Chestiunea transilvană

dimensiune teritorială

şi dimensiune etnică

Antonela Capelle-Pogăcean

Studiul lui Gusztáv Molnár „Chestiunea transilvană” apărut în Magyar Kisebbség abordează „problema transilvană” din prisma teoriei huntingtoniene a civilizaţiilor, făcînd totodată referiri la integrarea europeană şi euro-atlantică, precum şi la problematica, în prima fază, teoretică a statului-naţiune şi a statutului său la acest sfîrşit de secol. Unul din meritele acestui text este de a deschide o reflecţie asupra modernizării şi structurării statului român pe o bază care nu este etnică, ci teritorială, regională. Gusztáv Molnár se detaşează astfel de discursul predominant în rîndul elitelor române — în majoritate ataşate modelului statului-naţiune unitar, centralizat — dar şi de cel al elitelor maghiare din Transilvania, care iau în considerare, în mare parte, reforma structurilor naţionale pe o bază etnică, vizînd autonomia culturală, sau chiar teritorială în regiunile secuilor, a minorităţii maghiare.

În ceea ce mă priveşte, mă alătur lui Gusztáv Molnár în privinţa a numeroase puncte. Este cazul mai ales, al importantei, după părerea mea, observaţii legate de dificultatea maghiarilor din Transilvania de a-şi privi în faţă identitatea, dificultate ce reiese din căutarea unei Ungarii ideale, naţiune-mamă generoasă, imagine care ocultează realităţile sociale şi politice de cealaltă parte a frontierei, sau, chiar căutarea României spirituale tolerante (căutare prezentă la unii intelectuali maghiari — vezi nota 47 la textul lui Gusztáv Molnár). Or, împotriva acestor proiecţii ideale, Gusztáv Molnár propune ca soluţie la problema transilvană reabilitarea teritoriului, mai exact a unui teritoriu, a unei regiuni — Transilvania — ca suport al unei politici care ar cuprinde locuitorii acestui spaţiu, depăşind astfel diferenţele lor etnice, culturale, etc. Nu este vorba de reînvierea Transilvaniei dintre cele două războaie, ci de un demers care se sprijină pe constatarea deconstrucţiei postmoderne a statului-naţiune. Acest demers mi s-a părut că se îndreaptă în sensul bun.

Rezervele mele sînt de două tipuri. Pe de o parte, contrar lui Gusztáv Molnár, sînt puţin convinsă că teoria huntingtoniană a civilizaţiilor ar fi cheia universală care permite înţelegerea prezentului şi descifrarea viitorului. Fără îndoială, civilizaţiile există chiar dacă cele „şapte sau opt” civilizaţii identificate prin referinţe esenţialmente religioase au, după Huntington, un contur destul de vag şi suferă de un insuficient travaliu de conceptualizare. Dar sînt ele oare actori politici? Dacă importanţa crescută a culturalului este una din caracteristicile evoluţiei lumii contemporane, ea nu este totuşi singura. Fragmentarea culturală însoţeşte globalizarea. Economia, dar şi politica, joacă un rol mai important poate decît culturalul, în integrarea regională, de exemplu. Observ că Uniunea Europeană proiectată să grupeze ţările creştinătăţii occidentale, a integrat deja Grecia ortodoxă, şi s-ar putea deschide în faţa unui Cipru împărţit între ortodoxie şi islamism, dar şi „noilor democraţii” ale Europei Centrale. Cazul Turciei este particular, aici intervenind într-adevăr culturalul, identitatea musulmană. În ce priveşte NATO, acesta cuprinde atît Grecia cît şi Turcia.

Cred astfel că lărgirea structurilor europene şi euro-atlantice nu este regizată de considerente de ordin civilizaţional, chiar dacă şi acestea pot interveni. Dar motivele economice, politice, geopolitice influenţează mai mult acest proces. Exemplul Slovaciei este revelator în acest sens, ea făcînd parte din acelaşi ansamblu „civilizaţional” central-european şi fiind cu toate acestea ţinută la distanţă de NATO şi Uniunea Europeană din motive politice, legate de insuficienţele democraţiei sale. Alegerea celor trei ţări central-europene pentru primul val al lărgirii NATO a fost o alegere americană. Statele Unite au fost cele care s-au opus cererii formulate de mai multe diplomaţii occidentale de a integra în acelaşi moment şi România şi Slovenia. Au jucat un rol aici şi consideraţii de natură economică, printre altele; costul lărgirii, mai scăzut pentru trei ţări decît ar fi fost pentru cinci, a influenţat administraţia Clinton, care vroia să îndepărteze spectrul unui conflict cu propriul său Senat, chemat să ratifice lărgirea şi să-şi dea acordul pentru noile cheltuieli impuse de deschiderea NATO spre Est.

