, I, Nr. 54, 1907: „Franz Ferdinand! Un nume, un simbol. Simbolul viitorului, simbolul speranţei, pentru toate naţiunile monarhiei habsburgice. Îndeosebi noi românii, care nici prezentul nu ne oferă recompensă pentru tristul trecut, noi suntem avizaţi să sperăm totul de la viitor şi astfel cu încordată atenţiune ne îndreptăm vederea asupra bunului nostru monarh bătrân, cât şi asupra viitorului nostru monarh.” Vezi şi Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod,      p. 55, şi pp. 110-117, p. 121. p. 137, pp. 194-199. În palatul de la Belvedere moştenitorul tronului a întreţinut o cancelarie militară, în care, alături de consilierii lui, găseai şi reprezentanţi ai naţionalităţilor din Ungaria: maghiarul József Kristóffy; Edmund Steinacker, liderul germanilor din Ungaria; Alexander  Brosch von Aarenau; Baronul Paul Rauch, ban de Croaţia; Milan Hodza, liderul Partidului Naţional Slovac, Alexandru Vaida-Voevod şi Aurel C. Popovici, pentru a-i aminti pe cei mai reprezentativi. Vezi Georg Franz, Erzherzog Franz Ferdinand, pp. 69-70 şi Ştefania Mihăilescu, Transilvania în lupta de idei, vol. 2, pp. 66-83.

86. Aurel C. Popovici, Replica, p. 20.

87. Robert A. Kann, The Multinational Empire, vol. II, p. 180.

88. Ibid., pp. 200-201. „Europa - spune Popovici - fără monarhia aceasta (Austro-Ungară, n. M. T.) va fi tărâmul de lupte pentru predominare între germani şi slavi. Şi noi românii ne găsim între ei, ca două pietre de moară.” apud Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod, p. 96.

89. Ştefania Mihăilescu, „Aurel C. Popovici şi federalizarea monarhiei habsburgice,” în Sud-Estul şi Contextul European: Mentalitate şi Politică, Buletin al Institutului de Studii Sud-Est Europene, III, Coordonator: Al. Duţu, 1995, pp. 113-122 precum şi Transilvania în lupta de idei, vol 2, op. cit., pp. 51-66.

90. Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, p. 197, p. 214, p. 237, p. 311.

91. Iată ce scrie Otto Bauer despre autonomia naţională: „She will counterpose to the idea of an Hungarian nation-state (Nationalstaat) the idea of the United States of Great Austria, the idea of a federative state (Bundesstaat), in which each nation will administer independently its own national affairs, and all the nations will unite in one state for the preservation of their common interests. Inevitably and unavoidably, the idea of a federative state of nationalities (Nationalitätenbundenstaat) will become an instrument of the Crown whose realm is being destroyed by the decay of Dualism.” (Ea va opune ideii de stat naţional maghiar (Nationalstaat) pe cea a Statelor Unite ale Austriei Mari, de stat federativ (Budesstaat), în care fiecare naţiune să îşi administreze independent propriile chestiuni naţionale, iar toate naţiunile se vor uni într-un stat pentru a-şi putea apăra interesele comune. Inevitabil, ideea unui stat federativ al naţiunilor (Nationalitätenbundenstaat) va deveni un instrument în mîinile Coroanei al cărei tărîm este distrus de decăderea Dualismului). în Die Nationalitänfrage und die Sozialdemocratie (1907) apud Benedict Anderson, Imagined Communities, p. 108.

