De la „problema transilvană”

la „problema europeană”

Gabriel Andreescu

Gusztáv Molnár îmbrăţişează cu un entuziasm oarecum neprecaut concepţia lui Huntington şi îi dedică în eseul său mai multe pagini, susţinînd-o împotriva criticilor (în exemplul dat, Horia Patapievici). Desigur, autorul este foarte îndreptăţit să reitereze cu bucurie trăsăturile civilizaţiei occidentale, care sînt „moştenirea clasică, creştinismul occidental (catolicismul, apoi protestantismul), separarea puterii bisericii şi statului, domnia legii (statul de drept), pluralismul societăţii şi societatea civilă, tradiţia corpului reprezentativ şi nu în ultimul rînd, individualismul”. Aş adera mai puţin însă, decît Gusztáv Molnár, la exclamaţia celebrului politolog american, „combinaţia acestor factori este unică”. Nu pentru că nu ar fi unică (orice concret este unic). Dar nu cred că Huntington ar fi demonstrat convingător că doar această combinaţie de date este compatibilă cu modernităţi care se recunosc şi interacţionează intens şi drept urmare, au pus bazele unei relaţii inerent paşnice¹. Nici Gusztáv Molnár nu avea cum să aducă argumente decisive în acest sens. El pare să opteze fără multe îndoieli pentru imaginea unor „plăci” geo-culturale, care plutesc pe astenosfera condiţiilor existenţiale universale (resurse, activităţi economice, procese informaţionale etc.)

Această imagine (metaforă) de tip „tectonică a plăcilor” a sugerat poate una dintre cele mai profitabile observaţii ale şefului Centrului de Geopolitică de la Budapesta. Referindu-se la elaborarea de către Huntington a paradigmei civilizaţiilor, Gusztáv Molnár remarcă: „Nu prea se ocupă însă de detalii, de nuanţele mai fine, de liniile de demarcaţie din interiorul unor ţări sau chiar unităţi teritoriale şi administrative mai mici, care fac obiectul aşa-numitei microgeopolitici”. Gusztáv Molnár susţine valoarea „nuanţelor mai fine”.

Sugestia vine de la faptul că la graniţa dintre două plăci tectonice apar fenomenele geologice cele mai bogate şi cele mai imprevizibile. Prin analogie, ne aşteptăm ca în regiunea de frontieră dintre două regiuni cu diferenţe culturale semnificative să intervină procese politice de un rafinament excepţional. Ar fi o pierdere deci să nu aprofundezi zonele micro-culturale, la intersecţia dintre două „plăci geo-culturale”, aici petrecîndu-se interesante (bogate, imprevizibile) transformări ale datelor culturale în fenomene politice.

Exemplul pe care îl oferă Gusztáv Molnár merită de departe, după opinia mea, calificativul „convingător”:

„Din studiul dedicat de István Székely analizei pe judeţe a alegerilor pentru administraţia locală din 1990 şi 1992, precum şi a alegerilor pentru administraţia locală din 1992, rezultă că în timp ce în 1990 — la alegerile parlamentare — opoziţia a obţinut rezultate peste 40% doar în cele patru judeţe unde numărul populaţiei maghiare este cel mai ridicat, în 1992 judeţelor Harghita, Covasna, Mureş şi Satu Mare li s-au alăturat şi judeţele Bihor, Arad şi Timiş (avînd rezultate de peste 50%).

La alegerile din 1996 s-a produs ruptura şi în judeţele din centrul Transilvaniei, cu o populaţie preponderent românească. Acest lucru a demonstrat clar că este vorba de un dat structural care depăşeşte prin semnificaţie cu mult factorul maghiar. (...) Şi, în sfîrşit, în 1996 s-a ajuns la situaţia în care practic Transilvania a fost cea care a hotărît rezultatele alegerilor la nivelul întregii ţări”.

