Problema
transilvană
Gusztáv Molnár
În memoria lui
Gelu Păteanu
Motto:
„Beati possidentes...sînt
foarte departe de recunoaşterea faptului că au întins prea tare
coarda în clipa victoriei şi că au abuzat de clipa prielnică în
detrimentul intereselor vitale îndreptăţite ale altor popoare. Dar
există oare în viaţa naţiunilor vreun alt moment în care ele
să recunoască în fundul sufletului lor acest lucru, decît clipa în
care e deja prea tîrziu?”
(Din discursul rostit de Bethlen István la Londra, la 30 noiembrie 1933)
Dacă am fi
ştiut noi preţui situaţiunea şi timpul într-un an... ne-am
fi văzut înarmaţi cu legi fundamentale de prima ordine..., care nici
în caz de a cădea monarhia în dualism precum a căzut, nu ni se putea
smulge din mînă.
(George Bariţiu despre Dieta transilvană din 1863-64)
1.
Înainte de
turul al doilea al alegerilor din noiembrie 1996 din România, staff-ul
electoral al lui Iliescu, în încercarea disperată de a evita înfrîngerea
suferită de PDSR în primul tur de scrutin, a publicat două hărţi
demne de atenţie.1 Prima era preluată din celebra carte a
lui Samuel P. Huntington, The Clash of Civilisations (Ciocnirea
civilizaţiilor) şi înfăţişa graniţele de est
(est-europene) ale civilizaţiei occidentale (fig.1), iar a doua prezenta
rezultatele primului tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale din
România, ce urmau cu precizie linia de demarcaţie a lui Huntington pe
teritoriul românesc. În Transilvania, pe care Huntington o include în
civilizaţia occidentală, în primul tur de scrutin, după cum se
ştie, au ieşit victorioşi peste tot candidaţii
opoziţiei — cu excepţia judeţelor Hunedoara şi
Maramureş —, în timp ce în Regat, inclus de el în Europa de Est
ortodoxă, aproape pretutindeni a triumfat Iliescu.
Conform
apelului electoral, se urmărea evident smulgerea Transilvaniei „din trupul
ţării”, iar unealta acestei crime ce se vroia realizată prin
autonomizarea Ardealului şi federalizarea ţării nu era nimeni
altcineva decît Emil Constantinescu însuşi, candidatul la
preşedinţie al opoziţiei.
Iosif Boda, pe
atunci şeful de campanie electorală a lui Iliescu, a declarat de
curînd că el fusese de la început împotriva „folosirii acelor
hărţi, pentru că nu au o bază ştiinţifică”2.
Dacă se referă la textul apelului electoral, are întru totul
dreptate, însă respectivele hărţi oglindeau cum nu se poate mai
fidel realitatea. Rezultatele celui de-al doilea tur de scrutin au arătat
că deşi în vechiul Regat (8,5 milioane de voturi valabile) Iliescu a
obţinut majoritatea (52,4%), Transilvania, cu un potenţial electoral
mult mai scăzut (4,5 milioane de voturi valabile), a votat într-o asemenea
proporţie pentru candidatul Convenţiei Democrate, încît acest plus a
reuşit să contrabalanseze înfrîngerea lui Constantinescu în Regat
(fig.2).
Să vedem
însă ce spune omul de ştiinţă american, supranumit de
singaporezul Wang Gungwu un Machiavelli al vremurilor noastre 3, în
cartea sa atît de des pomenită, dar atît de puţin citită:
„În
timpul acestuia [Războiului Rece, n.red.], — îşi
începe expunerea Huntington — Europa, ca întreg, nici nu exista.
Totuşi, odată cu colapsul comunismului a devenit necesară
confruntarea cu o întrebare la care se cere un răspuns: ce este Europa?
Frontierele
Europei la nord, vest şi sud sînt delimitate de întinse porţiuni de
apă care la sud coincid cu diferenţe de cultură clare. Unde este
însă frontiera estică a Europei? Cine ar trebui să fie inclus în
categoria de «ţară europeană» şi apoi să devină
un potenţial membru al Uniunii Europene, NATO şi al altor
organizaţii comparabile?
Graniţa Est-Europeană a civilizaţiei occidentale
Huntington, 1993; 1996
Cel
mai evident şi pătrunzător răspuns la aceste întrebări
este dat de marea linie istorică ce a existat timp de secole şi care
separă popoarele occidentale de cele musulmane şi ortodoxe.
Această linie datează de la divizarea Imperiului Roman în secolul al
IV-lea şi de la crearea Sfîntului Imperiu Romano-German în secolul al
X-lea. A fost aproape neschimbată de cel puţin cinci sute de ani.
Începînd din nord, linia se întinde de-a lungul a ceea ce sînt acum frontierele
Finlandei, Rusiei şi ale statelor baltice (Estonia, Letonia şi
Lituania), prin vastul Belarus, prin Ucraina, separînd greco-catolicii de
ortodocşi prin România, separînd Transilvania, cu populaţia ei
maghiară catolică, [Huntington foloseşte termenul
«catolic», în mod evident, de dragul simplificării. M. G.] de restul
ţării şi prin fosta Iugoslavie, de-a lungul frontierei ce
separă Croaţia şi Slovenia de celelalte republici.4 Desigur, în Balcani, această linie coincide cu divizarea istorică
între imperiile austro-ungar şi otoman. Aceasta este frontiera
culturală a Europei şi în lumea posterioară Războiului
Rece; ea este, de asemenea, frontiera politică şi economică a
Europei şi a Occidentului.
Paradigma
civilizaţională produce astfel un răspuns bine conturat şi
evident la întrebarea cu care se confruntă vest-europenii: unde se
termină Europa? Europa se termină acolo unde creştinătatea
occidentală se termină şi încep Islamul şi ortodoxia.
Acesta este răspunsul pe care vest-europenii doresc să-l audă,
pe care îl sprijină, majoritatea dintre ei sotto voce şi pe care numeroşi lideri intelectuali şi politici l-au aprobat
explicit. Aşa cum argumentează Michael Howard, este necesar a
recunoaşte distincţia, estompată în timpul anilor de
ocupaţie sovietică, între Europa Centrală sau Mitteleuropa
şi Europa de Est propriu-zisă. Europa Centrală include «acele
teritorii care formau odinioară parte a creştinătăţii
occidentale; vechile teritorii ale Imperiului Habsburgic, Austria, Ungaria
şi Cehoslovacia, împreună cu Polonia şi graniţele estice
ale Germaniei. Termenul de Europa de Est ar trebui să fie rezervat
regiunilor care s-au dezvoltat sub egida Bisericii Ortodoxe:
comunităţile de la Marea Neagră ale Bulgariei şi României care
s-au desprins de dominaţia otomană de-abia în secolul XIX şi
părţile europene ale Uniunii Sovietice». Autorul argumenta faptul
că cea dintîi sarcină a Europei Occidentale trebuie «să fie
reabsorbţia popoarelor Europei Centrale în comunitatea culturală de
care, în mod just, aparţin: a reface legăturile între Londra, Paris,
Roma, München, Leipzig, Varşovia, Praga şi Budapesta». Pierre Behar
comenta doi ani mai tîrziu că o «nouă linie de falie» este pe cale de
a se naşte, «o diviziune în general culturală între Europa,
marcată de creştinismul occidental (romano-catolic sau protestant),
pe de o parte, şi o Europă marcată de creştinismul estic
şi tradiţiile islamice, pe de altă parte.» Un finlandez de
marcă vedea în mod similar diviziunea crucială în Europa ce
înlocuieşte Cortina de Fier, «vechea linie de falie culturală între
Est şi Vest», care plasează «teritoriile fostului Imperiu
austro-ungar şi deopotrivă Polonia şi statele baltice» în
interiorul Europei de Vest şi exclude Europa de Est şi ţările
balcanice. Un proeminent englez era de acord, afirmînd că aceasta a fost
«marea diviziune religioasă dintre bisericile estice şi vestice:
vorbind mai pe larg, între acele popoare care au receptat creştinismul
direct din partea Romei ori prin intermediari celtici şi germani şi
cele din est sau sud-est, la care creştinismul a fost receptat prin
intermediul Constantinopolului (Bizanţului)»”
Popoarele
din Europa Centrală au subliniat de asemenea semnificaţia acestei
linii de divizare. Ţările care au făcut progrese semnificative
în a se dezbăra de moştenirea comunistă şi s-au mişcat
în direcţia politicii democratice şi a economiei de piaţă
sînt separate faţă de cele care nu au acţionat astfel printr-o
«linie ce divide catolicismul şi protestantismul, pe de o parte, de
ortodoxie, pe de altă parte». Preşedintele Lituaniei argumenta faptul
că lituanienii, cu secole în urmă, au trebuit să aleagă
între două civilizaţii şi «au optat pentru lumea latină,
convertită la romano-catolicism şi au ales o formă de organizare
statală bazată pe drept.» În termeni similari, polonezii afirmă
că ei au fost parte a Occidentului începînd cu alegerea lor, din secolul
X, a creştinătăţii latine, nu a Bizanţului.
Dimpotrivă,
popoarele ţărilor ortodoxe est-europene văd cu oarecare
ambivalenţă noul accent pus pe această linie de falie culturală.
Bulgarii şi românii văd mari avantaje în a fi parte a Occidentului
şi l-au asimilat în instituţiile lor, însă ei se
identifică, de asemenea, cu propria lor tradiţie ortodoxă
şi, în cazul bulgarilor, cu asocierea lor istorică strînsă cu
Rusia şi Bizanţul.
Europa în 2010.
Identificarea
Europei cu creştinătatea conferă un criteriu clar pentru
admiterea de noi membri în organizaţiile occidentale. Uniunea
Europeană este entitatea principală a Occidentului în Europa şi
extinderea sa a fost reluată în 1994 cu admiterea Austriei, Finlandei
şi Suediei, occidentale din punct de vedere cultural. În primăvara
anului 1994, Uniunea a decis provizoriu să excludă toate fostele
republici sovietice, cu excepţia statelor baltice. Ea a semnat, de
asemenea, «acorduri de asociere» cu patru state central-europene (Polonia,
Ungaria, Republica Cehă şi Slovacia) şi cu două state
est-europene (România, Bulgaria). Totuşi, nu este posibil ca vreunul din
aceste state să devină membru cu drepturi depline al UE pînă în
secolul XXI, iar statele central-europene vor dobîndi acest statut înaintea
României şi Bulgariei, în cazul în care acestea din urmă îl vor
dobîndi vreodată. În acelaşi timp, eventuala calitate de membru a
statelor baltice şi a Sloveniei se află în stadiul de promisiune, în
timp ce în cazul cererilor Turciei musulmane, al micii Malte şi al
Ciprului ortodox nu se luase vreo hotărîre în 1995. În procesul de
extindere a UE, se preferă în mod clar acele state care sînt dezvoltate
din punct de vedere cultural şi care tind, de asemenea, să fie mai
dezvoltate din punct de vedere economic. Dacă acest criteriu ar fi fost
aplicat, statele Grupului de la Vişegrad (Polonia, Republica Cehă,
Slovacia, Ungaria), republicile baltice, Slovenia, Croaţia şi Malta
ar fi devenit, eventual, membre ale UE şi Uniunea ar fi coincis cu
civilizaţia occidentală, aşa cum aceasta a existat din punct de
vedere istoric în Europa.
