Fărşeroţii
şi cîntecele lor
Gogu Padioti
Fărşeroţii
sînt puţin cunoscuţi în lumea aromână, la fel şi în cea a
cercetătorilor occidentali. Ei au trăit întotdeauna departe de
oraşele cu progres tehnic nivelator, dispersaţi în toată Peninsula
Balcanică, cunoscuţi sub diferite denumiri. Ei înşişi
îşi spun fărşeroţi; grecii îi numesc arvanito-vlahi; o
mică parte dintre ei, astăzi grecizaţi sînt numiţi
caraguni; albanezii îi numesc ràmàni (romani) sau ciobani. Chiar şi în
interiorul grupului lor, ei sînt încă separaţi în diferite
grupări: mizuchiari, sopani, plisots, etc., în funcţie de locurile
unde trăiesc sau de felul specific în care pronunţă anumite
cuvinte.
Fără
îndoială de origine iliro-tracă, fărşeroţii
trăiesc pe teritoriul actual al Albaniei şi în imperiul muntos al versanţilor vestici ai Munţilor
Pindului. O parte dintre ei sînt citaţi încă din antichitate:
Polivius îi menţionează sub numele de dassaretes — învinşi de
către Filip al Macedoniei — în locul unde astăzi se găsesc
ruinele faimosului oraş Moscopole, incendiat, jefuit şi distrus de
către hoardele lui Ali Paşa în 1788. Oraşul Pleasa, situat la
sud de Moscopole şi cunoscut în antichitate sub numele de Pileo, a intrat
în istorie după ce a fost asediat şi învins în timpul luptelor între
Alexandru cel Mare şi regele ilir Kliton, în ciuda ajutorului primit de
către acesta din urmă din partea ilirilor talantes. De-altfel din
acel loc a pornit Alexandru pentru a înăbuşi revolta tebanilor,
după un marş teribil de-a lungul întregului lanţ al
Munţilor Pindului şi a Cîmpiei Tesaliene.
O mare parte a
acestei populaţii ilire a fost latinizată după cucerirea
romană. Tradiţia mai spune că acestei populaţii latinizate
i s-a alăturat un număr important de coloni romani, o mare parte a
populaţiei autohtone epirote fiind deportată în Italia după
distrugerea statului macedonian.
Limba fărşeroţilor este un dialect proto-român născut
din latina vulgară după asimilarea autohtonilor. Prin dezvoltarea sa
foarte lentă, limba fărşeroţilor rămîne cel mai arhaic
dintre idiomurile neolatine, cel care, de-a lungul secolelor, a suferit cele
mai puţine influenţe. Viaţa retrasă, izolată a
fărşeroţilor le-a a ferit limba de influenţele exercitate firesc de limbile altor popoare
balcanice, cu o reciprocitate naturală de-atfel — în raport cu alte ramuri
ale dialectului aromân, fărşeroţii au suferit aşadar cea
mai mică influenţă. Cea mai mare parte a cuvintelor străine
provin din limba albaneză, adică din vechea iliră, existînd
astăzi în aceste teritorii fondul autohton comun celor două ramuri.
Cuvinte de origine turcă sînt intrate în aromână după cucerirea
Balcanilor de către otomani. Aceste cuvinte se găsesc mai ales în
domeniul administrativ, militar, organizatoric, etc.
Căti steale sănt pi
ţer
Căti steali sănt pi
ţer
Luna, moi luna, luna mea!
Noaptea ard ma dzua cher
Luna, moi luna, luna mea!
Dzua cher ma noaptea ard
Luna, moi luna, luna mea!
Nă mutresc dolli la gard
Luna, moi luna, luna mea!
Oclli-a tăi ca dauă
steale
Luna, moi luna, luna mea!
Sănt mirăchi,
mirăchile-a meale
Luna, moi luna, luna mea!
Dzua tută
scăntileadză
Luna, moi luna, luna mea!
Noaptea dorm pi-a tauă
faţă
Luna, moi luna, luna mea!
