Recomandarea de la Haga

referitoare la drepturile

minorităţilor naţionale la educaţie

octombrie 1996

Spiritul instrumentelor internaţionale

1. Dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a-şi menţine identitatea poate fi în totalitate realizat numai prin însuşirea cunoştinţelor de limbă maternă corespunzătoare în procesul educaţional. În acelaşi timp, persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale au obligaţia integrării în societatea naţională prin însuşirea corespunzătoare a limbii  de stat.

2. În aplicarea instrumentelor internaţionale de care pot beneficia persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale, statele trebuie să adere consecvent la principiile fundamentale ale egalităţii şi nediscriminării.

3. Trebuie reţinut că obligaţiile şi angajamentele internaţionale relevante constituie standarde internaţionale minime. Ar fi contrar spiritului  şi intenţiei acestor obligaţii şi angajamente interpretarea lor într-o manieră restrictivă.

Măsuri şi resurse

4. Statele ar trebui să abordeze drepturile educaţiei minoritare într-o manieră proactivă. Unde este necesar, Statele vor trebui să ia măsuri speciale pentru implementarea activă a drepturilor lingvistice în cadrul educaţiei minoritare la maximumul resurselor existente, individual şi prin asistenţă, şi cooperare internaţională, în special economică şi tehnică.

Descentralizare şi participare

5. Statele ar trebui să creeze condiţii care să dea posibilitatea instituţiilor care îi reprezintă pe membrii minorităţilor naţionale în cauză să ia parte în mod semnificativ la dezvoltarea şi implementarea politicilor şi programelor privitoare la educaţia minorităţilor.

6. Statele vor trebui să atribuie autorităţilor locale şi regionale competenţe corespunzătoare în privinţa educaţiei minoritare prin facilitarea participării minorităţilor în procesul formulării politicii la nivel regional şi/sau local.

7. Statele ar trebui să adopte măsuri pentru încurajarea implicării  şi manifestării opţiunilor părinţilor în sistemul educaţional la nivel local, inclusiv în domeniul educaţiei lingvistice minoritare.

Instituţii publice şi private

8. În conformitate cu dreptul internaţional, persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale, ca şi celelalte persoane, au dreptul de a-şi înfiinţa şi administra propriile instituţii de educaţie private în conformitate cu dreptul intern. Aceste instituţii pot include şcoli cu predare în limba minorităţilor.

9. Dat fiind dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a-şi înfiinţa şi administra propriile instituţii educaţionale, statul nu are dreptul să îngrădească acest drept prin impunerea unor cerinţe administrative şi juridice nepotrivite şi împovărătoare în reglementarea înfiinţării şi administrării acestor instituţii.

10. Instituţiile private de educaţie în limbile minoritare au dreptul de a-şi căuta resurse proprii de finanţare fără nici o îngrădire sau discriminare de la bugetul de stat, din surse internaţionale şi din sectorul privat.

Educaţie minoritară la nivel primar şi gimnazial

11. Primii ani de educaţie sînt de o importanţă fundamentală în dezvoltarea copilului. Cercetările despre educaţie sugerează că mediul ideal de educare la nivelul de grădiniţă şi grupă pregătitoare este limba maternă a copilului. Unde este posibil, statele vor trebui să creeze condiţii care să permită părinţilor să uzeze de această opţiune.

12. Cercetările indică de asemenea că în ciclul primar şi gimnazial, în mod ideal programa ar trebui predată în limba minoritară. Limba minoritară ar trebui predată regulat ca materie în sine. Limba oficială a statului ar trebui de asemenea predată în mod regulat ca materie în sine, de preferat de către profesori bilingvi care înţeleg foarte bine încadrarea lingvistică şi culturală a copilului. Spre sfîrşitul acestei peri-oade, cîteva materii practice şi neteoretice ar trebui predate în limba statului. Unde este posibil, statele vor trebui să creeze condiţii care să permită părinţilor să uzeze de această opţiune.

13. În liceu, o parte substanţială a materiei ar trebui predată în limba minoritară. Limba minoritară ar trebui predată ca o materie obişnuită. Limba oficială ar trebui, de asemenea, predată ca o materie obişnuită, preferabil de către profesori bilingvi care înţeleg foarte bine încadrarea lingvistică şi culturală a copilului. În decursul acestei perioade, numărul materiilor predate în limba oficială ar trebui să crească treptat. Rezultetele cercetărilor sugerează că este cu atît mai bine pentru copil cu cît această creştere este mai graduală.

