România într-o „Europă a regiunilor”

Gábor Kolumbán

Schimbarea paradigmelor: statul naţional în Europa regiunilor

Paradigma „Europei regiunilor” s-a născut ca o mişcare de emancipare sau ca rezultat al unei mişcări de europenizare a nivelelor de subsidiaritate regională în Europa. Iniţiatorii ei au fost regiunile din ţările federale: cei mai puternici gînditori şi lideri de opinie în favoarea acestui concept de „Europă a regiunilor” provin din Elveţia şi din Germania. Modelul de unificare europeană propus iniţial în Tratatul de la Maastricht a apărut ca urmare a unui proces de dezvoltare a relaţiilor internaţionale în Europa de după al doilea război mondial. De la început nu s-a dorit altceva decît corectarea greşelilor tratatelor de pace de după primul şi al doilea război mondial, un fel de compensare şi un model de colaborare dintre cele două mari puteri, Germania şi Franţa, astfel încît să se elimine elementele de discordie care au generat două războaie mondiale într-o singură jumătate de secol. Elementul de bază a fost cel economic. Aşa s-a născut prima dată acordul privind cărbunele şi oţelul, şi după aceea s-a conturat comunitatea economică, iar mai apoi a apărut ideea Uniunii Europene. În aceste tratative, statele erau reprezentate de guvernele lor, apărînd în procesul de unificare ca state naţionale. Singurul nivel de subsidiaritate vizibil în procesul unificării europene a fost cel statal. Cu timpul s-a remarcat însă că există diferenţe foarte mari între diferitele zone ale Europei, iar dacă se doreşte ca noua Europă să fie un teritoriu administrativ lipsit de convulsii sociale şi mari procese de migrări dintr-o parte în alta, atunci este nevoie şi de o strategie care să dezvolte aceste regiuni în aşa fel încît discrepanţele să se estompeze, şi teritoriul Europei unite să fie un teritoriu al şanselor egale. Pentru că nu s-a dorit o amalgamare a naţiunilor europene, nu se punea problema schimbărilor culturale, adică s-a dorit ca totuşi populaţia să rămînă compactă în teritoriile naţionale şi mişcarea liberă a bunurilor, persoanelor şi a capitalului să aibă loc la nivel individual, şi nicidecum să capete dimensiuni colective.

Ieşea deja în evidenţă unul dintre paradoxurile intrinseci ale unificării europene: s-a dorit ca Uniunea Europeană să fie un model de stat modern, al cărui cetăţean să deţină drepturi foarte largi; politicienii au înţeles însă că acest lucru nu se doreşte de către statele naţionale şi nu se doreşte nici de către comunităţile respective, existînd, prin aceasta, pericolul alunecării spre un fel de confederaţie europeană de state naţionale, care ar fi fost numai o soluţie pe jumătate pentru că s-ar fi bazat pe un naţionalism al diferitelor naţiuni care s-ar fi raliat să formeze Uniunea Europeană. Aşadar, nu se poate, nu s-a putut construi un stat naţional european; de pildă, implicaţiile monedei unitare, ale euro-ului, sînt deja de acest fel: o monedă unică conţine anumite mesaje, ea presupune o entitate politică unică, de accea s-a dorit diluarea acestui mesaj; pe de altă parte, nu s-a dorit ca Uniunea Europeană să fie o ceată de certăreţi naţionalişti, care încearcă tot timpul să se trişeze reciproc, cine primeşte mai mult de la fondurile Uniunii şi aşa mai departe. Deci, trebuia ales între cele două modele: statul unitar european şi confederaţia europeană, iar în urma acestei dileme politice au apărut regiunile.

Statele naţionale — din punct de vedere istoric destul de recente în dezvoltarea Europei —, nu răspundeau în suficientă măsură intenţiei construcţiei europene. Se ridică întrebarea cum de au putut regiunile să devină aşa de puternice în procesul unificării europene încît să formuleze chiar o altă paradigmă. Consider că asta se datorează faptului că erau diferenţe foarte mari de structură internă a ţărilor europene. Franţa, prin excelenţă prototipul statului unitar, şi Germania federală nu se puteau aduce la numitor comun, competenţele care se aflau la nivelul guvernului în Franţa şi la nivelul landurilor în Germania nu erau echivalente. Ne putem închipui, de pildă, cu cine trebuia să stea de vorbă un ministru de finanţe din Franţa? Nu cu ministrul de finanţe din Germania pentru că ministrul de finanţe din Germania este guvernatorul numai a unei părţi a finanţelor germane, restul intrînd în competenţa miniştrilor de finanţe ai landurilor.

O a doua problemă este faptul că în gîndirea politică europeană a apărut tocmai prin Tratatul de la Maastricht o breşă care a amînat strategia de unificare europeană bazată pe state naţionale: principiul subsidiarităţii¹, introdus ca un principiu guvernator al administraţiei publice locale şi statuat ca un principiu obligatoriu pentru toate statele care vor semna Tratatul de la Maastricht. Dacă principiul subsidiarităţii începe să funcţioneze, deja înseamnă că o serie de competenţe interne în stat apar la nivele din ce în ce mai joase, landurile (în Germania), respectiv localităţile şi judeţele în celelalte ţări, devenind astfel mai puternice.

În principiu, se poate afirma că regiunile existau de fapt în istoria Europei înainte de ideea de Europă a regiunilor, dar, prin construcţia statelor naţionale, ele s-au aflat la un moment într-un con de umbră; pe de altă parte, statul naţional este incapabil în momentul de faţă să răspundă tuturor provocărilor integrării fiind, de aceea, necesar ca, în cadrul acestui principiu al subsidiarităţii, să lase o mai mare libertate de mişcare regiunilor. Dacă ne uităm însă la detalii, atunci trebuie să accentuăm cîteva chestiuni. În primul rînd, principiul subsidiarităţii s-a afirmat datorită faptului că politicienii care erau adepţii statului naţional, au recunoscut că aceste sfidări ale Europei provenite atît din integrare cît şi din globalizarea economică, dar mai ales din exigenţele sociale şi culturale ale locuitorilor Europei, nu pot fi satisfăcute adecvat de la nivelul statului naţional unitar, deci trebuie creat ceva la nivele mai joase; a fost, aşadar, un fel de parteneriat între comunităţile locale şi stat, care a dus la creşterea competenţelor la nivelele substatale. În al doilea rînd, trebuie să recunoaştem că prin integrarea europeană statele naţionale îşi pierd o parte din suveranitate — introdus fiind conceptul de suveranitate limitată. Limitele sînt impuse de o altă entitate de subsidiaritate care este Uniunea Europeană, sau altfel spus, este o suveranitate limitată de celelalte state care sînt în uniune. Această suveranitate a fost limitată tot timpul, dar limitată prin alte procedee, războaie, tratate internaţionale ş.a.m.d., fără să fie o legătură organică, resimţită tot timpul ca într-o echipă, dacă eu mă mişc, atunci se mişcă şi el. Nu, din cînd în cînd constatam că nu sîntem suverani cum susţinea teoria. Economia este un element care slăbeşte suveranitatea foarte clar, prin procesul globalizării; din moment ce capitalul se mişcă liber şi proprietatea economiei practic e globalizată, despre ce suveranitate se mai poate vorbi, mai ales dacă facem o comparaţie cu ce a fost acum o sută de ani sau cînd s-au format statele naţionale? Este limpede că această cedare a suveranităţii către Uniunea Europeană este un proces extrem de dur, statelor naţionale le mai rămîn foarte puţine competenţe după integrarea europeană.