Logica
civilizaţiilor dictează un rezultat similar în ceea ce priveşte
extinderea NATO.”5
Ultima carte a
lui Huntington este considerată de mulţi „discutabilă din
punct de vedere moral şi periculoasă din punct de vedere politic”6.
Eseistul român de marcă, H.R. Patapievici, căruia „teza
principală a lui Huntington nu îi este simpatică” , merge pînă
într-acolo încît îl numeşte pe cercetătorul american apologetul
războaielor religioase care au drept scop nimicirea totală a
adversarului.7 Bineînţeles că nu este vorba de aşa
ceva, Huntington afirmă doar că diferenţele esenţiale
existente de mii de ani între civilizaţii pot duce la conflicte, iar în
unele cazuri chiar la război. Problema a devenit tocmai acum actuală
pentru că civilizaţia occidentală — în comparaţie cu alte
civilizaţii — a trecut deja de „era anarhiei şi a statelor care se
războiesc între ele... şi se îndreaptă către statul
universal”. Prin urmare, dacă Occidentul ar fi antrenat acum de-a
lungul graniţelor sale în conflicte armate, acest lucru şi-ar avea
originea, pe de o parte, într-o ameninţare „barbară”,
non-occidentală, iar, pe de altă parte, — oricît de neînsemnat ar fi
conflictul respectiv — el va atinge întregul stat-civilizaţie occidental,
care se autopercepe ca „un ansamblu de federaţii, confederaţii
şi structuri internaţionale”, ar atinge întregul noului „imperiu”
democratic, obligîndu-l la autoreflexie.8
Caracterul problematic al punctului de vedere
al lui Patapievici în legătură cu această chestiune este doar o
consecinţă a concepţiei sale specifice despre universalitate. „Capitalismul,
ca şi fizica, ca şi matematica, ca şi statul de drept —
scrie el — sînt structuri universale şi, ca structuri universale, pot
fi puse la treabă de oricine, indiferent că este catolic, ortodox,
hindus, şintoist, animist sau islamic”. Autorul român este
bineînţeles conştient de diferenţele existente între „civilizaţia
omului alb şi creştin” şi China „care îşi ucide
obiectorii de conştiinţă cu conştiinţa
împăcată”, dar probabil consideră că acceptarea unei
civilizaţii este doar o problemă de voinţă politică.9 E suficient să acţionezi cu claritate şi hotărîre şi
atunci nu vor mai fi probleme cu impunerea normelor civilizaţiei
occidentale. Acesta este un caz tipic de confundare a modernizării cu
occidentalizarea. Elita unei ţări hotărăşte că
vrea să se modernizeze şi rezultatele hotărîrii se vor şi
vedea la capătul cîtorva decenii, dar schimbarea tipului de
civilizaţie este posibilă doar în cazul menţinerii unei
legături organice continue, timp de mai multe secole, cu civilizaţia
integratoare şi nici atunci rezultatele nu sînt dinainte predictibile.
Falimentul
aspiraţiei de schimbare totală de civilizaţie este exemplificat
de Huntington cu cazurile Rusiei şi Turciei. Petru cel Mare şi Kemal
Atatürk „au creat ţări «schizoide», nesigure de identitatea lor
culturală”. Este mult mai frecvent — şi mai fericit — cazul în
care conducătorii unor societăţi non-occidentale tind spre
modernizare, refuzînd totodată occidentalizarea. „Obiectivul lor —
scrie Huntington — este rezumat prin expresiile Ti-Yong (chinezii
învaţă pentru principiile fundamentale, occidentalii pentru
întrebuinţarea practică) şi Wakon, Yosei (spiritualitate
japoneză, tehnologie occidentală)”. Cei din Arabia Saudită
vor şi ei să se modernizeze, dar deoarece consideră că „instituţiile
politice şi sociale insesizabile importate de aiurea pot fi fatale” pentru ei, nu doresc neapărat să se occidentalizeze.
Mentalitatea
occidentală, cultura politică şi juridică occidentală
nu — mai — pot fi însuşite în epoca modernizării mondiale
pentru că trăsăturile caracteristice ale civilizaţiei
occidentale s-au format toate în secolele ce au precedat modernizarea. Care
sînt aceste trăsături? Moştenirea clasică,
creştinismul occidental (întîi catolicismul, apoi protestantismul),
separarea puterii bisericeşti şi laice, domnia legii (statul de
drept), pluralismul societăţii şi societatea civilă,
tradiţia instituţiilor reprezentative şi nu în ultimul rînd
individualismul, devenit concepţie dominantă în secolul al XVll-lea.
Huntington nu doreşte să sugereze „că aceste
trăsături caracteristice ar fi fost întotdeauna şi peste tot
prezente în societatea occidentală”. Şi nici nu afirmă
că nici o astfel de trăsătură caracteristică nu ar fi
apărut şi în alte civilizaţii. „Examinînd unul cîte unul
aceşti factori, se poate spune că aproape nici unul nu
caracterizează în mod exclusiv Occidentul. Însă combinaţia
acestor factori este unică şi acest lucru constituie o
caracteristică distinctivă a Occidentului.”
La fel de
important, (dacă nu şi mai important), este factorul timp. „În
Occident — scrie Huntington — societatea civilă are o vechime de
peste o mie de ani şi acest lucru l-a deosebit de alte civilizaţii.
Pluralismul bazat pe asociere era completat de pluralismul claselor. [...] Puterea aristocraţiei feudale stătea tocmai în faptul că
împiedica absolutismul să prindă rădăcini în majoritatea
ţărilor europene. Acest pluralism european se deosebeşte clar de
precaritatea societăţii civile, de slăbiciunea
aristocraţiei şi de birocraţia centralizată care existau în
Rusia, China, ţările otomane şi în alte societăţi
non-occidentale.
Pe
urmele pluralismului social s-au format deja de demult stările,
parlamentele şi alte instituţii, care reprezentau interesele
aristocraţiei, clerului, negustorilor şi ale altor grupuri. Aceste
corpuri s-au preocupat de crearea unor forme ale reprezentării, care cu
timpul au devenit instituţiile democraţiei moderne.”10
2.
Huntington
cultivă ceea ce se poate numi grand geopolitics. Prin elaborarea
paradigmei civilizaţiilor şi negarea hotărîtă a iluziei
universalităţii Occidentului, poate că el a reuşit să
contureze cel mai precis liniile de forţă ale ordinii mondiale din
secolul următor. Nu prea se ocupă însă de detalii, de
nuanţele mai fine, de liniile de demarcaţie din interiorul unor
ţări sau chiar unităţi teritoriale şi administrative
mai mici, care fac obiectul aşa-numitei microgeopolitici — sau conform
şcolii geopolitice franceze11, care se ocupă prioritar de
aceste aspecte, géopolitique interne.
În studiul
nostru am dori să ne ocupăm tocmai de posibilele consecinţe ale
„măruntelor” discrepanţe dintre linia stabilită de Huntington ca
graniţă între civilizaţii şi graniţele ce tocmai se
conturează ale instituţiilor occidentale.
La întîlnirea
de vîrf de la Madrid a Alianţei Nord Atlantice şi la scurt timp
după aceea la sediul Comisiei Europene de la Bruxelles s-a hotărît
extinderea selectivă a organizaţiilor occidentale. Mulţi au fost
surprinşi de acest lucru, dar de fapt s-a întîmplat doar ceea ce
şi-au dorit încă de la început marile puteri occidentale — Statele
Unite, Germania şi Marea Britanie.12 Această extindere
selectivă a NATO se datorează în primul rînd faptului că
guvernarea Clinton — după paranteza neo-wilsoniană a extinderii
mondiale a „democraţiei de piaţă” — a revenit în 1995-1996, cel
puţin în ceea ce priveşte punctele esenţiale, la strategia
americană13 originară elaborată în 1989-1990 sub
semnul „realismului” geopolitic. În timp ce obligaţiile discursului
„politic corect” impun încă tăcerea în ceea ce priveşte noile
linii de demarcaţie, „care nu există”, în mai 1997 Madeleine Albright
a respins propunerea franceză de lărgire mai amplă ce punea în
pericol coerenţa internă a NATO cel puţin la fel de drastic ca
reprezentaţii guvernării Bush, cînd s-au opus propunerilor lui
Mitterrand privind planurile legate de o confederaţie europeană.
Ideea noii
instituţii pan-europene i-a fost sugerată lui Mitterrand de Jacques
Attali. Aceasta — după cum îşi aminteşte Attali — „s-ar fi
extins asupra tuturor ţărilor europene, chiar şi asupra acelora
care intenţionau să lase doar treptat în urma lor comunismul şi
dictatura. Asupra tuturor ţărilor, inclusiv Uniunea Sovietică”.
Este perioada în care Gorbaciov vorbeşte despre social-democraţie, „dar ar vrea să păstreze şi unitatea pactului de la
Varşovia”. Dat fiind că, din păcate, în Est totul s-a
întîmplat „mult mai repede” decît şi-o închipuiseră
„social-democraţii” de la Paris şi Moscova, strategii francezi au
trebuit să se mulţumească, în locul măreţului plan al
parteneriatului pan-european, cu o instituţie cu caracter doar economic,
dar care — potrivit concepţiilor lor — trebuia să aibă o
extindere la fel de mare: Banca Europeană de Reconstrucţie şi
Dezvoltare. Attali, primul preşedinte al băncii, constată cu
iritare că americanii nici nu au vrut să audă ca în afară
de Polonia şi Ungaria — sîntem în ianuarie 1990! — să acorde sprijin
şi altor ţări. „Despre România nu poate fi vorba, şi cu
atît mai puţin despre Uniunea Sovietică”.14
Astăzi se
poate spune deja că lansarea cooperării de la Vişegrad, ce avea
drept scop sprijinirea integrării occidentale a Ungariei, Poloniei şi
Cehoslovaciei, deşi a fost făcută la iniţiativa
primului-ministru al Ungariei, Antall József, nu a fost străină de
ţelurile strategice ale politicii externe americane de după
războiul rece. La prima consfătuire a acestui organism ce a avut loc
în Ungaria, reprezentantul gazdelor a făcut cunoscută celorlalţi
parteneri intenţia de aderare a primului-ministru român de atunci (Petre
Roman), dar preşedintele Havel a respins cererea românească. Cînd cei
trei conducători ai ţărilor de la Vişegrad au căzut de
acord asupra acestui lucru, în fond n-au făcut altceva decît să
admită — nu fără o inevitabilă strîngere de inimă, din
motive istorice, în ceea ce-i privea pe polonezi şi unguri — noile
graniţe ale Occidentului.