Transilvania în post-comunism

Dacă ultima afirmaţie a citatului lui Gusztáv Molnár este adevărată (şi este), iar schimbarea politică din 1996 a reprezentat un moment crucial în evoluţia statului român (o să explic mai departe de ce îl consider aşa), atunci Transilvania este regiunea care a „basculat” istoria în direcţia ei cea bună. Se pune întrebarea dacă formula „moment crucial în evoluţia statului român” (cu privire la alegerile din 1996) nu apare drept grandilocventă. Răspunsul nu poate fi dat astăzi în totalitate. Ceea ce am în vedere, este coincidenţa dintre schimbările politice din România şi procesele de integrare de pe continent. Deciziile esenţiale ale integrării euro-atlantice, cît şi ale extinderii Uniunii Europene au fost judecate şi planificate în jurul anului 1996. Este dincolo de orice îndoială că direcţia politică mafiotic-naţionalistă în care a mers România pînă în 1996 excludea România din marile structuri ale civilizaţiei de tip european. România pare oarecum în situaţia de a fi prins, printr-un sprint cu sufletul la gură, ultimul vagon, de care se ţine încă strîns, fără să se ştie cît mai poate s-o facă şi dacă nu cumva acest ultim vagon va fi lăsat, cumva, prin vreo gară. Dacă în 1999 România va fi nominalizată pentru al doilea val al NATO, atunci în alţi doi-trei ani ea va deveni şi membră a acestei organizaţii. Din acel moment, ţara îşi va fi găsit un drum pe care îl va parcurge în meandre, dar oarecum sigură, drumul spre o democraţie mai efectivă şi mai prosperă, adică un drum opus celui al „statelor falimentare” pe care le aminteşte Gusztáv Molnár în eseul său. Cu aceste date, schimbarea politică din 1996 ar reprezenta o bifurcaţie („un moment crucial”) în istoria acestei ţări. Doar că, „ce se va întîmpla cu România” nu depinde numai de „ceea ce se întîmplă cu România”, ci şi de „ceea ce se întîmplă în afara ei”. În cazul în care contextul regional şi mondial va juca în favoarea ţării, anul 1996 reprezintă, într-adevăr, anul bifurcaţiei esenţiale, bifurcaţie datorată, aşa cum o spun datele, Transilvaniei.

Ce anume a făcut ca Transilvania să voteze altfel decît restul ţării? Ce a făcut ca opţiunea ne-educaţilor, oamenilor în vîrstă, muncitorilor industriali, masei rurale, categorii cu o înţelegere civico-politică limitată şi conservatoare, dependente de propaganda unei televiziuni partizane ori de discursul demagogic², să fie învinsă în proporţii decisive pe teritoriul acestei regiuni³?

Una dintre pierderile irecuperabile ale perioadei de tranziţie a fost absenţa resurselor financiare şi umane (în toată regiunea de influenţă sovietică), necesare pentru investigarea acestui fenomen extraordinar, al saltului de la comunism la societatea deschisă. Ne aflăm în faţa unui proces nestaţionar tipic, solicitînd date empirice de mare fineţe şi rafinament al cadrelor conceptuale. Analizele sociologice, sondajele, evaluările politologice pe care le ştim în cazul României sînt departe de a fi corespuns exigenţelor specifice unor cercetări acoperitoare. În absenţa acestora ne rămîn ca referinţe explicative păreri şi observaţii de genul celor invocate de Gusztáv Molnár: „... românii ardeleni sînt mai de nădejde decît regăţenii, ceea ce se datorează fericitei influenţe a imperiului (Horia Patapievici)”; „Valorilor central-europene ale iluminismului, reformei, toleranţei şi competiţiei care îi caracterizează îndeosebi pe românii ardeleni, li se adaugă în România forme ale culturii sociale şi politice aflate sub influenţa contemplaţiei şi pasivităţii, adică a altor coduri, mai puţin active din punct de vedere social, ce sînt caracteristice zonei de valori ortodox-răsăritene (Emil Hurezeanu)”. Gusztáv Molnár însuşi declară: „... atunci cînd vorbesc despre identitatea culturală specifică a ardelenilor (români, unguri şi bineînţeles puţinii germani rămaşi), mă gîndesc în primul rînd la atitudinea lor faţă de muncă şi cultura lor politică, strîns legată de aceasta”.

