De
la „problema transilvană”
la
„problema europeană”
Centrul Intercultural al
Ligii PRO EUROPA a organizat, cu prilejul lansării numărului 8 al
trimestrialului Altera la data de 3 iunie 1998, la Universitatea
Babeş-Bolyai din Cluj, o dezbatere publică la care au participat:
Molnár Gusztáv (Budapesta), Victor Neumann (Timişoara), Sorin Mitu (Cluj),
Adrian Marino (Cluj), Bakk Miklós (Lugoj), Paul Philippi (Sibiu), Alexandru
Cistelecan (Tîrgu-Mureş), Marius Lazăr (Cluj), şi mulţi alţii.
Dezbaterea a fost moderată de doamna Smaranda Enache, copreşedinta
Ligii PRO EUROPA şi coeditoarea revistei Altera.
Smaranda
ENACHE: Aş dori să încep prin a-l prezenta pe domnul
Gusztáv Molnár: filosof, politolog, licenţiat al acestei
universităţi (Universitatea Babeş-Bolyai, n.red.), actualmente
director de studii la Institutul Central-Europene din Budapesta, din cadrul
Fundaţiei Teleki. Domnul Molnár Gusztáv, pe vremea cînd era redactor la
Kriterion în Bucureşti, a avut un episod care poate ar trebui să facă
parte dintr-o istorie nescrisă a disidenţei româneşti; a fost
membru al unei asociaţii informale — „Limes“ — care a
funcţionat între 1985 - 1987 la Bucureşti şi din care mai
făceau parte şi Cs. Gyímesi Éva, Bíró Béla, Szilágyi N. Sándor
şi alţii care, profitînd de o fereastră în cenzură, de
faptul că studiile teoretice în general nu erau supuse atenţiei speciale a cenzurii şi a
Securităţii, au reuşit să organizeze acest cerc de
dezbateri. Respectivele dezbateri erau înregistrate, numărul
transcrierilor din acea perioadă depăşind 1000 de pagini;
textele şi comentariile ajungeau uneori la opoziţia
anticomunistă din Ungaria pe care au alimentat-o de multe ori cu idei
novatoare, de unde se vede că această cooperare transfrontalieră
dintre Budapesta şi Bucureşti are sensuri multiple şi este
profitabilă. În momentul de faţă, domnul Molnár Gusztáv a avut
bunăvoinţa să ne predea studiul intitulat „Problema
transilvană”, pe care îl veţi găsi în Altera 8. Acest
text, după cum se va vedea din cele ce urmează, a stîrnit destule
pasiuni, şi eu cred că o să mai aibă oarecare postseisme.
El s-a bucurat încă în momentul apariţiei sale de o replică de
la cîţiva autori dintre care în primul rînd doresc să îi amintesc pe
Gabriel Andreescu, şi Antonela Capelle-Pogăcean, întîmplător o
consăteană a domnului Molnár Gusztáv, care se găseşte la
Paris şi care este şi ea o absolventă a Universităţii
Babeş-Bolyai.
Gusztáv
MOLNÁR: Studiul „Problema transilvană“ propune o
analiză geopolitică a problemei, şi bineînţeles nu am de
gînd să reiau toată argumentaţia sa, ci doar cîteva puncte
esenţiale. Trebuie să pornesc de la întrebarea: „Ce este
geopolitica?“ Nu vreau să intru în amănunte, să complic
lucrurile: geopolitica se ocupă cu analiza diferenţelor spaţiale,
teritoriale ale fenomenului politic. Şi cînd spun fenomen politic,
înţeleg lucruri mai complexe decît politica în sens restrîns. În opinia
mea, politica include totalitatea faptelor care pot avea o relevanţă
politică, aşadar cultura politică, mentalitatea, imaginarul colectiv,
ş.a.m.d., într-un cuvînt, o întreagă civilizaţie.