Faptul că
Uniunea Europeană se poate extinde ceva mai departe decît NATO a fost de
asemenea evident încă de la început. Planul de lucru, Agenda 2000,
acceptat de Comisia Europeană de la Bruxelles, prevede definitiv începerea
tratativelor de aderare — în 1998 — nu numai cu cele trei ţări de la
Vişegrad, propuse încă de la început, ci şi cu Estonia şi
Slovenia. Acest lucru ne poate face să sperăm că în primul
deceniu al secolului XXI Uniunea Europeană va putea primi în rîndurile ei
toate ţările europene legate prin cultură de Occident şi
aparţinînd istoriceşte de Europa Centrală.
Integrarea
Europei Centrale este uşurată în mare măsură de faptul
că Germania, ca stat-cheie central-european, a devenit după al doilea
război mondial parte integrată organic a Occidentului, atît din punct
de vedere economic, cît şi politic şi militar, iar apoi, în urma
prăbuşirii comunismului, nu fără oarecari eforturi, a
reuşit să integreze şi landurile est-germane, ce
alcătuiseră odinioară nucleul Prusiei. Europa Centrală n-a
putut deveni zonă geo-politică independentă, mai precis —
după cum a arătat Halford J. Mackinder, cel mai influent
geopolitician al secolului — ar fi putut deveni doar unindu-se cu Rusia care
stăpînea zona siberiană (Heartland). Această fuziune care
băga spaima în englezi şi francezi nu putea însă lua forma unei
cooperări realizate de bună voie, din cauza
incompatibilităţii dintre civilizaţia Europei Centrale şi a
celei Orientale, fiind de asemenea exclusă realizarea ei prin hegemonia
totală a uneia dintre părţi (încercată întîi de Germania
lui Wilhelm şi a lui Hitler, iar apoi de Rusia lui Stalin).15
„Dacă
renaşte Europa Centrală — a spus la dezbaterea din
1987 asupra Europei Centrale a Institutului de Istorie Contemporană de la
Paris (Institut d’histoire du temps présent) geograful francez Violette Rey —, acest
lucru poate fi făcut doar sub semnul centralităţii, şi nu
doar din cauză că se află «tocmai la mijloc». Iar centralitatea
presupune multiple procese de acumulare (în material uman, în capital, în
dotări), cu capacităţi de extindere şi iradiere
corespunzătoare. Europa Centrală a îndeplinit deja de mai multe ori
un asemenea rol (să ne gîndim la Boemia, la regatul polono-lituanian, la
Imperiul Austro-Ungar), demonstrînd mai degrabă caracteristici politice,
culturale şi ideologice, decît economice.(Acest lucru bineînţeles nu
exclude existenţa unui anumit nivel economic. Dacă examinăm
harta considerată clasică a reţelei europene de căi ferate
din 1914, putem constata că aceasta în est urmează fidel
graniţele Monarhiei, în timp ce calea ferată austro-ungară
însăşi nu este altceva, decît reţeaua periferica a sistemului
occidental.) Proiectarea pe hartă a inovaţiilor tehnice — privilegiu
al centralităţii şi indiciu clar al Europei occidentale şi
germanice — ar sublinia o anumită slăbiciune a teritoriului aflat la
est de linia Triest - vărsarea Elbei.”16
Astăzi,
după zece ani, cred că putem spune pe faţă că Europa
Centrală este pe cale să-şi piardă caracteristicile
politice, culturale şi ideologice reliefate de autorul francez,
fără să fi înaintat nici măcar un pas spre centralitatea sa
„proprie” în sens economic. (Doar 8% din comerţul exterior al Ungariei
este îndreptat spre ţările CEFTA.) Aceasta constituie cauza
principală pentru care, în opoziţie cu teza geopoliticianului francez
Pierre Béhar, Austro-Ungaria nu mai poate fi considerată „o idee pentru
viitor”. Béhar susţine că, în locul unei Europe integrate, cu un
singur centru, trebuie făurită o Europă confederativă, care
bineînţeles poate însemna şi confederaţia unor federaţii
regionale.17 Francezilor care caută să contrabalanseze
presupusa hegemonie germană prin forţarea unor federaţii cînd
pan-europene, cînd regionale, le dă un răspuns pe măsură
Otto von Habsburg, în articolul său citat în nota nr. 4: „Singurul
lucru salutar îl constituie admiterea individuală a acestor state în
Uniunea Europeană, în funcţie de nivelul lor de dezvoltare,
fără a le constrînge să stabilească vreun alt fel de
legături cu alte state. Europa reprezintă o legătură
suficientă, dar totodată îi permite fiecăruia să-şi
păstreze specificul.”
Acum
cîţiva ani se mai putea presupune că în cadrul Uniunii Europene va
avea cu adevărat vreun rost o cooperare a ţărilor de la
Vişegrad18, dar astăzi nici acest lucru nu prea mai este
verosimil. Statele aflate înaintea aderării, la fel ca şi membrii
actuali ai Uniunii Europene, se raportează în mod diferit, uneori chiar
diametral opus, la dilema federalism/stat naţional. Ungaria, împreună
cu Slovenia şi poate şi Croaţia de după Tudjman, se
leagă de nucleul federal german-austriac-nord italian-beneluxez, ca
periferie federală de sud-est, împreună cu periferiile federale de
vest (catalan-basc-irlandez-scoţian) şi de nord (finlandez-baltic),
în timp ce Cehia şi Polonia vor alcătui probabil periferia de est a
nucleului franco-englez al statului naţional în defensivă, împreună
cu periferia sud-italiană şi sud-spaniolă (fig.3).
Toate acestea
nu înseamnă însă că „Europa Centrală nu există”19.
Nu există şi nici nu poate exista ca entitate politică
independentă dotată cu centralitate proprie. „Apare” însă
imediat — ca „mit cultural” purtător al unui mesaj politic clar —, în
cazul în care apar fisuri în construcţia unui sistem politic naţional
sau internaţional care este perceput de elita intelectuală ca
incompatibil cu valorile sale de civilizaţie.19 Are dreptate
Sorin Antohi, cînd spune că formularea programului „Mitteleuropei spirituale”
în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia anilor 70-80 este de fapt „un remake istoriozofic al unei iluzii regionale” care evocă amintirea
exemplului „Kakaniei din ultimul ei ceas”, un model cultural „ceva cu
totul extraordinar” (Patapievici).20 Este însă
incontestabil că idealizarea a servit în fond şi unor ţeluri
geopolitice, chiar dacă nu celor dorite iniţial de cei ce au formulat
ideea Mitteleuropeană. Europa Centrală a lui Milan Kundera
este un fel de „Europă Occidentală răpită” („Occident
kidnappé”), ţinută într-un fel de cuşcă
ruso-germană. Iar György Konrád visa despre o asemenea Europă
Centrală de două sute de milioane de oameni, la care ar aparţine
în mod firesc şi Germania vindecată de nebunia puterii şi care,
dacă n-ar renunţa la suveranitatea pe care şi-a păstrat-o
timp de o mie de ani, mobilizîndu-şi valorile culturale şi sociale
specifice, poate fi capabilă „să se elibereze din ghearele
realităţii militare”21 ale unei Europe divizate. În loc
de aceasta, după cum se ştie, Mitteleuropa „renăscută” în timpul dictaturii comuniste central-europene ambigue
şi inconsecvente, renunţă astăzi fericită la
suveranitatea sa fără valoare, pentru a putea intra cît mai repede în
sistemul economic, politic şi militar al Occidentului care a
„înghiţit” deja mai devreme Germania.
Problema care
se pune acum este: ce se va întîmpla cu acele fragmente de Mitteleuropa care
renasc astăzi în condiţiile ambigue ale democraţiei est-europene
şi care rămîn în afara noilor graniţe orientale ale
Occidentului. Ce se întîmplă cu acele teritorii periferice care din punct
de vedere cultural aparţin Occidentului, iar istoric Europei Centrale,
şi care, după lungile decenii ale centralizării forţate
impuse de totalitarisme de dreapta şi de stînga, direct proporţional
cu afirmarea democraţiei, se distanţează din ce în ce mai
spectaculos de regiunile est-europene ale statelor cărora le aparţin?
3.
În cazul
Bielorusiei, problema pare a fi rezolvată de orientarea predominant
rusă şi de lipsa propriei conştiinţe naţionale. În
Ucraina pentru moment e linişte, întrucît conştiinţa
identităţii ce se întrupează în existenţa propriului stat
menţine un echilibru corespunzător între naţionalismul
tradiţional al teritoriilor occidentale, care consideră naţiunea
valoarea cea mai de preţ, şi etatismul teritoriilor centrale şi
de est. Ucraina se îndreaptă încet, dar sigur spre Occident, dar
fără să renunţe la relaţiile sale cu Rusia. Voivodina
e o regiune tipic central-europeană, dar ponderea ei istorică şi
demografică este din păcate prea mică în cadrul Serbiei, lucru
şi mai evident dacă luăm în considerare şi Muntenegru. În
timp ce în Iugoslavia din vremea lui Tito se formase o birocraţie locală
ce poseda un fel de conştiinţă regională, majoritatea
sîrbilor din Voivodina nu au o asemenea conştiinţă. Aici, spre
deosebire de Transilvania şi Banatul românesc, în privinţa
mentalităţii, a modelelor de comportare şi a culturii politice,
masele de sîrbi sosite în noi şi noi valuri i-au asimilat pe sîrbii
stabiliţi aici mai demult.
În
Transilvania s-a întîmplat tocmai invers. După ce şi
Bucureştiul, ca şi Budapesta, a considerat că Transilvania este
incapabilă să se administreze singură, provincia proaspăt
obţinută a fost năpădită de „funcţionari şi
apostoli” din Regat. Această tradiţie glorioasă au continuat-o
în vremurile comuniste „comisarii balcanizării”, ca să folosim
expresia prozatorului român din Ardeal, Alexandru Vlad. Noii campioni ai
ardelenismului agresiv pe care scriitorul din Tîrgu Mureş, Al. Cistelecan,
poate exagerat de pesimist în ceea ce priveşte rolul din trecut al
Ardealului şi şansele sale viitoare, îi numeşte „ardeleni de
prima generaţie”, în eseul său rămas din păcate
fără ecou şi fără continuare22, nu îi
reprezintă pe românii din Ardeal, ci spiritualitatea anacronică a
instituţiilor ce simbolizează puterea exclusivă a statului
centralizator (şi în primul rînd a organelor de represiune). Acest lucru
nu i-a afectat însă sau i-a afectat prea puţin pe acei români
regăţeni care au ajuns după 1919 în Ardeal nu pentru a îndeplini
o „misiune”, ci în căutarea unui trai mai bun. Dat fiind că ei s-au
stabilit în mod firesc în cele mai dezvoltate două zone ale Ardealului,
partea de sud, aflată sub o puternică influenţă a
saşilor, şi partea de vest, strîns integrată în secolele
XVIII-XIX în principalul curent de dezvoltare a capitalismului din Ungaria, au
fost suficiente una sau două generaţii pentru ca să se asimileze
din punct de vedere cultural românilor ardeleni ce alcătuiau
populaţia majoritară de acolo.