Deşi din diferite motive Gusztáv Molnár preferă să se refere în articolul său mai mult la rolul „identităţii ardelene”, aş susţine în continuare influenţa considerabilă a minorităţii maghiare pentru realităţile formale şi practice ale statului român. Prin lupta lor politică pentru afirmarea drepturilor minorităţilor naţionale, maghiarii au exercitat o extraordinară presiune asupra mentalităţii societăţii româneşti. În condiţiile în care mitologia protocronistă a marcat vizibil conştiinţa publică, iar partea cea bună a elitei intelectuale româneşti se afla, în marea ei majoritate, sedusă de aventura culturală interbelică, strategia maghiară a alterităţilor, drepturilor, autonomiilor, autodeterminărilor a fost ca un torent conceptual năvălind peste o arhitectură vetustă. Pentru o societate care are impresia că România a fost proiectată de pe vremea lui Burebista, iar România Mare reprezintă sensul final al istoriei, punerea în discuţie, cu atîta dramatism, a problemei Transilvaniei a adus lucrurile aproape cu picioarele pe pămînt. Formula des repetată după intrarea UDMR la guvernare: „pentru prima dată în istoria României minoritatea maghiară a fost integrată politic” are şi o prelungire în plan cultural: „la capătul celor şapte ani de post-comunism, pentru prima dată alteritatea a fost integrată în fondul cultural al societăţii româneşti”⁴.

Dar pare că, în contextul evoluţiilor europene, minoritatea maghiară din România va juca un rol considerabil şi în viitor. Să fie limpede: extinderea Uniunii Europene este simultană cu transformarea ei într-o fortăreaţă. Tratatul Schengen construieşte simultan un spaţiu european comun şi ridică un zid ce separă acest spaţiu de lumea mai puţin prosperă şi „mai puţin civilizată” dinafară. Îşi va permite Ungaria să lase cei 1,7 milioane de maghiari de dincoace de Tisa, în afara „marelui zid”? Speculaţia primirii de către maghiarii din România a cetăţeniei Ungariei, lansată de excesivi precum Ádám Katona, sintetizează după părerea mea cel mai bine întreaga teamă a comunităţii reprezentată de UDMR pentru o Ungarie „in” şi o Românie „out”. Maghiarii de dincoace de Tisa nu pot fi simultan cetăţeni ai României şi cetăţeni ai Ungariei. Ce se va întîmpla atunci? Aici joacă foarte bine logica „nuanţelor” sugerată de Gusztáv Molnár. Vor reuşi România şi Ungaria o cooperare astfel încît prima să fie „lipită”, constant şi progresiv, de civilizaţia de la graniţa ei de la Vest, ca o soluţie pentru destinul (şi) al comunităţii maghiare? Societatea românească şi vecina ei maghiară vor da răspuns la această întrebare în anii ce vin.

Competiţia dintre „devoluţie” şi „integrare”

Ajung acum la următorul pas conceptual pe care îl face Gusztáv Molnár.

„Astăzi ştim deja foarte bine că nu numai separatismul etnic, ci şi omogenizarea naţională poate duce la conflicte. În consecinţă, la baza acţiunii politice care să ducă la rezolvarea etnică a conflictelor trebuie să aşezăm, în loc de etnicitate şi naţionalitate, teritorialitatea, identitatea teritorială. (...) Stăpînirea absolută a statului asupra »propriului« teritoriu sau, dacă preferaţi, suveranitatea absolută este astăzi un lucru cel puţin la fel de respingător (şi periculos) ca tendinţa absolutistă a statului autocrat din secolul al XVII-lea de a stăpîni societatea civilă. (...) Soluţia teoretică şi practică a problemei au găsit-o englezii şi în secolul al XVII-lea, şi acum. În vremea glorioasei revoluţii, prin împărţirea competenţelor juridice între rege şi parlament, iar astăzi prin introducerea devoluţiei, care realizează împărţirea raţională a puterii între parlamentul central şi cele locale. Devoluţia înseamnă că dominaţia asupra teritoriului statal, unic, exclusiv şi spiritualizat prin ‘sufletul naţional’ este înlocuită cu pluralismul teritoriilor. Teritoriile locale (ţinuturi istorice sau regiuni nou apărute) se transformă prin devoluţie din obiecte aflate în administraţia statului în subiecte ale statului, într-o anumită privinţă devin ele însele stat, după cum cetăţenii au devenit ‘suverani’ în Europa occidentală a secolului al XVII-lea”. Opinia lui Gusztáv Molnár este că România nu are prea mult timp la dispoziţie. Înconjurată de state falimentare (de la Muntenegru pînă în Siberia) ea trebuie să aleagă, după modelul englez, între devoluţie sau federalism pentru a reuşi modernizarea politică şi integrarea internă a României.