14. Menţinerea educaţiei în limba minoritară la nivel primar, gimnazial şi liceal depinde în mare parte de existenţa unor cadre didactice calificate de limbă maternă pentru fiecare domeniu. Din acest motiv, decurgînd din obligaţiile lor de a asigura posibilităţi adecvate pentru educaţia minoritară, statele ar trebui să asigure facilităţi adecvate pentru o instruire corespunzătoare a profesorilor şi accesul la această instruire.

Educaţia minoritară în şcolile profesionale

15. Instruirea profesională în limba minoritară trebuie să fie accesibilă la materiile respective în cazul în care persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale în cauză şi-au exprimat dorinţa pentru acestea, cînd au demonstrat necesitatea acestui fapt şi cînd mărimea lor numerică o justifică.

16. Programa şcolilor profesionale care asigură instruirea în limba maternă va trebui alcătuită astfel încît să asigure capacitatea elevilor, după terminarea acestor programe, să practice profesiunea lor atît în limba minoritară, cît şi în limba oficială.

Educaţia minoritară la nivel terţiar

17. Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale ar trebui să aibă acces la nivelul terţiar de educaţie în propria limbă în cazul în care au demonstrat necesitatea pentru aceasta şi cînd numărul lor justifică acest lucru. Educaţia în limba minoritară la nivelul terţiar poate fi asigurat în mod legitim minorităţilor naţionale prin asigurarea facilităţilor necesare în cadrul structurilor educaţionale existente — în cazul în care acestea pot servi adecvat necesităţilor minorităţilor naţionale în cauză. Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale pot, de asemenea, căuta căi şi mijloace pentru a-şi  înfiinţa instituţiile educaţionale proprii la nivel terţiar.

18. În situaţiile în care, în istoria recentă, minoritatea naţională şi-a menţinut şi a deţinut controlul asupra  propriilor instituţii de învăţămînt superior, acest lucru va trebui recunoscut în determinarea viitoarelor cadre legale.

Dezvoltarea programei şcolare

19. În lumina importanţei şi valorii pe care o acordă instrumentele internaţionale educaţiei interculturale, precum  şi istoriei, culturii şi tradiţiei minorităţilor, autorităţile educaţionale ale statului vor trebui să se asigure că programa obligatorie include predarea istoriei, culturii şi tradiţiei minorităţilor naţionale respective. Încurajarea persoanelor aparţinînd majorităţii să înveţe limba minorităţilor care trăiesc pe teritoriul statului va contribui la consolidarea  toleranţei şi multiculturalismului în cadrul statului.

20. Conţinutul referitor la minorităţi al programei şcolare va trebui elaborat cu participarea activă a organelor reprezentative ale minorităţilor în cauză.

21. Statele vor trebui să faciliteze înfiinţarea centrelor pentru dezvoltarea şi evaluarea programelor şcolare în limbile minoritare. Aceste centre pot fi conectate la instituţii deja existente cu condiţia ca  acestea să poată facilita în mod adecvat realizarea obiectivelor legate de programă.

Notă explicativă la Recomandările de la Haga cu privire la drepturile minorităţilor naţionale la educaţie

Introducere generală

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 a deschis noi teritorii în sensul în care a fost primul instrument internaţional care a declarat educaţia ca fiind unul din drepturile omului.

Articolul 26 din Declaraţie se referă la educaţia elementară ca fiind obligatorie. Ea prescrie statelor să asigure educaţia tehnică şi profesională în mod generalizat şi educaţia la nivel superior pe bază de merit. Totodată ea susţine că obiectivul educaţiei ar trebui să fie dezvoltarea completă a personalităţii umane şi consolidarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Articolul 26 continuă cu adăugirea că educaţia trebuie să promoveze înţelegerea, toleranţa şi prietenia între naţiuni, grupuri rasiale sau religioase şi să contribuie la menţinerea păcii. De asemenea, ea mai susţine că părinţii au dreptul cei dîntîi să aleagă tipul de educaţie pentru copiii lor. Prevederile Articolului 26 sînt reiterate cu şi mai mare putere în cadrul legal al tratatelor, şi în mai mare detaliu în Articolul 13 din Convenţia internaţională cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale.