Identitatea
culturală pronunţată a românilor ardeleni, cu un caracter
evident mai occidental decît al regăţenilor, precum şi
existenţa comunităţii maghiare relativ numeroase şi bine
organizate şi atitudinea sa consecvent opoziţionistă
faţă de naţionalismul post-comunist au dus la faptul că,
spre deosebire de Bielorusia, Ucraina şi Serbia, în România Ardealul de
astăzi, adică cel luat în sens larg, ca fragment central-european,
poate juca un rol determinant în ceea ce priveşte viitorul întregii ţări.
Vreau să precizez că atunci cînd vorbesc despre identitatea
culturală specifică a ardelenilor (români, unguri şi
bineînţeles puţinii germani rămaşi), mă gîndesc în
primul rînd la atitudinea lor faţă de muncă şi cultura lor
politică, strîns legată de aceasta. Adică la acele
trăsături specifice care sînt relevante în condiţiile
democraţiei de masă şi se evidenţiază nu atît în
rîndul elitelor, ci mai mult la nivelul „majorităţii”.
H. R.
Patapievici are probabil dreptate, cînd spune că nu crede că creativitatea
maghiară ar fi mai puternică în Ardeal sau în Voivodina decît în
Ungaria, şi ar fi putut să afirme liniştit acelaşi lucru în
ceea ce-i priveşte pe românii din Ardeal şi din Bucureşti.
Totodată nu se îndoieşte de faptul că românii ardeleni sînt „mai
de nădejde” decît regăţenii, ceea ce se datorează „fericitei
influenţe a imperiului”23 austriac. Creativitatea
politică a Transilvaniei poate avea o însemnătate vitală pentru
România, pentru că s-a manifestat tocmai atunci cînd logica
indiferentă a democraţiei majoritare era cît pe-aci să
tragă pe linie moartă elitismul regăţean pro-occidental.
Diferenţa
esenţială dintre Ardeal şi restul României s-a văzut
încă de la primele alegeri din mai 1990. 29% din voturile pentru Ion
Iliescu, 40% din cele pentru Ion Raţiu şi 66% din voturile pentru
Radu Câmpeanu (care era considerat pe atunci candidatul autentic al
opoziţiei pentru preşedinţie), au provenit din Transilvania,
unde se află 34% din populaţia cu drept de vot.24
Însă nu
toată lumea vrea să accepte acest lucru evident. În excepţionala
sa carte despre miturile istoriei româneşti, Lucian Boia aminteşte
că, în analiza făcută alegerilor din 1990-1992, Pavel Câmpeanu
neglijează complet datele defalcate pe judeţe şi regiuni. „Or, — scrie conducătorul Centrului de istorie a imaginarului al
Universităţii din Bucureşti —, lucrul cel mai uimitor este
că, mai ales după alegerile prezidenţiale din octombrie 1992,
vedem două zone ce se disting clar una de alta, separate prin linia de
graniţă ce despărţea odinioară România de Monarhia
Austro-Ungară.”25
Din studiul
dedicat de István Székely analizei pe judeţe a rezultatelor alegerilor
parlamentare din 1990 şi 1992, precum şi a alegerilor pentru
administraţia locală din 1992, rezultă că în timp ce în
1990 — la alegerile parlamentare — opoziţia a obţinut rezultate peste
40% doar în cele 4 judeţe unde numărul populaţiei maghiare este
cel mai ridicat, în 1992 judeţelor Harghita, Covasna, Mureş şi
Satu Mare li s-au alăturat şi judeţele Bihor, Arad şi
Timiş (avînd rezultate de peste 50%).26
La alegerile
din 1996 s-a produs ruptura şi în judeţele din centrul Transilvaniei,
cu o populaţie preponderent românească. Acest lucru a demonstrat clar
că este vorba de un dat structural care depăşeşte prin
semnificaţia sa cu mult factorul maghiar. Este vorba de o
tendinţă politică de o importanţă majoră ce se
accentuează treptat, şi care încă nu s-a încheiat. În 1990
„ciudăţenia” ardeleană se datora încă în mare parte
opţiunii electorale în bloc, ce putea fi considerată chiar
conjuncturală, a celor 20% de populaţie maghiară din zonă,
neputînd să se impună nici măcar în Ardeal ca o
tendinţă majoritară. În 1992, această majoritate
regională a fost atinsă, dar nu devenise încă factor decisiv la
nivelul ţării.
În fine, în
1996 s-a ajuns la situaţia în care practic Transilvania a fost cea care a
hotărît rezultatele alegerilor la nivelul întregii ţări. Prin
aceasta nu doresc să subestimez rezultatele obţinute de fosta
opoziţie pe teritoriul Regatului, dar cred că nu greşesc cînd
afirm că acolo (cu excepţia judeţelor Constanţa şi
Prahova şi a oraşului Bucureşti) nu era vorba într-atît de o
opţiune pozitivă, clară şi mai ales de durată, ci mai
degrabă de dezamăgirea produsă de regimul anterior.
Reprezentanţii
elitei spirituale româneşti se raportează în mod diferit la fenomenul
ardelean. Constatările lui Boia şi Patapievici arată că ei
aşează la originea lui tradiţiile specifice ale Monarhiei
Austro-Ungare. În comentariul făcut alegerilor din 1996, ardeleanul Emil Hurezeanu
explică tot prin tradiţiile istorice divergente diferenţele
frapante dintre cele două regiuni. „Valorilor central-europene ale
iluminismului, reformei, toleranţei şi competiţiei, scrie
el, care îi caracterizează îndeosebi pe românii ardeleni, li se
adaugă în România forme ale culturii sociale şi politice aflate sub
influenţa contemplaţiei şi pasivităţii, adică a
altor coduri, mai puţin active din punct de vedere social, ce sînt
caracteristice zonei de valori ortodox-răsăritene.” Aceasta,
adaugă pe bună dreptate autorul, „nu este o judecată de
valoare, ci o constatare.”27
Deşi
alteritatea Transilvaniei este evidentă de fapt pentru toată lumea,
pînă acum doar Gabriel Andreescu a atras atenţia asupra rolului
regional ce poate deriva de aici. Dacă maghiarii din Transilvania, atrage
atenţia preşedintele Comitetului Helsinki din Bucureşti, în loc
să fetişizeze autodeterminarea şi diferitele forme de autonomie
naţională, ar pune accentul pe spiritul de competiţie, pe
multiculturalitate, pe exploatarea la maxim a relaţiilor potenţiale
dintre teritoriile de lîngă graniţa româno-maghiară, „ar
putea pune în mişcare conştiinţa civică a întregii
Transilvanii.” După părerea lui Gabriel Andreescu, ar fi un lux
deosebit, o neglijenţă de neiertat să nu se profite de
avantajele oferite de „păstrarea în adîncurile structurii sociale ale
acestei minunate regiuni a forţei civilizatoare a vechii Mitteleurope.”28 Nu merge însă nici el atît de departe, încît din cele de mai sus să
tragă posibile concluzii instituţionale, chiar constituţionale.
Andrei Marga,
care se ocupă de filozofia unificării europene, consideră
şi el că schimbarea din 1989 a smuls pur şi simplu întreg
teritoriul central-est-european din strînsoarea particularităţilor
etnice şi a pus sub semnul întrebării înseşi bazele
tradiţionalei filozofii a istoriei etniciste, conform căreia „drumul
spre universalitate trece prin cultivarea specificului etnic”. Cum
însă „trăirea intensă” a identităţii etnice este un
dat inevitabil al regiunii, pentru a evita conflictele este nevoie de
schimbarea mecanismului de identificare.29 Sînt întru totul de acord
cu această concluzie, un singur lucru nu îmi este însă clar:
dacă tot considerăm schimbarea indispensabilă, atunci de ce
ne-am mulţumi cu înlocuirea clişeelor tradiţionale ale identificării
etnice printr-un alt clişeu, mai simpatic, dar tot de identificare
etnică, ce s-ar baza de data aceasta, după Marga, pe urmarea „realizărilor
exemplare”?
Conform
reţetei liberale general acceptate, conflictele de natură
politică generate de separatismul şi exclusivismul etnic pot şi
trebuie anihilate în comunitatea politică superioară a naţiunii.
Astăzi însă ştim deja foarte bine că nu numai separatismul
etnic, ci şi omogenizarea naţională poate duce la conflicte. În
consecinţă, la baza acţiunii politice care să ducă la
rezolvarea efectivă a conflictelor trebuie să aşezăm, în
loc de etnicitate şi naţionalitate, teritorialitatea, identitatea
teritorială, locală. De fapt, putem privi naţiunea ca un fel de
camuflaj, prin care statul îşi îmbracă într-o formă
democratică puterea exclusivă pe care o exercită asupra
„propriului” teritoriu şi o face să fie unanim acceptată — în
interiorul spaţiului dat — prin forţa „irezistibilă” a
simţămîntului naţional. Dar această legitimare spontană
e în fond la fel de vulnerabilă şi labilă, cum a fost şi
cea a monarhilor absoluţi, şi, ca şi legitimarea dinastică,
nu poate dura o veşnicie.
Stăpînirea
absolută a statului asupra „propriului” teritoriu sau, dacă
preferaţi, suveranitatea absolută este astăzi un lucru cel
puţin la fel de respingător (şi periculos) ca tendinţa
absolutistă a statului autocrat din secolul al XVII-lea de a stăpîni
societatea civilă. Iar tiranul, scria János Apáczai Csere, (profesor cu
vederi puritane de la colegiul reformat din Alba Iulia, mai apoi de la cel din
Cluj), la numai patru ani de la decapitarea regelui Charles Stuart, „cel
care voit şi cu bună ştiinţă se pune întotdeauna sau
doar uneori în calea dreptăţii societăţii civile... poate
fi distrus cu frumosul sau în luptă.”30 Conflictul
inevitabil deriva din faptul că în timp ce supuşii devin
cetăţeni, iar parlamentul se transformă dintr-o adunare a
nobililor într-o instituţie proprie a „societăţii civile” ce
funcţionează deja ca o societate politică, unii regi nu voiau să
renunţe la ficţiunea juridică a puterii absolute a statului.
Dreptul statului şi dreptul societăţii nu se pot baza pe
principii aflate în opoziţie, iar în cazul în care apare un conflict,
acest lucru duce inevitabil la un război civil deschis sau latent. Ori
statul integrează societatea, ori societatea statul.
Occidentul, ca
civilizaţie politică a statului integrat de către societate, în
faza finală a întregii sale dezvoltări politice din epoca
modernă, datorită forţei irezistibile şi nevoii naturale cu
care s-a impus autoguvernarea (autoadministrarea), s-a confruntat la
sfîrşitul secolului al XX-lea cu o nouă situaţie de coliziune,
caracterizată prin conflictul dintre suveranitatea statului şi
interesele locale ale regiunilor, dintre parlamentul central şi nevoia de
parlamente locale a teritoriilor sau regiunilor. Această nouă
coliziune este par excellence starea de război civil a epocii
postmoderne (ce urmează statelor naţionale).
Soluţia
teoretică şi practică a problemei au găsit-o englezii atît
în secolul al XVll-lea, cît şi acum. În vremea glorioasei revoluţii,
prin împărţirea competenţelor juridice între rege şi
parlament, iar astăzi prin introducerea devoluţiei, care
realizează împărţirea raţională a puterii între
parlamentul central şi cele locale. Devoluţia înseamnă că
dominaţia exclusivă asupra teritoriului statal unic, spiritualizat în
„sufletul naţiunii” este înlocuită de pluralismul teritoriilor.