Pierderea acestei suveranităţi atrage după sine ca prim domeniu intrarea regiunilor în relaţiile internaţionale. Pînă nu demult nu se putea concepe ca un land din Germania să aibă legături directe cu un canton din Elveţia sau cu un judeţ sau provincie din Italia, un departament din Franţa, de pildă; toate legăturile aveau ca actori numai statele.

Acest proces se face tot mai simţit şi în Europa de Est. După schimbarea din ’89 s-a putut observa că una dintre libertăţile cîştigate pentru autorităţile locale au fost relaţiile internaţionale. Se poate invoca aici că motivul a fost unul de ordin strict pragmatic, atragerea de fonduri în ţară, dar nu interesează aici motivaţia, fapt este că atît politica cît şi legislaţia au tolerat acest proces, iar acesta a evoluat într-atît încît la ora actuală nivelele de subsidiaritate substatală în Europa de Est sînt mult mai active în relaţiile externe decît sînt statele naţionale înseşi. Există un avantaj în faptul că nu sîntem răspunzători politic faţă de o naţiune abstractă, ci ne adresăm unui nivel mai jos; sîntem răspunzători în faţa comunităţii locale care ne-a dat o libertate mai mare de mişcare şi sîntem un fel de agenţi care aduc capital, care mediază în economie, care mai fac şi politică, încercăm să ne aducem contribuţia la aplanarea unor conflicte, ne-am implicat în soluţionarea conflictelor din Iugoslavia, lucrăm în promovarea integrării ţărilor est-europene. Cam acesta este background-ul problemei.

Reevaluarea noţiunii de regiune

Integrarea europeană atrage după sine în mod logic şi o reevaluare a regiunilor de vreme ce sîntem martorii integrării europene şi ai globalizării economice, două lucruri care se leagă unul de celălalt, integrarea europeană fiind un răspuns dat sfidărilor globalizării economice, dorindu-se formarea unei pieţe mari împotriva altor pieţe mai mari şi ele, cum ar fi Statele Unite, Orientul sau China, ş.a.m.d. Însă la nivelul cetăţeanului, cele două mari procese nu se leagă aşa de evident, ele fiind percepute mai degrabă ca două sfidări separate care însă au acelaşi rezultat în conştiinţa individului, şi anume pierderea siguranţei de sine, apariţia unor pericole noi. Singura reacţie la aceste procese este întărirea identităţilor locale, culturale, naţionale, ca urmare a proceselor de globalizare apărînd un reflex de întărire a comunităţii locale, regiunile şi administraţiile existente în regiune devenind un fel de ancoră sau sprijin: „nu ştiu ce se întîmplă cu mine, unde voi găsi loc de muncă, dar cel puţin autoritatea de care sînt legat, care-mi furnizează apă, energie, transport şi aşa mai departe, e a mea, pot s-o controlez, îl cunosc pe primar, aleg consiliul local ş.a.m.d. şi astfel mă simt mai sigur în regiunea mea”. Acesta este procesul care a dus la apariţia regionalismului.

Mai este un alt lucru important: prin recunoaşterea acestor procese la nivelul politicii europene, după cîţiva ani de lupte între regionalişti şi adepţii unificării statelor naţionale, prima dată cînd s-a modificat Tratatul de la Maastricht, s-a reuşit crearea Consiliului Regiunilor. A apărut astfel prima structură de decizie în cadrul Uniunii Europene, care a fost la început un for consultativ, dar care în momentul actual — sub numele de Comitetul Regiunilor — este o instituţie destul de puternică, de acelaşi nivel ca şi Comitetului European, deci aproape de nivelul noului guvern european. În plus, s-a format acel organism neguvernamental, Adunarea Regiunilor Europene, care cuprinde în momentul de faţă mai mult de 300 de identităţi teritoriale de nivel regional. Apoi s-a reuşit înfiinţarea în cadrul Consiliului Europei, a Camerei Puterilor Locale şi Regionale (CPLR), format din două camere, Camera Locală şi Camera Regiunilor. Deci, aşa evoluînd lucrurile, la ora actuală în structura instituţiilor europene deja regiunile îşi au aleşii lor, şi chiar se insistă ca Parlamentul european să fie un parlament bicameral, cu un Senat şi un Parlament, iar autorităţile locale, regiunile să aibă reprezentanţi în Senat.

Pentru tranziţia de la modelul iniţial al Uniunii Europene, ca reuniune a statelor naţionale, la modelul de Europă a regiunilor s-a găsit un compromis foarte creativ şi pozitiv, recunoscînd la ora actuală rolul regiunilor în procesul de integrare europeană — se vorbeşte deja de integrare europeană la toate nivelele de subsidiaritate². Integrare la nivelul statului, integrare la nivelul regiunilor şi integrare la nivel local. Acest proces este lipsit de convulsii politice în momentul de faţă, toate instituţiile au legitimitate, disputele se poartă numai pe tema întăririi unor puteri de influenţare şi de decizie, dar cred că putem spune că s-a schimbat paradigma iniţială de unificare europeană şi că noi trebuie să ne racordăm deja la această nouă paradigmă, dominantă, şi nu la cea anterioară.

În afara construcţiilor instituţionale de unificare, se mai pune şi problema sistemului de valori care generează Europa unită: de la necesitatea unificării pieţelor, care a generat primul model, s-a ajuns la modelul „Europa diversităţilor”, unde o Europă unită nu se mai doreşte numai din considerente economice, ci şi culturale. Identitatea cetăţeanului european presupune faptul că Europa urmează să fie „ţara” care va avea un avantaj strategic faţă de toate celelalte mari puteri în lume, şi anume capacitatea de promovare şi de management a diversităţilor culturale şi naţionale existente.