Cunosc atracţia exercitată asupra lui Gusztáv Molnár de conceptul devoluţiei. Dar nu acesta este un argument pentru a considera devoluţia drept singurul sau principalul răspuns la importanta sa întrebare: „Ce se întîmplă cu acele teritorii periferice care din punct de vedere cultural aparţin Occidentului, iar istoric Europei Centrale, şi care, după lungile decenii ale centralizării forţate impuse de totalitarisme de dreapta şi de stînga, direct proporţional cu afirmarea democraţiei, se distanţează din ce în ce mai spectaculos de regiunile est-europene ale statelor cărora le aparţin?”

E limpede că Gusztáv Molnár oferă o mare încredere modelului lui Huntington inclusiv în „micul ei detaliu”: frontiera civilizaţiei occidentale trece prin interiorul României, pe linia Carpaţilor, la estul Transilvaniei. E la fel de limpede că Gusztáv Molnár nu vede România în principiu integrată în Uniunea Europeană, oricît vor evolua datele ei economice (pentru că aparţine altui spaţiu cultural). El este la fel de pesimist şi în ceea ce priveşte continuarea lărgirii NATO. Şi atunci, „acele teritorii periferice” se refugiază în devoluţie! Iată linia esenţială a raţionamentului lui Gusztáv Molnár, cu importante implicaţii politice. Faţă de raţionament şi concluzii am mai multe observaţii.

În primul rînd, aş observa că mitologia marilor „plăci geo-culturale” presupune inerţia spaţiilor omogene cultural, ca şi cum acestea s-ar supune unui fel de macro-mecanică. O astfel de macro-mecanică nu ar fi altceva decît geo-politica dominată de cultură. După părerea mea, concepţia e contrazisă flagrant de realitate. Un contraexemplu la îndemînă este mişcarea paşoptistă din România.

Din punct de vedere religios, stătuleţele româneşti aparţineau aceluiaşi spaţiu ortodox din care făceau parte şi Grecia, Bulgaria, Rusia, Serbia. Ultimele patru nu au cunoscut revoluţia paşoptistă — şi nici Polonia slavofonă. În nici un caz nu se poate spune că Moldova sau Muntenia arătau mai apropiate de Vestul continentului din alte puncte de vedere — cultural, social — decît, să zicem, Grecia sau Bulgaria. Erau societăţi conservatoare — dacă nu înapoiate — închise — dacă nu chiar ostile. Ele aparţineau desigur „plăcii geo-culturale” ortodoxo-balcanice, nu occidentale.

Mişcarea paşoptistă, pentru care revoluţia este un moment esenţial, dar nu totul, a impus lumii româneşti o evoluţie spectaculoasă. Revendicările ei de regim politic — republica, sufragiul universal — sau cetăţeneşti — emanciparea evreilor, abrogarea pedepsei cu moartea, eliminarea pedepselor degradante — au pus ţările române în faţa celor mai înaintate idei politice de pe continent. Nu este vorba numai despre proiecte, ci de o mişcare care a reuşit, în cîteva decenii, să modernizeze România cu o viteză incredibilă. Toată această operaţie a fost rezultatul acţiunii a cîtorva zeci de oameni politici, proporţie insignifiantă în ansamblul societăţii româneşti, ale cărei tipologii umane erau foarte departe de Bălcescu, Rosetti, Brătieni, Goleşti etc. Iată deci un caz spectaculos în care, datorită unor procese ţinînd de o ţesătură internă foarte sofisticată şi o interacţiune cu comunitatea internaţională excepţională a deplasat lumea românească dintr-un spaţiu cultural în altul. Fără deriva din deceniile doi-trei ale secolului XX care a eşuat în cele două totalitarisme succesive, această deplasare ar fi fost dusă pînă la ireversibilitate.

Să revenim la contemporaneitate. Ce spun dezbaterile politice care s-au finalizat pînă acum cu deciziile de la Madrid şi de la Luxemburg? E limpede că la Madrid s-a optat pentru o extindere ulterioară şi, în acest moment, despre România se poate spune cel puţin că se află în cursa pentru integrare. În ceea ce priveşte lărgirea Uniunii Europene, şi mai ferm avem o hotărîre de extindere a UE în regiuni cu preponderenţă ortodoxă (România, Bulgaria) în măsura în care aceste ţări îndeplinesc criteriile de integrare. Care sînt criterii politice şi economice, nu culturale. Desigur, timpul poate să blocheze procesele (din motive interne României, aşa cum vedem, ori externe), îndeplinirea criteriilor nu e simplă chestiune de bunăvoinţă şi de timp. Dar unde este logica lui Huntington, în aceste evoluţii? Nu este. În realitate, Gusztáv Molnár îmbrăţişează ideologia scepticismului cultural din pură speculaţie conceptuală. El preferă o teorie grandilocventă în locul analizei datelor care îi sînt la dispoziţie şi pe care, de altfel, le cunoaşte foarte bine. Altfel spus, el preferă „ideologia” întorcînd spatele argumentelor empirice.