Bineînţeles, diferenţele spaţiale, teritoriale care sînt
evidente şi a căror afirmare este banală, cunosc şi o
dimensiune temporală. Aici se impune să introducem o nouă
tematică, şi anume interferenţele, paralelismele dintre discursul
geopolitic şi discursul istoric. Desigur, există interferenţe,
paralelisme, dar există şi o diferenţă fundamentală
între cele două tipuri de discurs. Discursul geopolitic porneşte
întotdeauna de la o problematică formulată în prezent, oferind doar
accidental o analiză a anumitor fapte din trecut — în măsura în care
ele au relevanţă în problematica prezentului. Ceea ce,
bineînţeles, înseamnă că geopolitica nu este o
ştiinţă. Nu ştiu dacă istoria sau alte discipline
umaniste sînt sau nu sînt ştiinţe, nu mă pronunţ în
această problemă, dar cel puţin geopolitica, în sensul în care o
văd eu, nu numai că nu este ştiinţă, dar totodată
ştie că nu este ştiinţă, şi încearcă să
nu uite acest lucru. Rămînînd încă la dimensiunea temporală,
citez dintr-un teoretician al postmodernismului, care spune următoarele
despre succesiunea temporală: „Pentru a înţelege succesiunea
temporală trebuie să o privim din ambele direcţii deodată.
Atunci timpul nu mai este rîul care ne poartă cu el, ci rîul din
perspectiva aeriană, de unde putem cuprinde cu ochii ambele direcţii
deodată, dintr-o singură privire”.
Trebuie
să vă mărturisesc că nu am de gînd să intru în
meandrele postmodernismului literar. Eu concep postmodernitatea într-un sens
mult mai concret: dacă modernitatea înseamnă, a însemnat, epoca
statelor naţionale, epoca naţiunii, atunci postmodernitatea
înseamnă epoca statelor postnaţionale, epoca postnaţiunii. Cînd
vorbesc de geopolitică, înţeleg o geopolitică postmodernă.
Permiteţi-mi o paranteză: acum cinci ani am publicat un studiu în
revista „Korunk”, şi spre surpriza mea, studiul a fost tradus
după doi ani în româneşte. A apărut în antologia revistei „Korunk”,
şi a atras atenţia unui colonel de armată care,
întîmplător, se ocupă şi de geopolitică şi care a
început să publice o serie de studii legate de acest studiu vechi de 5
ani, serie care a ajuns la partea a şasea, nefiind totuşi
finalizată. Încîlcite sînt uneori căile pe care ideile unui om ajung
la public.
Puteţi
bineînţeles să mă întrebaţi ce vreau eu cu tradiţia
transilvană? Unde vreau să ajung cu acest interes pentru epoca
postnaţională? Ce vreau eu să fac cu tradiţia
transilvană care este, cel puţin pentru români, eminamente
naţională? Este binecunoscut faptul că geneza întregii
conştiinţe naţionale la români se leagă de tradiţia
transilvană. Ce relevanţă are atunci Transilvania în epoca
postmodernă? Este o contradicţie aici. Trebuie să spun că,
dacă vorbesc despre tradiţie, nu o fac în sens esenţialist, nu
mă gîndesc la ceva care există şi trebuie numai relevat; dimpotrivă,
tradiţia este inventată, construită fără încetare. Eu
nu mă gîndesc la o tradiţie relevată, ci la una inventată,
şi am în vedere perioada actuală: naţiunea a încetat să mai
reprezinte acel imaginar colectiv care pentru toţi constituia valoarea supremă,
pentru care se murea. Nu se mai moare pentru asta în perioada actuală, sau
se mai moare, dar în alte părţi, nu ne interesează acum acele
zone. Aşadar inventată, dar de către cine? Bineînţeles de
către ardeleni. Asta înseamnă retransilvanizarea Transilvaniei,
după vorba criticului Alexandru Cistelecan, o revalorizare a ei în sens
postnaţional. Ce înţeleg prin aceasta? În sensul geopoliticii
postmoderne, Ungaria sau România, ca entităţi geopolitice, cel
puţin pentru mine, nu prezintă nici un interes. Transilvania, în
schimb, poate să fie interesantă. Dacă nu sînt interesante
Spania sau Marea Britanie, sînt în schimb interesante Scoţia, Catalonia.