Ca şi Huntington, Gusztáv Molnár acordă civilizaţiei rolul decisiv în explicarea lărgirii structurilor euro-atlantice şi europene, insistînd asupra diferenţei dintre modernizare şi occidentalizare. El consideră că, prin decizia elitelor politice, se poate moderniza o ţară cu rezultate concrete la sfîrşitul cîtorva decenii, dar că este, în schimb, mult mai dificilă occidentalizarea unei ţări care nu aparţine dintru început civilizaţiei occidentale, fiindcă acest lucru ar presupune o mutaţie de civilizaţie, posibilă eventual după un contact neîntrerupt de mai multe secole cu Occidentul, fără a fi totuşi o certitudine.

Dacă subscriu distincţiei occidentalizare/modernizare, nu cred totuşi în scenariul huntingtonian al Occidentului contra restului lumii. Modernizarea unei societăţi non-occidentale nu se întoarce în mod necesar, invariabil împotriva Occidentului. Dacă cred, alături de Gusztáv Molnár, că occidentalizarea este mult mai dificilă decît modernizarea, am în schimb cîteva rezerve faţă de reificarea Occidentului şi a civilizaţiei sale, viziune care dezvăluie o percepţie esenţialistă a civilizaţiilor. Conceptul de Occident mi se pare că este o construcţie intelectuală şi politică modernă care nu acoperă o realitate compactă şi omogenă. Dimpotrivă, Occidentul apare ca o realitate complexă, în mişcare, care împărtăşeşte tendinţe de evoluţie şi de valori. Huntington însuşi recunoştea existenţa în sînul civilizaţiei occidentale a două subdiviziuni: civilizaţiile nord-americană şi europeană. Dar diferenţe există chiar în interiorul civilizaţiilor europene. Individualismul este mult mai înrădăcinat în societăţile nord-europene decît în Italia de Sud, de exemplu. Relaţiile dintre stat şi biserică au evoluat de-a lungul timpului, în sensul laicizării societăţilor, şi continuă să prezinte diferenţe distingîndu-se statele laice — mai ales Franţa unde se insistă pe separarea netă dintre stat şi biserică — de celelalte. Pentru ţări central şi est-europene ca România sau Ungaria, occidentalizarea nu mai are astăzi aceeaşi semnificaţie ca în secolul XIX. „Polgárosodás” din acea epocă făcea trimitere la „polgár”. Ori „polgár”-ul occidental al secolului XIX, burghezul-cetăţean, nu mai există în societăţile de masă vest-europene, depolitizate, ale sfîrşitului de secol XX.

A spune că Occidentul se schimbă, că nu este omogen, nu înseamnă negarea existenţei tendinţelor grele, revelind durata lungă, a „timpului imobil”, după formula lui Braudel. Nu înseamnă respingerea centralităţii anumitor valori — respectul faţă de individ mai ales,— care dă sens acestei categorii. În anumite cazuri aceste valori sînt rodul unei evoluţii organice, iar în alte cazuri rezultatul unui proces de difuziune şi de apropiere. Difuziunea anumitor valori occidentale se succede în societăţile non-occidentale central şi est-europene în favoarea intensificării legăturilor şi relaţiilor cu Vestul, de la prăbuşirea regimurilor comuniste în 1989. Deci, eu văd această apropiere între Vest şi „noile democraţii” ca pe un proces de lungă durată. Continentul european este fără îndoială marcat de diversitatea culturilor — Jenő Szűcs¹ vorbea de „trei Europe”, însă delimitările civilizaţionale dintre Occident şi restul continentului nu sînt atît de nete. Am fi mai mult confruntaţi cu o hartă în trepte, cu ţări mai mult occidentalizate şi altele mai puţin, iar în interiorul statelor, cu regiuni mai dezvoltate şi cu altele mai puţin dezvoltate. Ungaria este cu siguranţă mai occidentalizată decît România; totuşi nu văd o ruptură civilizaţională între Ungaria şi România, în ciuda unor diferenţe reale. Transilvania, la rîndul ei, este mai occidentalizată decît Vechiul Regat. Amprenta trecutului — dominaţia habsburgică şi integrarea în Dubla Monarhie mai apoi — este în mod sigur prezentă atît în arhitectură cît şi în mentalitate, şi determină particularitatea acestei regiuni. Dar putem vorbi astăzi de o fractură civilizaţională între Transilvania şi Vechiul Regat? Dacă demersul de tip „Nation Building” început după 1918 n-a avut un succes total — lucrarea Irinei Livezeanu² despre debutul acestei perioade este interesantă în această privinţă —, a indus oricum schimbări profunde ducînd la o omogenizare, desigur, foarte imperfectă, a teritoriului naţional român. De exemplu, industrializarea masivă din anii 1960 a modificat structura etnică şi socială a oraşelor transilvane. Transilvania a „asimilat” o parte din populaţia Moldovei şi a Valahiei instalată aici. Totodată, s-a schimbat şi ea.