Să trecem acum la „devoluţie”. Sînt pentru un grad de descentralizare a vieţii sociale cît mai ridicat, iar devoluţia constituie un bun instrument al descentralizării. Ea şi-a dovedit toată utilitatea în Italia, în Spania, pare să lucreze bine în Marea Britanie. Îi sînt, ca să spun aşa, simpatetic. Numai că Gusztáv Molnár afirmă cu o siguranţă exagerată: „România, situată între două zone de state falimentare (...) nu are prea mult timp la dispoziţie. Poate alege calea urmată de guvernarea Iorga (...) sau se poate hotărî să facă un pas radical, ce nu poate fi altceva decît reorganizarea ţării pe baze federale, sau cel puţin acordarea posibilităţii devoluţiei Transilvaniei şi celorlalte regiuni ale ţării care îşi vor manifesta interesul în această privinţă. Ori-ori. (subl. mea)”. Aşa să fie oare? Care sînt totuşi faptele propriu-zise ale modernizării, care te-ar obliga să alegi ori devoluţie (federalizare) ori recentralizare fatală?

Instrumentele statului modern sînt, după cîte cunosc: drepturile şi libertăţile individului cu prelungirea lor, drepturile minorităţilor, pluralismul politic împreună cu ansamblul de puteri (autorităţi) care se bucură de un minim grad de independenţă⁵ efectivitatea instituţiilor (acestea necesitînd, în cazul României, o reformă esenţială), autonomia locală, economia de piaţă — un inventar oarecare. Implică acestea obligatoriu devoluţia? Evident, nu. Devoluţia asigură însă, consideră Gusztáv Molnár, rezolvarea pozitivă a raporturilor etnice. Aici iarăşi Gusztáv Molnár preferă concepte şi principii în locul observării adevăratelor tendinţe din societate. Tendinţa spre un „model românesc” al reconcilierii este foarte aproape de împlinire. „Modelul” a constat în acceptarea de către forţele politice româneşti a unor standarde foarte înalte privind măsurile speciale de protecţie a minorităţilor naţionale, iar în contraparte, comunitatea maghiară a renunţat implicit la soluţia proprie de protecţie, adică sistemul autodeterminării şi autonomiilor ce nu-şi află locul în cadrul constituţional românesc⁶. Cum s-a ajuns aici? Am fost martorii, în ultimii trei-patru ani, ai unei interacţiuni extrem de interesante pentru analiştii fenomenului politic: presiunea externă pentru depăşirea contenciosului etnic (în contextul proceselor de extindere a structurilor europene la care România dorea să participe) şi puternica presiune internă de a păstra intangibilă actuala Constituţie. Este păcat să preferi „idealurile” în locul fascinantei experienţe a ceea ce s-a întîmplat în România ultimilor ani. Ceea ce mi se pare însă limpede, este faptul că sistemul măsurilor speciale este la fel de eficient pentru rezolvarea tensiunilor interetnice ca şi devoluţia şi că el s-a impus.

Gusztáv Molnár poate replica că în timp tendinţa spre devoluţie poate deveni preponderentă în ciuda evoluţiilor actuale. El poate da exemplu ultima idee venită de la Iaşi, Partidul moldovenilor a lui Constantin Simirad. M-aş opune la rîndul meu iritării sau indiferenţei cu care opinia publică românească a răspuns acestei iniţiative absolut legitime şi în definitiv, semnificative, înnoitoare pentru mentalitatea societăţii româneşti. Dar iarăşi propun în locul visurilor o autentică analiză a situaţiei din România.

Or, analiza situaţiei din România va arăta inaplicabilitatea modelului englezesc. Rapiditatea cu care s-au întîmplat lucrurile în Anglia — referendum separat în Scoţia, reforma constituţională care a dus la constituirea parlamentelor scoţian şi gallez — a depins de cadrul juridic şi politic britanic excepţional de permeabil la devoluţia Scoţiei şi Ţării Galilor.

