Un tîrgumureşean pentru istorie:

Endre Antalffy

Mihály Spielmann-Sebestyén

Acum 120 de ani, la 3 februarie 1877, în Răstoliţa comitatului Mureş-Turda de-odinioară,  a văzut lumina zilei dr. Endre Antalffy, de la a cărui trecere printre umbrele unui etern Orient se vor împlini patruzeci de ani.

Biografia sa poate fi citită de oricine în Lexiconul Literaturii Maghiare din România sau în paginile primului volum al Vieţii şi operei scriitorilor maghiari redactat de Pál Gulyás.¹ Iată şi motivul pentru care renunţ la o prezentare detaliată, păstrînd doar acele fapte biografice care au relevanţă pentru filonul principal al subiectului propus. De-a lungul istoriei unei comunităţi se ivesc adesea situaţii critice sau, după expresia lui Stefan Zweig, ore astrale. La fel au fost şi acele cîteva săptămîni în care Antalffy, devenit om al destinului, a influenţat prin voinţa sa soarta unei comunităţi aruncate în vîltoarea istoriei, a frînat sau accelerat derularea unor evenimente. Antalffy nu a fost niciodată în centrul preocupărilor istoricilor, nu a avut decît roluri episodice, fiind doar pilda oricînd la îndemînă, din care reieşea că, vezi doamne, în 1918 s-au găsit şi intelectuali maghiari progresişti ... Nici măcar Kálmán Osváth în Lexiconul Transilvan editat la Oradea în 1928 nu scrie decît că „Făcuse parte, prin gîndirea sa politică, dintre cei curajoşi şi statornici”.²

Dacă cineva ar fi curios să scruteze universul spiritual al începutului de secol, ar fi surprins de legenda sau tradiţia orală căreia îi plăcea să-l prezinte pe dr. Endre Antalffy ca pe un orientalist neînţeles şi singuratic, pierdut într-un orăşel prăfuit, neputînd împărtăşi cu nimeni tezaurul său de cunoştinţe şi experienţa pe care o acumulase. Mai exact, nu avea adevăraţi parteneri de discuţie în acest oraş regal liber, rezugrăvit de secession, care se urnise totuşi pe calea progresului.

Profesor de limbi străine într-o şcoală comercială superioară, apoi la gimnaziul de stat, iar ca pensionar, profesor suplinitor la liceul de artă, etalîndu-şi naraţiunile captivante junelor talente, ar fi putut să fie un recunoscut profesor universitar, căci conferinţele sale publice cuceresc toată admiraţia sufletelor mai cultivate sau un traducător de renume, în sertarul căruia rămîne însă nepublicată versiunea maghiară completă a Coranului şi a Celor o mie şi una de nopţi. Scrie valoroase studii care văd lumina tiparului în publicaţii de prestigiu din ţară şi străinătate datorită sprijinului moral al profesorului Nicolae Iorga, dar s-a lăsat aşteptată marea operă, cea care să însumeze experienţa de o viaţă, căci vremurile nu i-au fost prielnice în primii şaizeci de ani ai acestui veac. Toate acestea sînt tot atît de adevărate, pe cît sînt de contestabile. Publică în reviste literare de provincie, dar este şi colaborator intern al Lexiconului Literaturii Universale al lui Dézsi, în calitate de expert în literatură arabă, persană, turcă. Teza sa de doctorat despre Petröczy Kata Szidónia rămîne pînă astăzi cea mai bună interpretare a activităţii literare a poetei; este membru al Societăţii Kemény Zsigmond şi Deutsche Morgenländische Gesellschaft, dar nici o academie nu catadicseşte să-l invite în rîndurile sale...

Există în viaţa sa un moment despre care Lexiconul Literaturii Maghiare din România pomeneşte doar în treacăt: [în 1918] „în calitate de membru al Consiliului Naţional a reprezentat linia democratică consecventă”.³ Împotriva cui? Mai mult de atît, într-un volum editat de Kriterion în 1980-81, cu greu s-ar fi putut spune. Ca şi în alte texte, numele său este fie abia pomenit în legătură cu rolul asumat în 1918, ori tăcerea deplină se aşterne peste acest episod.

Or, chiar şi în privinţa presupusei sale solitudini, la o analiză mai atentă, s-ar putea atenua mult din tonurile sumbre, alături de Antalffy mai trăind în acest orăşel secuiesc de 30-35 de mii de locuitori încă doi orientalişti: dr. Pál Büchler (1877-1946), bun cunoscător al literaturii şi istoriei sanscrite, unul dintre primii traducători maghiari şi totodată europeni ai legilor lui Manu, colaborator la Lexiconul Literaturii Universale de la Budapesta; celălalt, dr. Ferenc Lövy (1869-1944) rabinul „neolog” al sinagogii din Strada Şcolii, renumit ebraist, cercetător al Bibliei, dar şi al fenomenului sabatarian şi al activităţii lui Simon Péchy. După modelul personalităţii lui Lövy, ar fi modelat Zsigmond Móricz figura lui Simon Péchy din Trilogia Ardealului. 

Conform memoriei contemporanilor — autorul acestor rînduri avînd mereu senzaţia că din naraţiunile celor cu vreo două generaţii mai în vîrstă adie în mod implacabil aerul „nebunaticului orăşel” (Károly Molter) dispărut pentru totdeauna, o atmosferă imposibil de reconstituit pe cale istorică —, cei trei bărbaţi formau un cerc relaxat de dezbateri, avînd chiar şi un numeros auditoriu (inclusiv snobi!), discipoli care urmau să devină mai tîrziu ştiutori ai Orientului. Ştiinţa eruditului nu a fost aşadar un lac glaciar fără comunicare. Dacă ne-am îndoi de relatările contemporanilor, n-am avea decît să răsfoim documentele Societăţii Kemény Zsigmond. Reputata societate literar-artistică tîrgumureşană l-a cooptat în 1912, după ce s-a reîntors la Tîrgu-Mureş. Aceasta este perioada întineririi Societăţii care, după o lungă carieră îngust provincială, a pătruns în spaţiile mai largi şi mai aerisite ale transilvanismului. În aceşti ani, îşi ţin aici alocuţiunile folcloristul János Seprődy, arhitectul Károly Kós, profesorul clujean dr. István Apáthy (aproape laureat al premiului Nobel), istoricul literar Farkas Gyalui şi mulţi alţii.⁴

În acest cerc ilustru, Antalffy îşi face intrarea cu o conferinţă de investitură despre drepturile şi situaţia socială a femeilor mahomedane.⁵ În 1914, prezintă poezii ale poeţilor turci în traducere proprie. În 1930 este prezent cu transpuneri din poezia chineză în cartea festivă a Societăţii. Încă în 1912 se prezintă cu noi interpretări din O mie şi una de nopţi şi din poeţi orientali. Odată apare în faţa auditoriului chiar împreună cu dr. Ferenc Lövy la o sesiune a Societăţii, cu un referat despre ştiinţele orientale.⁶

Totodată el este şi persoană publică. Începînd din 1924 este funcţionar de stat, devenind profesor de limbi moderne la liceul românesc din localitate, „Alexandru Papiu Ilarian”. Pentru a-şi putea întreţine familia, este nevoit să dea şi ore particulare, ceea ce dăunează activităţii sale ştiinţifice.

Este colaborator al revistei Zord Idő (Vremuri aspre) încă de la apariţie, mai tîrziu publică regulat în Erdélyi Helikon (Heliconul Ardelean) şi Vasárnapi Újság (Foaia de Duminică). Apare frecvent pe scena Palatului Culturii sau a Căminului Muncitoresc. Se cade să-l cităm pe Károly Molter, contemporan şi coleg de breaslă, al cărui subiectivism poate fi mult mai autentic: „Cu cîteva zile în urmă — nota acesta în numărul din 17 noiembrie 1918 al jurnalului local de stînga Tükör (Oglinda) — oraşul îl cunoscuse doar ca pe un profesor cu o largă deschidere culturală şi ca pe un rafinat orator.”

Pînă la acest punct nu este în viaţa doctorului Antalffy nici un episod excepţional, nimic ieşit din comun în cariera unui intelectual maghiar latinist, ancorat într-un statut social mediu şi liniştit. În viaţa spirituală în formare a unui oraş ardelean este un fel de „bun-la-toate” alături de istoricul Elek Farczády, scriitorii Károly Molter, Mária Berde sau Erna Kapdebó. Dacă nu intervenea primul război mondial, ar fi obţinut probabil o catedră la Cluj, Debreţin, Bratislava sau chiar Budapesta.

În aceste vremuri excepţionale, cu mari şi dureroase schimbări, care au destrămat viaţa continentului şi au dus la prăbuşirea definitivă a sistemului politic burghez al secolului  al XIX-lea, pe cînd doar nostalgia „fericitelor vremuri de pace franz-jozefiene” mai anestezia publicul transilvan, către sfîrşitul războiului, în această ţară înfrîntă, cvadragenarul Antalffy se trezeşte dintr-o dată în fruntea urbei. Împrejurările îl catapultează într-unul din posturile cheie ale istoriei mari, ale unei istorii consemnate pînă şi în paginile manualelor. Nu putem nega că n-ar fi făcut-o din proprie voinţă.

În articolul anterior citat, Molter mai nota: „Şi dacă mă-ntreabă cineva de ce urbea noastră nu-l văzuse pe Antalffy în rîndurile acelora puţini care clătinaseră în agora pilonii regimului, şi cum de  apărea doar acum, îndrăznesc să spun că dr. Endre Antalffy  făcea parte dintre aceia, numeroşi, care în cercul lor familial sau de prieteni nu-şi ascundeau scîrba faţă de vechiul politicianism pervers, de micii tirani locali şi de numeroşii lor lăudători analfabeţi [...] Nici nu puteau fi luaţi în considerare pentru vreo funcţie decizională pentru că nu erau, desigur, destul de calificaţi pentru aşa ceva. Nu aveau case, pămînturi, nu-şi căutau popularitatea în tîrguri...”. „Aceşti puritani, cu un trecut curat, din cap pînă-n picioare bărbaţi, ca Antalffy, răsar pe neaşteptate ca din pămînt, ei fiind aceia care, tăcuţi şi perseverenţi, au pregătit tineretul pentru această renaştere de secol al XX-lea al sufletelor.”⁷

Monarhia expiase. Vestea revoluţiei crizantemelor a ajuns rapid şi pe malurile Mureşului. La 26 octombrie 1918, tineretul Colegiului Reformat, în cadrul unei demonstraţii cu lampioane, cere pace şi schimbare. Se deplasează la statuia lui Kossuth din centru şi, în acordurile imnului, aclamă guvernul Károlyi, Ungaria independentă şi democraţia. De pe soclul statuii lui Kossuth, li se adresează avocatul radical dr. Sándor Turnowszky, el fiind cel care introduce elementul politic în aceste demonstraţii. Apoi, tinerii înfierbîntaţi se deplasează în faţa cazarmei de pompieri din strada Baross Gábor (azi, Strada Horea, n.trad.), după care se risipesc în ordine.⁸

 În oraşele mai mari ale Transilvaniei au loc adunări, manifestaţii largi ale populaţiei civile şi militare care doreşte schimbări radicale. Situaţia este foarte tensionată în toată ţara, revendicările politice şi sociale sînt la ordinea zilei. Constituirea de noi partide politice devine un fapt cotidian.

În aceste condiţii, comitele suprem de Mureş-Turda, Nándor Inczédi-Joskman anunţă o adunare populară generală pentru data de 31 octombrie 1918. Scopul unic al întrunirii: formarea Consiliului Naţional Maghiar pe raza „judeţului”. În Transilvania, mai toate grupările etnice şi-au constituit consiliile naţionale proprii: românii, şvabii, saşii, evreii, rutenii, slovacii, pornind de la ideea autodeterminării naţionale proclamată de preşedintele S.U.A., Woodrow Wilson.

