Editorial

Fideli programului alterei, editorii consacră acest număr — după analizarea unor concepte ca drepturi individuale şi colective, autonomie şi autodeterminare, federalism etc. — unui alt subiect de actualitate în dezbaterea europeană dedicată ameliorării funcţionării statelor: regionalismul.

După cum cititorul se va putea convinge el însuşi, selecţia articolelor s-a făcut în mod intenţionat în direcţia prezentării acelor „modele” care promovează regionalismul cu maximă prudenţă. După formularea lui Pierre Sadran, citat de autorului primului studiu, „regionalizarea a omorît regionalismul”, ceea ce înseamnă că spaţiului identitar, clădit pe tradiţie şi specificitate adesea etno-culturală, i-a fost în general preferat spaţiul funcţional. Ar fi fost, poate, mai lesne de publicat despre regionalism, recurgînd la exemplele de-acum clasice, ale Tirolului de Sud, Cataloniei sau Scoţiei. Nu întîmplător, însă, am preferat să prezentăm cititorului român, adesea tentat, sub presiunea unei false expertize, să creadă că regionalismul este un fel de inamic endemic al statului, în primul rînd aceste exemple „prudente”. Lectura studiilor pe care altera le propune va conduce, sperăm, tocmai la concluzia contrară. Regionalismul şi regionalizarea constituie procese în derulare şi în statele pe care ne-am obişnuit să le etichetăm ca fiind adevărate bastioane ale centralismului, cum ar fi bunăoară Franţa. Tendinţele descentralizării, nu numai funcţionale dar şi identitare, fiind prezente nu numai în cazul deja hipermediatizat al Corsicii, dar şi în cel mai discret al Bretaniei, Alsaciei sau Occitaniei. Lectura atentă a analizei regionalizării Franţei, Greciei, Olandei, dezvăluie o realitate devenită truism: statele democratice caută forme noi şi flexibile de a-şi îndeplini menirea. Chiar dacă o fac cu prudenţă. Ele recunosc şi transpun în structuri administrative, din raţiuni evident pragmatice, specificitatea teritoriilor din care, de-a lungul istoriei, s-au compus. A refuza evidenţa diferenţelor dintre regiuni ar scandaliza astăzi pînă şi pe cei mai conservatori teoreticieni ai statului.

Vorbind despre regionalism şi regionalizare nu facem decît să vorbim despre o epocă nouă în viaţa Europei, o epocă ce se vrea atît o proiecţie a istoriei (în care statul naţional, chiar statul centralizat a avut rolul său incontestabil), cît şi o prudentă acomodare cu viitorul. Cu acel viitor în care democraţia participativă se va împlini la nivelul comunităţilor locale, iar acestea vor fi unite printr-o solidarizare ce poate tolera un „centru”, numai în măsura în care acesta este capabil să unească diversităţi, să armonizeze contraste şi să administreze tensiuni.

Regiunile nu concurează statul, ele preiau de pe umerii lui doar acele sarcini pe care sînt capabile să le rezolve mai bine, mai sigur, mai eficient şi, detaliu deloc neglijabil, mai ieftin.

Dezbaterile din ultimul timp din ţara noastră, îndeosebi cele ce au relevat pulsiuni regionaliste în Moldova şi Transilvania, nu trebuie privite ca pericole, ci mai degrabă ca demersuri creative menite nu să slăbească, ci să întărească statul român. Dacă regionalizarea se va produce pe baza unui consens naţional, la adăpost de isteria unor cercuri marginale, şi conform unui proces gradual raţional şi prudent, ea nu poate aduce decît beneficii. Ar fi, pe de altă parte, riscant să fie eludată dezbaterea privind eventualele capcane pe care le ascunde atît o regionalizare pro forma, cît şi regionalizarea agresivă, pentru a nu mai pune la socoteală cît de complicat este un astfel de proces într-o ţară în tranziţie şi cu o administraţie coruptă. În astfel de cazuri, o regionalizare „de sus”, sau un regionalism „de jos” pot conduce fie la multiplicarea surselor de corupţie, fie la accentuarea tendinţelor centraliste care şi-au demonstrat deja ineficienţa.

Este, oricum, timpul ca discuţia despre regionalism / regionalizare să iasă din coloanele presei de scandal şi să implice tot mai mulţi economişti, sociologi, politologi şi, de ce nu, filosofi. Nădăjduim că acest număr din altera, ca şi dezbaterile pe care Liga PRO EUROPA, dar nu numai ea, le-a consacrat regionalismului, vor scoate discursul despre acest subiect european de maximă actualitate atît de pe lista tabuurilor, căt şi de pe răbojul anatemelor.