În gîndirea europeană s-a făcut o tranziţie de la problematica drepturilor omului care a devenit un standard global, ajungîndu-se la recunoaşterea drepturilor minorităţilor, fără să se spună că este vorba şi de drepturi colective, dar este evident că dacă recunoşti dreptul la diversitate, diversitatea nu mai este individuală, ci constituie o valoare de grup, de comunitate. Europa a introdus în gîndirea internaţională de drepturile omului această dimensiune, a comunităţii, a grupului, şi există multă iniţiativă pornită din sfera europeană care îmboldeşte UNESCO şi ONU la recunoaşterea drepturilor colective.

În cazul ţărilor est-europene, unde problemele minorităţilor după ’89 au căpătat foarte multe dimensiuni tranşante, deja apariţia regionalismului şi a competenţelor la nivel regional în problemele minorităţilor reprezintă un argument în plus în favoarea Europei regiunilor.

Se mai impun cîteva clarificări conceptuale, deoarece noţiunea de regiune are un înţeles extrem de diversificat, ea poate fi înţeleasă ca regiune geografică, istorică, administrativă şi aşa mai departe. Pentru ca toate aceste înţelesuri să fie aduse la un numitor comun, la ora actuală în gîndirea europeană politică se consideră regiune un teritoriu administrativ, aflat imediat sub nivelul de stat. Definirea se face pe baza a două criterii. În primul rînd, regiunea trebuie să fie o unitate administrativ-teritorială, să aibă personalitate juridică, să funcţioneze conform democraţiei şi principiului subsidiarităţii, trebuie să aibă un consiliu ales ş.a.m.d., şi să se afle imediat sub nivelul de stat. Aşa se defineşte nivelul de subsidiaritate regional, care se defineşte şi prin contrast faţă de nivelul local de subsidiaritate unde localitatea este limita teritorială a administraţiei locale. Acest lucru este foarte important pentru că în această problemă vor apărea diferenţieri de la stat la stat, de la ţară la ţară.

Regiunea nu se confundă cu ceea ce în epoca premodernă erau provinciile istorice, ci în momentul de faţă regiunea are o definiţie juridică în Europa. O definiţie conformă cu constituţia fiecărei ţări şi, spre exemplu, în Germania regiunea este landul federal, în România judeţul, în Ungaria tot judeţul, în Franţa şi Spania provincia. Acest fapt va ridica o sumedenie de probleme privind diferenţele de putere economică, de întindere teritorială şi numărul de locuitori care pot împiedica parteneriatele dintre regiuni, repercutîndu-se astfel asupra proceselor de regionalizare.

O a doua clarificare conceptuală are ca obiect diferenţierea dintre regionalism şi regionalizare. Acestea sînt două procese care, de exemplu, la nivelul Consiliului Europei au solicitat constituirea de grupuri de lucru separate, destinate acestei problematici. Regionalismul este un proces mai mult sau mai puţin spontan, orientat de jos în sus, şi ia forma conturării unor identităţi regionale pe baza colaborării culturale, de limbă, de tradiţii, apartenenţă la o regiune geografică, stil de viaţă, mod de gîndire ş.a.m.d. În acest sens regionalismul este mai flexibil, poate să depăşească graniţele unor state; în regionalism am avea regiuni care nu constituie unităţi administrativ-teritoriale în sensul strict al cuvîntului, care depăşesc frontiere, care depăşesc chiar mai multe regiuni administrative ş.a.m.d.

Noţiunea de regionalizare, pe de altă parte, presupune un proces aferent, rezultat al unei decizii politice privind reorganizarea administrativ teritorială a unei ţări. Regionalizarea este o problemă internă a unui stat, ea de regulă se face prin metode juridice şi administrative, adică are la baza ei o decizie la nivel constituţional sau la nivel parlamentar, prin care se înfiinţează unităţi regionale administrativ-teritoriale şi se deleagă competenţe în această direcţie. De pildă, în Franţa are loc un proces de regionalizare prin crearea unor provincii, regiuni, care cîştigă o structură instituţională şi cărora li se deleagă nişte prerogative de la guvernul central. La fel, regiunile din Spania sînt rezultatul unor procese de regionalizare. Acesta este miezul problemei: dacă structurile care se înfiinţează sînt alese sau sînt numite; de regulă, în prima fază ele se numesc, guvernatorii sau miniştrii sînt numiţi, delegaţi din partea guvernului, pentru ca apoi, să apară şi consilii regionale alese sau chiar parlamente regionale. Un exemplu foarte bun de regionalizare este ceea ce se întîmplă în Marea Britanie, devoluţia puterii conducînd aici chiar la constituirea de parlamente locale regionale, alocîndu-se totodată o serie de competenţe foarte largi regiunilor. Desigur este un lucru fascinant să vezi dacă cele două procese — regionalism şi regionalizare —, cum e cazul Angliei, se întîlnesc undeva sau nu. În toate democraţiile aceasta e problema: dacă voinţa de auto-organizare a societăţii civile coincide cu concepţiile de structurare ale sferei politice. Acesta constituie un aspect foarte interesant şi în ţările Europei de Est.

Regionalismul în România de azi

Voinţa politică

În România există o voinţă de regionalizare, dar foarte slabă. Pînă la ora acuală nici o putere politică şi nici un partid politic nu şi-a asumat un program de regionalizare a României, ceea ce nu înseamnă însă că nu se gîndesc la acest lucru sau că nu se lucrează în această direcţie. În cercurile specialiştilor există deja desenate diferite hărţi, cam cum s-ar putea reorganiza teritoriul administrativ sau harta administrativ-teritorială a României, dar acestea sînt deocamdată experimente de laborator. Singurul mesaj politic s-a dat în mai 1997, cînd s-a lansat Cartea verde a politicilor de dezvoltare regională în România. Acest mesaj era evident: elita politică de după ’96 este partener cu Uniunea Europeană în ceea ce priveşte programele de regionalizare în Europa. Interesant, că acest document strategic s-a elaborat în cadrul unui program PHARE (deci banii au venit din partea Uniunii Europene), de către vechiul guvern. O echipă de experţi a lucrat timp de un an şi a făcut studii de discrepanţă regională pe judeţele din România, fiind clar că guvernul României este partener la procesul iniţiat de Uniunea Europeană, dar odată terminate aceste studii, deciziile s-au temporizat pentru că vechiul guvern nu dorea să lanseze mesajul politic rezultat în urma acestui program. Noul guvern a preluat documentele imediat, văzînd ce conţin ele a considerat că se apropie de gîndirea lui politică asupra teritoriului naţional al României, şi a găsit o formă de lansare oficială, dar fără constituirea unui document legal. După care s-a stopat totul. Actul fiind consumat, putem să stăm liniştiţi. Astfel totul a rămas la stadiul unui studiu şi o cartă, care este un fel de îndrumar.