92. Aurel C. Popovici respingea ideea federalismului istorico-tradiţional (propus de austro-marxişti) sub forma de Nationalitätenbundenstaat pentru că, argumenta el, vechile entităţi istorico-politice nu mai pot legitima dorinţele etnice, sociale şi economice ale naţionalităţilor. Cf. Robert A. Kann, The Mutinational Empire, vol. II, p. 198. Similarităţi există cu siguaranţă. De exemplu, Aurel C. Popovici a fost influenţat de programul social-democraţilor, întruniţi la congresul de la Brünn (1899). Redau pentru exemplificare principalele puncte ale acestui program în prezentarea făcută de Robert A. Kann: „1) Austria should be transformed into a democratic federation of nationalities (Nationalitätenbundenstaat); 2) In place of the historic crownlands, nationally (that is ethnically, n. R. A. K.) determined autonomous bodies should be created. Their legislative and adeinistrative agencies were to be elected by national chambers on the basis of general equal and direct franchise; 3) All the aotonomous territories of one nationality should combine to form a nationally homogenous association, which should have complete self-administration in national affairs; 4) The rights of national minorities should be preserved by a separate law to be passed by central parliament.  5) National privileges of any kind were not to be recognized. Consequently, the demand for a state language was rejected. Central imperial parliament was to decide to what extend a language of mediation was necessary.” (1) Austria trebuia transformată într-o federaţie democratică a naţionalităţilor (Nationalitätenbundenstaat); 2) În locul ţinuturilor regale istorice trebuiau create entităţi autonome descrise naţional (adică etnic, n.a.). Reprezentanţii lor legislativi şi administrativi urmau să fie aleşi pe baza votului egal general şi direct; 3)Toate teritoriile autonome ale unei naţionalităţi trebuiau să se combine pentru a forma o asociaţie omogenă naţional care să deţină o autoconducere totală în chestiunile naţionale; 4) Drepturile minorităţilor naţionale  trebuiau garantate printr-o lege specială  votată de parlamentul central. 5) Privilegiile naţionale de orice fel nu urmau să fie recunoscute. În consecinţă, revendicarea unei limbi de stat a fost respinsă. Parlamentul imperial central urma să decidă în ce măsură era nevoie de o limbă de mediere.) în The Multinational Empire, vol 2, p. 155.  Pentru o perspectivă socio-istorică asupra federalismului austro-marxist, vezi Rudolf Schlesinger, Federalism in Central and Eastern Europe, London, Kegan Paul and Trench Trubner, 1945, mai ales cap. „The Austro-Marxist Conception of National Autonomy,” pp. 212-224.

93. Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, p. 6, p. 232.

94.  Cele 15 state naţionale erau: „1. Austria - germană, adică Austria interioară germană împreună cu întregul ţinut german de la graniţa maghiară apuseană, împreună cu ţinutul german din Sud-Estul Bohemiei şi al Moraviei de Sud. 2. Boemia germană - partea de Nord-Vest a Boemiei împreună cu ţinutul Tratenau. 3. Moravia germană (Silezia) care ar cuprinde aproximativ întreaga Silezie germană cu ţinuturile germane din Moravia şi Boemia, adică împreună cu regiunea Schönhengst. În acest ţinut ar rămâne câteva insule cehe, între care una, ceva mai mare de la Zotkittl până la Aussee. 4. Boemia - întregul ţinut ceh al Boemiei, Moraviei şi Sileziei. 5. Galiţia apuseană - ţinutul complet locuit de polonezi. 6. Galiţia răsăriteană - partea ruteană a ţării împreuna cu comitatele rutene din Ungaria şi Bucovina. 7. Transilvania cu toate regiunile locuite de români din Ungaria şi România. 8. Croaţia - împreună cu Dalmaţia, Istria croată, Fiume şi insula Mur. 9. Ucraina - care ar îngloba toate aşezările slovace. 10. Slovacia. 11. Woiwodina - ţinutul sîrbesc al Ungariei de Sud. 12. Ungaria - ţinutul maghiar. 13. Ţara Secuilor - părţile maghiare ale următoarelor trei comitate ardelene: Trei-Scaune, Ciuc, Odorheiul Secuiesc, împreună cu părţile maghiare învecinate din  Mureş-Turda. 14. Tirol. 15. Triest - împreună cu Görz-ul italian şi Istria italiană.” ibid.,  p. 235.

95. Ibid., „Principiile de bază ale unei constituţii federative,” pp. 242-250.

96. Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, pp. 244-246.

97. Ibid., p. 248.

98. Ibid., p. 249. Propunerea lui Aurel C. Popovici de a face din limba germană idiomul de sociabilitate oficial al statului federativ nu este numai o replică violentă la supremaţia limbii maghiare în Transilvania, cît o supapă identitară a  elitelor româneşti, bune cunoscătoare ale limbii germane.