Articolul 26 dă tonul prin deschidere şi includerea instrumentelor internaţionale care urmează, şi care au confirmat şi dezvoltat în continuare dreptul la educaţia atît în general, cît şi cu referire specială la minorităţi.

• Articolul 27 din Convenţia internaţională cu privire la drepturile civile şi politice;

• Articolul 30 al Convenţiei cu privire la drepturile copilului.

Articolele mai sus menţionate garantează dreptul minorităţilor de a-şi folosi limba în comunitate cu ceilalţi membri ai grupului lor. În ce le priveşte, articolele care urmează asigură garanţii legate de posibilitatea minorităţilor naţionale de a-şi învăţa limba maternă sau de a studia în limba maternă.

• Articolul 5 al  Convenţiei UNESCO împotriva discriminării în educaţie;

• Paragraful 34 al Documentului Reuniunii de la Copenhaga al Conferinţei asupra Dimensiunii Umane a C.S.C.E.;

• Articolul 4 al Declaraţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice;

• Articolul 14 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale.

Pînă la un anumit punct, toate aceste instrumente declară dreptul minorităţilor de a-şi menţine propria identitate colectivă prin intermediul limbii materne. Acest drept este exercitat, înainte de toate, prin educaţie. Aceleaşi instrumente, subliniază faptul că dreptul la menţinerea identităţii colective prin limba minoritară  trebuie să fie echilibrat de responsabilitatea integrării şi participării într-o societate naţională mai largă. O astfel de integrare necesită o cunoaştere temeinică atît a acelei societăţi cît şi a limbii (-lor) oficiale. Promovarea toleranţei şi pluralismului este de asemenea o componentă importantă a acestei dinamici.

Instrumentele internaţionale ale drepturile omului care fac referiri la educaţia în limba minoritară rămîn întrucîtva vagi şi generale. Ele nu fac nici referiri speciale la nivelele de acces, nici nu stipulează ce nivele ale educaţiei în limba maternă ar trebui asigurate minorităţilor şi prin ce mijloace. Concepte precum asigurarea de „posibilităţi adecvate” pentru a instrui sau a fi instruit în limba minoritară, cum subliniază Articolul 14 al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului Europei, ar trebui să fie luate în considerare în lumina altor elemente. Acestea includ necesitatea condiţiilor avantajoase care să faciliteze conservarea, menţinerea şi dezvoltarea limbii şi culturii conform sublinierii din Articolul 5 al aceleiaşi Convenţii sau cerinţa de a lua măsurile necesare pentru a proteja identitatea etnică, culturală şi lingvistică a minorităţilor naţionale conform stipulării paragrafului 33 al Documentului Reuniunii de la Copenhaga al Conferinţei asupra Dimensiunii Umane a C.S.C.E.

Indiferent de nivelul de acces la educaţie pe care un stat poate să şi-l permită, acesta nu ar trebui să fie hotărît în mod arbitrar. E necesar ca Statele să acorde consideraţia cuvenită nevoilor minorităţilor naţionale de vreme ce acestea sînt exprimate şi demonstrate coerent de către comunitatea în cauză.

În ce le priveşte, minorităţile naţionale ar trebui să se asigure că revendicările lor sînt rezonabile. Ele ar trebui să acorde consideraţia cuvenită unor factori cum ar fi numărul lor, densitatea lor demografică în fiecare regiune dată, cît şi capacitatea lor de a contribui la durabilitatea acestor servicii şi facilităţi.

Spiritul instrumentelor internaţionale

Formularea în standardele internaţionale a drepturilor minorităţilor a cunoscut o evoluţie în decursul anilor. Formulările pasive ca „…persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale nu trebuie să li se refuze dreptul…” cum este exprimat în Convenţia internaţională cu privire la drepturile civile şi politice (1966) au făcut loc unor abordări mai pozitive şi mai active ca „…Statele vor proteja identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a minorităţilor naţionale…” din formularea Documentului Reuniunii de la Copenhaga al Conferinţei asupra Dimensiunii Umane a C.S.C.E. (1990). Această schimbare treptată a abordărilor indică faptul că o interpretare restrictivă şi minimală a acestor instrumente nu corespunde spiritului în care ele au fost formulate.

În plus, nivelul de acces [la educaţie] trebuie stabilit în conformitate cu principiile fundamentale ale egalităţii şi nediscriminării formulate în Articolul 1 al Cartei Naţiunilor Unite şi în Articolul 2 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, precum şi în majoritatea instrumentelor internaţionale. De asemenea, trebuie luate în considerare condiţiile specifice ale fiecărei stat.