Nimic comparabil la noi. Devoluţia înseamnă schimbare constituţională, adică o opţiune masivă (peste 2/3 din Parlament) şi în mai multe etape⁷ în favoarea devoluţiei. Cînd Gusztáv Molnár spune: „voinţa politică a societăţii româneşti” el trebuie să aibă în vedere ceva foarte concret, cele două treimi ale Parlamentului necesare schimbării Constituţiei. Or, se pune întrebarea: pot apărea un curent politic transilvan şi unul moldovean care să introducă în Parlament cele două treimi necesare? Nu văd nicicum, cel puţin într-o perioadă rezonabilă de timp. O politică raţională şi actualul curs al integrării politice a comunităţii maghiare sînt suficiente pentru a produce modernizarea României, iar acestea nu au în faţă obstacole insurmontabile, cum este opţiunea pentru devoluţie.

Aici mai intervine un alt aspect, pe care nu avem voie să-l lăsăm la o parte. E vorba despre competiţia în timp a unor procese concurente. Problema formulelor administrativ-politice necesare pentru afirmarea identităţilor regionale se pune uneori cu dramatism în cadrul unui stat centralizat. Nu acelaşi lucru în cadrul unui sistem integrat precum Uniunea Europeană. Aici regiunile pun în valoare unitatea lor de fapt — geografică, lingvistică, economică sau de alt gen — nu atît unitatea lor administrativă. Procesul de aderare la marile structuri internaţionale, la acest sfîrşit de mileniu, pare mai rapid decît eventuale evoluţii interne spre devoluţie.

Gusztáv Molnár ne aruncă în faţă o mănuşă binevenită, capabilă să aducă în cîmpul de discuţie românesc, ceva din savoarea dezbaterilor contemporane. Mi-e teamă însă că modul în care el tratează „Problema transilvană” întîmpină obiecţii de fond. Încerc să sintetizez ceea ce am argumentat anterior. O eroare constă în atracţia pentru conceperea identităţilor — cum este identitatea transilvană — ca „monade”⁸. Lucrînd cu monade, Gusztáv Molnár consideră că trebuie să aplicăm neapărat o etichetă politico-administrativă peste identitatea culturală. Nu este adevărat. Dacă identitatea ardeleană este ea însăşi complexă, ea se manifestă punînd în valoare diferiţi factori, neavînd nevoie de o acoperire formală. (Am spus că principala caracteristică, cu cele mai multe efecte, mi se pare totuşi prezenţa puternicei comunităţi maghiare.)

Dar în primul rînd, aş nota caracterul esenţialmente ideologizat al demersului său. Ideologia este o gîndire care striveşte realităţile pentru ca ele să intre în logica modelului dorit. Sînt curios, cu cîtă ideologie şi cu cîtă analiză se va răspunde poziţiilor lui Gusztáv Molnár?

Note:

1. Miza majoră a teoriei huntingtoniene: nu doar că liniile culturale ar fi linii de demarcaţie, ci că acestea ar fi linii politice inerent tensionate.

2. Folosesc termenii în sens descriptiv, nu calificativ.

3. Ar fi greşită invocarea principiului „oamenii au votat contra”, nu „pentru”. Dacă principiul este parţial valabil — şi este — el a operat uniform în toate regiunile ţării, drept urmare, devine irelevant pentru explicarea diferenţelor dintre regiuni.

4. Aş remarca, în context, precauţia de care trebuie să dăm dovadă, atunci cînd facem apel la tradiţie, pentru explicarea faptelor prezentului. Deşi prezenţa germană a fost extrem de puternică în Transilvania şi a fost primită cu mare receptivitate de către populaţia negermană, eu nu îi descopăr rolul în aceste procese pentru care minoritatea maghiară se află în poziţie de locomotivă.

5. Independenţa instituţiilor care administrează puterile judecătorească, executivă şi legislativă a devenit un clişeu. În realitate, lucrurile sînt ceva mai complicate. „Regimul parlamentar nu mai funcţionează pe baza teoriei separaţiei puterilor în stat. Actorii reali ai luptei politice nu mai sînt Parlamentul şi şeful statului — şef al puterii executive, ci Guvernul şi majoritatea sa parlamentară, pe de o parte, şi opoziţia parlamentară, pe de alta.