|
Puţine sînt cuvintele de origine greacă: contactul cu populaţiile
care vorbeau această limbă a fost într-adevăr relativ întîrziat,
în orice caz posterior formării definitive a limbii cotidiene. Trăind
în interiorul teritoriilor, cu o economie în mare parte autarhică,
fărşeroţii au avut cu grecii mai mult raporturi de ordin economic şi comercial. De altfel, aceste raporturi
nu puteau fi facilitate, prin însuşi faptul că grecii trăiau în
principal fie pe malul mării, fie în colonii sau în sedii comerciale cu
caracter tranzitoriu. După arheologul Moses Finley, vechii greci nu intrau
niciodată în interiorul teritoriilor, mulţumindu-se cu o zonă de
activităţi comerciale sau schimburi nu mai departe de 30 sau 40 de
kilometri de la mare. Marea majoritate a cuvintelor de origine greacă au
intrat în aromână odată cu şcoala şi cu influenţa
crescîndă a preoţilor, după abandonul limbii latine de
către succesorii lui Iustinian. Aceasta explică faptul că, în
vocabularul religios, cuvintele împrumutate din greacă privesc doar
ritualul liturgic, cuvintele care exprimă credinţa sînt toate latine,
adoptate de către creştinism înaintea ritualizării de origine
elenă. Celelalte cuvinte de origine greacă sînt cuvinte cu caracter
„modern”, de ordin ştiinţific sau tehnic. O bună parte a acestor
cuvinte sînt de-altfel slave în ţinuturile predominant slave, române în
nordul Dunării, acolo unde fărşeroţii au emigrat după
primul război mondial. Cuvîntul „gară” este un exemplu semnificativ:
el va deveni „stathmos” pentru cei care locuiesc în Grecia, „staniţa”
pentru cei din Iugoslavia, „stashone” pentru aromânii din Albania din cauza
influenţei italiene... şi „gară” pentru cei din România!!!
Că
Albania este originea fărşeroţilor, se confirmă
şi prin numele care le este dat de
către greci: arvanito-vlahoi (vlahi de Albania), adică aromâni de
Albania, pentru a-i diferenţia de aromânii care trăiau şi mai
trăiesc în interiorul frontierelor Greciei şi care sînt pentru
greci... hellino-vlahoi latinofoni!!!
De unde vine
numele de fărşeroţi? Două versiuni încearcă să-i
explice originea. Una susţine că vine de la un oraş numit
Frasari sau Fraseri, situat în Cîmpia Albaneză de la Mizukie, aproape de
oraşul Colonia. Cealaltă consideră că vine de la
oraşul Farsala, din Thessalia — Grecia, acolo unde Cezar l-a învins pe
Pompei. După bătălie, supravieţuitorii s-au refugiat în munţi şi au trecut în Albania
unde s-au amestecat cu locuitorii deja colonizaţi şi latinizaţi.
Ei au luat numele de „farsaliotes” în amintirea luptei lor. De fapt, nu
există pentru moment date istorice sigure, documente care să ateste
una sau cealaltă dintre versiuni. Noi înclinăm mai mult către
ipoteza conform căreia numele lor provine de la oraşul Frasari.
O bună
parte a acestor populaţii neo-latine şi-au pierdut şi limba
şi credinţa după intrarea turcilor în Balcani, şi în special
în Albania. Fapt aproape unic, exceptînd Bosnia, o mare parte a albanezilor au
fost constrînşi să treacă la islamism, deşi prin natura lor
turcii erau destul de toleranţi. Aceleaşi presiuni au fost exercitate
asupra populaţiilor aromâne creştine. După mitropolitul Ioachim
Martinianu, în monografia sa consacrată oraşului-martir Moscopole,
convertirile forţate încep în timpul lui Kara-Halil Cenderlî, originar din
oraşul Tsenter. El este cel care creează primele unităţi de
ieniceri, înrolînd cu forţa tineri credincioşi smulşi din
familiile lor. De bună voie sau siliţi, o parte a credincioşilor
şi-au renegat credinţa şi, cu timpul, limba. S-a înregistrat un
număr foarte mic de reîntoarceri la creştinism cînd s-a ivit
posibilitatea, adică atunci cînd au încetat răpirile copiilor. Astfel
o mare parte a fărşeroţilor, mai ales cei care trăiau în
regiunile de colină sau cîmpie, au fost asimilaţi de majoritatea
albaneză.
Dintotdeauna
aromânii au avut ca principală ocupaţie creşterea oilor şi
a cailor. Ei nu au ignorat nici meseriile artizanale şi nici
comerţul. Pe vremea cînd Balcanii nu erau divizaţi de frontiere
artificiale, pe vremea ocupaţie turce, în mod paradoxal, turmele lor
străbăteau toată Peninsula. Vara în munţi, iarna la cîmpie
sau la malul mării, puteau fi găsiţi de la Avlova pînă la
Adrianopol, de la Arta pînă la Bitolia, de la Niš pînă în Rhodope, de
la Berati pînă în Munţii Parnassului sau în Acarnanie
(menţionaţi de poetul Costa Kristali sub numele de caraguni — vezi
Apanda de K. Porfiri).