99. Ibid., p. 251

100. Stephen Fisher-Galati este de aceeaşi părere. Vezi studiul lui, „The Rumanians...,” p. 431. Aurel C. Popovici a rămas tributar unui alt tip de naţionalism, integrist l-aş numi, apropiat de linia naţionaliştilor italieni, P. S. Mancini şi Marco Minghetti, diferit de cel de la sfârşitul Imperiului austro-ungar, secesionist. După cum spune şi E. J. Hobsbawm, „The nationalism of 1880-1914 differed in three major respects from the Mazzinian phase of nationalism. First, it abandoned the ‘threshold principle’ which,(...), was central to nationalism in the Liberal era. Henceforth any body of people considering themselves a ‘nation’ claimed the right to self-determination which, in the last analysis, meant the right to a separate sovereign independent state for their territory. Second, and in consequence of this multiplication of potential ‘unhistorical’ nations, etnicity and language became central, increasingly the decisive or even the only criteria of potential nationhood. Yet there was a third change which affected not so much the non-state national movements, which now became increasingly numerous and ambitious, but national sentiments within the established nation-states: a sharp shift to the political right on nation and flag, for which the term ‘nationalism’ was actually invented in the last decade(s) of the nineteenth century.” (Naţionalismul anilor 1880-1914 diferea sub trei aspecte majore de faza mazziniană a naţionalismului. În primul rînd, a fost abandonat „principiul pragului“ care fusese de maximă importanţă pentru naţionalismul erei liberale. Astfel, orice grup de oameni care se socoteau o „naţiune” revendicau dreptul la autodeterminare care, în ultimă analiză, însemna dreptul la un stat suveran separat pe teritoriul propriu. În al doilea rînd, şi ca o consecinţă a acestei multiplicări a potenţialelor naţiuni „neistorice”, au devenit cruciale etnicitatea şi limba în calitate de criterii decisive, dacă nu unice, în constituirea naţiunii. Totuşi, mai era şi o a treia schimbare care nu afecta într-atît mişcările naţionale care nu implicau noţiunea de stat, şi care au devenit acum extrem de numeroase şi de ambiţioase, cît sentimentele naţionale din interiorul statelor naţionale: o deplasare acută spre dreptul politic la naţiune şi steag proprii, pentru care termenul de „naţionalism” a şi fost inventat de fapt în ultimele decenii ale secolului trecut). În Nations and Nationalism since 1780, p. 102.

101. Vezi reacţiile contelui Bethlen István la adresa planului federalist al lui Aurel C. Popovici în Lupta, 1, Nr. 17, Budapesta, 20 Ianuarie (2 Februarie) 1907, p. 7, sau în Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod, p. 53.

102. Vezi reacţiile lui Octavian Goga, de exemplu. Iată  ce spune el: „(...) voi face o cronică rimată, în care voi arăta cum ar fi dorit Popovici ca Laie Chioru, mergând la Dumnezeu, în loc să-i cânte din vioară să-i aducă un volum de Grossösterreich.” în Octavian Goga în corespondenţă, vol 2, ediţie îngrijită de Mihai Bordeanu şi Ştefan Lemny, Bucureşti, Ed. Minerva, 1983, p. 77; vezi şi Miron Constantinescu, „Partisans et adversaires roumains de la „Grossösterreich” en Transylvanie (1905-1917),” în Nouvelles Études d’Histoire, vol. III, Bucharest, 1965, pp. 345-362.

103. Cf. Georg Franz, Erzherzog Franz Ferdinands, pp. 150-155, p. 162.

104. Soluţionarea problemei naţionale din Ungaria imperială, printr-o încadrare a naţionalităţilor nemaghiare într-o formulă satisfăcătoare, a fost pînă în ultimele clipe ale Monarhiei o dorinţă comună atît pentru români cît şi pentru maghiari, Aurel C. Popovici, Replica, pp. 149-150; ibid., Cestiunea, pp. 31-35. Odată cu radicalizarea discursului naţionalist român şi maghiar oferta de separatism a crescut. Ştim astăzi că nu polietnismul din Imperiu a fost cel care a dus la separatism naţional, cît efectele primului război mondial şi, mai ales, planul Wilson de a împărţi Europa în state după principii etno-lingvistice. Pentru ideea de rapprochement româno-maghiar, vezi Keith Hitchins, Rumania, pp. 205-207; Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod, p. 125; p. 155; p. 173; Eugen Brote, Un memoriu politic, p.133,  p. 147, Ioan Mihu, Spicuiri din gândurile mele, pp. 3-94.

105. Keith Hitchins, Rumania, pp. 223-230; ibid., „The Nationality Problem in Hungary: István Tisza and the Rumanian National Party, 1910-1914,” în Journal of Modern History, vol. 53, No. 4, December 1981, p. 650.

106. Cf. Jacques Le Rider, Modernitatea vieneză, p. 23. Aurel C. Popovici depăşeşte retorica afirmativă a conaţionalilor săi, nemulţumindu-se doar cu emanciparea naţională.

*

Marius Turda (n. 1973) este licenţiat în istorie modernă al Universităţii Bucureşti. În prezent îşi continuă studiile aprofundate la Universitatea Central Europeană din Budapesta. A publicat recenzii şi articole în revistele Erasmus, Cartea şi Polis. Studiul său intitulat „Aurel C. Popovici and the Symbolic Geography of the Romanians in the Late Habsburg Empire (1890-1906)” se află în curs de apariţie în Revue Roumaine d’Histoire.