Teritoriile locale (ţinuturi istorice sau regiuni nou apărute) se
transformă prin devoluţie din obiecte aflate în administraţia
statului în subiecte ale statului, într-o anumită privinţă devin
ele însele stat, după cum şi cetăţenii au devenit
„suverani” în Europa Occidentală a secolului al XVll-lea.31
Evident
pluralismul teritoriilor nu înseamnă că statul naţional va
trebui să împartă cu statul vreunei alte naţiuni dominaţia
atotputernică pe care o exercita mai devreme asupra „propriului teritoriu
suveran”. Totodată nu poate însemna nici apariţia unor noi
exclusivităţi teritoriale subnaţionale pe teritoriul dat al
respectivului stat naţional, prin împărţirea în vreun fel a
precedentei suveranităţi teritoriale unitare. Pînă şi
Partidul Naţional Scoţian, care are drept scop obţinerea
independenţei totale a Scoţiei şi care pînă nu demult era
cu totul împotriva devoluţiei, consideră că şeful statului
trebuie să rămînă tot regina Angliei (şi urmaşii ei),
şi doreşte de asemenea să rămînă în cadrul Uniunii
Europene ale cărei instituţii vrea să le întărească,
nu să le slăbească.32 Neil MacCormick, principalul
teoretician al acestui partid, demontează construcţiile teoretice
tradiţionale ale suveranităţii şi absolutismului statului
naţional nu de pe poziţiile vreunui „atavism naţionalist”,
ci sprijinindu-se pe „mica statalitate” (Kleinstaaterei)33 a Uniunii Europene şi ca adept al aşa-zisului liberalism al
drepturilor (rights-based liberalism).34
Margaret
Thatcher, care în opinia profesoarei de politologie Alice Brown de la
Universitatea din Edinburgh, a avut un rol important în consolidarea
identităţii scoţiene35, nota următoarele în
memoriile sale despre relaţia dintre Regatul Unit şi scoţieni: „Scoţienii,
fiind o naţiune istorică, au indubitabil drept la autodeterminare
naţională; pînă acum ei şi-au exercitat acest drept
alăturîndu-se Regatului Unit şi rămînînd în cadrul lui.
Dacă se vor hotărî pentru independenţă, nici un partid sau
om politic englez nu le va sta în cale, oricît de mult le-am regreta plecarea.
Ceea ce nici scoţienii (şi nici englezii) nu pot face este să
fixeze ei înşişi condiţiile de rămînere a lor în cadrul
Regatului Unit, fără să ţină seama de părerile
celorlalţi. Dacă restul Regatului Unit nu doreşte devoluţia
guvernării, atunci naţiunea scoţiană poate încerca să
convingă acest rest despre virtuţile ei; poate va avea chiar succes
făcînd aceasta; dar nu poate cere să aibă dreptul la
devoluţie în cadrul Regatului Unit.”36
Prin
organizarea referendumului privitor la devoluţie, Partidul Laburist a permis
scoţienilor tocmai ceea ce nu vroia să le permită fostul
prim-ministru britanic care se autodefinea „un englez chintesenţial” (a quintessential English figure): şi anume să organizeze un
referendum separat, ceea ce însemna de fapt un fel de avans acordat în
privinţa autoguvernării, mai precis la dreptul la autonomie pentru
scoţienii ce reprezintă doar 10% din totalul populaţiei.
Rezultatul este cunoscut: la referendum au participat peste 60% din
cetăţenii cu drept de vot, iar dintre aceştia 75% au votat
pentru un parlament autonom şi 63,5% au votat şi pentru a i se acorda
acestui parlament dreptul de a stabili impozite (ceea ce înseamnă că
îşi asumă şi consecinţele financiare ale autonomiei).37
Reforma
constituţională a guvernului laburist merge însă mult mai
departe, parcă pentru a inversa logica thatcheriană: după
constituirea parlamentelor scoţian şi galez, propune o soluţie
separată, în două trepte, pentru regiunile din Anglia: întîi vor fi
delegaţi în adunările regionale ce se vor constitui reprezentanţi
din consiliile locale deja existente în urma alegerilor, iar mai tîrziu, în
funcţie de împrejurările şi cerinţele locale, se va trece
la introducerea unor parlamente locale alese prin vot direct.38
Deosebit de
importanta reformă constituţională britanică
prefigurează acea nouă construcţie europeană de drept
statal cu trei nivele ce are toate şansele să se constituie în
primele decenii ale secolului următor: statul local, statul naţional,
care se păstrează neschimbat ca un cadru formal, şi supra-statul
federal care reglează viaţa economică a Uniunii şi
garantează pacea sa internă şi externă. Acest lucru
înseamnă în esenţă că construcţia noii Europe va fi
determinată de nucleul federativ vizibil în fig.3, precum şi de
periferiile federale ce se leagă din toate direcţiile de acest
nucleu, iar nu de statele şi forţele politice care forţează
menţinerea sistemului de state naţionale. Conservatorii englezi
anti-europeni, francezii ce nu se pot elibera de gaullismul de dreapta şi
de stînga, italienii care tot amînă introducerea federalismului şi nu
în ultimul rînd unii politicieni central-europeni care continuă să
defileze sub stindardul naţionalismului şi suveranităţii
din secolul al XlX-lea vor face bineînţeles tot posibilul pentru a bloca
acest proces. Sistemul statului naţional însă, după cum
observă în mod pertinent Ferenc Glatz: „în forma actuală nu poate
fi menţinut în integrarea modernă. Trebuie să cedeze din
drepturile sale în domeniul economic şi al politicii de securitate
unităţilor integrative internaţionale şi trebuie să
renunţe la anumite drepturi în favoarea unităţilor
administrative mai mici.”39
Dificultatea
majoră în calea realizării acestui proiect nu o constituie faptul
că nici în cadrul Uniunii Europene nu există unanimitate asupra lui,
ci că această istorică schimbare de model are şanse de a se
realiza doar în acea parte a Europei care se întinde la vest de linia de
demarcaţie a lui Huntington.
4.
Ajunşi la
sfîrşitul studiului nostru, trebuie să punem din nou întrebarea: ce
se va întîmpla cu acele fragmente central-europene care, datorită
tradiţiilor lor şi dezvoltării lor economice şi culturale,
ar fi capabile să realizeze schimbarea de model, dar nu este la fel de
sigur că şi ţările cărora le aparţin vor fi în
stare să o facă. Transilvania, de exemplu, deoarece a avut de-a
lungul istoriei sale instituţii politice, juridice şi ecleziastice
proprii, ca un „stat mic”40, iar mai tîrziu, în secolul al
XlX-lea a fost considerată de românii ardeleni o regiune cu entitate
politică proprie, ar avea în principiu şanse foarte mari să
dobîndească un statut juridic asemănător cu cel al Scoţiei.41
Problema
însă nu este a Transilvaniei, ci a României. Dat fiind că problema
transilvană, de la prăbuşirea statului istoric maghiar, nu mai
este o problemă maghiară, ci una românească, ea a devenit
problema coerenţei interne a statului român, sau, mai dramatic, a
supravieţuirii statului român; de aceea, totul depinde de ceea ce se va
întîmpla în viitorul apropiat în România sau mai bine zis cu România.
Rezultatele alegerilor
prezidenţiale din 17 noiembrie 1996,
În Transilvania şi
teritoriul fostelor principate române
Forţănd
puţin lucrurile, putem afirma următoarele: România ori va fi în
sta-re să se ridice la nivelul Transilvaniei, ori va fi antrenată —
tîrînd şi Transilvania după ea — în categoria ţărilor
lipsite de succes sau falimentare (failed states) din zona de criză
ce se întinde din Muntenegru pînă în Siberia.
Considerînd
că un stat de succes este acela care este capabil şi în era
postnaţională a istoriei să funcţioneze, ca o
legătură (switchyard) între scenele principale, locale şi
supranaţionale, ale economiei şi politicii, falimentar este statul
care nu reuşeşte să se conecteze la mişcările dinamice
ce apar la nivel local şi supra-naţional. Lăsînd acum la o parte
o mulţime de alte aspecte, din punct de vedere juridic acest lucru
înseamnă că statul falimentar nu vrea sau nu are curajul să
acorde mai multă libertate de mişcare unităţilor sale
administrative locale, pentru că, pe bună dreptate sau nu, crede
că acest lucru ar constitui un prim pas spre ruperea acestor teritorii din
cadrul statului. Deoarece integrarea interioară a statului falimentar este
problematică (doar statul care este sigur că prin aceasta nu îşi
pierde identitatea şi forţa de coeziune îşi poate permite
să acorde unor unităţi administrative ale sale, prin
devoluţie, pînă şi autonomie politică), un astfel de stat
nu poate adera la nici un fel de forme de integrare supra-naţională42,
care de fapt ar constitui pentru el un fel de umbrelă de protecţie în
momentul inevitabilei slăbiri a forţei de coeziune a
instituţiilor proprii. Din nefericire, este vorba de o perfectă
situaţie-capcană.
În timp ce
statele falimentare rătăcesc prin labirinturile integrării
interne şi externe, nu putem să nu observăm că avîntul
expansionist al Occidentului e pe terminate. Procesele deja pornite vor mai
permite integrarea cîtorva state central-europene în sistemul
instituţional al Occidentului, care se confruntă cu mari sfidări
din interior. Dar este total inutil să visăm despre noi şi noi
valuri ale extinderii. Din acest punct de vedere, este demn de atenţie cel
mai nou studiu al lui Huntington (dacă am început cu el, să
terminăm tot cu el), în care acelaşi autor, care în ultimii ani
considera vital pentru coerenţa internă a Occidentului să se
facă lărgirea NATO cu ţările de la Vişegrad, ne atrage
acum atenţia asupra unor fenomene ce pun în pericol coerenţa
internă a Statelor Unite şi vede soluţia în reformularea
urgentă a politicii externe americane, puse în slujba interesului
naţional.43
Extindera
selectivă a NATO a putut să aibă loc pentru că acest lucru
întăreşte atît poziţiile europene ale Americii, cît şi
conştiinţa vocaţiei internaţionaliste a guvernării
Clinton. După 1999 însă, cei care aşteaptă integrarea nu
mai pot conta pe o asemenea coincidenţă fericită.
România,
situată între două zone de state falimentare, cea
post-iugoslavă, şi cea post-sovietică, nu are prea mult timp la
dispoziţie pentru a acţiona. Dar ce poate face dacă nu e sigur
că Occidentul o va integra în deceniul viitor şi totuşi ea nu se
poate resemna cu această soartă? Poate alege calea urmată de
guvernarea Iorga din 1931, (care a luat locul guvernului „ardelean” al lui
Iuliu Maniu) orientată spre o recentralizare agresivă şi
anti-transilvanism, cu toate consecinţele catastrofale, sau se poate
hotărî să facă un pas radical, care nu poate fi altul decît
reorganizarea ţării pe baze federale, sau, cel puţin, acordarea
posibilităţii devoluţiei pentru Transilvania şi celelalte
regiuni ale ţării care îşi vor manifesta interesul în
această privinţă.44 Ori, ori.