La Tîrgu-Mureş se formează, de exemplu, o secţiune a Partidului Radical-Democrat (la 27 octombrie 1918), care grupează adepţii lui Oszkár Jászi, dar în care — cum se întîmplă mai întotdeauna în vremuri tulburi — pătrund şi elemente oportuniste, străine ideilor şi scopurilor mărturisite ale  fondatorilor.⁹

La 31 octombrie are loc, precum se anunţase în presă şi prin afişe publicitare, o adunare populară în sala mare a Palatului Culturii (instituţia purta încă numele fostului suveran austro-ungar, decedat în 1916). Au fost mobilizate aproximativ 1500 de suflete care au umplut luxoasa sală festivă pînă la refuz. Nimeni, nici măcar Antalffy însuşi, nu visa că printr-o intervenţie verbală bine plasată, puternică şi sarcastică va curma mersul adunării, va răsturna raporturile de forţe nu numai în sală, dar şi în municipiu, în favoarea progresului. Prin protestul său energic împotriva discursului fals al lui Hofbauer, „i-a obligat să iasă pe pseudo-revoluţionari din sală” aşa cum afirmă un martor ocular al evenimentelor de acum 79 ani.¹⁰ „Cameleonismul politic al fostului viceprimar era revoltător, spune Antalffy, Hofbauer devenise peste noapte progresist şi extrem de demofil, sau mai bine zis demagog. Trebuia redus la tăcere, conchide în memoriile sale eroul nostru.”¹¹ Rezultatul intervenţiei sale este surprinzător: în loc să fie evacuat din sală, este purtat de auditoriu la masa oratorilor şi ales în unanimitate preşedintele Consiliului Naţional Maghiar.¹² Compoziţia noului organ colectiv de conducere reprezintă fidel acele grupări sociale care s-au implicat în politica locală în toamna anului 1918: intelectuali — profesori gimnaziali şi învăţători, avocaţi, publicişti, preoţi, ingineri —, alături de care găsim un negustor şi editor de cărţi, un director de bancă (adeptul lui Károlyi — pe nume József Halász — socialist erudit, esperantist, bibliofil, francmason), comercianţi, mici întreprinzători, muncitori social-democraţi, un fost ofiţer, maghiari, evrei şi şvabi-saşi asimilaţi.

Programul Consiliului este de acord în principiu cu linia politică a guvernului burghezo-democratic al contelui Mihály Károlyi: menţinerea ordinii publice, întîmpinarea, hrănirea şi trimiterea la vatră a soldaţilor întorşi de pe fronturi, reţinerea ţăranilor de la acte samavolnice împotriva autorităţilor locale şi contra moşierilor.¹³ În acelaşi timp, Antalffy a schiţat şi un program de perspectivă conform aşteptărilor generale: desfiinţarea exploatării, manifestarea nestingherită a suveranităţii poporului (adică drepturi egale, vot universal, alegeri parlamentare democratice, alegerea organelor administraţiei locale pe baza unei largi reprezentări democratice, etc.), ştergerea privilegiilor de clasă, dreptul şi exercitarea dreptului la autodeterminare, inclusiv pentru popoarele nemaghiare ale monarhiei. Consiliul s-a arătat adept al federalizării, cantonizării Ungariei pe baze etno-teritoriale: s-a cerut independenţa ţării, ruperea alianţei cu Germania imperială, readucerea trupelor ardelene în ţară. Totodată, Consiliul a cerut energic desfiinţarea cenzurii, eliberarea deţinuţilor politici, înfăptuirea reformei agrare generale şi echitabile, restructurarea din temelii a societăţii.¹⁴

Consiliul a trecut la fapte. A desfiinţat într-adevăr cenzura la Tîrgu-Mureş, dar peste o lună ea va fi introdusă de alte forţe militare… S-a format garda naţională municipală pentru menţinerea liniştii, ordinii publice, cît şi pentru asigurarea integrităţii avutului cetăţenilor. La început, nimeni nu s-a gîndit la separarea gărzilor pe criterii etnice, maghiarii şi românii serveau alături cauza comună a oraşului. Membrii poliţiei, jandarmeriei, cei rămaşi pe loc din regimentul de infanterie de honvezi nr. 62 au format împreună corpurile de pază, s-au îngrijit de aprovizionarea populaţiei îngrozite de teribila epidemie de gripă „spaniolă”.¹⁵Atunci cînd la Reghin se formează Consiliul Naţional Român la 5 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Maghiar din Tîrgu-Mureş contactează organizaţia română: la 8 noiembrie vor stabili sarcinile comune cu conducătorul acesteia, avocatul Harşia.^15a

Nu doar ca fapt divers trebuie amintit şi faptul că, alungat de ţărani de pe moşiile sale din Cîmpie, de la Şamşud (azi comuna Şincai), contele István Bethlen (1874-1946), viitorul prim-ministru al lui Horthy, în 1918 fost deputat al comitatului Mureş-Turda în Camera Superioară a Parlamentului de pe malul Dunării, soseşte la Tîrgu-Mureş. Locuieşte în casa lui de pe Strada Gecse (azi Ştefan cel Mare, n.trad.), şi de aici începe să organizeze forţele conservatoare din zonă. El va fi adversarul principal (acţionînd din umbră) al lui Antalffy şi al tinerei democraţii maghiare.¹⁶ Numărul din 12 noiembrie al ziarului Székely Napló (Jurnalul Secuiesc) ne înştiinţează că în ziua precedentă, la iniţiativa Partidului Social-Democrat, avusese loc în Palatului Culturii o întrunire cu participarea a aproximativ o sută de oameni, unde Endre Antalffy a pledat pentru noua formă de stat a Ungariei, republica. În baza dreptului universal, la vot secret şi egal, opinia muncitorimii va fi hotărîtoare — schiţa el optimist viitorul apropiat — cu privire la introducerea noii forme de stat, republica, cu ocazia viitoarelor alegeri parlamentare. Muncitorii din Tîrgu-Mureş s-au întors împotriva instituţiei regale în parte şi sub influenţa argumentelor lui Antalffy.¹⁷

La acea dată însă (14 noiembrie), trupele regale române, trecuseră pasul dinspre Moldova, ajunseseră deja în Ardeal şi ocupaseră comuna de graniţă, Tulgheş.¹⁸

Comitetul Naţional Român de la Reghin profită de acest moment psihologic şi, întrunindu-se fără întîrziere, decide ca şi în judeţul Mureş-Turda să fie înfiinţate gărzile naţionale române, cerînd de la autorităţile judeţene înarmarea lor (14 noiembrie 1918). Dau publicităţii şi un apel prin care cheamă cetăţenii români să se alăture în număr cît mai mare gărzii naţionale pentru păstrarea ordinii şi a liniştii, pentru apărarea naţională şi a libertăţii. „Singura voastră putere supremă astăzi este Comitetul Naţional Român” se scrie în apel.¹⁹ După patru zile, ia fiinţă comandamentul român al Gărzii Naţionale, cu sediul la Reghin, care îşi extinde puterea foarte repede asupra tuturor satelor şi plaselor din judeţ locuite de români. Comandantul gărzii este locotenentul Nicolae Cândea, care locuieşte la Tîrgu-Mureş, şi se străduieşte să organizeze garda şi în acest oraş. În afară de el, preotul Ştefan Rusu şi medicul Titu Rusu, ambii cetăţeni ai oraşului nostru (Tg.-Mureş, n. red.), sînt membrii consiliului român de apărare, ai Senatului. Cererea lor constantă este să primească arme şi să aibă un loc de întrunire într-una din cazărmi. Asaltează cu aceste cereri toate oficialităţile cercuale din comitat.²⁰ Consiliul Naţional Român de la Tîrgu-Mureş este doar o filială a organizaţiei de la Reghin, dat fiind faptul că în reşedinţa de judeţ trăiesc mult mai puţini cetăţeni vorbitori de limba română. (Preşedinte este preotul Ştefan Rusu, cel mai activ organizator al conducerii este Ioan Roman, iar majoritatea membrilor sînt preoţi şi învăţători, cu toate că găsim printre ei şi un director de bancă — Eugen Vancu —, doi avocaţi, dr. Aurel Baciu şi dr. Valer Ghibu, un funcţionar de la bancă, un contabil şi căpitanul Ioan Nicolae Cândea, amintit anterior. Notarul corpului este Ion Chinezu din Sîntana de Mureş, care ulterior va deveni istoric literar).²¹

Pentru contracararea Consiliul Naţional aflat sub influenţa celor de stînga, mai cu seamă a social-democraţilor (János Csetri, Antalffy, Mátyás Ehrenfeld, Tamás Csergő), s-a ivit ideea creării unui alt (al doilea) consiliu naţional, chiar mai mult decît atît, au apărut în presă şi voci care sugerau înfiinţarea, în baza principiilor wilsoniene, a unei republici autonome a secuilor în judeţele estice ale Ardealului. Elaborarea ideii şi iniţierea organizării a fost stimulată mai ales de faptul că însărcinatul guvernului Károlyi, Béla Linder, a semnat la 13 noiembrie la Belgrad acordul de armistiţiu cu reprezentanţii francezi ai Antantei. Conform acestui acord, o linie de demarcaţie a fost trasată la est, respectiv la sud-sud-vest de rîurile Someş şi Mureş (Tîrgu-Mureşul se situa la est de această linie de demarcaţie), delimitînd un teritoriu pe care guvernul maghiar a trebuit să-l evacueze. Neluînd în seamă dreptul declarat la autodeterminare, judeţele evacuate vor fi ocupate de români şi de trupele Antantei. Statul secui de sine stătător (autonom) ar trebui înfiinţat aici, urgentează Consiliul Naţional de la Budapesta iniţiatorii celui de-al doilea (contra)consiliu. Ideea de bază provenea de la Consiliul Naţional Secui înfiinţat la 9 noiembrie la Budapesta (printre membrii căruia îl găsim şi pe Elek Benedek care trăia pe atunci la Pesta)²², cu care acum Bethlen şi ceilalti tîrgu-mureşeni se grăbesc să fie de acord. La marea adunare ţinută în capitală la 17 noiembrie fusese iniţiată formarea unui Consiliu Naţional Secui-Maghiar şi fuseseră sprijinite şi concepţiile lui Jászi în privinţa unei reorganizări teritoriale „cantonale”, care ar ţine seamă şi de relaţiile etnice.²³

Autorităţile comitatului Mureş-Turda consideră în schimb oportun „să fie invitat un membru al familiei prinţului englez Thaeck, care, cum este binecunoscut, este în relaţii de rudenie cu familii maghiare — se menţionează în telegrama trimisă guvernului — şi se bucură de popularitate deosebită mai ales în Ardeal, să accepte coroana maghiară, deoarece noi aşa vedem asigurată păstrarea integrităţii teritoriale a Ungariei istorice milenare şi restabilirea ordinii interne, pentru care în aceste zile responsabil este în primul rînd domnul preşedinte al guvernului”.²⁴ Mulţi zăresc, şi în spatele acestei propuneri, umbra contelui István Bethlen, care nu rămîne inactiv nici la Tîrgu-Mureş, începînd să organizeze în aceste zile de sfîrşit de noiembrie Consiliul Naţional Secui-Maghiar. Declarînd apărarea intereselor secuimii, avînd teama ocupaţiei iminente, în organizare sînt antrenaţi şi membrii aristocraţiei ardelene, Gábor Ugron, baronul Miklós Bánffy, contele Pál Teleki şi geograful Lajos Lóczy.²⁵

La 10 noiembrie lua fiinţă şi Consiliul Naţional Maghiar al judeţului Mureş-Turda care, în comparaţie cu organizaţia-soră din oraşul regal liber, avea o poziţie mai moderată, dat fiind faptul că în judeţ forţele sociale şi componenţa etnică erau mai variate şi nici raportul forţelor nu putea fi prevăzut de la bun început. Aurél Hofbauer a propus ca şi reprezentanţii aristocraţiei moşiereşti să aibă locuri în Consiliu, el de exemplu nu concepea ca comitele suprem Inczédi Joksman să nu poată figura printre membrii CNM. Stînga, Consiliul Muncitoresc, însă nici nu voia să audă despre o asemenea „imixtiune”. Astfel, Hofbauer şi ceilalţi se retrag, dar din cauza înfrîngerii suferite, sabotează activitatea Consiliului ori de cîte ori li se iveşte ocazia.²⁶ Cu toate acestea, ideea integrităţii teritoriale a ţării şi-au asimilat-o şi ei şi sînt de acord cu planurile de federalizare ale lui Jászi. În această privinţă nici grupul lui István Bethlen nu avea o părere diferită pînă cînd li s-a părut că este posibilă o oarecare înţelegere cu Comitetul Naţional Român, şi chiar şi după aceasta, pînă la mijlocul lunii decembrie, Bethlen este adeptul politicii naţionale a guvernului, pentru că nu poate născoci un concept mai bun ca al acestuia, iar folosirea violenţei ar aduce cele 26 de judeţe revendicate de Comitetul Naţional Român într-o situaţie disperată.²⁷