Guvernul este format de Parlament şi răspunde politic numai în faţa acestuia (parlamentarismul monist, căci sistemul parlamentarismului dualist, în care Guvernul răspunde politic şi în faţa Parlamentului, şi a şefului de stat, a dispărut practic), putînd fi răsturnat printr-o moţiune de cenzură. Simetric, puterea executivă dispune de dreptul de a dizolva Parlamentul.

Centrul real de decizie în stat se mută de la Parlament la Guvern. Partidul politic (sau coaliţia de partide) care a cîştigat alegerile legislative, devenind partid majoritar în Parlament, devine automat şi partid de guvernămînt, formînd deci Guvernul. Programul politic al acestui partid devine program de guvernare a ţării, iar echipa conducătoare a partidului în cauză devine echipa guvernamentală, şeful partidului ocupând funcţia de prim-ministru.

De aceea, în fapt, nu Guvernul depinde de majoritatea parlamentară, ci aceasta din urmă este obedientă faţă de Guvern, adică faţă de liderul partidului.

Cazurile moţiunii de cenzură sînt extrem de rare şi se datorează instabilităţii unei coaliţii de guvernare. În plus, de multe ori conflictele între partidele care alcătuiesc coaliţia majoritară se rezolvă în afara Parlamentului, Guvernul nu mai aşteaptă moţiunea de cenzură, prezentîndu-şi demisia în urma unei defecţiuni politice a coaliţiei.

Majoritatea parlamentară, în cazul democraţiilor consolidate, este disciplinată, fiind o simplă maşină de vot, o simplă anexă a Guvernului. Prin urmare, puterea reală de decizie în stat trece la Guvern, care o exercită prin proiectele de legi, cărora Parlamentul (majoritatea parlamentară) nu face altceva decît, în mod formal, să le dea doar haină de lege. Mai mult, uneori chiar haina de lege este dată tot de Guvern, pe calea delegării legislative, astfel încît Guvernul nu numai că ia decizia reală, dar tot el îi dă şi forma juridică, emiţînd o ordonanţă (act care are forţă juridică egală cu a legii).

De aceea, nu se mai poate vorbi de o separaţie între legislativ (real, majoritatea parlamentară) şi executiv (real, Guvenul), ci de o confuziune a puterilor.” (Liviu-Corneliu Popescu, Studii Internaţionale 3, 1997).

6. Ordonanţele de urgenţă adoptate în mai şi iunie 1997 de Guvernul României au rezolvat problema cea mai consistentă, utilizarea limbii materne în administraţie şi educaţie. Aceste norme ce aşteaptă trecerea prin Parlament sînt extinse şi prin transformarea Recomandării 1201 în lege internă. O lege a minorităţilor naţionale, a cărei adoptatea a fost anunţată pentru 1998 ar completa ultimele detalii ale sistemului de protecţie a minorităţilor naţionale — cum ar fi utilizarea limbii în justiţie. (Vezi Gabriel Andreescu, Renate Weber, Evoluţia concepţiei UDMR privind drepturile minorităţii maghiare, Centrul pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1995; Renate Weber, „România şi drepturile omului: standarde interne, standarde internaţionale (1)”, Revista Română de Drepturile Omului nr. 13, 1996, pag. 27-38).

7. Întrucît forma de guvernămînt şi caracterul unitar al statului „nu pot forma obiectul revizuirii” conform actualei Constituţii, totul trebuie început prin abrogarea articolului nr. 148 (1).

8. De aici rezultă obiecţia sa, că nu merg nici eu atît de departe „încît să trag din cele de mai sus posibilele consecinţe pe plan instituţional”. Dar ce este mai „departe” decît a considera că Transilvania a basculat realitatea politică românească şi a schimbat deja esenţial conştiinţa de sine a societăţii româneşti?

*

Gabriel Andreescu (n.1952), absolvent al Facultăţii de Fizică din Bucureşti în 1976, este co-preşedintele Comitetului Helsinki Român, membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, director executiv al Revistei Române de Drepturile Omului. A publicat numeroase articole şi studii, este autorul volumelor: Sistemele axiomatice ale logicii limbajului natural. Funcţii şi operaţionalizare, Cel mai iubit dintre ambasadori, Despre filosofia dizidenţei,  Patru ani de revoluţie, România versus România, Naţionalişti, antinaţionalişti... o polemică în publicistica românească, Solidaritatea alergătorilor de cursă lungă.