O nouă
recentralizare, deja zgomotos reclamată în mare parte de opoziţia
„naţională”, poate distruge orice posibilitate de compromis, ceea ce
va pune sub semnul întrebării succesul final al procesului de modernizare
a României din ultimii 150 de ani, periclitînd totodată şi integrarea
regiunilor ţării cu tradiţii diferite. Prin federalism sau prin
introducerea soluţiei devoluţioniste, ce poate fi realizată mai
uşor şi mai ales treptat, problemele modernizării politice a
României şi cele ale integrării interne, atît de strîns legate între
ele, s-ar putea rezolva concomitent. Regiunile de curînd înfiinţate
(fig.4) — deocamdată lipsite de orice competenţă — ar putea
constitui un bun punct de pornire pentru paşii ulteriori.
Între cele
două războaie, românii ardeleni, dezamăgiţi în
aştepările lor, nu s-au putut înţelege nici cu maghiarii
ardeleni — care pe atunci îşi mai considerau situaţia provizorie —,
nici cu Bucureştiul care îşi „deschisese cu preţul unor
uriaşe sacrificii” în faţa lor „uşa casei”, şi îi trata ca
atare pe noii veniţi.45
Astăzi,
pentru prima dată după 1918, sînt create condiţiile pentru un
compromis real. Ca să supravieţuiască catastrofei identitare
descrise cu precizie de Patapievici46, elita care vrea să
ducă modernizarea României pînă la integrarea totală şi
definitivă în civilizaţia occidentală are nevoie de „popor”, de
acea majoritate absolut necesară în democraţie, iar Transilvania, are
nevoie de un stat, în cadrul căruia să-şi poată păstra
şi dezvolta propria identitate culturală şi politică.47
Regiuni din România
Note
1. Adevărul, Evenimentul Zilei, Curierul Naţional, 13 noiembrie, 1996.
2. Béres Katalin, Convorbire
cu deputatul Boda József, în Brassói Lapok, 13-19 iunie 1997.
3.Wang Gungwu, A Machiavelli
for Our Times, în The National Interest, 46. Winter 1996/97, pp.
69-73.
4. Nu este întîmplător
că astăzi tocmai capul familiei Habsburg subliniază faptul
că, pe lîngă Croaţia şi Slovenia, şi Bosnia
aparţine Occidentului. Totodată recunoaşte că „în partea
Bosniei stăpînită de sîrbi a luat fiinţă un fel de
formaţiune mixtă, deoarece mulţi sîrbi din Serbia s-au stabilit
acolo.”(Habsburg Ottó: A Balkán határai.[Graniţele
Balcanilor] Magyar Hírlap, 1997, august 30)
5. Samuel P. Huntington, The
Clash of Civilisations and the Remaking of World Order, Simon &
Schuster, New York, 1966. 159-161. Citatele de Huntington, după cum
urmează: Michael Howard: Lessons of the Cold War, în Survival,
36. Winter 1994. 102-103; Pierre Béhar, Central Europe: The New Lines of
Fracture, în Géopolitique, 39 (Ediţia engleză, august,
1992), 42; Max Jakobson, Collective Security in Europe Today, în Washinton
Quarterly, 18 (Spring 1995), 69; Max Beloff, Fault Lines and Steeples:
The Divided Loyalties of Europe, în The National Interest, 23
(Spring 1991), 78. Citatele autorilor central-europeni, după cum
urmează: Andreas Oplatka, Vienna and the Mirror of History, în Géopolitique,
35 (Ediţia engleză, Autumn 1991), 25; Vytautas Landsbergis, The
Choice, în Géopolitique, 35 (Ediţia engleză, Autumn1991),
3; The New York Times, 23 aprilie, 1995, p. 5E.
6. Pierre Hassner, Morally
Objectionable, Politically Dangerous, în The National Interest, 46,
Winter 1996/97, pp. 63-69.
7. H.-R. Patapievici, Politice, Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 237-238.
8. Despre
statul-civilizaţie, despre noţiunea de civilizaţie ca şi
comunitate politică vezi Molnár Gusztáv, Külpolitika és stabilitás (Politică externă şi stabilitate), în Közép-Európa az
integráció küszöbén (Europa Centrală în pragul integrării).
Conferinţa din 1996 a Fundaţiei Teleki László, Institutul Europei
Centrale, Budapesta, 1977, p. 36.
9. H.-R. Patapievici, Op. cit.,
p. 239; p.342.
10. Samuel P. Huntington, The
West Unique, Not Universal (Occidentul unic, nu universal) 2000, în Foreign
Affairs, 1966, nov-dec.) 1997/6, pp. 18-19. Studiul constituie un capitol
din noua carte a autorului.
11.Yves Lacoste: Préambule, în Dictionnaire de Géopolitique, Paris, 1993, pp. 1-34; Yves Lacoste, Périls
géopolitiques en France, în Hérodote, No. 80, 1996, pp. 3-23;
Béatrice Giblin-Delvallet, La cohésion nationale et le mouvement social de
décembre 1995: une question de géopolitique interne, în Hérodote,
No. 80, 1996, pp. 174-190; Yves Lacoste, Le passé des territoires, în Hérodote,
No. 74/75, 1994, pp. 3-6; Joseph Rovan, Identité et territoire dans
l’histoire de la France et de l’Allemagne, în Hérodote, No. 72/73,
pp. 22-29; Béatrice Giblin-Delvallet, Les territoires de la nation ŕ
l’heure de la décentralisation de l’Europe, în Hérodote, No. 62,
1991, pp. 22-43.
12. Despre punctul de vedere
britanic şi german vezi Who will join the club? în The Economist,
7 iunie1997; Germany Supports U.S. Over Alliance Expansion, în International
Herald Tribune, 1997, 14-15 iunie.
13. Sloganul extinderii
democraţiei de piaţă („enlargement of market-democracy”)
a fost enunţat de Anthony Lake, fostul consilier pentru securitate
naţională al lui Clinton, în discursul său ţinut la
Universitatea Johns Hopkins. (A. Lake, The Logic of a U.S. Strategy of Enlargement,
în International Herald Tribune, 24 Septembrie 1993.)
14. Jacques Attali, Europe(s), Paris, 1994, pp. 32; 36; 52-54.
15. Despre concepţia lui
Mackinder asupra Occidentului ca spatiu geopolitic, vezi: Molnár Gusztáv, A
NATO-bővítés geopolitikája (Geopolitica extinderii NATO), în Beszélő,
1997/3, pp. 35-47. În engleză, The Geopolitics of NATO-enlargement,
în The Hungarian Quarterly, Summer 1997, pp. 3-16.
16. Violette Rey, Europe
Centrale, Europe de l’Est. Un point de vue de géographe, în La Nouvelle
Alternative, 1987 decembrie, p. 41.
17. Pierre Béhar, L’Autriche-Hongrie
idée d’avenir. Permanences géopolitiques de l’Europe centrale et balkanique, Paris, 1991, pp. 172-173. Concepţia lui Béhar a primit imediat după
apariţia cărţii o dezminţire de la Kende Péter, prin
articolul La fédération danubienne: idée d’avenir?, în Commentaire, 1991, p. 54. Studiul a apărut apoi şi în limba maghiară la
Budapesta în 1994.
18. Molnár Gusztáv, Közép-európai
konföderáció (Confederaţia Central-europeană), în Limes,
1992 ianuarie.
19. Közép-Európa nincs (Europa Centrală nu există), convorbire cu istoriograful britanic
Norman Davies, în Közép-Európa. Ediţia specială comună Magyar
Hírlap, Gazeta Wyborcza, Lidove Noviny si Sme, 28 mai 1994. Este cît se
poate de semnificativ faptul că imediat după reapariţia la
hotarele estice ale Ungariei şi Poloniei a graniţei mai vechi dintre
Occident şi Orient, în cadrul Universităţii de Vest din
Timişoara s-a constituit un grup de studiu interdisciplinar „A treia
Europă” care îşi propune studierea sistematică a conceptului de
Europă Centrală ca topos geo-politic, matrice mental-afectivă
şi model cultural. Vezi Adriana Babeţi, Europa Centrală — un
concept cu geometrie variabilă, în Europa Centrală. Nevroze,
dileme, utopii, antologie coordonată de Adriana Babeţi şi
Cornel Ungureanu, Iasi, 1997, p. 12.
20. Sorin Antohi, Românii în
1995: geografie simbolică şi identitate socială, în volumul
lui Iordan Chimet, Momentul adevărului, Editura Dacia, Cluj, 1996,
pp. 263-264. Kundera este citat după Antohi; pentru notele lui Patapievici
despre Kakania vezi Politice, pp. 298-299.
21. György Konrád: Rêve-t-on
encore d’une Europe centrale? în La Nouvelle Alternative, 1987,
decembrie, pp. 7-8.
22. Al. Cistelecan, Provincia
ratată. Eseu despre Transilvania, în Gazeta de Mureş,
mai-iunie 1993.
23. H.-R. Patapievici, Op. cit.,
pp.120; 299.
24. Alexandru I. Bejan, Prezentarea
şi analiza comparativă a rezultatelor alegerilor de la 20 mai 1990,
în Renaşterea unei democraţii: alegerile din România de la 20 mai
1990, IRSOP, 1991, p. 115.
25. Lucian Boia, Istorie
şi mit în conştiinţa românească, Humanitas,
Bucureşti, 1997. Boia aminteşte că sînt demne de atenţie
şi diferenţele existente în interiorul celor două mari zone.
Referitor la zona ardeleană — defalcată pe judeţe — s-au
făcut deja nişte analize (vezi studiul lui István Székely, citat în
nota 26). Dar şi mai departe — pînă la nivel de comună şi
sat — merge sociologul clujean Marius Lazăr, deşi aceste
interpretări la nivelul cel mai de jos, oricît ar fi de pline de
învăţăminte, sînt îngrădite din cauza numărului
scăzut de date disponibile. Lucian Boia a mai publicat în anii
trecuţi şi două foarte importante volume de studii editate de
Universitatea din Bucureşti, Mituri istorice româneşti (1995), Miturile comunismului românesc (1997) în ediţia
Universităţii din Bucureşti
26. Székely István, Választottunk...(Am
votat...), în Magyar Kisebbség, 1996. nr.1-2, pp.15-70, fig. 6 si 9,
27. Emil Hurezeanu, Cine a
cîştigat alegerile?, în 22, 1996/49, 4-10 decembrie.
28. Gabriel Andreescu, Privirile,
îndreptate spre Republica Moldova ori spre Ungaria? în volumul Naţionalişti,
antinaţionalişti... O polemică în publicistica românească, Iaşi, 1996, p.23. Despre rolul de locomotivă al Transilvaniei, în
scrierile lui Andreescu vezi Mesaj transmis cu ocazia primirii premiului
„Pentru minorităţi” la Budapesta, 18 decembrie 1997, şi
publicat în 22, 1996, ianuarie 4-9.