La data de 17 noiembrie, István Bethlen îi invită pe István Apáthy, Gábor Ugron, Nándor Urmánczy şi pe mulţi alţi politicieni ardeleni să se întîlnească la Tg.-Mureş la o consfătuire cu privire la viitorul Ardealului. Pe data de 19, la iniţiativa aceluiaşi moşier izgonit din Şamşud, se înfiinţează o comisie la Tîrgu-Mureş, a cărei atribuţie ar fi fost organizarea pe data de 28 noiembrie a unei mari adunări care să întrunească reprezentanţii întregului Ardeal, şi aici ar fi fost anunţată formarea Consiliului Naţional Secui-Maghiar din Ardeal de care am amintit. Adunarea de la Tîrgu-Mureş, la care toate straturile maghiarimii din Ardeal ar fi fost reprezentate, ar fi trebuit să se transforme, după modelul celei din 1848 de la Lutiţa, într-o adunare naţională şi ar fi avut ca atribuţie proclamarea Republicii Secuieşti autonome, în cazul în care trupele române şi cele ale Antantei nu ar fi respectat principiile de autodeterminare anunţate de preşedintele american Wilson.²⁸

Antalffy şi ceilalţi însă nici nu vroiau să audă de formarea unui al doilea consiliu. Jenő Kertész, politician social-democrat clujean, tratînd problema Consiliului Naţional Secuiesc în memoriile sale din 1929, scrie: „oricît m-aş strădui să-mi aduc aminte, nu reuşesc să prind nici un crîmpei al trecutului, care pe acea vreme ar fi justificat existenţa acestei formaţiuni”. Puţin mai încolo, îşi continuă memoriile astfel: „În legătură cu Consiliile Naţionale ale Secuilor putem aminti adunările de la Tîrgu-Mureş, care erau ţinute deja în primele zile ale ocupaţiei. [...] O contribuţie la istoria acelei perioade este faptul că atît înainte cît şi după adunări s-a vehiculat intens ştirea conform căreia o minoritate însemnată a Consiliilor Naţionale ale Secuilor avea intenţia declarării independenţei regiunilor locuite de secui, dar conducătorii realişti, printre care se afla poate şi contele István Bethlen, au pus capăt la timp şi energic acestor încercări” (sic!).²⁹ În memoria lui Kertész evenimentele din urmă cu zece ani se suprapun, contururile se şterg. În realitate, conducătorii Consiliului Naţional Maghiar dau publicităţii în presă la data de 20 noiembrie 1918 un protest energic: „Am fost rugaţi să publicăm următoarele rînduri — anunţă resemnat ziarul Székely Napló — Dr. Endre Antalffy, János Csetri, Dr. József Erőss, Mátyás Ehrenberger şi Tamás Csergő au protestat ieri [în data de 19] la şedinţa Consiliului Naţional de la Tîrgu-Mureş faţă de faptul că au fost aleşi în comitetul de iniţiativă al Alianţei Secuieşti-Maghiare (!) din Tîrgu-Mureş împotriva voinţei lor exprimate”.³⁰ În opinia lor, forţele locale care vor să înfiinţeze Alianţa, nu simpatizează cu ideea revoluţiei, ei devenind astfel cei care destramă unitatea naţională. Însă, dacă guvernul ar fi de acord cu acest plan, iar grupul Antalffy ar primi garanţii că ţelurile lor democratice nu sînt şterse de pe agenda marii adunări din 28 noiembrie, atunci sînt dispuşi să înceapă negocierile cu comitetul de iniţiativă.³¹

La data de 19 noiembrie, deci cu o zi înaintea publicării comunicatului grupului Antalffy, în celălalt cotidian, Tükör (Oglinda), apare un editorial vehement, scris probabil de redactorul şef, Zoltán Morvay, cunoscut pentru simpatia sa faţă de radicali, cu titlul „Reacţiunea se organizează”. În acele vremuri frămîntate, nici tonul ziarului nu este prea blînd. Nu se poartă deloc cu mănuşi cu „reprezentantul local al reacţiunii”, a se înţelege István Bethlen, al cărui nume este totuşi revelat doar spre mijlocul articolului, ziarul încercînd să păstreze aparenţa unui cotidian independent, dat fiind faptul că Tükör se autorecomandă în felul următor: Îndată ce Ungaria a  scăpat de povara vechiului regim, „observăm deja mişcări care, în spatele devizelor viclene, prezentabile, vizează reînvierea nefericitei dominaţii egoiste de clasă, înmormîntată pentru totdeauna”. Mai apoi, făcînd aluzie fără echivoc la contele Bethlen, declamă: „Un pumn de cetăţeni ai acestui oraş se străduieşte să aducă la rampă numele unui «om de stat» falit, compromis de numeroase ori din punct de vedere politic, reacţionar din creştet pînă-n tălpi, care sub masca politicii promovează interesele proprii şi ale altor magnaţi”. Ca să nu existe nici un fel de dubiu privitor la persoana „omului de stat” reacţionar, adaugă: „Nici nu mai e nevoie să o spunem că «omul de stat» salvator al naţiunii este contele István Bethlen, acel István Bethlen al cărui comportament politic prepotent nejustificat, a cărui poziţie neiertat de rigidă faţă de chestiunea naţională şi a cărui insistenţă în a impune menţinerea odioasei dominaţii de clasă a împins la marginea prăpastiei această necăjită naţiune maghiară care a suferit atîtea pînă acum”. Autorul articolului fusese crescut în spiritul luptei de clasă al cotidianului Népszava, retorica lui sună puţin cam dezorganizat, însă pe lîngă vehemenţă trebuie să avem în vedere şi temerile sale. „Cuvîntul «secui» nu ne îndreptăţeşte să ne autodeclarăm salvatori ai naţiunii. Dacă avem vreo năzuinţă valoroasă, să apelăm la Consiliul Naţional Maghiar, care este bine organizat şi prezent peste tot în Ardeal”, ne propune el, „pentru că nu există interese separate ale maghiarilor şi ale secuilor”. Se încrede mai mult în Jászi, fiindcă guvernul lui Mihály Károlyi, „guvernul popular”, cu abilitate, politică sinceră şi onestitate va reuşi mult mai bine — în măsura posibilităţilor — să salveze „integritatea teritorială şi naţională” a acestui colţ de ţară, decît „un oarecare Consiliu Naţional Secuiesc, Asociaţie sau Alianţă a Secuilor”.³² În opinia noastră cele de mai sus pot fi socotite ca un punct de vedere conform cu poziţia de principiu a grupului Antalffy. Fireşte că refuzul categoric se poate să fi fost datorat unor orgolii personale sau prevalării intereselor unui grup, dar totuşi avem convingerea că acest CNM a fost desemnat ca singurul reprezentant autentic al guvernului Károlyi, nefiind nevoie de înfiinţarea unei alte organizaţii similare care doar ar fi încurcat oamenii şi ar fi împărţit opinia publică. Ignác Romsics, autorul biografiei lui Bethlen, crede că relaţia politicianului cu guvernul de la Budapesta se caracteriza printr-o dualitate particulară. Nu este de acord cu obiectivele fundamentale ale revoluţiei din octombrie 1918, vizînd politica internă, concepţia lui de dinainte nu s-a schimbat o iotă în această privinţă, şi nici nu îşi ascunde reţinerile faţă de democratizarea vieţii publice. „Unele elemente ale politicii naţionale şi poziţia partidului lui Károlyi faţă de graniţele ţării au fost totuşi — chiar şi de nevoie — asimilate de el, încă la începutul lunii octombrie, şi bineînţeles că a dorit foarte mult restaurarea ordinii, care era una din năzuinţele fundamentale din noiembrie ale guvernului... Pînă la mijlocul lunii decembrie nu numai că nu-l atacase pe Károlyi, dar chiar încerca din planul al doilea să şi ajute eforturile făcute pentru păstrarea Ardealului.”³³

La 21 noiembrie, Antalffy îl roagă într-o telegramă pe Jászi să împiedice ca adunarea care urma să aibă loc într-o săptămînă să se mai ţină sau cel puţin să încerce să convingă organizatorii să amîne întrunirea.³⁴ Mutarea politică a lui Bethlen, alegerea grupului Antalffy în comitetul de iniţiativă nu a dat deci rezultate. Cert este că încrederea majorităţii populaţiei oraşului a fost cîştigată de CNM, în timp ce în spatele lui Bethlen stau doar acele puteri politice ardelene care nu gravitează numai în jurul oraşului Tîrgu-Mureş, ci se gîndesc într-o perspectivă mai largă. Dat fiind faptul că situaţia se tensionase foarte mult, ceea ce punea în pericol şi succesul adunării naţionale din 28 noiembrie, în data de 22, vineri seara, reprezentanţii CNM şi ai Consiliului Naţional Secuiesc se întrunesc la sediul CNM, la Colegiul Reformat, sub conducerea lui Sándor Bodó. (Bodó, procurorul general al Parchetului Regal, fusese ales de grupul Bethlen în fruntea comitetului de iniţiativă.) Pe parcursul schimbului de păreri, Consiliul Secuiesc este acuzat şi anunţă, conform reporterului cotidianului Tükör, că „acest Consiliu Secuiesc, în curs de constituire, doreşte să devină o organizaţie socială — scutită de orice fel de tendinţe politice —, care îşi asumă poziţia reprezentată de Consiliul Naţional Maghiar de la Tîrgu-Mureş” şi formaţiunea nouă care se va înfiinţa la 28 noiembrie „intenţionează să ia denumirea de Consiliu sau Alianţă Maghiară Naţională din Centrul Ardealului”. Pune capăt conflictului faptul că în 24 noiembrie, duminică seara, comitetul de iniţiativă secuiesc se autodizolvă, „mai bine zis îşi transferă atribuţiile CN orăşenesc şi judeţean, respectiv Consiliului Muncitoresc”, anunţă ziarul Székely Napló.³⁵ Pe parcursul tratativelor, mai slăbise şi poziţia grupului Antalffy, astfel că rezultatul final este mai mult decît promiţător, dat fiind faptul că din organizaţia dizolvată la 24 noiembrie mulţi trec în tabăra condusă de Antalffy. Dacă din oportunism sau din convingere, ar fi greu de spus astăzi cu certitudine.³⁶

Marea adunare nu putea fi amînată. Nici nu ar fi avut sens după înţelegerea făcută. Autorităţile, oraşele, judeţele, consiliile naţionale maghiare din Ardeal şi-au semnalat pe rînd dorinţa de participare. La Tîrgu-Mureş, conform planurilor lor, în baza dreptului la autodeterminare doreau să-şi facă publică opinia. Chiar şi Consiliul Naţional Secuiesc de la Budapesta l-a căutat pe Jászi şi l-a invitat la Tîrgu-Mureş. Probabil că datorită telegramei lui Antalffy din 21 noiembrie, în ultima clipă, renunţă la participare, dar nu creează nici un obstacol în calea organizării adunării. Guvernul nu putea să piardă simpatia, sprijinul maghiarimii din Ardeal tocmai în problema cea mai delicată a integrităţii teritoriale.³⁷ În timp ce activităţile febrile de pregătire se desfăşoară, şi se trimit şi sosesc telegrame ce modelează cursul adunării, coloanele ziarelor sînt pline cu relatări anunţînd avansarea armatei române. În înaintarea lor, trupele nu întîmpină rezistenţă serioasă, şi odată cu capitularea Secuimii se apropie pe zi ce trece de Tîrgu-Mureş. Primele unităţi — dacă ne mai aducem aminte — trec pasul Ghimeş şi Tulgheş pe data de 13-14 noiembrie. Schimbarea atît de rapidă şi ireversibilă a circumstanţelor, a pus serios sub semnul întrebării folosirea liberă a dreptului la autodeterminare.