Ce înseamnă asta? Cred că problema geopoliticii nu mai are
actualitate astăzi cînd vorbim de problema Transilvaniei. Şi cînd
vorbim de rivalitate teritorială în Transilvania, numai doi parteneri pot
să intre în joc: România şi Ungaria. A trecut vremea acestei
rivalităţi, din fericire, şi tocmai asta este una din
condiţiile care fac posibilă această valorificare a
Transilvaniei.
Am exagerat
bineînţeles cînd am amintit numele unor entităţi
subnaţionale ca fiind foarte importante şi interesante, însă am
făcut-o gîndindu-mă la următorul aspect care este
într-adevăr foarte interesant în filosofia politică de astăzi: problema
eliberării teritoriilor de sub tutela unicităţii, deoarece eu
pornesc de la ideea pluralităţii teritoriilor. Şi cînd vorbesc
de asta — şi ştiu că este o problemă foarte, foarte
delicată care eventual ar putea fi înţeleasă greşit —
permiteţi-mi să citez ce înţeleg eu prin pluralismul
teritoriului: „Asta nu înseamnă că statul naţional va trebui
să-şi împartă cu statul vreunei alte naţiuni dominaţia
atotputernică pe care o exercita mai devreme asupra propriului teritoriu
suveran. Totodată, nu poate însemna nici apariţia unor noi
exclusivităţi teritoriale subnaţionale pe teritoriul dat al
respectivului stat naţional, prin împărţirea în vreun fel a
precedentei suveranităţi teritoriale unitare“. Această
pluralitate nu înseamnă introducerea mai multor univocităţi, a
mai multor unităţi teritoriale exclusiviste una lîngă alta, ci
că teritoriul naţional, statul naţional, care pînă nu
demult era considerat unitatea de bază a sistemului politic
internaţional, devine în momentul de faţă plural, în sensul în
care apartenenţa teritorială nu mai poate fi exclusivistă:
aparţii de un sat, de o comună, de un judeţ, aparţii de o
regiune, aparţii la o ţară, iar după ţară
urmează o entitate supranaţională. Deci am ajuns, cel puţin
în Europa, la o structură triadică, care se formează sub ochii
noştri: triada stat regional – stat naţional – stat federal. Iar
dinamica celor trei nivele înseamnă astăzi Europa, în care statul
naţional, ca unitate juridică şi simbolică, nu dispare, însă
devine numai unul dintre cei trei agenţi care intră în joc.
Problema este
că la ora actuală, la nivel mondial, asistăm la un lucru ciudat,
şi anume la o degradare lentă, sau uneori violentă, a
structurilor statale. Acesta este un fenomen într-adevăr universal, care
se manifestă în statele europene sau în state create de europeni: Belgia,
Italia sau Canada, Mexic, spaţiul postsovietic sau spaţiul
ex-iugoslav, dar se manifestă şi în Africa, unde majoritatea statelor
practic devin nişte fantome, se dezintegrează. Chiar şi ultimul
mare eveniment internaţional, criza din Asia de Sud-Vest, se înscrie în
aceeaşi categorie: Indonezia, despre care toată lumea credea că
peste cele 1000 de insule ale sale constituie un stat, o naţiune, este
acum un stat care se pulverizează; specialiştii încep acum
să-şi dea seama că nu există naţiune indoneziană.
Nu vreau să reiau exemplele, pentru că sînt nenumărate, ci vreau
să ajung la posibilul antidot împotriva acestui proces general de
dezintegrare, de entropie, dacă vreţi.