Stăpîni
peste „celnicati”-urile lor, războinici renumiţi şi temuţi,
ei erau invidiaţi de unii şi temuţi de alţii în întreaga
Peninsulă. Nu amintim aici decît faimoasele familii de sulioţi
Giavella, Zidru sau faimoşii „celnics” (şefi de clan) Giuvara sau
Pitulea, care, înaintea înfrîngerii turcilor au pregătit în felul lor,
între mulţi alţi aromâni, revoluţia care s-a soldat cu crearea
statului... grec, albanez, etc.!
În triburile
lor, fărşeroţii trăiau izolaţi de lumea care îi
înconjura. Nu se amestecau cu alte etnii, nu acceptau nici măcar
să-şi căsătorească copii cu copii altor triburi
aromâne. Li se părea atît de neconceput, deplasat şi degradant ca un
fărşerot să se căsătorească cu o străină,
încît atunci cînd unul dintre ei a luat de soţie o grecoaică, Armiro
i-au cîntat nefericitului: „Lai Nisas’tiancllidă dera, Va-ţ
grească hilli patera!!!” („Lai Nisa, blestemată fie soarta ta,
fiii tăi să te numească Patera”, „patera” fiind cuvîntul grec
pentru tată).
Astfel,
graţie acestor comportamente, este uşor de înţeles cum au putut
supravieţui limba, obiceiurile şi cîntecele lor, cărora nu li se
aseamănă nimic (cu excepţia unei părti a albanezilor care
cîntă precum fărşeroţii, ceea ce probabil dovedeşte rădăcini
comune foarte vechi ).
Dacă
astăzi cineva ar dori să găsească într-o cartă
fărşeroţii sau ceilalţi aromâni, nu ar reuşi. Ca
şi alte minorităţi, ei au cunoscut acelaşi destin impus de
către cei „mari” fără să li se ceară părerea. Din
ziua în care, după Războiul Balcanic, Balcanii au fost divizaţi
în patru state, viaţa fărşeroţilor a fost bulversată.
Obişnuiţi să călătorească cu trupele lor
fără stăpîni, liberi de orice constrîngere, ei s-au trezit
dintr-o dată îngrădiţi, încarceraţi în limite absolut
arbitrare. De-atunci înainte, părinţi şi prieteni nu se puteau
întîlni decît dacă dispuneau de un paşaport!!! Frontierele
teritoriale au fost dublate de frontierele şovine, statele
moştenitoare ale resturilor turceşti detestîndu-se încă şi
mai mult ca înainte.
Fără
limbă scrisă nu se poate face istorie. Ne dăm seama mai bine
astăzi, în plin curent unificator european, de dificultatea de a se afirma
altfel decît ca cetăţean al unui stat recunoscut diplomatic. Astfel,
nu există aromâni în Grecia. Doar greci... latinofoni bilingvi!!!
Fără
istorie scrisă, într-un secol în care scrisul a înlocuit orice formă
de memorizare, vorbitorii minoritari sînt sortiţi dispariţiei. În
timp ce reprezintă aproape
două milenii de limbă
latină, poate cea mai veche din Europa, fiind un tezaur de cuvinte foarte
vechi, graiul fărşerot este pe cale de dispariţie. Şi nu
civilizaţia tehnocratică este cea care îl va salva.
O dată
păşunile pierdute, pămîntul a intrat în proprietatea diferitelor
state. Turmele au fost vîndute, păstorii şi-au aruncat şubele,
toiegele şi fluierele şi au luat drumul
străinătăţii, departe de Mizuchie, Bitolia şi de
Farsala, plecînd să caute, sub alte constelaţii — în România,
Australia, dincolo de mări, în îndepărtata Americă — şansa
unei vieţi distruse pentru totdeauna aici. Dar acolo...
Llia
pădurea frăndza s’da / Cucu nu s’avdi iuva.
Pădurea
se înfrunzeşte şi totuşi / Niciodată nu se aude cîntecul
cucului.
Şi se
pierd tradiţiile şi limba. Şi încetul cu încetul dispar
cîntecele. Împrăştiaţi în lume, fără şcoli,
obligaţi să înveţe limbile ţărilor unde trăiesc,
fărşeroţii, ca şi alţi aromâni, se sting văzînd
cu ochii. Şi cei „mari” se fac că nu văd.
Cîntecele
fărşeroţilor sînt, în felul lor, un fel de „cîntec de
lebădă”, un strigăt de alarmă pentru o comoară
ameninţată cu dispariţia, pentru o moştenire fără
moştenitori, o tradiţie milenară care se află pe marginea
prăpastiei. Într-o zi, poate, cei care şi-au uitat originile şi
limba, vor dori să ştie unde le sînt rădăcinile, să
înţeleagă cine erau acei misterioşi „valahi”. Vor regăsi în
culegerile de cîntece vocea unui străbun, a unei străbunici sau a
unui tată, de mult timp stinşi.