La 28 noiembrie, sala mare a Palatului Culturii s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru reprezentanţii care se adunaseră în număr mare. „Cinci mii de oameni, gospodari, mici meseriaşi, organizaţii muncitoreşti, funcţionari, reprezentanţi ai douăzeci de judeţe demonstrau la data de 28, [...] susţinînd hotărîrea sfîntă a maghiarimii din Ardeal să revendice păstrarea integrităţii teritoriale a Ungariei, şi în acest cadru aplicarea strictă a punctelor wilsoniene, autodeterminarea totală a naţionalităţilor.”³⁸ Cauza statului secuiesc nici nu a fost adusă în discuţie aici pentru că marea parte a regiunilor Secuimii erau deja sub comandamentul regal român. Însă lumea mai credea orbeşte că Ungaria nu poate fi dezintegrată. Conform concepţiilor iniţiale, acea republică de sine stătătoare urma să fie formată din judeţele Trei Scaune, Ciuc, Odorhei, Mureş-Turda, Tîrgu-Mureş oraş regal liber, Turda-Arieş, Braşov, Tîrnava Mare, Tîrnava Mică, respectiv Bistriţa-Năsăud, avînd o populaţie de un milion trei sute de mii de locuitori, din care proporţia maghiarimii ar fi fost, pe baza calculelor, 51%, cea a saşilor 11,5%, în timp ce românii, pe baza recensămîntului din 1910, ar fi reprezentat 35,23%, adică 460.083 de suflete.³⁹

Onoarea pronunţării discursului de bun venit îi reveni lui Endre Antalffy. El mulţumi tuturor celor care susţinuseră ideea adunării şi împărţiseră activităţile de pregătire Consiliului Naţional orăşenesc, judeţean şi Consiliului Muncitoresc. Acesta fusese probabil unul din punctele majore ale agendei de lucru ale convorbirilor ţinute cu o săptămînă în urmă în cancelaria Colegiului Reformat şi care aduseseră victoria grupului Antalffy. Drept este că în seara zilei în care s-a ţinut marea adunare, contele István Bethlen a părăsit oraşul, ca apoi să nici nu se mai poată reîntoarce în Ardeal timp de douăzeci şi doi de ani. „Aşa o adunare naţională n-a mai avut Ardealul”, spuse Antalffy, „trebuie să ne decidem asupra destinului nostru în ceasul al doisprezecelea.” În numele celor trei consilii, a anunţat demisia comitetului de iniţiativă şi a invitat publicul la alegerea unui nou prezidiu. Marea adunare a decis însă în unanimitate ca el să-şi continue mandatul.⁴⁰

După acestea, urma să ia cuvîntul profesorul de istorie a maghiarilor de la  Universitatea din Cluj, Lajos Szádeczky-Kardoss (1859-1935). Microfon nu exista încă, şi deşi acustica sălii era excelentă, pentru că György Bernády angajase cei mai buni arhitecţi să facă planurile sălii de concert, totuşi în faţa a cinci mii de oameni, bărbaţii de odinioari trebuie să fi fost buni oratori de vreme ce au avut  mare succes  cu fiecare cuvînt rostit. (Accentul în acest caz cade pe audibilitatea cuvintelor.) Szádeczky se ocupa de decenii cu cercetarea trecutului secuilor — puţini profesori de istorie, cercetători atît de agili, impulsivi, avusese Universitatea de ştiinţe „Franz Joseph” care abia împlinise cincizeci de ani de existenţă. Nici nu putea să ţină un alt fel de discurs politic, decît unul în care spunea că această parte de popor „băştinaş, fusese dintotdeauna parte integrantă a naţiunii”. Cotitura obligatorie a discursului său fusese privarea majorităţii române de continuitatea istorică. Se cuvenea şi adaosul unei doze de actualitate din devizele care erau la modă în Ungaria în schimbare, pe timpul guvernării Károlyi. Conform reporterului ziarului Székely Napló, Szádeczky făcuse referire la „meritele democratice şi culturale însemnate şi unitatea compactă a maghiarimii din Ardeal”. Numise călcare în picioare a idealurilor wilsoniene, dacă acest popor ar trebui să fie subordonat regatului român. Discursul profesorului universitar clujean înfăţişase cu exactitate în faţa auditoriului părerea lui István Bethlen şi a politicienilor din tabăra lui. Dar probabil că a avut succes, pentru că marea adunare a decis ca discursul lui Lajos Szádeczky-Kardoss să fie publicat în toate limbile europene şi să fie înaintat şi Conferinţei de pace.⁴¹

Mai luară cuvîntul şi László Ravasz, pe vremea aceea doar episcop reformat supleant, doi conducători social-democraţi, clujeanul János Szőts şi activistul sindical, extrem de activ în acele zile, János Csetri.⁴² La Tîrgu-Mureş este adoptată o hotărîre în cinci puncte, care „consideră că, în conformitate cu principiile wilsoniene, privitor la esenţa şi modalitatea rezolvării problemei naţionalităţilor, care afectează întreg teritoriul ţării [...], atitudinea de pînă acum a ministrului naţionalităţilor [Oszkár Jászi] al guvernului popular prezintă toate garanţiile că soluţionarea problemei naţionale a părţilor ardelene se va face cu păstrarea integrităţii teritoriale a ţării”.⁴³

În celelalte puncte cîştigă însă realismul amar, domină luciditatea judecării situaţiei: evenimentele militare ar putea face puterea guvernului de la Budapesta doar una de formă sau chiar nulă în teritoriile de dincolo de Piatra Craiului, şi din această cauză marea adunare consideră necesar ca maghiarimea din Ardeal să înfiinţeze, respectiv să extindă, Consiliul Naţional Maghiar Ardelean, care „în ultimă instanţă să apere şi să promoveze interesele maghiarimii din Ardeal, rămasă singură”. Dat fiind că există deja un organ de acest fel la Cluj — şi cu aceasta s-a realizat voinţa grupului István Apáthy, maghiarimea din Ardeal are un singur centru politic, Clujul — cel din secuime îşi defineşte propriul scop şi propria identitate ca reprezentantul teritorial al celui dintîi. Mai este şi un al cincilea punct, care poate fi socotit ca una dintre iluziile „companiei istorice de jertfă”: „interesele fiind identice cu ale fraţilor saşi din teritoriile Ardealului”, Consiliul Naţional Maghiar din Cluj „să stabilească imediat contactul în vederea înfăptuirii scopurilor comune”.⁴⁴

Apelul către POPOARELE LUMII cere respectarea drepturilor şi principiilor la autodeterminare pentru toate naţiunile din Ardeal, deci şi pentru maghiari. Se făcea referire că 15% din populaţia Ungariei nu poate să ceară 35% din teritoriul ţării. Românii din Ardeal, conform apelului, constituie o minoritate, în comparaţie cu populaţia maghiară şi germană din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş. Considerau necesară şi accentuarea faptului că cer ocupaţia trupelor Antantei şi nu a celor române.⁴⁵ În ziua de astăzi, referirile de acest gen ar putea doar să-i determine pe cei moderaţi să dea din cap în semn de dezacord, însă la sfîrşitul lunii noiembrie 1918, în miezul unor relaţii incredibil de schimbătoare, cînd nici comandanţii forţelor Antantei nu erau întru totul de acord unul cu altul, participanţii la marea adunare credeau încă mult în posibilitatea de realizare a intereselor, dorinţelor lor. La fel cum, peste o lună, în ultimele clipe, şi mulţimea de o sută de mii de clujeni, care se adunase în faţa consiliului orăşenesc, în Piaţa Regele Mathias, încerca să-şi facă auzită dreptatea, dar degeaba: peste două zile, în seara din ajunul Crăciunului, intră trupele române. Iar fraţii lor ardeleni, care se găseau în număr destul de mare îi primiră cu urale.

Celălalt universitar clujean, care venise împreună cu Szádeczky la Tîrgu-Mureş, Balázs Bíró, a luat de asemenea cuvîntul la „adunarea naţională”. El îşi îndreptă privirea mai mult spre viitor, îndemnă la planificarea psihologică a viitorului. Esenţa cuvintelor sale este de optzeci de ani subiect de analiză privitor la atitudinea pe care maghiarii din Ardeal trebuie să o urmeze sub ocupaţie,  sfătuindu-ne să trăim cu toţii cu stăpînire de sine, abnegaţie şi încredere în sine.⁴⁶

Se va constitui şi comitetul de iniţiativă, care va acţiona în vederea extinderii CNM din Ardeal şi integrării maghiarimii din Secuime. Nu poate lipsi dintre membrii comitetului nici numele lui dr. Antalffy. Ignác Romsics scrie în biografia lui Bethlen că Antalffy formase secţiunea din Secuime, din Tîrgu-Mureş, a CNM din Ardeal, mai ales din adepţii săi, „ca să apere şi să promoveze interesele maghiarilor din teritoriile deja ocupate de români şi din cele care, conform tratatului de la Belgrad, urmau să fie ocupate”.⁴⁷

În acelaşi număr al ziarului Székely Napló, din care am citat descrierea adunării populare de mai înainte, putem citi şi următorul anunţ, care calmează mult atmosfera încinsă: „Cazarea ofiţerilor trupelor ocupante. Primarul oraşului face apel către toţi cei care sînt dispuşi să cazeze ofiţerii trupelor care vor ocupa oraşul, să anunţe grabnic intenţia lor în acest sens la primărie”.⁴⁸

Cu o zi înaintea adunării maghiarilor, miercuri, avocatul dr. Romulus Boilă prevenise telefonic de la Tîrnăveni Comitetului Naţional Român de la Blaj, că sosirea la Tîrgu-Mureş a trupelor române este de aşteptat vineri, 29 noiembrie.⁴⁹ Domnul avocat greşise doar cu cîteva zile. Pînă atunci însă succesiunea rapidă a zilelor aduce numeroase întîmplări printre zidurile istorice ale Tîrgu-Mureşului. Iar evenimentele militare aproape că mătură elita politică ocupată cu redactarea de manifeste. Deciziile de la Alba-Iulia de la întîi decembrie intraseră în vigoare datorită sprijinului necondiţionat al trupelor române şi ale Antantei, definitivîndu-le pînă la urmă, pentru că fără puterea armelor ar fi rămas probabil documente la fel de nobil concepute ca şi punctele redactate la Tîrgu-Mureş. Dacă este cineva care într-adevăr doreşte să şi facă ceva în acele zile, acea persoană este tocmai Endre Antalffy. Nu degeaba este în fruntea Consiliului Naţional. Legitimitatea puterii sale a primit-o de la comunitatea oraşului, toate privirile se îndreaptă asupra lui. Gripa spaniolă face victime, primarul Ferenc Marthy este bolnav ori pretinde că este bolnav, fostul primar György Bernády probabil nu este acasă, delegatul guvernului, József Halász, în ciuda funcţiei sale, aruncă vizibil povara lucrurilor asupra lui Antalffy, trimiţîndu-l la tratative. Acesta, fiind localnic, vorbeşte perfect româneşte, în timp ce el, funcţionarul de bancă, ajuns aici din vestul Ungariei, de la Gamás, avea să înceapă să înveţe româneşte doar la bătrîneţe, după consumarea acestor evenimente.