Parteneriatul nostru cu Uniunea Europeană în procesul de dezvoltare regională era înţeles într-un fel de către Uniune şi în cu totul alt fel de către politicienii români. Momentul adevărului a fost conferinţa de lansare a Cartei, unde experţii europeni au constatat că în România nu se doreşte înfiinţarea unor regiuni, unde au venit la microfon toţi reprezentanţii puterii, ai autorităţilor locale, discursul fiind de fiecare dată  acelaşi: că sîntem convinşi că acest demers nu va duce la federalizarea României şi nu se vor crea noi unităţi administrativ teritoriale. Impactul cel mai marcant l-a avut acea hartă pe care trebuiau să se marcheze cu opt culori diferite cele opt macroregiuni de dezvoltare. Găselniţa acestei denumiri, „macroregiune de dezvoltare”, nu avea sens pentru experţii occidentali pentru care ori e regiune ori nu e regiune. Ce înseamnă „macroregiune”? Care este diferenţa între regiune şi macroregiune? Dar dacă ne situăm în contextul românesc, această denumire era cu totul justificată, pentru că la noi regiunea este judeţul, deci, dacă creezi ceva care e mai mare decît judeţul, trebuie să rezulte o macroregiune. Logica era corectă. În momentul adevărului s-a spus foarte clar că zonele colorate pe hartă nu constituie altceva decît zone de colaborare în vederea dezvoltării social economice. Nimic altceva. Fără să aibă personalitate juridică.

Tot programul PHARE s-a axat pe studiul discrepanţelor de dezvoltare dintre judeţe şi găsirea unor soluţii pentru eliminarea acestor decalaje în dezvoltarea  judeţelor României (nu o dată s-a semnalat că, după ’89, discrepanţele economice din ţară, în loc să se aplaneze, au devenit şi mai mari ca înainte). Judeţele bogate s-au îmbogăţit, judeţele sărace au devenit mai sărace, trebuia deci făcut ceva. Şi s-a concluzionat ca obiectivul politicii de dezvoltare regională în România să fie dublu. Primul: eliminarea discrepanţelor dintre judeţe, judeţul fiind unitatea în cadrul căreia se măsoară discrepanţa, şi, al doilea, aducerea României mai aproape de structurile regionale ale Europei prin crearea unor instituţii — dar nu unităţi administrativ-teritoriale — care să fie capabile să absoarbă, să gestioneze fondurile structurale ale Uniunii, care se vor deschide în perspectivă şi pentru ţările asociate.

Exista perspectiva unor linii de finanţare care ar fi riscat, în absenţa regiunilor, să nu aibă destinatar. În consecinţă, Uniunea Europeană ne-a ajutat să ne creem destinatar pentru fondurile pe care ea vroia să ni le dea şi de care noi avem nevoie. Lucru ce s-a reuşit într-o formă de compromis foarte dezavantajos pentru Uniunea Europeană: pînă la terminarea acestui proces Uniunea a cheltuit ceva bani, a cerut ceva şi a primit în schimb un model indigen românesc, care nu are nimic de-a face cu regionalizarea. Deci voinţa politică de regionalizare s-a contramandat practic. La ora actuală toată lumea ştie că nu există o voinţă politică afirmată privind regionalizarea României, ea nefiind totuşi o ţară cu statut special în această privinţă. Nu există nici în Ungaria voinţă politică pentru regionalizare; acolo a fost tot aşa un program PHARE, s-au creat regiunile de dezvoltare — ungurii preferînd însă un model legiferat³, deci acolo nu a apărut o cartă, ci s-a făcut o lege a dezvoltării teritoriale şi prin această lege s-au creat structurile, dar nu s-au creat regiunile nici acolo. Chiar am asistat la o conferinţă unde Hans Becker, şeful delegaţiei Uniunii Europene la Budapesta, a criticat vehement guvernul maghiar pentru că se împotriveşte regionalizării Ungariei, cu toate că astfel ţara nu va fi pregătită pentru integrare. Astfel de demersuri nu s-au făcut în România, pentru că Karen Fogg cunoştea mult mai bine gîndirea şi politica românească şi nu-şi putea permite critici.

Revin la ideea că apariţia în atari condiţii a ideii regionalismului şi regionalizării în România, a deviat oarecum procesul de la cursul său normal. Chiar şi la ora actuală, prea mult se simte influenţa disfuncţionalităţilor, faptul că vrem să eliminăm ceva care ne marchează. Deci regiunile sărace sau judeţele sărace şi slab dezvoltate au o influenţă foarte puternică asupra proceselor de dezvoltare. Riscăm să fie un proces de dezvoltare ghidat de regiunile rămase în urmă. Şi acesta este un aspect foarte important.

A doua problemă, convergentă cu cea dintîi, este faptul că riscăm ca aceste structuri să nu fie destinate dezvoltării, ci cheltuirii unor fonduri de la Uniunea Europeană precum şi de la bugetele locale şi central. Se poate, desigur, spune că aceste fonduri sînt fonduri publice şi vor fi alocate pe programe specifice în deplină transparenţă şi în condiţiile  unui control democratic; e adevărat, dar pentru mine este o diferenţă de la cer la pămînt să creez ceva pentru dezvoltarea unei zone sau să creez ceva pentru cheltuirea unor fonduri care vor avea ca efect dezvoltarea. Eu nu neg faptul că fondurile structurale au un efect de dezvoltare, dar este o diferenţă de concepţie asupra dezvoltării în cele două abordări ale problemei. În prima abordare, poţi să ai o dezvoltare endogenă, unde te bazezi pe resursele tale şi încerci să faci ceva pentru tine şi te foloseşti şi de resursele externe, iar în a doua abordare rişti ca să fie  un proces de dezvoltare exogen, unde sursele de dezvoltare atrase, investiţiile străine generează şi modelul de dezvoltare şi direcţia în care te dezvolţi, care s-ar putea de aceea să nu fie durabilă. Sînt binecunoscute modelele de dezvoltare din Africa, unde s-au investit bani imenşi în anii 70-80, unde au fost procese de dezvoltare dirijate de fondurile de investiţii şi programele de ajutor, dar care nu sînt durabile pentru că nu sînt conforme aşteptărilor localnicilor. În cazul Japoniei, toată criza economiei se datorează acestui lucru, că Japonia şi-a deschis economia pentru aceste fonduri externe şi nu a reuşit să modeleze economia pe structura spirituală şi culturală a Japoniei, iar cînd a ieşit la iveală acest lucru, s-a prăbuşit totul: cultura occidentală de afaceri nu era conformă cu cultura şi tradiţiile japoneze.

Eu am sesizat acest pericol care există în procesul de dezvoltare regională din România, dar trebuie să recunosc că nimănui nu-i pasă de acest lucru, sîntem aşa de porniţi să facem rost de banii promişi, încît acestea sînt nişte lucruri care crează numai supărări.