Măsuri şi resurse

Statele OSCE sînt încurajate să abordeze chestiunea drepturilor minorităţilor într-o manieră activă, adică în spiritul Articolului 31 a Documentului de la Copenhaga care le încurajează să adopte măsuri speciale pentru a asigura egalitatea deplină a membrilor minorităţilor naţionale. În acelaşi sens, Articolul 33 al Documentului de la Copenhaga cere statelor să protejeze identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a minorităţilor naţionale care trăiesc pe teritoriul lor şi să creeze condiţii de promovare a acestei identităţi.

În unele cazuri, statele OSCE se confruntă cu limitări fiscale grave care ar putea să le stînjenească capacitatea de a implementa politicile şi programele educaţionale în beneficiul minorităţilor naţionale. Cu toate că unele drepturi trebuie imediat implementate, statele ar trebui să se străduiască să ajungă treptat la realizarea deplină a drepturilor la educaţie în limba maternă a minorităţilor la nivelul maxim al resurselor disponibile, inclusiv prin asistenţă şi cooperare internaţională în spiritul Articolului 2 al Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale.

Descentralizare şi participare

Articolul 15 al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, paragraful 30 al Documentului Reuniunii de la Copenhaga al Conferinţei asupra Dimensiunii Umane a C.S.C.E. şi Articolul 3 al Declaraţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase, subliniază necesitatea participării minorităţilor naţionale la procesele de luare a deciziilor, în special în cazurile în care probleme în cauză le afectează direct.

Participarea efectivă în procesele de luare a deciziilor, în special cele care afectează minorităţile, este o componentă esenţială a procesului democratic.

Implicarea activă a părinţilor la nivel local şi regional, cît şi participarea efectivă a instituţiilor reprezentînd minorităţile naţionale în procesul educaţional (inclusiv procesul de dezvoltare a programei de învăţămînt în măsura în care se referă la minorităţi) ar trebui să fie facilitate de către stat în spiritul paragrafului 35 al Documentului de la Copenhaga care accentuează importanţa participării efective a membrilor minorităţilor naţionale în viaţa publică, inclusiv în problemele referitoare la protecţia şi promovarea identităţii proprii.

Instituţii publice şi private

Articolul 27 al Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice se referă la dreptul minorităţilor de a-şi folosi limba maternă în cadrul comunităţii împreună cu ceilalţi membri ai grupului lor. Articolul 13 al Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale garantează dreptul părinţilor de a alege pentru copiii lor alte şcoli decît cele stabilite de autorităţile publice. De asemenea, garantează dreptul indivizilor şi al instituţiilor de a stabili şi administra instituţii educaţionale alternative atîta timp cît acestea corespund standardelor educaţionale minime stabilite de către stat. Articolul 13 al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale se referă la dreptul minorităţilor de a-şi fonda şi administra propriile instituţii educaţionale, fără ca statul să aibă nici o obligaţie să le subvenţioneze. Paragraful 32 al Documentului de la Copenhaga nu impune statelor nici o obligaţie de a subvenţiona aceste instituţii, dar stipulează că aceste instituţii pot „căuta asistenţă [financiară] de la stat în conformitate cu legislaţia naţională”.

Dreptul minorităţilor naţionale de a-şi înfiinţa şi administra propriile instituţii, inclusiv cele educaţionale, este foarte bine fundamentat în dreptul internaţional şi trebuie recunoscut ca atare. Cu toate că statul are dreptul de a supraveghea acest proces din punct de vedere administrativ şi în conformitate cu propria-i legislaţie, el [statul] nu are voie să împiedice beneficierea de acest drept prin impunerea unor obligaţii administrative nerezonabile care ar putea să facă imposibilă înfiinţarea  propriilor instituţii de învăţămînt de către minorităţile naţionale.

Cu toate că nu există pentru state obligaţii formale de a subvenţiona aceste instituţii private, acestea nu ar trebui să fie împiedicate să caute fonduri din toate sursele interne şi internaţionale.

Educaţia minorităţilor la nivel primar, gimnazial şi liceal

Instrumentele internaţionale referitoare la educaţia în limba minorităţilor declară că minorităţile nu au numai dreptul să-şi menţină identitatea prin intermediul limbii materne, dar şi dreptul de a se integra şi participa într-o societate naţională mai largă prin învăţarea limbii oficiale.