Trupele române care înaintau dinspre Tulgheş pătrund deja la 26 noiembrie cu un efectiv de aproximativ 1800 de soldaţi (trupe de infanterie, cavalerie şi artilerie) în Topliţa.⁵⁰ Nu schimbă administraţia locală, consideră doar că datoria lor imediată de ocupanţi este reprimarea „mişcărilor bolşeviste”, vrînd să acţioneze doar împotriva persoanelor suspecte. Ziarul de la Tîrgu-Mureş află că „colonelul [Gherescu] este cazat în castelul Urmánczy. În comună ordinea este desăvîrşită”. Ofiţerii români au declarat că „nu au primit ordin de continuare a înaintării”.⁵¹ După Topliţa urmează pe 29 Deda şi Lunca Bradului⁵², iar la 1 decembrie Reghinul.⁵³ Toate acestea se petrec la o aruncătură de băţ de Tîrgu-Mureş, la 30-40 km. Obiectivul imediat al acţiunii rapide a lui Antalffy este evitarea confruntărilor dintre trupele române şi autorităţile maghiare, dintre români şi maghiari în zona Tîrgu-Mureşului. Trebuiau prevenite toate pretextele posibile, motive reale sau false care ar fi putut duce, sub orice fel de justificare, la acţiuni mai severe din partea autorităţilor militare ocupante. Drept e că în oraş nu se află o putere militară maghiară însemnată, soldaţii regimentului de infanterie 62 fuseseră retraşi, şi fiind lăsaţi la vatră, oştenii s-au răspîndit prin ţară. Ordinea este menţinută doar de garda naţională română şi maghiară precum şi de către organele de poliţie. Dacă în seara ultimei zile a lui noiembrie ziarul Székely Napló putea să anunţe, citînd surse sigure ale cotidianului Est, că „armata română, conform armistiţiului, poate să înainteze pînă la Tîrgu-Mureş”⁵⁴, atunci, pe întîi decembrie devenea clar că acestei situaţii i se potriveşte întocmai acea vorbă, că nimic nu este mai învechit pe lumea aceasta ca ziarul de ieri. (Trebuie să vă spunem de altfel că în noaptea din 30 noiembrie spre întîi decembrie, reprezentanţii românilor din Tîrgu-Mureş şi din împrejurimi s-au deplasat la Alba Iulia pe cheltuiala Căilor Ferate Maghiare de Stat.)⁵⁵ Editorialul jurnalului Székely Napló din întîi decembrie spune fără înconjur: „Probabil, sau e chiar mai mult ca sigur, că în cîteva zile sosesc trupe române şi la Tîrgu-Mureş..., pentru că noi nu ne-am asumat faptul de a fi ocupaţi de ei, nici nu îi vom privi ca pe inamici dacă nu sosesc în acea ipostază... Ne aşteptăm din partea celor care vin să asigure cu omenie ordinea şi liniştea şi cursul firesc al vieţii civile paşnice, muncitoare. Restul îl lăsăm liniştiţi pe seama viitorului, pentru că este imposibil ca toată lumea să-şi găsească dreptatea, numai noi nu.” Apoi, cu cîteva rînduri mai jos, luarea de poziţie a colegiului de redacţie purtînd titlul „Soarta Tîrgu-Mureşului” se termină astfel: „Orice acţiune nechibzuită, orice demers nesocotit ne va aduce năpastă şi prăpăd, nenumărate nenorociri... Soarta Tîrgu-Mureşului depinde în aceste zile de comportamentul locuitorilor săi.”⁵⁶ Dar nu numai. În ciuda ştirilor alarmante — există şi părerea că „trupele române ocupante se îndreaptă prin regiunile locuite de populaţie de limbă română mai degrabă spre Cluj, şi nu spre Tîrgu-Mureş”⁵⁷ — Consiliul Naţional Maghiar decide că va iniţia tratative cu comandamentul ardelean al trupelor regale ale lui Ferdinand, care pot apărea din clipă în clipă. Ei consideră că nu celelalte regiuni creează probleme românilor, ci obţinerea şi păstrarea unui oraş mare, de importanţă strategică, care a fost plasat în spatele liniei de demarcaţie încă de Acordul de la Belgrad.

Eroul nostru, preşedintele CN, este complet cufundat în problemele vieţii publice care nu par a înceta să existe, deşi afară viscoleşte şi drumurile sînt rele, alunecoase. Ca membru al biroului central al autorităţilor locale participă şi votează la acea adunare care, avînd în vedere inflaţia galopantă, alocă o compensare de salariu funcţionarilor oraşului şi acceptă introducerea pe anul 1919 a taxei pe loturile de teren private.⁵⁸

În data de 2 decembrie ziarul scrie că în ziua precedentă „Dr. Endre Antalffy, preşedintele CN,... cu ofiţerul de poliţie József Némethi şi căpitanii Kindea şi Stefi Pop s-au deplasat cu maşina la Topliţa în vederea unor tratative cu comandantul român de acolo.”⁵⁹ Ştirea scurtă echivalează cu recunoaşterea situaţiei disperate. După „tratativele” duse sau mai bine zis după luarea la cunoştinţă a condiţiilor regimentului VII regal român de infanterie, Antalffy trimite două telegrame în cursul nopţii la Tîrgu-Mureş. În prima dă de ştire că s-a înţeles cu colonelul Gherescu, comandantul trupelor de avanpost care ocupaseră Reghinul, şi că delegaţia de patru persoane se întoarce însoţită de acesta. „A doua telegramă anunţa că sosesc 100 de ofiţeri şi 1000 de soldaţi, reprezentînd trupele ocupante desemnate de Antantă şi că garda naţională nu trebuie încă dezarmată.”⁶⁰ Această ultimă decizie, relativ favorabilă, are fără îndoială legătură cu faptul că şi Cândea, comandantul gărzii naţionale române, căpitanul fostului regiment 62 infanterie, făcea parte din delegaţie, precum şi cu faptul că judeţul Mureş-Turda nu fusese teatrul unor altercaţii mai serioase de natură etnică. Antalffy face o alegere bună cînd decide să fie însoţit de Cândea în cuşca leului — la Topliţa, unde era instalat comandamentul regimentului.

Gherescu porneşte la drum de la Topliţa totuşi mai devreme, pentru că a doua zi, la 3 decembrie „soseşte la consiliul orăşenesc o telegramă din Reghin în care colonelul Genersiu [de fapt: Gherescu], comandantul brigăzii corpului de armată 13, cere primarului, ca în vederea unor convorbiri, să se deplaseze numaidecît la Reghin, în caz de neprezentare acţiunea va fi apreciată ca gest de nesupunere faţă de armata română”.⁶¹ Tonul este poruncitor, nu există nici un pretext, pentru că nu a mai rămas altceva decît clarificarea detaliilor tehnice ale intrării trupelor, dat fiind faptul că acordul de principiu dintre Gherescu şi Antalffy luase deja fiinţă. În locul primarului Ferenc Marthy, care anunţase că este bolnav, vice-primarul Imre Nagy, notarul Endre Oroszlány şi un membru maghiar şi român al gărzii naţionale urcă în maşină şi ajung doar într-o oră la Reghin. Teoretic. Pentru că pe drum trebuiau să se întîlnească cu avanpostul format din soldaţi călare, care la ora 11, în cursul amiezii, apăruse deja la Gorneşti, şi pornise spre „capitala secuilor”.⁶² „La vama de la Sîngeorgiu (de Mureş) avanpostul fusese întîmpinat de garda naţională română şi maghiară — anunţa cele întîmplate la intrarea trupelor române ziarul «Székely Napló» — şi fusese îndrumat către cazarmă” primul grup de soldaţi români.⁶³

Cu puţin înainte de ora 12 apăruse prima dată dinspre strada Szentgyörgy (astăzi Revoluţiei) o patrulă de cincisprezece călăreţi, conduşi de un ofiţer, care a alergat pînă la poştă căutîndu-l pe şeful postului. În jurul orei unu, solia a fost urmată de mai multe sute de infanterişti, cu muzică şi steag naţional „şi astfel începu ocupaţia Tîrgu-Mureşului”.⁶⁴ Toate acestea — să notăm — s-au întîmplat la 3 decembrie 1918. Nici vorbă de hotărîrile de la Alba Iulia (împotriva declarării lor unilaterale, CNM a protestat la guvernul maghiar încă la data de 2 decembrie)⁶⁵, de voinţă populară sau de principiile wilsoniene. Este vorba de oastea al cărui comandament era la Piatra Neamţ, şi mai este vorba de autorităţi civile şi de două feluri de gărzi naţionale pentru asigurarea liniştii. Telegrame, ordine şi ultimatumuri deghizate în tratative şi intrare festivă.

Editorialul ziarului local ce altceva poate să facă decît să repete gîndurile din ziua precedentă, dorind să le întipărească în memoria cititorilor: trupele regelui Ferdinand „nu sosesc ca inamici, nu avem nici un motiv să-i privăm de respectul cuvenit, pînă cînd nu dovedesc contrariul”. „Trebuie să îndurăm doar cîteva luni cerinţele (corect: consecinţele?!) războiului, ca după aceea soarele minunat al păcii şi seninătăţii să strălucească deasupra capetelor noastre pentru totdeauna.”⁶⁶ Optimismul şi promisiunile sînt demne de admiraţie în clipele cele mai sumbre ale maghiarimii din Ardeal... Între timp, soldaţii fuseseră cazaţi în cazărmile părăsite de „honvezi”, iar ofiţerii în casele civililor, în schimb comandantul trebuia să se mulţumească doar cu modesta vilă a „prefectului” Nándor Inczédi Joksman. Izvorul de  nesecat al informaţiilor noastre este cotidianul Székely Napló, fiindcă numărul următor al ziarului Tükör apare doar la 8 decembrie, dată la care calitatea de noutate a informaţiei dispăruse de mult.

Antalffy şi ceilalţi sosesc duminică, 1 decembrie, la comandamentul din Topliţa, la generalului Moşoiu „în vederea unor discuţii preliminare”. „Generalul este trecut de cincizeci, foarte politicos şi complezent, un soldat extrem de cult, care îl primise în locuinţa sa amenajată în castelul Urmánczy cu foarte multă bunăvoinţă pe preşedintele CN şi a promis din partea trupelor care intraseră în Tîrgu-Mureş garanţia totală a siguranţei proprietăţii private şi a nevătămării corporale a locuitorilor şi a accentuat disciplina remarcabilă a soldaţilor săi”.⁶⁷ Delegaţia oraşului a primit promisiuni că şcolile vor fi scutite de supliciile cazării trupelor, însă articolele, informaţiile, corespondenţa şi convorbirile telefonice referitoare la circumstanţele ocupaţiei oraşului vor fi puse sub controlul cenzurii militare. (Certitudinea acestui fapt este confirmată, pe lîngă porţiunile albe ale coloanelor ziarului Tükör, şi de tonul blînd, aproape idilic al cotidianului Székely Napló.)

Se pare că în timpul discuţiilor, care de altfel au decurs în limba franceză, deşi în salonul castelului Urmánczy stăteau faţă în faţă doi ardeleni, şi nimeni nu putea avea nici o obiecţie privitor la limba română vorbită de Antalffy, pe deasupra mai era prezent şi traducătorul generalului Moşoiu în cursul dialogului, deci în timpul tratativelor iniţiativa este de partea generalului, ceea ce nici nu este surprinzător cunoscînd raportul forţelor. Dar tonul european de la Topliţa, renumită pentru izvoarele sale termale, se transformă în cordialitate, pentru că generalul Moşoiu vroia să afle o părere personală despre relaţiile din Tîrgu-Mureş şi „pusese acea întrebare surprinzătoare dacă vechiul său amic, judecătorul Czámpa (Gusztáv)mai este aici [la Tîrgu-Mureş]? Fiind originar din Ardeal, generalul Moşoiu îl cunoaşte pe judecătorul Czámpa încă de la  Zărneşti”.⁶⁸ După tîrgumureşeni, generalul i-a primit pe reprezentanţii direcţiunii Căilor Ferate Maghiare de Stat din Cluj şi au discutat despre modalităţile de restabilire şi menţinere a transportului feroviar. Miza este asigurarea funcţionării liniei ferate dintre Secuime şi Cluj, respectiv asigurarea livrării cotidienelor de la Budapesta cititorilor din Ardeal, care fusese cînd împiedicată sau oprită de autorităţile militare, cînd lăsată fără nici o obiecţie să intre în Ardeal.

Deci  în timp ce la Topliţa s-a decis soarta viitoare a oraşului, iar consecinţele imediate nu erau atît de aspre, condiţiile cooperării fiind clarificate, ocupaţia reală avuse loc şi Tîrgu-Mureşul capitulase. Autorităţile civile puteau să rămînă în funcţie, însă cîrma oraşului era preluată de soldaţii din brigada comandată de colonelul Gherescu.