Iniţiative locale

Totuşi, ce s-a întîmplat după apariţia cărţii verzi este un lucru foarte frumos şi important, pentru că, fără să aibă nici un motiv financiar imediat, fără să aibă nici un cadru legislativ, judeţele au înfiinţat macroregiunile, chiar înaintea apariţiei legii. Asta înseamnă că aşteptau numai să li se dea undă verde. Şi din opt macroregiuni preconizate şi conturate în harta respectivă, şapte deja sînt constituite şi au structurile aferente înfiinţate. A opta nu s-a constituit pentru că reprezentanţii judeţelor nu s-au înţeles unde să fie agenţia de dezvoltare regională. Au existat discuţii foarte aprinse care s-au soluţionat; de pildă, aceea dacă prefecţii trebuie sau nu să facă parte din consiliile de conducere ale agenţiilor de dezvoltare regională — o luptă cu impact politic imens, cîştigată de către conducerile alese ale judeţelor, astfel încît în legea care a fost aprobată de parlament, prefecţii nu au drept de vot în consiliul de conducere a regiunii de dezvoltare. Pentru mine, ce s-a întîmplat în aceşti doi ani este un lucru fantastic, şi relevă faptul că în România există un regionalism autentic, care şi-a găsit un debuşeu în acest document şi care încearcă să se impună. Este extrem de important că judeţele şi-au găsit o competenţă legitimă în procesul de dezvoltare. Asta este fantastic pentru că pînă nu demult nu s-a ştiut cine este răspunzător de dezvoltare. Nu mai exista un consiliu naţional de dezvoltare⁴, ministerele nu mai au nici fondurile necesare, dar nici strategiile de dezvoltare, fiind ocupate complet cu managementul dezastrului economic şi instituţional; dar totuşi, există o capacitate de dezvoltare în ţară. Sînt arii care se dezvoltă, apar pieţe noi, apar industrii noi, servicii noi, deci ţara se dezvoltă, dar extrem de diversificat, atît din punct de vedere teritorial, cît şi din punct de vedere al domeniilor, al sectoarelor de dezvoltare, iar pînă acum nu exista în ţară un loc unde se pot coordona aceste procese. Prin crearea acestor macroregiuni de dezvoltare s-a găsit o pîrghie de racordare a judeţelor la procesele de dezvoltare.

Dacă vrem să definim macroregiunea de dezvoltare, trebuie să spunem că este o formă, un cadru de administrare, de colaborare a judeţelor, în vederea realizării unor programe de dezvoltare care le depăşesc graniţele administrative, care sînt comune şi au un impact de dezvoltare asupra tuturor judeţele implicate. Deci prin crearea macroregiunii de dezvoltare, le-au fost extinse judeţelor competenţele într-o formă extrem de subtilă, prin preluarea acestora de la stat — o devoluţie prin colaborare —, născîndu-se astfel un nivel de subsidiaritate unde efortul local de dezvoltare poate fi coordonat cu efectul sectorial de dezvoltare. Iniţiativele ministerelor şi cele ale administraţiei locale se întîlnesc într-un punct: judeţul şi macroregiunea. Ceea ce înseamnă că fondurile alocate pentru dezvoltare cîştigă o valoare sinergică, nu mai apare situaţia în care unul cheltuieşte bani pentru aducţiune de apă, celălalt cheltuieşte bani pentru înfiinţarea unui drum, celălalt face o fabrică, iar apa nu curge unde este drumul şi fabrica nu este amplasată lîngă drum; astfel de lucruri se pot evita acum şi se pot corela diferitele eforturi de dezvoltare. Este un lucru fantastic. Încă nimeni nu a spus — din păcate am ajuns iar să nu se spună nişte lucruri în România — că, prin această extindere a judeţelor, se naşte al doilea nivel de subsidiaritate în administraţia publică românească. Din păcate, în legea administraţiei publice locale şi în Constituţie s-a introdus conceptul de autonomie locală numai pentru un singur nivel de subsidiaritate, administraţia publică locală, precizîndu-se că oraşele şi comunele nu se subordonează judeţelor, deci, de fapt, consiliul judeţean este la acelaşi nivel de autonomie ca şi consiliul local. Singurul lucru pe care noi îl avem este o diferenţiere de competenţe, din moment ce consiliul local este competent la nivelul localităţii, noi sîntem competenţi în coordonarea eforturilor localităţilor. Dar această coordonare se face pe picior de egalitate. Al doilea nivel de subsidiaritate nu înseamnă acest lucru. El se află deasupra celorlalte niveluri, deciziile unui consiliu regional fiind obligatorii pentru consiliile locale; într-o regiune modernă europeană, nivelul doi de subsidiaritate deţine şi competenţe legislative, putînd să impună regulile de joc în multe domenii, desigur, nu în afacerile externe, nu în apărare, dar în ordinea publică şi în strategiile de dezvoltare. De pildă, cine dă girul pentru strategia de dezvoltare a judeţului? Este o problemă reală care nu s-ar pune dacă am fi avut un nivel regional la judeţ. Consiliul judeţean aprobă strategia de dezvoltare a judeţului. Nu sîntem însă în această situaţie şi-atunci tot ce pot să fac este să mă duc la primării şi să le cer strategiile de dezvoltare locală, pe care pot să le aibă sau nu. Dacă le au e cazul fericit, atunci coroborez toate datele şi le integrez într-o strategie judeţeană, dar dacă nu, sînt nevoit să stau şi să aştept. De pildă, la ora actuală pentru judeţul Harghita nu am reuşit să producem un document cu valoare obligatorie, care să fie o strategie de dezvoltare la care să se racordeze toată lumea din acest judeţ. În discursuri, în interviuri spunem ce vrem să facem şi încotro ne îndreptăm, dar asta nu constituie un document obligatoriu. Aceasta este diferenţa dintre o regiune perfect constituită şi situaţia judeţelor de la noi. Prezentul proces de dezvoltare regională prin crearea macroregiunilor atrage totuşi judeţele spre apariţia acestui nivel de subsidiaritate, consiliile care vor decide asupra proceselor de dezvoltare macroregională fiind formate din preşedinţii consiliilor judeţene, iar, din momentul în care ei aprobă o strategie de dezvoltare macroregională, ceilalţi trebuie să se racordeze la ea pentru că a fost o competenţă dată acestui nivel prin lege. Să vedem, dar, cum arată acest sistem, acum cînd există legea dezvoltării regionale. Din fericire, cînd s-a formulat proiectul de lege pentru dezvoltarea regională imediat s-a formulat şi legea zonelor defavorizate, şi avînd două legi care vor avea ca obiect pe de o parte dezvoltarea regională şi problemele zonelor defavorizate (zone miniere, cu şomaj ş.a.m.d.) pe de altă parte, am contracarat primul efect nefast, acela că săracii ar impune linia care ar trebui urmat. Această lege a dezvoltării regionale înfiinţează la nivelul fiecărei macroregiuni o agenţie de dezvoltare regională. Macroregiunea nu constituie o personalitate juridică. Ea ia naştere ca urmare a asocierii libere a consiliilor, fiind un fel de asociere în participaţiune, cum este în dreptul civil. Există deja cadrul legal pentru acest lucru, pentru că, în baza legii administraţiei publice locale, judeţele se pot asocia pentru furnizarea unor servicii publice. În problema de faţă, serviciul public furnizat prin acest mecanism este dezvoltarea. Ca structură executivă se înfiinţează o agenţie de dezvoltare regională care are personalitate juridică şi este condusă de către un consiliu de administraţie format din preşedinţii consiliilor judeţene şi reprezentanţi ai consiliilor locale din componenţa macroregiunii respective. Se pot invita prefecţii şi alte organisme implicate în procesul de dezvoltare, dar răspunderea politică pentru procesul de dezvoltare este garantată de către participarea şi dreptul de vot al preşedinţilor consiliilor judeţene. La nivel naţional se înfiinţează Consiliul Naţional de Dezvoltare, care va avea subordonată o agenţie naţională de dezvoltare; consiliul naţional se formează la paritate din reprezentanţii macroregiunilor (opt preşedinţi de consilii judeţene) şi reprezentanţii ministerelor, acest consiliu fiind prezidat de primul ministru. Este o structură foarte bună, pentru că înseamnă că dezvoltarea regională devine o politică naţională şi există un control local asupra deciziilor care se iau la nivelul naţional.