Pentru
cercetători, aceste cîntece reprezintă o comoară
inestimabilă, deoarece ele amintesc o mare parte a limbii latine vulgare,
adusă din acea parte a Adriaticii de către coloni sau legionari
şi transmisă iliro-tracilor. În acest dialect există încă
cuvinte care nu mai circulă în nici o altă limbă neo-latină
contemporană.
Cîntecul
fărşerot nu seamănă cu nici un alt cîntec. Nici o
influenţă străină nu i-a alterat forma arhaică,
aşa cum era ea probabil cîntată cu secole înainte. Ceea ce pare
curios, cînd analizăm aceste cîntece, este caracterul lor neterminat, în
pofida rădăcinilor foarte vechi. Ceva pare să le lipsească.
Neavînd o limbă scrisă proprie, fărşerotul „făcea un
cîntec” de fiecare dată cînd o ocazie îl cerea. Pentru ca să
rămînă în memoria colectivă, pentru ca generaţiile viitoare
să aibă cunoştinţă de ceea ce s-a petrecut şi nu
trebuie să fie uitat. Dar nu totul era spus pe faţă, ceva
parcă rămînea întotdeauna ascuns, ceva ce nu putea fi descifrat decît
de către cineva care cunoştea obiceiul, care aparţinea neamului.
Nu se cunoaşte „creatorul”, „poetul”, cel care „a făcut cîntecul”. Nu
se ştie care a fost versiunea originală, nici modificările
survenite de-a lungul timpului. Cîntecul fărşeroţilor
rămîne „deschis”. Oricine poate, fără nici o problemă,
să adauge un cuvînt, să modifice un vers sau chiar să schimbe
rima unei întregi strofe dacă aşa crede de cuviinţă.
Într-un alt sat acelaşi cîntec se poate referi la un fapt similar avînd
personaje diferite. Structura cîntecului va rămîne aceeaşi, cîteva
detalii vor fi modificate: aici va fi cîntecul de la Nissa, altundeva, cel de
la Cola... şi evenimentul va intra anonim în memoria colectivă, ca
patrimoniu comun.
Cereri,
rugăminţi, informaţii, dureri sau bucurii, amintiri sau
plîngeri, toate vor fi spuse în puţine cuvinte, lăsîndu-i celui care
ascultă grija de a descifra mai mult decît spune cîntecul. Un fel de cod,
de carte de vizită ce pare ascunsă, aşteptînd să fie citită,
decodată. Din această cauză, în comparaţie cu alte grupuri
aromâne cîntecul fărşerot este mai mult „spus”, decît cîntat.
Cîntecul este „spus”, cum erau spuse epopeele aezilor din antichitate, cum erau
spuse saga-urile nordice şi mitologiile indiene înainte ca omul să
descopere semnele, grafica şi, în cele din urmă, alfabetul, scrisul.
Istoria „obiectivă” putea fi scrisă. Fărşeroţii nu
aveau limbă scrisă. Ei s-au mulţumit cu cîntecul spus. Ei dispreţuiau istoria, au „sabotat-o”,
cum a spus un filosof român.
Cîntecul
fărşerot este polifonic, dar nu în sensul polifoniei unei opere.
Rolul principal este susţinut de către un „solist”, unul dintre cei
care au vocea cea mai frumoasă. Funcţia sa este de a începe cîntecul.
După cîteva măsuri intervine un solist secundar pentru a „întrerupe
cîntecul” şi a-l duce mai departe. Primul poate să-l acompanieze sau
să se retragă, tăcînd. Odată ce solistul secundar a cîntat
cîteva măsuri, intră în cîntec restul grupului. Dar fără
cuvinte. Ei se mulţumesc să „ţină vocea”. Toţi
vocalizează pe o singură voce, un E-E-E la unison, pînă cînd
solistul secundar îşi termină strofa. După aceea primul solist
începe o nouă strofă, dacă nu intervine o a doua echipă
între timp. Cîteodată grupul este cel care începe vocalizarea unui E,
pregătind într-un fel terenul pentru primul solist. Grupurile sînt
masculine sau feminine, foarte rar mixte. La prima vedere, cîntecul dă
impresia de monotonie. Dar armonizarea polifonică este atît de
frumoasă încît auditoriul se lasă purtat de ritm şi de sensul
ascuns al melodiei şi rămîne fermecat. Secolele scurse au
menţinut cele mai frumoase cîntece, cele în care estetica şi pudoarea
amoroasă au cizelat o lirică pastorală admirabilă, de o
mare valoare, şi au făcut din toate aceste tradiţii o autentică
moştenire iliro-tracă şi romană.