Viceprimarul Imre Nagy a anunţat telefonic consilierii oraşului că vor fi primiţi luni, la data de 2 decembrie, de către Moşoiu. Le spusese că bunurile aparţinînd armatei, respectiv patrimoniul public rămas în oraş vor fi sechestrate de către armata română. A doua zi va sosi cu trenul un număr de 500 de soldaţi, dar pentru ca primirea lor să fie festivă şi solemnă şi să corespundă regulilor  jocului capitulării, la Dumbrăvioara vor coborî din tren şi vor ajunge la Tîrgu-Mureş pe jos, prin postul de vamă de la Sîngeorgiu.

În întîmpinarea lor ieşise pe lîngă un grup de curioşi şi populaţia română a oraşului, precum şi o parte a oficialităţilor locale, şeful poliţiei, dr. Varga, şi locotenentul-major Popescu, împreună cu ofiţerii gărzii naţionale române. Şi bineînţeles că i-a acompaniat şi norocosul judecător tîrgu-mureşean, care îl cunoaştea personal pe Traian Moşoiu — Gustav Ţampa sau Czámpa.⁶⁹ În realitate, în ziua a treia a lunii decembrie, marţi după masa la ora 3: „intrase prin strada Szentgyörgy în oraş un detaşament de 150 de mitraliori care se îndrepta spre cetate”.⁷⁰ Deşi nu am găsit nicăieri nici o aluzie, ferestrele erau pline de oameni curioşi, pentru că civilii dezorientaţi şi înspăimîntaţi de perspective puteau să asiste la un spectacol ieşit din comun. În întîmpinarea românilor ieşise de asemenea comandantul gărzii naţionale maghiare, maiorul Gábor Bückel, la capătul nord-estic al oraşului. Comandantul plutonului a ordonat ca magazinele să se închidă după masa la 5, iar cafenelele şi restaurantele seara la 8. În seara aceea alcoolicii cei mai înrăiţi băteau degeaba la uşile cîrciumilor, localurilor şi birturilor rău famate. În afară de membrii gărzii naţionale, toţi ceilalţi aveau obligaţia să predea armele. Aceste măsuri, ne linişteşte ziarul, sînt valabile doar pentru ziua de 3 decembrie, a doua zi comandamentul oraşului va dispune intrarea în vigoare a regulilor efective de ordine.⁷¹ Noaptea trece fără evenimente notabile. Populaţia nu voia să-i irite pe noii stăpîni ai oraşului. Un oraş speriat, intimidat, se afla la picioarele lor. La 4 decembrie, Gherescu s-a întîlnit la primărie cu persoanele importante din Tîrgu-Mureş, cu reprezentanţii autorităţilor şi cu cei ai Consiliului Naţional. Imre Nagy, viceprimarul, precum şi comandanţii gărzilor naţionale raportează situaţia. În această zi, ocupanţii primesc şi întăriri de trupe, formaţiunile nou venite defilează prin strada Sándor János [azi strada Gheorghe Doja] de la gara mare pînă la cetate. În acest răstimp, drapelul român şi maghiar flutură paşnic unul lîngă celălalt pe clădirea prefecturii, la colţul străzilor Kazinczy [azi Kogălniceanu] şi Gecse.⁷²

Totuşi despre ce discutaseră oare demnitarii, soldaţii şi civilii acolo la consiliul oraşului?

Se încheiase un acord deplin, scrie cotidianul cenzurat Székely Napló, armata nu doreşte să se implice în treburile administrative ale oraşului, dar colonelul Gherescu a declarat că „nu va tolera nici un fel de bolşevism”. Luase măsuri referitoare la orarul instituţiilor publice, şi obţinuse promisiunea primarului că oraşul va satisface nevoile de aprovizionare ale armatei, deci fuseseră aduse pe masa discuţiilor doar treburi plictisitoare, nesemnificative. Cordialităţile nu puteau fi lăsate de o parte nici de această dată, presa poruncită la pas era nevoită să roadă acest ciolan: „Mulţumind aprecierilor primarului, colonelul Gherescu i-a răspuns că ei veniseră cu sentimente de prietenie, şi doresc să trăiască aici în aşa fel, încît, dacă după tratatul de pace va trebui să părăsească oraşul, să se poată despărţi cu o strîngere de mînă prietenească...”⁷³

Tot în această zi soseşte la Tîrgu-Mureş şi o delegaţie de la Cluj. Români şi maghiari o pornesc la drum, străbătînd distanţa de aproape o sută de mile cu maşinile, pe un drum rău, impracticabil. Pe lîngă steagul maghiar şi român, din motive de securitate, mai este şi un steag alb care flutură pe maşină. Deşi din considerente diferite, toţi vor să ştie ce-i aşteaptă, dacă trupele române trec linia de demarcaţie. Se nutresc din ce în ce mai mici speranţe legate de respectarea tratatului de la Belgrad, comandamentul armatei române declarînd pe tot parcursul evenimentelor că acordul din septembrie dintre Antantă şi guvernul Károlyi luase fiinţă fără ca ei să fie prezenţi sau să fi fost întrebaţi. Jenő Kertész, care raportează cele întîmplate, povesteşte că „la Tîrgu-Mureş am ajuns în faţa comandantului brigăzii, colonelul Gherescu. Delegaţia pînă atunci însă se împuţinase la două persoane [iniţial porniseră cinci], pentru că cei doi domni români nu considerau că este necesar să se informeze în prezenţa noastră”⁷⁴. Colonelul român a fost surprins că nu primarul fusese trimis să ofere capitularea oraşului. A mai adăugat că în privinţa trecerii liniei de demarcaţie comandamentul armatei regale apelase la francezi, pentru că „acest lucru este necesar pentru siguranţa vieţii românilor din Ardeal”. Dintre pretextele care motivau această măsură erau amintite atrocităţile de la Beliş, de pe moşia Urmánczy, tocmai cercetate de o comisie mixtă maghiaro-română. Răspuns încă n-au primit din partea Antantei, susţinea fără să clipească din ochi. Vor obliga autorităţile la depunerea unui jurămînt de loialitate, iar toate forţele, altele decît cele româneşti, vor fi dezarmate. „Degeaba încercam să vorbim despre armistiţiu sau despre condiţiile armistiţiului, colonelul ne spunea că el este soldat şi are ordine de executat.”⁷⁵

Eşecul tratativelor fusese semnalat telefonic şi lui Jenő Janovics, vice-preşedintele CNM din Cluj. Jenő Kertész, care ţinea legătura din partea CNM cu consiliile naţionale române, fiind un social-democrat convins, credea încă în cuvîntul dat, dar probabil că iluziile sale s-au împuţinat semnificativ după întîlnirea de la Tîrgu-Mureş. Consideră necesar să noteze: „Atunci am văzut pentru prima oară trupe regulare române, care se plimbau ţanţoş în opinci prin piaţa centrală”.⁷⁶

Kertész şi György Rusz fuseseră asiguraţi verbal că ministerul forţelor armate maghiare poate recruta de pe teritoriul Ardealului cinci contingente (maghiare) în vederea completării diviziei secuieşti de la Cluj, dar după cîteva zile autorităţile militare române fie că distrugeau arhivele militare maghiare de completare a armatei, fie pur şi simplu interziceau călătoriile pentru bărbaţii cuprinşi între 18 şi 35 de ani.⁷⁷

Ca urmare a acestor evenimente, precum şi datorită ştirilor alarmante care veneau de la Budapesta, şi de teama posibilităţii înrăutăţirii stării de război, în fruntea Clujului va fi numit un nou comandant, colonelul Károly Kratochwill, iar în data de 7 decembrie ministrul de interne a înfiinţat Comisariatul Guvernului pentru Ungaria de Est, în frunte cu profesorul dr. István Apáthy (9 decembrie). Putere deplină nu-i dăduse însă lui Apáthy, despre care oricum se spunea că era întruchiparea postavului roşu în ochii românilor ardeleni.⁷⁸

Dacă însă ne întoarcem în oraşul, despre a cărui schimbare la culoare ne vom strădui să vă informăm printr-o panoramă, atunci trebuie să ne oprim la data de 5 decembrie 1918, dat fiind faptul că ştirea cea mai importantă a zilei este sosirea la Tîrgu-Mureş a generalului Traian Moşoiu. În dimineaţa acelei zile, la ora 12, generalul român Moşoiu sosise de la Reghin, fiind întîmpinat în gara mică, din partea oraşului, de către viceprimarul Imre Nagy şi de consilierii László Soós şi Albert Csiszér... Din partea CN Maghiar a fost prezent preşedintele Endre Antalffy, iar din partea CN Român s-a prezentat preotul Russu. În numele locuitorilor oraşului generalul a fost salutat de către judecătorul Gusztáv Czámpa, iar apoi de către preotul Russu în numele consiliului român.⁷⁹ Generalul a fost cazat la vila prefectului şi în numele statului major a invitat consilierii oraşului şi subprefectul judeţului să participe la un dineu amical la restaurantul Méder, aflat la începutul străzii Szentgyörgy.⁸⁰ Şi pentru ca nu cumva atmosfera cordială să ne înalţe în al nouălea cer, aşa cum ne-am obişnuit deja, autorităţile militare, ca să clarifice situaţia — avînd sau nu motive întemeiate — pînă la 20 decembrie emit mai multe sentinţe marţiale, de internare sau arestare.⁸¹ Activitatea Consiliului Naţional Maghiar s-a restrîns treptat de la începutul lunii decembrie în privinţa eficienţei administrării vieţii publice.⁸² Nu-i de mirare că reuşea să-şi îndeplinească atribuţiile doar cu preţul unor mari greutăţi fiind complet la cheremul raporturilor de forţe schimbate. Cu toate acestea, reuşeşte să menţină, mai mult sau mai puţin, legătura cu guvernul de la Budapesta, atunci cînd telefoanele şi telegraful sînt puse în funcţiune de către mînuitorii lor în uniforme.

Citim în numărul din 19 decembrie al cotidianului Székely Napló că preşedintele Consiliului Naţional Maghiar, dr. Endre Antalffy a fost trimis cu o însărcinare importantă la Cluj de către comandamentul militar român.⁸³ De altfel, numele lui Antalffy fusese pomenit şi la Budapesta în acele zile de la mijlocul lui decembrie, cînd guvernul discuta numirea cuiva în postul rămas vacant în fruntea prefecturii judeţului Mureş-Turda.⁸⁴ Nu, nu este vorba de nici o greşeală. Deşi stăpînul în Tîrgu-Mureş şi în judeţ este deja armata română şi cu toate că la Alba-Iulia se proclamase unirea/unificarea Ardealului cu România, guvernul Károlyi privea prezenţa trupelor române în Ungaria de Est ca o ocupaţie temporară, ce însoţeşte consecinţele neplăcute ale unui război pierdut. Era convins că forţele armate precedente vor fi înlocuite cu trupele Antantei şi că soarta celor 26 de judeţe se va decide definitiv la Conferinţa de pace.

Oraşul devine sediul comandamentului diviziei române, aici soseşte după zece decembrie generalul Neculcea. „Comandamentul a fost instalat în Gimnaziul de Fete”⁸⁵, deşi Consiliului Naţional i se promisese, să ne amintim, că şcolile oraşului vor fi scutite să suporte starea de război. Acest lucru n-a fost însă posibil şi din cauză că în clădirea Şcolii Normale funcţiona tocmai un spital de răniţi. (Această clădire este aceeaşi în care va funcţiona ulterior Liceul Papiu Ilarian, acolo, unde cu un deceniu mai tîrziu, tatăl autorului acestor rînduri va învăţa limba franceză cu dr. Endre Antalffy). Dar acum, dintr-odată, trebuie să mărim scara la care povestim întîmplările, pentru că misiunea lui Endre Antalffy poate fi înţeleasă mai clar doar în contextul politicii mari.