Fondurile care se alocă pentru dezvoltarea regională provin din trei surse bine delimitate. Bugetele consiliilor locale participă cu un aport regional, consiliul naţional prin bugetul naţional alocă o parte din bugetul naţional al României, iar Uniunea Europeană vine cu fondurile structurale şi cu alte forme de finanţare care se vor naşte conform acestor legi (trebuind şi ei să se adapteze aşadar acestor forme).

În plus, există această lege privind zonele defavorizate, unde statutul de regiune sau zonă defavorizată este propus de către consiliul de dezvoltare regională al zonei respective şi se aprobă de către guvern.

În general, eu cred că modelul românesc de dezvoltare regională este un efect fericit al dialogului care se poartă între administraţia publică locală şi cea centrală; preşedinţii consiliilor judeţene fiind bine pregătiţi în probleme de administraţie, am avut o putere de negociere faţă de guvernul central mai mare decît se aştepta şi astfel am ajuns să obţinem aceste puteri în procesul de dezvoltare regională. A fost o luptă dură dusă cu prefecţii care doreau să pună mîna pe politicile de dezvoltare regională, dar fără să aibă o contribuţie la aceasta întrucît prefectura nu are fonduri, nu are buget, voiau aşadar să impună un control politic, dar fără să aibă vreo responsabilitate politică. Aceasta e problema prefecţilor: nefiind aleşi, ei pot zice ce vor, pot face ce vor, singurul care îi poate sancţiona — prin demitere — este guvernul. În schimb, aleşii sînt sancţionaţi de electorat.

Mai există o altă problemă: cum se leagă procesele de regionalism cu politicile de regionalizare? La început era clar că din partea Uniunii Europene au existat tendinţe de regionalizare pe care noi le-am contracarat opunîndu-le procesul nostru de regionalism. Urmează să vedem dacă aceste lucruri se îmbină sau nu.

De la premise istorice spre soluţii viabile

Regiunile nu transgresează, ci doar împart regiunile istorice. Pe de altă parte, nu exista altă cale decît asocierea judeţelor, iar prin această asociere, regiunile au limite administrative; macroregiunile neavînd personalitate juridică, limita de judeţ devine implicit limită de macroregiune. Aceasta este o problemă extrem de dificilă pe care încă nu ştim cum s-o soluţionăm. În judeţul Harghita am găsit o metodă: am intrat în două macroregiuni⁵, legea nu interzice să faci parte din două macroregiuni, şi cred că prin acest lucru am creat un precedent care va fi folosit şi de alţii aflaţi într-o situaţie similară cu a noastră.

Regionalismul în România are două surse motrice. Prima este de natură istorică şi politică: România s-a format prin unificarea a trei regiuni care erau entităţi politice-administrative. Această istorie politică ar fi putut duce la modelul elveţian, provinciile tradiţionale să devină state federale şi să avem o confederaţie de tip elveţian. La fel, formarea statului german s-a făcut prin unificarea unor stătuleţe, era clar că se formează de jos în sus o unitate de stat şi nu se poate forma altfel decît respectînd nişte suveranităţi substatale existente dinaintea statului. Dar asta este numai una dintre sursele motrice ale regionalismului din România şi oricum este din ce în ce mai puţin pronunţată. Timpul care a trecut de la formarea statului naţional unitar român estompează aceste efecte la nivelul identităţilor regionale, existenţa celor trei provincii capătă din ce în ce mai puţine conotaţii politice, deci eu nu cred că tendinţele actuale de regionalism ar creşte sau ar întări latura politică a regionalismului anterior statului naţional.

Am avut multe procese care au lucrat împotriva acestui lucru, în primul rînd există acea migraţie fantastică de la o regiune la alta, din anii dezvoltării industriei socialiste. După aceea există o conştiinţă politică naţională unitară; dacă statul român devine stat de drept, atunci acest lucru va duce la întărirea identităţii de cetăţean român  în dauna identităţilor politice regionale.