Or, cred că abordarea în termeni de „clash” [ciocnirea, n.t.] al civilizaţiilor are tendinţa de a absolutiza diferenţele culturale, în timp ce evoluţia în curs pe continentul european le relativizează cîte puţin, multiplicînd formele de integrare. NATO a acordat un statut special Rusiei şi Ucrainei, şi, din motive evidente, ea este prezentă mai mult în Bosnia decît în ţările central-europene.

Cu toate acestea observ că Gusztáv Molnár este mai flexibil decît Huntington în ce priveşte problema occidentalizării. Cu cîteva excepţii (Mexicul mai ales), Huntington apreciază că posibilitatea de a occidentaliza ţările non-occidentale este foarte slabă de vreme ce, spune el, tot ceea ce determină specificitatea Occidentului există deja dinainte de iluminism şi începutul modernizării. Gusztáv Molnár lasă deschisă, din partea sa, poarta „occidentalizării”. El crede în capacitatea Transilvaniei „mitteleuropene” de a integra în mod simbolic România în Europa Centrală şi deci în Europa, şi de a scăpa astfel de Europa de Sud-Est. El justifică această distanţă luată faţă de Huntington prin interesul său pentru „geopolitica internă”, mai sensibilă decît „marea geopolitică” la problematica „limes-ului” (hotar n. trad.) — pentru a relua numele dat de Gusztáv Molnár cercului de intelectuali maghiari din Transilvania, pe care l-a organizat în anii 80.

A doua rezervă priveşte adaptabilitatea modelului britanic al „devoluţiei” la contextul transilvan. Să nu uităm că nici Scoţia nici Ţara Galilor nu au făcut obiectul unei rivalităţi între state. În cele două cazuri, identitatea regională a locuitorilor nu a fost concurată de identitatea etnică. Nu este cazul Transilvaniei, disputată de ideologii naţionale maghiare şi române, chiar dacă Ungaria nu mai formulează pretenţii teritoriale asupra Transilvaniei. Aici, identitatea etnică învinge identitatea regională sau identificarea cu statul. De fapt, statul român este un stat fragil şi elitele sale se mai îndoiesc pe undeva de legitimitatea sa. Integrarea verticală a societăţii (separarea elite/societate este sensibilă), cît şi integrarea orizontală (cea a minorităţilor mai ales) rămîn  incomplete. Or, pentru ca descentralizarea să funcţioneze, ar trebui ca statul să aibă mai multă legitimitate, de o parte, iar de altă parte, ca identitatea etnică să nu se manifeste atît de puternic: locuitorii din Transilvania ar trebui să se simtă mai întîi transilvani, înainte de a se identifica ca etnici români sau maghiari (germanii rămîn astăzi, din păcate, prea puţin numeroşi, pentru a putea influenţa acest proces).

În mod cert, particularitatea Transilvaniei în corpul naţional român este reală şi o identificare regională există. Rezultatele alegerilor, evocate pe drept de Gusztáv Molnár, relevă un decalaj al dezvoltării între această provincie şi Vechiul Regat. Dar aş adăuga faptul că ele dezvăluie în egală măsură greutatea votului etnic: într-adevăr în Transilvania PUNR adună cel mai mare număr de voturi, chiar dacă cunoaşte o prăbuşire a popularităţii sale începînd cu 1996. La fel, tot aici îşi are rădăcinile aripa naţionalistă a Partidului Naţional Ţărănesc.