Generalul H. M. Berthelot, conform ordinului dat de prim-ministrul francez G. Clemenceau în data de 21 noiembrie, trebuia să pregătească şi să elaboreze intervenţia Antantei în sudul Rusiei. Teritoriul operaţiunilor militare trebuia să se întindă pînă în dreptul Kievului. Însă una dintre condiţiile de bază ale operaţiunilor militare împotriva ruşilor era asigurarea teritoriilor româneşti din spatele frontului, lucru conceput de generalul Berthelot doar prin satisfacerea pretenţiilor teritoriale — în conformitate cu înţelegerile preliminare cu Antanta — ale Bucureştiului (Iaşiului). Astfel, devine clar de ce comandantul general Franchet d’Esperey dăduse permisiunea trupelor române de a trece linia de demarcaţie încă la data de 17 noiembrie şi de ce generalul Berthelot a şi ordonat executarea trecerii la data de 12 decembrie, fără să discute cu comandamentul general. I-a informat pe superiorii săi de la Paris despre această acţiune, transmiţînd însă informaţia doar în ziua în care avansarea trupelor române începuse deja, adică la 15 decembrie. A anunţat că emisese o împuternicire pentru ocuparea oraşelor Cluj, Dej, Carei, Satu-Mare, Oradea şi Arad.

În spatele acţiunii generalului Neculcea stau neconcordanţele apărute în activitatea comandamentului francez al Antantei, mai exact încercările de eliminare a acestora. Ordinul de trecere al lui Berthelot, permisiunea şi mărinimia lui se găseşte faţă în faţă cu contra-ordinul dat de locotenent-colonelul Vix. (Acesta din urmă negocia, ţinea legătura cu guvernul Károlyi.) Berthelot probabil îi sugerase lui Neculcea ca şi comandamentul trupelor române să ceară de la guvernul maghiar evacuarea Clujului, predarea oraşului. Vix se împotriveşte şi tărăgănarea mai durează o săptămînă, pînă la 22 decembrie, pentru că Vix somează comandamentul român să nu împiedice organizarea marii adunări de la Cluj, anunţată pe 22 decembrie, căreia organizatorii i-au imprimat un caracter „anti-Alba-Iulia”. Parisul nu şi-a dat acordul la acţiunea lui Berthelot, însă generalul francez reţinuse atîta timp decizia lui Clemenceau, pînă ce trupele regelui Ferdinand trecuseră şi de Cluj.⁸⁶

Misiunea din 18 decembrie a lui Antalffy este dată publicităţii de ziarul tîrgumureşean cu patru zile mai tîrziu: la cererea generalului Neculcea, dr.Endre Antalffy, preşedintele Consiliului Naţional Maghiar orăşenesc, s-a deplasat miercuri [18 decembrie] la Cluj ca să comunice cu comisariatul general de acolo [dr. István Apáthy, 1863-1922] şi cu comandamentul militar [colonelul Károly Kratochwill] că Antanta a împuternicit trupele române să treacă linia de demarcaţie şi să şi ocupe Clujul. Din aceste motive, generalul l-a rugat pe Antalffy  să transmită mesajul să nu fie împiedicată intrarea trupelor române în Cluj, pentru că în caz contrar, el ar fi nevoit să tragă asupra oraşului şi să intre în oraş cu mari forţe.⁸⁷ În memoriile sale nepublicate, eroul nostru afirmă: „chiar în primele zile [adică după intrarea trupelor române] generalul Neculce[a] l-a chemat pe autorul acestor rînduri în faţa lui şi i-a comunicat următoarele: Dat fiind faptul că are informaţii potrivit cărora Divizia Secuiască, care staţionează în Cluj intenţionează să împiedice cu arme ocuparea paşnică a Clujului de către armata română, preşedintele Consiliului Naţional din Tîrgu-Mureş [adică el, Antalffy, care vorbeşte despre sine modest, la persoana a treia, respectînd regula oratio obliqua] trebuie să călătorească la Cluj şi să-l convingă pe István Apáthy, preşedintele Consiliului Naţional de acolo, să renunţe la planul opunerii cu arme... Autorul acestor rînduri, adaugă cu capul plecat, şi-a luat doar angajamentul să transmită mesajul”.⁸⁸

Pînă cînd însă omul lui Neculcea a ajuns la Cluj, comandamentul maghiar primise deja ordinul ministrului de interne Bartha de încetare a rezistenţei, şi colonelul Kratochwill atenţionase batalioanele secuieşti, garda naţională maghiară şi studenţii înarmaţi să evite vărsarea inutilă de sînge, iar în adunările publice se anunţa că populaţia oraşului Cluj se va preda în condiţii paşnice. Ministerul maghiar al forţelor armate îl trimite pe secretarul de stat László Fényes în Ardeal în vederea comunicării deciziei de cedare a guvernului maghiar. În timp ce la Războieni reuşise cu preţul unor mari greutăţi să-i convingă pe soldaţii secui să cedeze podul de pe Mureş, la Ocna Mureş chiar el este arestat de trupele române, astfel că nu mai poate ajunge la Sibiu, unde ar fi dorit să ducă tratative în numele guvernului său cu conducătorii naţionali români, respectiv cu Consiliul Dirigent.⁸⁹ La aflarea ştirilor aduse de Antalffy, Consiliul Naţional clujean, continuă ziarul, imediat s-a reîntrunit în plen, luînd o decizie împotriva rezistenţei armate, care, chiar dacă promitea succes militar, ar fi avut consecinţe nefaste.⁹⁰ Prin cercetările sale, Ernő Raffay a reuşit să descopere că generalul Neculcea trimisese vorbă prin Antalffy: oraşul nu poate evita ocupaţia, de aceea Apáthy şi ceilalţi să dispună retragerea trupelor germane şi maghiare, precum şi a gărzii naţionale, pentru că este suficientă existenţa gărzii naţionale române, respectiv a Senatului Militar Român, care funcţiona în oraş şi care avea ca atribuţie organizarea şi coordonarea activităţii gărzilor naţionale. „În seara aceea [adică în 18 decembrie] se reuneşte consiliul naţional maghiar şi secuiesc, şi redactează răspunsul” pentru generalul de la Tîrgu-Mureş. „Conform acestuia, acceptă ocupaţia, însă retragerea forţelor maghiare este de competenţa ministerului forţelor armate. Clujul fiind oraş maghiar, cer ca ordinea să fie menţinută de garda naţională maghiară. Răspunsul a fost dus de Antalffy în noaptea zilei de 18, în compania unui delegat clujean, avînd misiunea de a-i cere generalului român cruţarea tezaurului de artă al oraşului.”⁹¹ După întoarcerea sa, Antalffy a raportat despre rezultatul favorabil al misiunii sale, iar generalul i-a mulţumit pentru osteneală.⁹²

Asumînd răspunderea misiunii delicate, la urma urmei Antalffy prelungise existenţa CNM la Tîrgu-Mureş. Antalffy fiind un conducător pe a cărui colaborare se putea pune bază şi care reprezenta demn interesele oraşului, s-a ajuns ca CNM să fie dizolvat doar anul următor, în jurul zilei de 20 ianuarie.⁹³

Atunci, în Ajunul Crăciunului se termină misiunea istorică a lui Endre Antalffy. Sau mai bine zis, primul său rol istoric asumat, pentru că la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, istoria va apela încă odată la el, în 1944-45 el fiind prefectul judeţului Mureş-Turda. Dar aceasta este o altă poveste, cum s-ar spune în O mie şi una de nopţi.

NOTE

1. Romániai Magyar Irodalmi Lexikon. Sub redacţia: Edgár Balogh. Bucureşti, Ed. Kriterion, 1981, vol. I., p. 67-68; Gulyás Pál: Magyar írók élete és munkái. Budapest, 1939, vol. I., col. 660-661. În româneşte de V. Niţu: Endre Antalffy în: Profiluri mureşene. Tîrgu-Mureş, 1971, p. 269-271.

2. Erdélyi Lexikon. Redactor: dr. Kálmán Osváth. Oradea-Nagyvárad, 1928, p. 11. Antalffy a redactat vedetele referitoare la literatura română din acest lexicon.

3. vezi nota nr. 1.

4. A marosvásárhelyi Kemény Zsigmond Társaság levelesládája. Redactat: Ildikó Marosi, Bucureşti, Ed. Kriterion, 1973, p. 317, 27.

5. idem p. 28.

6. idem p. 28, 327, 372.

7. Tükör. 27 noiembrie 1918, nr. 51, Molter Károly: Dr. Antalffy Endréről

7a. Revoluţia burghezo-democratică maghiară începută în octombrie 1918. Soldaţii purtau crizanteme pe bonetă.

8. Tükör. 27 octombrie 1918, nr. 43.

9. Székely Napló, 29 octombrie 1918, nr. 167.

10. Molter Károly: Antalffy Endre első megünneplése în: Igaz Szó, anul V, 1957, p. 298.

11. Citat de Fuchs Simon, Munkásmozgalom a Marosvölgyében. Bucureşti, Ed. Politică, 1975, p. 127-128.

12. Fuchs, idem, p. 128. Şi Sándor Turnowszky îşi aminteşte de întîmplarea scandaloasă a adunării. El spune că în Palat mai întîi vorbise conducătorul social-democraţilor, János Csetri, apoi în numele partidului radical se adresase mulţimii chiar el. Din partea partidului lui Károlyi vorbise redactorul Elek Kovács. După acestea urma cuvîntarea lui Hofbauer, care ar fi ţinut o prelegere despre revoluţie dacă intervenţia lui Antalffy nu l-ar fi redus la tăcere pe primarul pensionar. După părerea lui Antalffy, conducătorii revoluţiei pot veni doar din rîndul oamenilor cinstiţi, nepătaţi, iar despre domnul Hofbauer nu aceasta este opinia locuitorilor oraşului. Galeria primise cu aclamaţii puternice rectificările lui Antalffy, mai ales studenţii organizaseră o manifestare frumoasă de simpatie în sprijinul domnului profesor. Deşi era să fie dat afară din sală, publicului i-a plăcut acţiunea curajoasă, şi l-au chemat pe podium să-şi continue de acolo gîndurile înţelepte. Citat de Pál-Antal Sándor: Consiliul Naţional Maghiar din Tîrgu-Mureş şi atitudinea sa faţă de Unirea Transilvaniei cu România în: Marisia IX, 1979, p. 385.

13. Székely Napló. 16 noiembrie 1918, nr. 176.; Pál-Antal, op. cit., p. 392.

14. Pál-Antal, op. cit. , p. 389.

15. Pál-Antal, op. cit. p. 391. Garda era formată iniţial din 400 de membrii.

15a. Székely Napló, 9 noiembrie 1918, nr. 172.

16. Romsics Ignác, Bethlen István. Politikai életrajz. Budapest, Magyarságkutató Intézet, 1991, p. 71, 75. Ziarul Székely Napló scrie (în numărul din 12 noiembrie 1918), că István Bethlen este chemat de guvern la Budapesta, Károlyi ar fi vrut să le trimită mesaj telefonic prin Consiliul Naţional din Cluj şi Tîrgu-Mureş, însă n-a putut să ia legătura decît cu Apáthy la Cluj, şi li se va pune la dispoziţie un tren special. „Probabil că invitaţia a fost adresată lui István Bethlen cu scopul unor convorbiri referitoare la Ardeal, însă circumstanţele actuale familiale şi personale îl împiedică să călătorească.”

17. Székely Napló. 14 noiembrie 1918, nr. 175.

18. idem; Pe baza datelor din arhivele ministerului forţelor armate de la Budapesta Raffay apreciază că evenimentul s-ar fi produs la 12 noiembrie, cînd o formaţiune de 35 de oameni trecuse graniţa şi îndată l-a alungat pe primarul satului Corbu, de religie mozaică. Raffay Ernő, Erdély 1918-1919-ben. Tanulmányok. Szeged, Ed. JATE, [1990]., p. 133, 330 (nota nr. 16), p. 134.

19. Unc, Gh.-Deac, A., 1918. Gărzile Naţionale Române din Transilvania, Bucureşti, Editura Militară, 1979, p. 65.

20. Popa, Traian, Monografia oraşului Tîrgu-Mureş, Tg. Mureş, 1932, p. 198; 1918 la români. Documentele unirii, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, vol. VII, p. 442. Scrisoarea de acreditare a căpitanului Nicolae Cândea fusese întocmită deja la 11 noiembrie 1918 de către Consiliul Naţional Român al judeţului Mureş-Turda, de preşedintele dr. Augustin Cheţiu şi secretarul dr. Ioan Harsia, „comisarul militar”. idem, p. 267.