Observăm
un lucru curios, Occidentul este acea parte a lumii care ştie antidotul,
iar această capacitate evolutivă a Occidentului îmi pare
formidabilă. După cum spune Huntington, Occidentul a
depăşit deja era anarhiei şi a războaielor intestine,
îndreptîndu-se spre statul universal. Aşadar, cel puţin în Europa
occidentală, are loc o reaşezare pe trei nivele, în acelaşi timp
însă se formează şi o unitate mai mare, o unitate
transatlantică între Europa occidentală şi SUA. Nici SUA nu
îşi mai este sieşi suficientă, pentru că este
vulnerabilă la nord, la sud: graniţa cu Mexicul, de pildă,
prezintă foarte multe probleme, chiar dacă nu ameninţări în
sensul tradiţional; la nord alt pericol îl reprezintă dezintegrarea
Canadei. Ce va face SUA atunci? Va integra pur şi simplu provinciile
anglofone?... Am amintit SUA, pentru că toată lumea îşi
închipuie că este o ţară fără probleme.
După
părerea mea, constituirea acestor unităţi supranaţionale
este fără îndoială o şansă, şansa
scăpării de dezintegrare. Înseamnă construirea unei structuri cu
trei componente: statul local (regiunea), statul-naţiune şi
suprastatul (acesta din urmă reglînd fenomenele economice la nivel
federal). Asistăm acum la introducerea monedei unice în cadrul Uniunii
Europene. Şi mai este un aspect, o dimensiune esenţială care
pînă acum a lipsit, dar urmează să intre în atribuţiile
acestui stat federal sau stat cvasi-federal: garantarea păcii interne
şi a păcii externe, aşadar dimensiunea politicii externe. Nu
aş vrea să recurg prea mult la citate, dar de curînd a apărut în „Curentul” un interviu dat de Jaques DeLorre preluat din „Observateur”,
în care se afirma cam acelaşi lucru despre introducerea votului majoritar
în domenii în care pînă acum nu era permis, şi despre
competenţele care totuşi rămîn în mîinile statului naţional
şi pe urmă în mîinile statului local. Karen Fogg acum doi ani, aici
în Aula Magna spunea: „Identităţile locale, precum cea
catalană sau a locuitorilor Rheinlandului sau a transilvănenilor,
devin în Europa la fel de importante ca identităţile naţionale.
Guvernele locale şi regionale devin vehicole care exprimă
identităţi locale şi mobilizează energiile locale în
reţeaua colaborării care se difuzează în toate direcţiile
ţărilor Uniunii Europene”.
Lucrurile
să zicem că se prezintă destul de clare în Europa
occidentală. Nu vreau să sugerez că totul s-a decis, că
totul merge într-o direcţie univocă, care ar exclude posibilitatea
unor conflicte majore. Am însă convingerea că prin introducerea
reformei constituţionale în Marea Britanie de către Blair,
balanţa s-a înclinat definitiv în favoarea forţelor federale. De
vreme ce Marea Britanie pare să se ralieze acestui nucleu federal,
lucrurile par să se fi decis în Europa. Sigur, există o luptă
surdă, o defensivă surdă a grupurilor pronaţiune, în Anglia
de pildă conservatorii, dar
jocurile par a fi făcute. Întrebarea mea este următoarea: ce se va
întîmpla cu acele părţi din Europa care nu se vor putea integra în
următorii zece ani în structurile euroatlantice?
Timpul nu îmi
permite să dezvolt această idee, dar, după părerea mea,
România va figura printre aceste ţări. În ceea ce priveşte NATO,
lucrurile sînt clare: România nu are nici o şansă să fie
nominalizată anul viitor în valul doi, iar în ceea ce priveşte
Uniunea Europeană trebuie să treacă cel puţin
cinci-şase ani pentru ca problema să fie pusă măcar.
Şi nici atunci nu putem şti dacă răspunsul va fi pozitiv.