Nu avem
intenţia să facem aici o analiză critică a cîntecului
fărşeroţilor. Nu este nici scopul şi nici competenţa
noastră. Alţii, muzicologi sau filosofi, au sarcina de a se apropia
de aceste comori cu competenţa necesară, de a le aduna pe cît posibil
şi de a le studia corespunzător. Astfel, cei care vor veni după
noi, în absenţa limbii vorbite, vor avea cel puţin acces la
moştenirea strămoşilor lor, vărsată în patrimoniul
comun al culturii europene. Noi ne mulţumim să spunem că dincolo
de cîntec, în cuvintele sale se ascund poeme foarte frumoase, cu ritm şi
rimă specifice. Prin obiceiul lor de a exprima totul prin această
formă lirică, fărşeroţii au cîştigat
reputaţia de a fi veseli şi fără griji, cum spune cîntecul
lor: „Fărşerotul fără griji, cîntă noapte, cîntă
zi”.
Puţine
cîntece au fost publicate. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, filosoful
Gustave Weigand, în studiul „Die Aroumunen”, în special în al doilea volum,
publică o serie de cîntece din regiunea Moscopole şi din sudul
Albaniei. Take Papahagi va publica şi el cîteva în antologia sa. În ambele
cazuri, ortografia rămîne aproximativă. În 1937, muzicologul Ioan
Caranica publica 130 de cîntece aromâne între care o duzină de cîntece
fărşerote al căror text este însoţit de transcrierea sa
muzicală. După această dată, nu se cunosc alte tentative
şi, mai ales, alte cercetări etnologice şi lingvistice care
să folosească metode moderne de investigare.
Paradoxal,
cîntecul folcloric tinde să dispară din cauza civilizaţiei
moderne contemporane, a dispersiei fărşeroţilor în
comunităţi care au alte tradiţii şi redutabile mijloace de
asimilare. Şi în acelaşi timp, în diferite ţări,
intelectuali fărşeroţi încep să scrie o poezie
dialectală de o valoare indiscutabilă.
Iniţiatorul
acestei mişcări a fost Constantin Belimace, fărşerot din
Bitolia, al cărui poem „Părintească Dimăndari” a devenit
aproape imediat imnul aromânilor. Era prin 1880. Între cele două
războaie, printre alţii, erau menţionaţi poeţii Vasile
Musi, Nicolae Babu şi L. Boga. Astăzi o întreagă pleiadă de
poeţi scriu în aromâna fărşerotă. Ei sînt
împrăştiaţi în diferite ţări, acolo unde i-a aruncat
destinul, acolo unde au găsit o posibilitate de supravieţuire, de
integrare neforţată. Cei mai mulţi dintre ei trăiesc în
România, alţii în Statele Unite, Franţa, Grecia şi Iugoslavia.
Am putea cita, în ordine alfabetică: D. Bacu, Cola Caratana, Hristu
Candruveanu, Constantin Colimitra, Atanase Nasta, D. Pariza, Ahilea Tasse,
Vasili Todi, etc. Am omis intenţionat numele celor care, integraţi şi
asimilaţi în diferite culturi, scriu astăzi doar în alte limbi decît
dialectul fărşerot.
Din
păcate, date fiind toate aceste condiţii nefavorabile, ei sînt
privaţi de un centru cultural catalizator. Le lipseşte posibilitatea
unei expresii comune, a unei reviste sau a unui periodic unde ar putea
să-şi facă cunoscute creaţiile, dînd tinerilor intelectuali
de origine fărşerotă mai multă speranţă, pentru
ca ei să se angajeze pe calea salvării limbii lor într-un moment cînd
Europa descoperă inestimabila valoare a tuturor comorilor culturale
ascunse în idioamele sau în limbile puţin cunoscute.
În ciuda a
tot, se confirmă încă o dată un vechi dicton fărşerot:
Nu
chiari una pădure / Fidănilii cănd acresc.
adică
Pădurea
nu piere / Cînd vlăstarele apar.
Traducere de
Mihaela Ignat
*
Gogu PADIOTI, folclorist aromân, ale
cărui cercetări constituie un efort de recuperare şi conservare
a culturii aromâne, în proporţie covîrşitoare orală. Amintim
dintre contribuţiile sale volumul „Căntiţi
Fărşeroteşti” (1991).
Textul este traducerea
prefeţei franceze a autorului la antologia „Căntiţi
Fărşeroteşti” (Atena, 1991).