21. ibidem. Avocatul Ioan Harşia raportează de la Reghin Consiliului Naţional Român Central din Transilvania cu sediul la Arad, că recent avuseră loc şi în judeţ adunările românilor. Sediul Consiliului Naţional Român din judeţul Mureş-Turda este la Reghin, pentru că la Tîrgu-Mureş „abia dispunem de doi-trei intelectuali în prezent”. v. 1918 la români, vol. VII., p. 442.

22. Raffay, idem, Budapesta, Ed. Magvető, 1987, p. 148.

23. Romsics, op. cit., p. 73.; Pál-Antal, op. cit., notele nr. 304 şi 45.

24. Székely Napló, 12 noiembrie 1918, nr. 174. Romsics, op. cit., p. 72.

25. Raffay, ibidem.

26. Pál-Antal, op. cit., p. 391.

27. Romsics, op. cit., p. 72.; Pál-Antal, op. cit., p. 391.

28. Pál-Antal, ibidem.

29. Kertész Jenő, A tíz év előtti Erdély napjai în Korunk , anul IV, 1929, nr. 2., p. 92-93.

30. Székely Napló, 20 noiembrie 1918, nr. 179.

31. ibidem.

32. Tükör, 19 noiembrie 1918, nr. 52, ediţie specială.

33. Romsics, op. cit., p. 72.

34. idem, p. 74.

35. Székely Napló, 23 noiembrie 1918, nr. 180; Tükör, 24 noiembrie 1918, nr. 54.

36. Székely Napló, ibidem.

37. Ziarul Székely Napló publică în numărul său din 23 noiembrie 1918, nr. 180, textul telegramei trimise de Jászi procurorului general Sándor Bodó, preşedintele Consiliului Secui-Maghiar. Printre altele O. J. scrie, că „datorită unor treburi ce nu suferă amînare nu pot onora” invitaţia. În opinia lui Ignác Romsics ideea proclamării republicii secuie nu-i era străină nici lui Jászi. Romsics, op. cit., p. 73.

38. Tükör, 1 decembrie 1918, nr. 55.

39. Raffay, op. cit., Ediţia II. Szeged, JATE, (1990), p. 149 şi p. 339, nota nr. 56.

40. Székely Napló, 30 noiembrie 1918, nr. 184.

41. ibidem.

42. ibidem.

43. ibidem.

44. ibidem.

45. Romsics, op. cit., p. 74.

46. Székely Napló. ibidem.

47. Romsics, op. cit, p. 72; Printre membri îi găsim şi pe Sándor Bodó, procurorul Tablei Regale, care iniţial trebuia să fie numit în fruntea Consiliului Secui Maghiar, social-democratul János Csetri, profesorul Gábor Szígyártó şi delegatul guvernului la Tîrgu-Mureş, proaspătul numit József Halász. Celelalte nume însă nu spun prea multe astăzi cercetătorului istoriei politice: Ignác Köllő, Aladár Balla, dr. László Szoboszlai, Miklós Patrubány, József Szenner, László Kovács, József Abos, Kálmán Török, Vilmos Wégner, Samu Kövesdi, Márton Hoffmann, redactorul Elek Kovács, notarul oraşului Tîrgu-Mureş Endre Oroszlány. Székely Napló, ibidem.

48. ibidem.

49. Consiliul Naţional din Blaj (1918-1919), Cluj, Ed. Dacia, 1980, vol. II., p. 143. La 26 noiembrie 1918, marţi, în cursul amiezii, românii din Tîrgu-Mureş şi din satele din apropiere votaseră deja pe circumscripţii (circumscripţia I şi II din Tîrgu-Mureş, circumscripţia din Acăţari şi Miercurea Nirajului precum şi Asociaţia Învăţătorilor greco-catolici din judeţ), alegîndu-şi delegaţii la marea adunare naţională de la Alba-Iulia. vezi 1918 la români. Documentele unirii. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, vol. IX., p. 9-10, 13-14, 17-19; vol. X, p. 69-70.

50. Székely Napló, 30 noiembrie 1918, nr. 184. Guvernul Károlyi vroia să obţină ca: dacă ocupaţia Ardealului şi a Părţilor (Partium) oricum se va produce, atunci în marile oraşe, printre care la Cluj, Tîrgu-Mureş, Arad, Alba-Iulia, Satu-Mare, Oradea şi în alte cinci localităţi, să intre trupele Antantei şi să exercite ele controlul. Colonelul francez Vix a transmis superiorilor săi cererea maghiarilor, dar la 5 decembrie, după cum era de aşteptat, Budapesta a primit un răspuns negativ. Raffay, op. cit., p. 150.

51. Székely Napló, nr. citat.

52. idem: „Avanposturi române la Deda şi la Lunca Bradului. Se relatează din Reghin: patrule române de soldaţi călare, respectiv avanposturi au intrat ieri după amiază în comunele Deda şi Lunca Bradului.”

53. idem, 1 decembrie 1918, nr. 185.

54. idem, 30 noiembrie 1918, nr. 184.

55. Unc-Deac, op. cit., p. 176.

56. Székely Napló, 1 decembrie 1918, nr. 185.

57. ibidem.

58. ibidem. Consiliul este dominat de reprezentanţii stîngii, de exemplu redactorul şef al ziarului Tükör, Zoltán Morvay, muncitorul feroviar, Mátyás Ehrenberger, avocatul dr. Róbert Farkas, cumnatul delegatului guvernului din oraş József Halász, Gábor Szígyártó etc.

59. ibidem, 3 decembrie 1918, nr. 186.

60. ibidem.

61. ibidem.

62. ibidem. „Sîmbătă seara [30 noiembrie] se răspîndise deja ştirea, că în satele vecine au apărut patrule române de soldaţi călare. Duminica dimineaţa [1 decembrie] s-a anunţat şi oficial, că la Gorneşti sînt 15, la Ernei sînt 5 soldaţi călare şi că au sosit şi la Dumbrăvioara. Ordinea nu fusese tulburată nicăieri, soldaţii români ceruseră de la populaţie pîine şi alimente, dar s-au comportat ireproşabil.” vezi nota nr. 69. Tot la întîi decembrie lua fiinţă la Cluj Divizia Secuiască, avînd ca scop primordial apărarea teritoriilor „fidele guvernului maghiar” din spatele liniei de demarcaţie, adică a regiunilor dintre Someş şi Mureş. v. Erdélyi magyar évkönyv 1918-1929. Redactat de: dr. István Sulyok şi dr. László Fritz. Anul I, Cluj, 1930, p. 236.

63. Székely Napló, ibidem.

64. ibidem.

65. Raffay, op. cit., p. 165.

66. Székely Napló, ibidem.

67. idem, 5 decembrie 1918, nr. 187.

68. ibidem.

69. idem, nr. 186. Conform datelor din arhive, populaţia din Gorneşti a fost împărţită în ceea ce priveşte întîmpinarea trupelor. Unii îi primiseră cu apă şi alimente. Evident, ei sînt români, de simţire românească. Erau însă şi ţărani maghiari, care îi mustrau pe soldaţii în trecere, chiar mai mult decît atît, pe unul îl loviseră cu o piatră în aşa fel încît îşi pierduse cunoştiinţa şi căzuse în şanţ;  vezi Ioan Silviu Nistor, Contribuţii mureşene la Marea Unire din 1918, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1918, p. 135. Trebuie să notăm faptul că în materialul de specialitate parcurs de noi, autorii români se ocupă foarte puţin cu treburile, sentimentele, situaţia politică şi socială a maghiarilor din Ardeal şi Părţi, tocmai cu acea sferă politică maghiară de care aceştia se rup definitiv în zilele acestea. Nu prea sînt capabili să facă diferenţa sau neglijează voit diferenţele esenţiale dintre obiectivele, orientarea ideologică şi intenţiile guvernelor Tisza pe o parte şi Károlyi pe de altă parte. Subiectivitatea istoriografiei româneşti nu s-a atenuat nici după schimbările de după 1989.

70. Székely Napló, 5 decembrie 1918, nr. 187.

71. id. Evenimentele din urmă cu treisprezece ani sînt povestite şi de Imre Mikes. Autenticitatea informaţiilor sale este însă destul de îndoielnică datorită timpului scurs, inexactităţilor numelor şi a datelor: de ex. după părerea lui ocuparea oraşului a avut loc deja la 25 noiembrie. „La miezul zilei soseşte dinspre Reghin cu trenul o forţă armată română mai însemnată. Ei sînt întîmpinaţi în numele Consiliului Naţional de dr. Endre Antalffy, care cere trupelor ocupante să dea în scris intangibilitatea administraţiei maghiare. Deşi această cerere se bazează pe acordul de armistiţiu [tratatul de la Belgrad din 13 noiembrie], comandamentul român nu este dispus să dea în scris nimic.” Mikes Imre, Erdély útja Nagymagyarországtól Nagyromániáig, Brassó, Imprimeria Brassói Lapok, 1931, vol. II., p. 44-45.

72. Székely Napló, 5 decembrie 1918, nr. 187.

73. ibidem.

74. Kertész, op. cit. , p. 94-95.

75. ibidem

76. ibidem

77. Raffay, op. cit., p. 246.

78. Erdélyi Magyar Évkönyv..., p. 236.

79. Székely Napló, 5 decembrie 1918, nr. 187.

80. ibidem. Fanfara armatei a cîntat o săptămînă într-una în piaţa Centrală sau Széchenyi, iar soldaţii şi populaţia dansau Hora Unirii, susţine Ioan Silviu Nistor, fără să precizeze mai îndeaproape care este sursa acestei informaţii interesante. Nistor, op. cit., p. 135.

81. Raffay, op. cit., p. 361, nota nr. 58.

82. Pál-Antal, op. cit., p. 389.

83. Székely Napló, 19 decembrie 1918, nr. 193.

84. idem, 21 decembrie 1918, nr. 194. „Ministrul Jászi îi ceruse recent lui dr. Antalffy să accepte postul de prefect al judeţului, care însă a refuzat oferta.”

85. Ormos Mária, Padovától Trianonig 1918-1920, Ediţia II, Budapest, Ed. Kossuth, 1984, p. 113-117.

86. ibidem.

87. ibidem.

88. Citat de Fuchs Simon, Munkásmozgalom a Marosvölgyében..., p. 129-130.

89. Székely Napló, 21 decembrie 1918, nr. 194. După corespondentul ziarului L. Fényes s-ar fi îndreptat spre Tîrgu-Mureş şi nu spre Sibiu, informaţia fiind însă o greşeală tipografică.; Raffay, op. cit., p. 178.

90. Székely Napló, ibidem. Mikes scrie acelaşi lucru în eseul său politic citat mai sus, pretinzînd şi următoarele: „Dat fiind faptul că în conformitate cu punctul opt al armistiţiului vrajba a luat sfîrşit — trimitea Apáthy răspunsul — Clujul nu va opune rezistenţă. Dar cererea de evacuare militară nu este justificată. Generalul Neculcea să se mai gîndească.” Mikes, op. cit., vol. II., p. 49. Pînă atunci însă trupele germane ale generalului Mackensen trecuseră deja de Cluj. (v. Székely Napló, 21 decembrie 1918, nr. 195.)

91. Raffay, op. cit., p. 178-179.

92. Székely Napló, ibidem.

93. idem, 22 decembrie 1918, nr. 195.; Pál-Antal, op. cit., p. 389.

Traducere de Tibor Szász

*

SPIELMANN-SEBESTYÉN Mihály (n.1947) — bibliotecar principal la biblioteca Teleki-Bolyai (Tîrgu-Mureş), lector universitar al Academiei de Artă Teatrală (Tîrgu-Mureş) şi Universităţii Babeş Bolyai (Cluj). A publicat peste 250 de studii despre istoria Transilvaniei din secolele XV-XVIII, a îngrijit volumul  Bethlen Gábor Levelek (Scrisorile lui Gabriel Bethlen), Kriterion 1981, şi Izvoare şi mărturii referitoare la Evreii din România (vol. II/1 şi II/2, Ed. Hasefer, 1988, respectiv 1990). Autor al volumelor Erdélyi fejedelmek (Principii Transilvaniei) (biografii), Ed. Mentor, Tîrgu-Mureş, 1993 şi 1994 (reeditare) şi Múlt és múlt (Trecut şi trecut), Ed. Impress, Tîrgu-Mureş, 1995.