A doua forţă motrice este — aş îndrăzni să spun — prefeudală, deci regionalismul prepolitic care mai dăunează în România şi care este un regionalism după părerea mea durabil, în sensul cuvîntului că este oarecum autoalimentat, deci care renaşte tot timpul, se reproduce. Acest regionalism provine din relaţia omului cu natura, şi are temei cultural şi economic. România este o ţară arhaică unde ponderea populaţiei rurale atinge 60%, rurală în sensul de mentalităţi şi mod de viaţă ş.a.m.d. Chiar dacă trăieşte într-o metropolă, îşi păstrează această gîndire tradiţională. România se află oarecum într-o stare premodernă, cu toate identităţile aferente: identităţi locale, identităţi microregionale şi regionale foarte puternice, dacă avem în vedere de pildă limba română, ea este una cu foarte multe dialecte. La noi folclorul trăieşte şi la ora actuală şi nu reprezintă nicidecum o recuzită de muzeu. În plus, economia este în continuare tributară aceleiaşi mentalităţi, agricultura şi ramurile economice bazate pe resurse naturale mai sprijină aspectele de protecţie socială directe ale economiei. Dacă ne uităm la sistemul de protecţie socială a României, putem să ne dăm seama că nu este un sistem modern, nu se bazează pe redistribuirea unor fonduri colectate, ci este o formă de subzistenţă directă, unde agricultura se face pentru a da de mîncare familiei, unde activitatea economică implică participarea familiei în foarte multe asociaţii familiale ş.a.m.d. Economia de după ’89 este o economie de tip premodern, cu multe mecanisme de schimb bazate pe troc, cu consum direct, producere directă de bunuri ş.a.m.d. Aceste lucruri nasc conştiinţă regională. Avem cîteva cazuri foarte tranşante cum este cazul moţilor — o conştiinţă formată pe baza meşteşugului, îndeletnicirii economice şi a amplasamentului geografic al comunităţilor de sate din Munţii Apuseni. Există identitatea de maramureşean, identitatea de basarabean, identitatea de secui, care este, la fel, o identitate prenaţională. Aceasta din urmă va deveni identitate politică dacă lucrurile nu vor merge cum trebuie; dar acum nu se pune această problemă şi, dacă se reuşeşte integrarea secuilor în naţiunea culturală maghiară, acest lucru va fi benefic pentru stabilitatea regiunii deoarece atunci se va evita procesul de identificare politică a secuilor.

Regionalismul, în percepţia publică din România este văzut în legătură cu provinciile istorice şi în legătură cu teorii ale apartenenţei la lumi şi civilizaţii diverse. Este această regionalizare, care pînă acum este rodul sau instrumentul dezvoltării, poartă acestă regionalizare în ea elemente care să justifice reţinerile faţă de ea? Regionalizarea, aşa cum o vedem în cele opt regiuni, ar putea duce la dezvoltarea diferită între diversele provincii istorice româneşti şi, respectiv, la întărirea unor regionalisme provinciale care să ducă, de exemplu, la forme de federalizare?

Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să revenim puţin la realizarea hărţii colorate amintite. Constituie o mare problemă aceste limite ale macroregiunilor, pentru că limitele moştenesc împărţirea administrativ- teritorială actuală a României. Dacă judeţele au fost create pe considerente neorganice sau nenaturale — şi ştim foarte bine că aşa s-a procedat — în România mai existau raioane pe vremuri şi din considerente politice s-au desfiinţat raioanele şi s-au făcut judeţele — dacă judeţele nu s-au constituit corect, atunci macroregiunea, din păcate, moşteneşte această greşeală politică. Aş fi preferat ca limitele macroregiunii să nu coincidă  cu limitele administrativ-teritoriale ale judeţelor, dar aceasta ar fi dus la apariţia nivelului local de subsidiaritate în procesul de decizie al macroregiunii şi, practic, la excluderea judeţului din proces, ceea ce ar fi dus la eliminarea unor capacităţi şi expertize aflate la nivelul consiliilor judeţene din procesele de dezvoltare.

Macroregiunea s-ar fi format din asocierea liberă a localităţilor, comunelor şi municipiilor. Fără judeţe. Este un model apropiat de modelul maghiar. În Ungaria, prin legea dezvoltării regionale, pe lîngă judeţe apar şi municipiile, oraşele şi nişte asociaţii subregionale. Dar acel model permite ca de pildă o regiune să se formeze prin unificarea unor oraşe din două judeţe diferite. În România regionalismul nostru cere o astfel de flexibilitate. Dar să dau exemple concrete. Primul: în microregiunea din jurul Tuşnadului, a Lacului Sf Ana, Balvanyos era clar că, din considerente de dezvoltare regională, noi trebuia să colaborăm cu comunele din Covasna şi Harghita. Ei, dacă eu vreau să introduc acest proces la nivel macroregional în dezvoltarea turismului în zona centrală a Transilvaniei, atunci evident că este foarte bine că judeţul Covasna este în macroregiune, dar nu am nevoie de tot judeţul Covasna pentru acest proces. La fel am o colaborare în zona salinei Praid-Muntele de Sare, unde trebuie să am o colaborare cu judeţul Mureş pentru că Sovata şi Praid fac parte din aceeaşi microregiune. Acestea sînt cazurile fericite, cînd s-a rezolvat prin apartenenţa judeţului Mureş, Harghita şi Covasna în macroregiunea Centru. Dar ce mă fac cu Valea Ghimeşului, unde am o vale întreagă cu sate din judeţ, unde colaborarea se face cu sate din judeţul vecin, din Moldova, unde deja judeţul Bacău face parte din altă macroregiune de dezvoltare. Deci limita de judeţ dintre Harghita şi Bacău rupe o microlegătură de colaborare firească benefică care nu mai poate fi integrată în acelaşi program macroregional. Deci va trebui să am un program de colaborare dintre două macroregiuni ca să satisfac o colaborare existentă la nivelul microregiunii noastre. Aceasta este o problemă care va fi dificil de rezolvat, dar care va trebui rezolvată în cele din urmă deoarece, în definitiv toate aceste macroregiuni se mărginesc cu alte macroregiuni cu care pot să aibă interese comune strînse.

Zonele de frontieră tot timpul nasc efecte de perimetru. Există, două cazuri limită: cînd zona de frontieră este adecvat stabilită,  se naşte un efect pozitiv prin  care cei care se află la graniţă devin puncte de legătură şi tranzitează valori şi se dezvoltă prin aceasta. În cazul în care aceste limite nu se stabilesc corect şi în mod profesionist, aceste limite devin prea depărtate de zonele de atracţie ale centrului şi devin dublu marginalizate: periferia ambelor macroregiuni. Asta se întîmplă şi cu statele. În general, cînd se trasează graniţe, există aceste două posibilităţi, şi eu cred că delimitarea actuală a macroregiunilor nu s-a făcut pe considerente foarte detailate, ci s-a făcut pe considerente geografice şi demografice, deci să fie cam acelaşi număr de oameni în fiecare, şi pe considerente de dezvoltare şi disparităţi dintre judeţe, adică în fiecare macroregiune să existe 2-3 judeţe puternice care să tragă după ele judeţele slabe. De pildă, Banatul nu are nimic de-a face cu judeţul Hunedoara, dar au pus Hunedoara acolo, pentru ca Aradul, Caraş-Severinul şi Timişul care pînă acuma au format Banatul clasic, să tragă după ele şi Hunedoara. La fel, Transilvania de sud-est este formată din Mureş, Harghita, Covasna, Braşov. Nu are nimic de-a face cu Sibiu şi cu Alba. Dar au fost incluse Alba şi Sibiul în această macroregiune ca să meargă trenul înainte. Eu aş fi preferat o formă mai liberă, bazată pe programe de dezvoltare şi fiecare judeţ să aibă posibilitatea să se integreze în mai multe macroregiuni. De pildă, noi în dezvoltarea turismului în Harghita sîntem interesaţi să colaborăm cu judeţele din Valea Prahovei pentru că sîntem interesaţi de trecătoarea care traversează Carpaţii la Braşov. Şi avem cu autostrada, cu aeroportul, cu atragerea turiştilor o serie de interese comune de investiţii de dezvoltare care sînt ale noastre. Nu pot să găsesc un program comun cu Alba, o să ne certăm ani de-a rîndul şi tot timpul ei vor fi foarte supăraţi pe noi că nu sprijinim această macroregiune şi ei nu ajung să obţină fonduri; însă nu vom fi în stare să punem pe masă un proiect macroregional care să fie benefic şi pentru Harghita şi pentru Alba şi pentru Mureş. Un studiu făcut de nişte cercetători de la Universitatea din Cluj arată că judeţul Harghita este separat în două: partea estică — Gheorgheni, Miercurea Ciuc — are relaţii mai puternice cu Moldova. Tradiţional aşa s-a făcut. Partea vestică (zona Odorheiu Secuiesc) gravitează spre Cluj. Adevărul este că odorheienii nu trec muntele numai cînd este nevoie, deci acest judeţ este un judeţ artificial, n-are nimic de-a face cu natura lucrurilor: muntele de regulă separă regiunile, nu le unifică, trecătorile sînt cele care unifică regiunile. Asta este una dintre probleme.