29. Andrei Marga, Filosofia
unificării europene, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Cluj, 1997, p. 338.
30. Apáczai Csere János, Magyar
Encyklopaedia, Kriterion, Bukarest, 1977, p. 418. Prima ediţie a
operei a fost publicată în 1653 la Utrecht, Olanda. E demn de remarcat
faptul că Apáczai — în concordanţă cu orientările de
filozofie politică engleză şi olandeză din vremea sa,
dezvoltate pe terenul radicalismului calvinist — considera societatea
civilă, sau cum o numea el „societatea cetăţenilor”, o
societate politică, adică un corpus politic din care face parte în
mod organic, în afară de societatea civilă în sens restrîns, şi
puterea care se află în armonie cu adevărurile acesteia. Societatea
civilă tolerată de puterea care nu dispune de legitimare socială
este caracteristică absolutismului înclinat spre toleranţă. Tot
într-un altfel de mod reductiv se vorbea despre societatea civilă şi
în regimurile comuniste tîrzii din Europa Centrală în anii 70-80. Critica
interpretării reductive a societăţii civile şi dezvoltarea
noţiunii de societate politică în lucrarea autorului O, Anglia,
Anglia...Esszé az angol forradalomról (O, Anglia, Anglia, Eseu despre
revoluţia engleză), Kriterion, Bucureşti, 1984, capitolul „Alternativa”, pp. 91-130. Adaptînd la situaţia de azi, descentralizarea
administrativă poate fi interpretată ca spaţiu de acţiune
al societăţii civile tolerate local, iar devoluţia ca
spaţiu de acţiune pentru societatea politică locală.
31. Despre importanţa
regională şi mondială a devoluţiei, vezi A devolúció
forradalma. (Revoluţia devoluţiei) Molnár Gusztáv
răspunde întrebărilor lui Ágoston Hugó, publicat în A Hét,
17 martie 1995.
32. Independence in Europe.
The Scottish National Party’s General Election Manifesto, Edinburgh, 1977,
pp. 5; 47-48.
33. Despre statalitatea
mică, vezi studiul lui Kosáry Domokos, Az európai kis államok típusai (Tipurile statelor mici europene), publicat în volumul A történelem
veszedelmei (Pericolele istoriei) Scrieri despre Europa şi Ungaria,
Budapest, 1987, pp. 451-483.
34. Neil MacCormick, What
Place for Nationalism in the Modern World? în The Hume Papers on Public
Policy, Spring 1994, pp. 79; 94-95. Sovereignty: Myth and Reality,
în Scottish Affairs, Spring 1995, pp. 1-13. Materialul despre
suveranitate, o discuţie organizată de Centrul de Cercetări
Politice Korridor din Budapesta, vezi A szuverenitás káprázata (Mirajul
suveranităţii), Budapest, 1996.
35. L’identité écossaise s’est
affirmée durant les années Thatcher, în La Croix, 1997, 12
septembrie.
36. Margaret Thatcher, The
Downing Street Years, New York, 1995, p. 624.
37. Cartea Albă din
1997 a guvernului laburist al Marii Britanii, în capitolul său introductiv
precizează atribuţiile parlamentului scoţian, precum şi
noile relaţii juridice dintre Scoţia şi Regatul Unit, după
cum urmează:
„Parlamentul Scoţian
deţine prerogative legislative într-o arie foarte largă de probleme care
afectează Scoţia. Executivul scoţian, coordonat de un
prim-ministru, va funcţiona în acelaşi fel ca guvernul britanic
şi va răspunde în faţa parlamentului scoţian. Parlamentul
şi executivul scoţian vor fi responsabili de:
— Sănătate, inclusiv
Serviciul Naţional de Sănătate al Scoţiei, precum şi
sănătatea publică şi mentală;
— Educaţie şi
instrucţie, incluzînd nivelele preşcolar, primar, gimnazial, liceal
şi universitar; programele şi politicile educaţionale;
— Administraţia locală,
protecţia socială cuprinzînd structura guvernării şi
finanţărilor locale; protecţia socială, sectorul voluntar,
asigurarea de locuinţe, refacerea zonelor, supravegherea şi
planificarea construcţiilor;
— Dezvoltarea economică
şi a transportului, inclusiv responsabilitatea pentru dezvoltarea
economică a Scoţiei; acordarea de sprijin şi asistenţă
financiară sau de altă natură industriei şi afacerilor
scoţiene; promovarea comerţului şi a exportului; investiţii
interne; turism; părţi ale sectorului energetic; administrarea
fondurilor structurale europene; chestiuni legate de transportul rutier,
feroviar, aerian şi maritim;
— Afacerile şi
legislaţia interne, codul civil şi codul penal, sistemul judiciar
şi de cercetare penală, inclusiv poliţia şi penitenciarele;
asistenţa legală; eliberarea deţinuţilor cu condamnări
pe viaţă şi a celor deţinuţi în urma unor erori
judiciare; chestiuni electorale; apărarea civilă şi
intervenţiile în caz de catastrofe;
— Mediul, intrînd aici politicile
de protecţie a mediului şi chestiunile legate de poluarea aerului,
apei şi solului; protecţia pînzei freatice;
— Agricultura, pescăriile
şi domeniul forestier;
— Sportul şi artele,
incluzînd Consiliul Sportiv Scoţian, Consiliul Scoţian al Artelor
şi instituţiile naţionale;
— Cercetarea şi statistica
referitoare la domeniile delegate.
Legislaţia care pune bazele
Parlamentului Scoţian va specifica prerogativele rezervate Parlamentului
Marii Britanii. Acestea vor include Constituţia Marii Britanii; politica
externă a Marii Britanii în relaţie cu Europa; securitatea
naţională a Marii Britanii; stabilitatea sistemului monetar, economic
şi financiar al Marii Britanii; pieţele comune pentru mărfurile
şi serviciile Marii Britanii; cadrul legal referitor la muncă;
protecţia socială; majoritatea prevederilor referitoare la
siguranţa transporturilor.
Scoţia rămîne parte
integrantă a Marii Britanii, iar regina rămîne şeful statului
Marii Britanii. Parlamentul Marii Britanii este şi va fi în continuare
suveran. Parlamentarii Scoţiei vor juca în continuare un rol constructiv
la Westminster. Numărul fotoliilor parlamentare scoţiene va fi
revizuit.
Secretarul de Stat pentru
Scoţia va colabora cu Parlamentul Scoţiei şi va reprezenta
interesele Scoţiei în guvernul Marii Britanii. Executivul scoţian
şi guvernul Marii Britanii vor fi într-o strînsă colaborare la nivel
ministerial şi oficial.
Urmează să fie stabilit
dacă prerogativle legislative vor ţine de Parlamentul Scoţiei.
Relaţiile în cadrul Uniunii
Europene vor rămîne în continuare domeniul guvernului Marii Britanii,
însă executivul scoţian va fi profund implicat în luarea de decizii
în această sferă.
Miniştrii executivului
scoţian vor participa la întrunirile importante ale Consiliului de
Miniştrii, iar, dacă se va impune, vor vorbi în numele Marii
Britanii. Parlamentul Scoţiei va fi împuternicit să evalueze
propunerile legislative ale Uniunii Europene. Se va crea un birou al
Scoţiei la Bruxelles pentru susţinerea intereselor Scoţiei.
38. Cf. Colin Mellors, Prospects
for Regionalism: an English Perspective, studiu prezentat la seminarul „Regionalism, Integration and Sovereignty”, Kőszeg, Hungary, 22 March
1997.
39. Glatz Ferenc, A hatalmi
államtól a szolgáltató államig (De la statul- putere la statul prestator de
servicii), în Népszabadság, 19 august 1997.
40. Statutul de autonomie
juridică a Transilvaniei a durat din 1526 pînă în 1867, deci peste
340 de ani. În acest timp parlamentul său, dispunînd de atribuţii
legislative precise, s-a întrunit de 407 ori. Legile adoptate în timpul
principatului autonom al Transilvaniei au fost cuprinse în volumele Approbatae... şi Compilatae... publicate în 1653, respectiv 1669. Merită
să subliniem că în aceeaşi perioadă în Moldova şi
îndeosebi în Ţara Românească se întruneau, doar arareori şi
întotdeauna doar la iniţiativa domnitorului, nişte adunări greu
definibile ca parlament nobiliar, la care participau doar boierii
credincioşi domnitorului respectiv. Aceste adunări nu aveau
nişte atribuţii clare, structuri de reprezentare şi regulamente
de funcţionare, hotărîrile le luau prin aclamaţii, iar rolul lor
se rezuma în general la alegerea domnitorului şi la aprobarea dată
unor acţiuni domneşti. Dat fiind că judecata se baza pe „legea
lui Dumnezeu”, adunările domneşti nu se ocupau de votarea unor legi
„laice” (Vezi studiul lui Valentin Al. Georgescu, Dreptul bizantin aplicat
ca lege a lui Dumnezeu sau lege dumnezeiască, din volumul Bizanţul
şi instituţiile româneşti pînă la mijlocul secolului al
XVlll-lea, Bucureşti, 1980, pp. 248-253). Domnitorul era singurul
judecător, judecătorul suprem, „aşa-zişii
judecători erau doar uneltele lui”, (Valentin Al. Georgescu şi
Emanuela Popescu-Mihuţ, L’organisation d’Etat de la Valachie, 1765-1782,
Bucureşti, 1989, p. 63). Aici nu putea fi vorba de adunări nobiliare
care se întruneau în sesiuni cu periodicitate determinată şi care
să fi putut limita sub vreo formă puterea domnească sau exercita
vreun control asupra ei. (Vezi Istoria dreptului românesc, vol. l,
Bucureşti, 1980, pp. 264-270; Vezi şi Valentin Al. Georgescu, Bizanţul
şi instituţiile româneşti... , pp. 47-51, 151-153.)
41. Pentru caracterizarea
strategiei devoluţioniste deosebit de moderne a românilor ardeleni,
privită din perspectiva noastră actuală, sînt suficiente doar
cîteva rînduri ale lui George Bariţiu despre dieta de la Sibiu din 1863-1864.
Rescriptul imperial citit la şedinţa de deschidere a dietei, scrie
Bariţiu: „nu ar fi avut atîta importanţă şi nu ar fi
fost pentru tot viitorul de folos aşa mare ca pentru poporul român.
Autonomia ţării restaurată, individualitatea..., limba
înălţată la rangul ce i se cuvine;... uniunea sau mai exact
fuziunea cu Ungaria negată... şi, mai presus de toate, cîteva
milioane din veniturile ţării lăsate pe fiecare an buget propriu
al ei [sublinierea mea — G. M.], din care cele trei popoare ale
ţării, pe lîngă acoperirea speselor cerute de
administraţiune şi justiţie, să-şi poată
înfiinţa oricîte institute de cultură ar fi fost cunoscute ca
necesare şi folositoare, fără a fi silite să le
cerşească cu căciula în mînă de la altă ţară
şi altă dietă. Dacă, de exemplu, naţiunea română
ar fi primit ca parte cuvenită ei din veniturile ţării, în
ultimii 24 de ani [Bariţiu scria aceste rînduri în 1887 — G. M.] numai cîte o jumătate de milion pe fiecare an imediat pentru
înfiinţare de şcoli, de internate, de societăţi
ştiinţifice şi altele, unde am sta noi astăzi?! Să
mergem la Croaţia şi să vedem cu ochii noştri unde au ajuns
ei cu partea lor de care, în puterea tratatului stors de la Ungaria, i se
votează regulat în fiecare an.”