În lumina celor de mai sus, dobîndirea multilingvismului de către minorităţile naţionale din statele OSCE poate fi văzută ca cel mai eficace mod pentru realizarea obiectivelor instrumentelor internaţionale referitoare atît la protecţia minorităţilor naţionale, cît şi la integrarea acestora. Recomandările referitoare la ciclurile primare, gimnaziale şi liceale au scopul de a servi ca ghid în dezvoltarea politicii privitoare la educaţia în limba minorităţilor şi în reglementarea programelor conexe.

Abordarea propusă este sugerată de către cercetători în domeniul educaţiei şi constituie o interpretare realistă a normelor internaţionale relevante.

Eficacitatea acestei abordări depinde de mai mulţi factori. Printre aceştia se numără, în primul rînd, măsura în care această abordare întăreşte limba maternă a minorităţii prin folosirea ei ca mijloc de predare. Un alt factor este numărul profesorilor bilingvi utilizaţi în întregul proces de educaţie.

Un alt factor care trebuie luat în considerare este măsura în care atît limba minoritară, cît şi limba oficială constituie în sine obiecte de învăţămînt în cei 12 ani de şcolarizare, şi în final măsura în care ambele limbi sînt folosite în mod optim ca mijloace de educare  în diferitele faze ale educării copilului.

Abordarea încearcă să creeze spaţiul necesar prosperării limbii minoritare, mai slabe. Ea este într-un contrast evident cu alte abordări ale căror obiectiv este învăţarea limbii minoritare sau chiar realizarea unui minimum de instrucţie în limba minoritară doar pentru a facilita trecerea rapidă la instruirea exclusiv în limba oficială. Abordările de tipul submersiunii lingvistice, în care programa este predată exclusiv în limba oficială, iar copiii minoritari sînt integraţi complet în clase cu copii majoritari, nu se aliniază standardelor internaţionale. În acelaşi chip, acest fapt este valabil şi pentru şcolile segregate în care întreaga programă este parcursă exclusiv în limba minoritară, de-a lungul întregului proces educaţional, şi în care nu se învaţă limba majorităţii sau se învaţă la un nivel minimal.

Educaţia minorităţilor în şcolile profesionale

Dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a-şi învăţa propria limbă şi de a se instrui în propria limbă ar trebui să implice, conform formulării din paragraful 34 al Documentului de la Copenhaga, dreptul la predarea obiectelor de specialitate în propria limbă la nivelul învăţămîntului profesional. În spiritul egalităţii şi nediscriminării, statele OSCE ar trebui să asigure accesul la o astfel de instruire acolo unde ea este dorită în mod evident şi unde numărul minorităţii o justifică.

Pe de altă parte, nu ar trebui diminuată capacitatea statului de a-şi planifica şi controla politicile educaţionale şi economice. De asemenea, capacitatea absolvenţilor şcolilor profesionale cu predare în limba minoritară de a-şi exercita profesiunea în limba oficială ar constitui un avantaj pentru ei. Ea le-ar deschide posibilitatea de a lucra atît în zona în care se află concentrată  minoritatea în cauză cît şi oriunde altundeva în cadrul statului. Într-o vreme de tranziţie spre economia de piaţă care presupune o circulaţie neîncătuşată a mărfurilor, serviciilor şi a muncii, o astfel de limitare ar face dificilă orice facilitare de către stat a oportunităţilor de muncă şi a dezvoltării economice generale. De aceea, învăţămîntul profesional în limba maternă a minorităţilor naţionale ar trebui să garanteze ca elevii vizaţi să dobîndească o pregătire corespunzătoare şi în limba(-ile) oficială(-e).

Educaţia minoritară la nivel terţiar

Ca şi în cazul precedent, dreptul de a învăţa limba maternă sau de a primi o educaţie în limba maternă aşa cum este formulat în Documentul de la Copenhaga poate atrage după sine dreptul minorităţilor naţionale la educaţie în limba maternă la nivel terţiar. În acest caz, din nou trebuie luat în considerare principiul de acces egal şi nediscriminare, cît şi necesităţile comunităţii şi obişnuita justificare numerică. În absenţa finanţării guvernamentale, libertatea minorităţilor de a-şi fonda propriile instituţii de nivel superior nu ar trebui să fie limitată.