A doua problemă este faptul că totuşi există nişte colaborări interregionale dintre Moldova şi Transilvania, respectiv vechiul Regat şi Transilvania, care au existat tot timpul şi care acum, cu tranziţia spre o economie postindustrială, capătă nişte valenţe noi. Dacă ne gîndim la dezvoltarea turismului, la dezvoltarea industriei silviculturii, la accesul la pieţele din fosta Uniune Sovietică, la colaborarea din zona Mării Negre, atunci ne dăm seama că noi avem foarte multe lucruri în comun, pentru care trebuie să facem programe comune. Eu, personal, redescopăr că Moldova are o valoare strategică  pentru secuime, şi încerc acum să iniţiez pograme pentru repararea drumurilor pentru că noi putem să producem aici, dar piaţa noastră e foarte mică şi atunci trebuie să exportăm; cînd o regiune devine puternică, se pune problema expansiunii, şi unde să faci această expansiune dacă n-ai legăturile făcute?

Sînt două strategii divergente. Prima strategie este dezvoltarea de regiuni în sensul „soft” al cuvîntului, şi trebuie să vă mărturisesc că eu sînt adeptul acestui tip de regionalism, eu vreau ca regiunile să aibă graniţele difuze, să nu se ştie clar unde începe şi unde se termină regiunea şi să nu am probleme unde să pun tăbliţa bilingvă, deci 2 km în jos sau 2 km în sus. Consider regiunea ca o entitate culturală şi economică în primul rînd, şi nu una administrativă. Şi dacă reuşesc să organizez problemele de graniţă ale regiunii prin procedee şi politici culturale, atunci asta îmi conferă o flexibilitate mai mare. Ne putem imagina diferenţa dintre o regiune soft şi una hard în felul următor: regiunea soft comunică pe toată latura graniţei, este o structură deschisă, pe cînd regiunea hard este o structură închisă care comunică numai pe porţile prestabilite, de regulă, prin limitele administrative. Regiunea geografică era o regiune închisă în zonele premoderne pentru că nu puteai să treci munţii decît pe culoarul trecătorii respective. Eu cred că dacă mergem pe ideea regiunii hard, pierdem o serie de oportunităţi de dezvoltare care ţin de tehnologii şi de economii soft, deci care sînt mai sensibile la cultură decît la amplasamentul geografic, de pildă. Pentru mine este mai important în procesul de dezvoltare regională ce limbă se vorbeşte, ce se cîntă, ce se dansează, cum se munceşte, ce religie are o populaţie, decît ce zăcămînt se află în pămîntul respectiv, ce drumuri duc în zona respectivă, ce trecători există ş.am.d  După mine, actuala formă a politicii de dezvoltare din România este o îmbinare fericită dintre regiunea soft şi regiunea hard pentru că, dacă judeţul devine o regiune hard, iar eu am o regiune soft deasupra ei, atunci am o flexibilitate şi o libertate mai mare. Dar pentru asta trebuie  să fac întîi regiunea soft să funcţioneze, să văd beneficiile, după care să refac judeţele după alte graniţe şi să am o structură a judeţelor hard refăcută, care deja să reflecte ceva mai mult din tendinţele  de regionalism natural care există în zonă. Graniţele hard ale macroregiunii prezintă aceste pericole, adică ele pot să repolitizeze regiunile tradiţionale: dacă geografia şi amplasamentul munţilor devin importante la nivelul regiunii avînd astfel efect asupra dezvoltării, regiunile mai favorizate din punctul de vedere al infrastructurii şi al amplasamentului geografic devenind mai dezvoltate, nu vor mai vrea după aceea să dea resurse către nivel naţional. Aşa începe să apară regionalismul politic de tipul celui din Italia de Nord. Dacă noi sîntem conştienţi de aceste lucruri atunci, prin politici de dezvoltare regională, putem evita aceste tendinţe nedorite.

NOTE:

1. Principiul subsidiarităţii afirmă necesitatea ca, în rezolvarea problemelor publice, competenţele şi mijloacele să fie stabilite, respectiv localizate, la nivelul administrativ (de subsidiaritate) cel mai apropiat de cetăţean şi de locul de apariţie a problemei.

2. Recent, la Adunarea Generală Anuală a Adunării Regiunilor Europene de la Linz (2-4 decembrie 1998), s-a lansat noua strategie a organizaţiei sub conceptul „Europa prin regiuni”.

3. Procesul s-a legiferat şi în România, prin Legea dezvoltării regionale, care consacră pe deplin principiile statuate de Carta Verde.

4. Legea dezvoltării locale prevede înfiinţarea Comisiei Naţionale de Dezvoltare Regională.

5. Chiar dacă Legea dezvoltării locale nu o face, Normele metodologice apărute la această lege — din păcate — interzic acest lucru, şi obligă judeţele să facă parte dintr-o singură macroregiune.

*

Gábor Kolumbán (n. 1959), a absolvit Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti în 1984. Între 1991-1993 a fost vicepreşedinte pe probleme organizatorice a UDMR, între 1992-96 vicepreşedinte, iar din 1996 este preşedinte al Consiliului Judeţean Harghita. Ca membru al delegaţiei României la Consiliul Europei, face parte din Comisia de Regionalism, Federalism, Minorităţi.

Textul de faţă constituie forma revizuită de autor a unui interviu realizat de Smaranda Enache în iulie 1998, înainte de votarea Legii dezvoltării regionale.