Aş spune că momentul instituţionalizării acestui particularism regional în structurile statului mi se pare încă destul de îndepărtat. Dar să admitem ipoteza în care Bucureştiul şi elitele româneşti ar fi gata să se împace cu ideea descentralizării şi a instituirii unui parlament transilvan. În acest caz, nu ar fi oare acest parlament inevitabil confruntat cu unele din problemele — inscripţii bilingve, învăţămînt în limba maghiară etc. — care suscită deja patriotice lupte oratorice în Parlamentul  de la Bucureşti? Cu atît mai mult cu cît maghiarii nu ar mai reprezenta 7%, ci de trei ori pe atît. În această privinţă Gusztáv Molnár nu ne dă prea multe detalii. Date fiind aceste lucruri, nu cred că românii sînt gata astăzi să accepte o astfel de descentralizare, după cum nu cred nici ca maghiarii să fie dispuşi să renunţe la revendicările lor de autonomie etnică, în favoarea unei autonomii regionale mai mari.

În schimb, pe viitor, sistemul descentralizării nu apare ca imposibil, deşi numai în anumite condiţii. Avansarea integrării României în structurile occidentale ar putea dedramatiza şi depasiona problema statului-naţiune în ochii românilor. Cu atît mai mult cu cît integrarea presupune renunţarea la părţi întregi din suveranitatea naţională. Ea impune în egală măsură o democratizare a societăţii, mai ales în direcţia unei descentralizări mai pronunţate. Democratizarea înseamnă de asemeni, pentru cetăţenii români, recunoaşterea faptului că statul nu le aparţine în exclusivitate, concetăţenii maghiari, la fel ca şi românii, sînt la ei acasă în Transilvania şi trebuie să beneficieze în consecinţă de drepturi culturale şi lingvistice generoase şi de anumite forme de autonomie. Problema autonomiei teritoriale pentru secui mi se pare mai delicată, dar cred că o descentralizare reală ar putea lărgi considerabil cîmpul de manevră al elitelor locale şi regionale, fie ele româneşti sau maghiare. Negocierea cu maghiarii şi deschiderea statului român în faţa acestei minorităţi ar consolida fidelitatea acesteia faţă de stat. La rîndul lor, maghiarii ar trebui să accepte ideea că nu pot să prospere în Transilvania fără să dialogheze cu românii, doar izolîndu-se în ghettouri şi glorificîndu-şi trecutul. Trebuie timp pentru un asemenea proces despre care face totuşi dovadă prezenţa UDMR la guvernare. Oamenii politici pe care îi vizează Gusztáv Molnár pot într-adevăr să accelereze sau din contra să întîrzie mişcarea. Esenţial, mi se pare, este de a se ajunge la o anumită încredere reciprocă necesară pentru a putea duce la bun sfîrşit un proiect de descentralizare.

Studiul lui Gusztáv Molnár are marea virtute de a elibera reflecţia asupra reformei statului din perimetrul înfruntării româno-maghiare. Acest demers, fondat pe teritoriu, ar trebui să constituie sursă de inspiraţie, putînd să adune în acelaşi timp reprezentanţi ai majorităţii şi ai minorităţii în jurul cîtorva puncte de consens, mai ales decalajul dezvoltării între Transilvania şi Vechiul Regat sau voinţa de integrare europeană. Pe lîngă modelul britanic de devoluţie, care nu ia în considerare dimensiunea etnică, foarte prezentă în Transilvania, modelul belgian, care distinge comunităţi teritoriale şi comunităţi lingvistice, ar putea în egală măsură servi ca punct de plecare în reflecţia asupra structurării statului român. Ar fi evident vorba de o sursă de inspiraţie şi nu de un model de copiat.

Cred, ca şi Gusztáv Molnár, că trebuie privilegiată dimensiunea teritorială, regională pentru a reforma şi moderniza statul român. Dar nu cred că se poate lăsa în întregime la o parte aspectul etnic al „problemei transilvane”. Nu încă.

NOTE

1. Jenő Szűcs, Cele trei Europe, Paris, L. Harmattan 1985.

2.  Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania, Regionalism, Nation Building, and Ethnic Struggle, 1918-1930, New York, Cornell University Press, 1995.

Traducere de Izabella Gidró

*

Antonela Capelle-Pogăcean (n.1968), absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj, este doctorandă la Institutul de Ştiinţe Politice din Paris, titlul tezei de doctorat fiind Reprezentarea naţiunii la intelectualii maghiari (din Ungaria şi România) şi români după 1989. Este autoare a numeroase studii şi articole referitoare la relaţiile româno-maghiare.