Pentru Bariţiu nu constituia
o chestiune de principiu faptul că românii ardeleni vor primi autonomia de
la împărat sau de la parlamentul din Budapesta. Cînd a devenit deja
evident că Viena renunţă să mai încorporeze Ungaria în
Imperiu şi revine la recunoaşterea statului propriu de drept al
coroanei ungare, Bariţiu scrie un articol în numărul din 31 iulie
1865 al Gazetei Transilvaniei, în care ia poziţie pentru
menţinerea autonomiei Transilvaniei în cadrul Ungariei. Motto-ul său
era următorul: „Continuitate de drept, complanare [împacare],
uniune.” „Dacă fraţii maghiari — îi scria în acelaşi an
episcopul ardelean greco-catolic Alexandru Şuluţiu lui Bariţiu — ar avea acel cumpăt şi acea înţeleaptă politică, pe
care la 1848 nu au avut-o, şi in convocanda [care va fi de convocat] dieta a Ungariei, lepădîndu-se de ideea suprematizării şi a
hegemoniei şi prin o lege noauă, toate acelea [drepturi pe] care naţiunea noastră, pe calea legislaţiunii şi a
sancţionării monarhului de la 1865 încoace, în dieta Transilvaniei,
le-a căpătat, le-ar recunoaşte de legiuite şi valide
şi le-ar primi; şi [dacă] ar fi mulţumiţi cu
egalitatea drepturilor, atunci, după a mea părere, «jogfolytonosságu» [„continuitatea de drept”] lor tocmai şi cu uniunea, pentru
naţiunea noastră încă nu numai [că] nu ar fi nici un
rău, ci ar fi ceva acviziţiune [folositor] pentru că am
intra în beneficiul unei constituţiuni aşa liberale, cum e cea
maghiară, şi deodată s-ar consolida şi conmasa [uni] şi toată naţiunea noastră din Transilvania, Ungaria si
Banat.” George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei.
Pe două sute de ani în urmă, ediţia a II-a, vol. III, Muzeul
de Artă, Braşov, 1995, pp. 266, 376.
Din păcate, elitei politice
maghiare, atît în 1848, cît şi în 1867, i-au lipsit simţul
măsurii şi înţelepciunea politică, pretinse pe drept de români.
E inutil să ne mai jelim azi din cauza asta, dar în schimb trebuie
neapărat să amintim faptul că dieta de la Sibiu a fost
neglijată pînă acum de istoriografia maghiară. (Singura
excepţie o constituie cartea lui Mester Miklós, Az autonóm Erdély és a román
nemzetiségi követelések az 1863-64. évi nagyszebeni országgyűlésen /
Ardealul autonom şi pretenţiile naţionale ale românilor la dieta
de la Sibiu din 1863-64), apărută în 1936, care a fost însă
complet uitată de toţi editorii în beţia retipăririlor din
ultimii ani.) E uşor de spus că această dietă a constituit
un instrument de omogenizare al politicii imperiale şi că maghiarii
i-au boicotat lucrările — să zicem — pe drept, în numele
continuităţii drepturilor lor obţinute la 1848, sau, dacă
vreţi, de mai demult, de la Pragmatica santio încoace. Tocmai de
aceea am citat părerile lui Bariţiu şi Şuluţiu, ca
să arăt că nu ne putem preface că la dieta de la Sibiu nu
s-a întîmplat nimic, doar pentru că manipularea imperială a jucat un
rol important în desfăşurarea ei. Adevărata continuitate a
drepturilor şi adevărata înţelegere s-ar fi realizat, dacă
constituţionalitatea ar fi fost restabilită în aşa fel încît
acest lucru să nu însemne o sacrificare a drepturilor românilor.
42. Despre capacitatea de
integrare (externă) a unor popoare în funcţie de calitatea
integrării lor interne, vezi Bíró Gáspár, Hamberger Judit, Molnár Gusztáv,
Szilágyi Imre, Tóth István, Autonómia és integráció (Autonomie şi
integrare), sub redacţia lui Molnár Gusztáv, în Magyar Szemle Könyvek,
Budapest, 1993, pp.7-17.
43. Samuel B. Huntington, The
Erosion of American National Interests, în Foreign Affairs, 1997
septembrie-octombrie, pp. 28-49.
44. Înainte ca domnul George
Pruteanu să cheme poliţia, aş vrea să-i amintesc ce a scris
în prologul capitolului „Propun federalizarea României” din minunata sa
carte-interviu cu scriitorul Petru Dumitriu, ca o scuză pentru scriitor.
Concepţia lui Petru Dumitriu, elaborată la Bad Godesberg şi
Metz, „nu pică prea grozav în atmosfera politică a României de
azi. Să ascultăm totuşi, cu calm, argumentele scriitorului. Buna
sa intenţie e dincolo de îndoială.” Eu nu sînt român, nu
trăiesc în Germania, iar mama mea nu face parte din aristocraţia
maghiară. De aceea nu cred că punctul meu de vedere va fi prea bine
primit. Citind însă rîndurile lui Tocqueville pe care Dumitriu le
recomandă românilor spre lectură, mai precis recitindu-le, am
înţeles de ce cel ce priveşte din afară o situaţie poate
avea simţul pericolului mai dezvoltat. Iată: „În Franţa, o
singură instituţie nu poate fi distrusă cu nici un chip:
centralizarea. Şi cum ar putea ea să dispară? Guvernele o
adoră, opoziţia o îndrăgeşte. Deşi din cînd în cînd ea
le aduce dezastre neaşteptate şi cumplite, nici nu se gîndesc să
o dispreţuiască. Plăcerea pe care centralizarea le-o
provoacă, aceea de a se amesteca în toate şi de a dispune de orice. [nota
bene, domnule Pruteanu!], îi face să nu mai simtă nici un
pericol.” George Pruteanu, Pactul cu diavolul. Şase zile cu Petru
Dumitriu, Editura Albatros, Bucureşti, 1995, pp. 146-151).
Şansele recentralizării agresive care doreşte să
desfiinţeze şi decentralizarea incipientă existentă în
momentul de faţă sînt sporite de faptul că în zona cu cele mai
puternice tradiţii de autoadministrare din Ardeal, zona secuiască,
contradicţia socială şi politică dintre organele alese
să reprezinte interesele comunităţilor locale şi
instituţiile numite de sus de către stat poate fi privită
şi ca o contradicţie pe bază etnică. Vezi în
legătură cu aceasta Tánczos Vilmos, Kettős hatalmi szerkezet
a Székelyföldön (O dublă strucură de putere în ţinutul
secuiesc), în manuscris.
45. În 1919, Ion Antonescu, pe
atunci doar locotenent colonel, scria într-un memoriu adresat unui ministru din
guvernul Vaida următoarele: „Ştiu, d-le ministru, o regulă
elementară de morală m-a învăţat aceasta pe cînd eram
copil, ca atunci cînd cineva este primit într-o casă nu începe prin a
critica că este murdară şi are lucrurile stricate, ci cel mult
pune, în caz cînd are bunăvoinţă, conştiinţă
şi pricepere, o mînă pe mătură şi alta pe ciocan. Noi,
d-le ministru, pungaşii şi netrebnicii din România mică v-am
deschis uşile casei noastre făcînd, după cum desigur
cunoaşteţi destul de bine, sacrificii imense. În
consecinţă, venind la noi în casă cred că aveţi numai
datoria să îndreptaţi răul şi să înlăturaţi
murdăria. N-aveţi însă, în concepţia mea, dreptul de a
critica.” După părerea lui Al. Cistelecan, care citează în Provincia
ratată acest memoriu publicat în revista Unu de la Oradea
(1990, nr.6), „destinul ardelenilor cam acesta a fost: nişte oameni ce
măturau de zor murdăria făcută de alţii,
fără dreptul de a crîcni, şi mai ales, fără să
prididească. Ei n-au reuşit niciodată să înfrîngă
«mentalitatea Antonescu», exprimată atît de franc şi de falnic de
soldat şi exersată subtil
şi eficace de politicianismul şi birocraţia liberale. Au
rămas mereu cu un statut special şi ambiguu: ceva nedefinit între
musafir şi slugă.(...) Acest sindrom al musafirului în propria
casă bîntuie şi azi unele partide care trăiesc din spaima
că Unirea n-a fost definitivă, că ei pot fi «cedaţi» ca
nişte slugi medievale. Toate astea sînt semne că în mentalitatea de
întemeiere, în spiritul fondator al României s-a instaurat o falie pe care
deceniile scurse n-au putut s-o umple. Împotriva acestei falii originale nu s-a
adus nicicînd o politică înţeleaptă, de sudare armonioasă.
Nici sub vechea democraţie, nici sub comunişti, şi cu atît mai
puţin azi.”, Al. Cistelecan, Provincia ratată, Gazeta de
Mureş, mai-iunie 1993.
46. H.-R. Patapievici, Anatomia
unei catastrofe şi Despre noroc şi nenoroc în istorie, în Politice,
pp. 78-98.
47. Este demn de remarcat faptul
că, în timp ce la Bucureşti identitatea specifică ardeleană
este remarcată cel puţin sub două aspecte (ca şansă a
integrării occidentale şi, respectiv, ca pericol al
dezintegrării), intelectualitatea maghiară din Ardeal fuge de-a
dreptul de asumarea acestei identităţi. Preferă să se
cramponeze de viziunea tradiţionalistă a unei Ungarii destul de îndepărtate
de realităţile sociale şi politice actuale, sau, într-o
măsură mai mică, de o viziune la fel de „nefondată” a unei
Românii spirituale de perspectivă europeană (vezi Biró Béla, Nagy
magyar paradoxon (Marele paradox maghiar), în Népszabadság, 27
septembrie 1997), numai să nu fie nevoită să se confrunte cu
propria identitate specifică. Tradiţia unităţii
naţionale maghiare este de fapt mai puternică decît tradiţia
similară afirmată, de asemenea puternic, dar poate mai puţin
organic, la români. Despre cauza acesteia, respectiv despre faptul că această
situaţie specifică pune sarcini deosebite — dar nu insolubile — în
faţa tineretului intelectual ardelean (maghiar şi român) va fi vorba
în capitolele următoare ale Problemei transilvane.
Traducere de
Elga Mayer
*
Gusztáv Molnár (n. 1948), filosof, politolog, redactor este
licenţiat al Facultăţii de Istorie- Filosofie a
Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Doctorand în
ştiinţe politice şi cercetător la Institutul Central
European din Budapesta.
Molnár Gusztáv, Az erdélyi
kérdés, în Magyar Kisebbség nr. 3-4 / 1997, publicat cu permisiunea
autorului.