Paragraful 33 al Documentul de la Copenhaga accentuează importanţa statului nu numai în protejarea identităţii minorităţilor, dar şi în promovarea acesteia. În lumina celor de sus, statele ar trebui să ia în considerare facilitarea educaţiei în limba minorităţilor la nivel terţiar acolo unde această necesitate a fost demonstrată şi dimensiunea numerică a minorităţii o justifică. În acest context educaţia în limba maternă la nivel terţiar nu ar trebui să fie limitată în formarea cadrelor didactice.

Acestea fiind stabilite, limitările financiare cărora statele aflate în perioada tranziţiei spre economia de piaţă le fac faţă trebuie să fie luate în considerare. Prevederea privind educaţia în limba minorităţilor la nivel terţiar nu este sinonimă cu fondarea unei infrastructuri paralele. Mai mult, protecţia unor instituţii paralele la nivel universitar poate contribui la izolarea minorităţii de majoritate. Articolul 26 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului accentuează că obiectivul educaţiei este promovarea înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între diferite grupuri naţionale, rasiale şi religioase. În acest spirit, şi neuitînd integrarea, dezvoltarea intelectuală şi culturală a majorităţilor şi minorităţilor nu ar trebui să se desfăşoare în izolare.

Dezvoltarea programei şcolare

Încă de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial un număr tot mai mare de instrumente internaţionale au pus accentul pe obiectivele educaţiei. În conformitate cu aceste instrumente nu se solicită numai o instruire strict academică sau tehnică, dar este solicitată, de asemenea, o educaţie care cuprinde valori ca toleranţă, pluralism, antirasism şi armonie internaţională şi intercomunitară. Evident, astfel de solicitări impun sarcini speciale statelor pe teritoriul cărora trăiesc minorităţi naţionale. În aceste state, coabitarea şi armonia interetnică este de o importanţă vitală privind stabilitatea internă. O astfel de coabitare şi armonie este, de asemenea, un factor important în păstrarea păcii şi securităţii regionale.

Articolul 4 al Declaraţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice cere statelor să „încurajeze cunoaşterea istoriei, tradiţiilor, limbii şi culturii minorităţilor naţionale care trăiesc pe teritoriul lor”. Articolul 12 al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale cere statelor să „faciliteze cunoaşterea culturii, istoriei, limbii şi religiei minorităţilor naţionale”.

Paragraful 34 al Documentului Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei asupra Dimensiunii Umane a C.S.C.E. se referă la cerinţa ca statele „să includă, de asemenea, istoria şi cultura minorităţilor naţionale” în programa şcolară.

Conform acestor solicitări statelor le revine sarcina să includă în programa şcolară predarea istoriei şi tradiţiei diferitelor minorităţi naţionale care trăiesc pe teritoriul lor. Aceasta poate fi realizată, în mod unilateral, de către autorităţile statului fără a lua în considerare participarea minorităţilor în cauză. Totuşi o astfel de abordare nu este recomandabilă şi poate fi dezavantajoasă.

Articolul 15 al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, paragraful 30 al Documentului Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei asupra Dimensiunii Umane a C.S.C.E. şi Articolul 3 al Declaraţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice subliniază necesitatea ca minorităţile naţionale să ia parte în procesele de luare a deciziilor, mai ales cînd problemele în cauză le afectează direct.

Întemeierea centrelor pentru dezvoltarea programelor şcolare în limbile minoritare va facilita acest dublu proces şi va asigura calitatea şi profesionalismul lui.

Consideraţii finale

Problematica dreptului la o educaţie minoritară este o problemă sensibilă în cîteva state membre OSCE. În acelaşi timp, procesul educaţional poate facilita şi consolida efectiv respectul şi înţelegerea reciprocă între diferitele comunităţi din statele membre OSCE.

În lumina situaţiei delicate în care se află acum această problemă, şi în perspectiva standardelor, într-o măsură destul de generală şi vagă, conţinute de instrumentele internaţionale de drepturile omului, elaborarea unui număr de recomandări poate contribui la o mai bună înţelegere şi abordare a problematicii drepturilor minorităţilor la educaţie. Recomandările de la Haga nu au intenţia să fie obligatorii. Ele doresc să servească ca un cadru general care va putea asista statele în procesul dezvoltării politicii privind educaţia minoritară.

Traducere de  Judith-Andrea Kacsó

Sursa: Foundation on Inter-Ethnic Relation, The Hague, 1996