Înseamnă că pentru România (nu numai pentru România, ci şi
pentru Ucraina, Bulgaria) urmează nişte ani destui de grei, în care
alternativa între care trebuie să aleagă forţele politice
şi intelectuale din aceste ţări va fi de departe foarte
simplă: mergem în continuare către Occident, către Europa, cu
toate că, cel puţin deocamdată, ea nu ne vrea, sau,
dimpotrivă, ne supărăm, cum vedem că face chiar autoritatea
supremă din România dînd dovadă de nervozitate, de ranchiună, de
supărare, care nu aduc nici un folos ţării. Într-un asemenea
context geopolitic destul de sumbru, de ce să nu recunoaştem, se va
pune problema regionalizării României. Eu am scris acest studiu în vara
anului trecut, era încă perioada în care toată lumea era
optimistă, aşadar îmi puteam permite să formulez integrarea ca
pe o posibilitate reală, însă chiar şi atunci informaţiile
pe care le aveam la dispoziţie mă îndemnau să fiu sceptic în
privinţa şanselor reale ale României; aveam totuşi impresia
că cei aflaţi la conducere au toate şansele să se
menţină pe drumul cel bun chiar şi după momentul
adevărului, şi că momentul adevărului va fi de fapt anul
viitor în aprilie.
Am convingerea
fermă că această criză politică care continuă în
România este o criză profundă, structurală, nicidecum una
superficială, a cărei rezolvare să implice doar înlocuirea
anumitor forţe cu altele, care pe urmă o să funcţioneze.
Nu, aici este ceva structural. Horea Roman Patapievici a avut în acest sens
cîteva încercări de analiză legate de catastrofa identitară la
români. În orice caz, ca să termin printr-o frază destul de
brutală, să provoc pe marginea acestei idei, eu cred că România
ca stat naţional unitar nu poate ieşi din această criză,
lucru care însă se poate încerca la nivel regional. În acest context,
Transilvania nu apare ca un proiect raţional introdus de sus în jos,
căci, după cum spunea Gabriel Andreescu, nu există forţe
politice pentru a realiza în România o reformă constituţională,
care necesită două treimi din voturile parlamentarilor. Are
deplină dreptate, nu se poate. Se poate însă altceva. Nimeni nu poate
opri apariţia unei mişcări regionale, a unei mişcări
de idei, poate chiar a unui partid regional, care să iasă din
tiparele etnice şi stereotipiile politicianismului, care nu mai are nici o
şansă de reformă. Aş vrea să termin aici, cu
această provocare, să vedem dacă o acceptaţi. Nu
justeţea acestei fraze, ci dacă acceptaţi situaţia, faptul
că în România s-a ajuns la situaţia în care această frază
să fie formulată.
Smaranda
ENACHE: Articolul este mult mai bogat în nuanţe, şi
plecînd de la rezultatele alegerilor, de două ori, în observaţia
domnului Molnár, Transilvania a ales — mai mult decît restul ţării —
o tendinţă pro europeană, de democraţie pluralistă.
Evident că dezbaterea l-a provocat pe Gabriel Andreescu. Nu pot rezuma în
cîteva cuvinte bogăţia răspunsului lui, vă recomand să
citiţi acest material, dacă timpul vă permite. În
esenţă, Gabriel Andreescu consideră că acest tip de gîndire
în monade pe care îl practică domnul Gusztáv Molnár, această
ideologizare a problemei poate fi utilă pentru a trece de la problema
transilvană la problema europeană; şi de asemenea, studiul
domniei sale are şi un accent care reduce orgoliul nostru de ardeleni,
deoarece, în concepţia domniei sale, — şi aici trebuie să
simplific foarte mult — rezolvarea problemei minorităţii maghiare,
care în Transilvania reprezintă cam 23-24% din populaţie, spre
deosebire de acel 7% per ansamblu în România, este pe cale de a avea loc, ceea
ce face ca această problemă să nu mai existe. Într-un fel
Gabriel Andreescu vede rezolvarea problemei transilvane ca pe o rezolvare a
aspiraţiilor identitare ale maghiarilor şi nu găseşte loc în
studiul domniei sale nici unui fel de regionalism care să fie practicat de
către români.
O altă
replică inclusă în „Altera” aparţine domnului Victor Neumann, pe
care avem bucuria să îl avem de faţă, şi pe care vreau
să-l rog să comenteze.
Victor
NEUMANN: O primă problemă: nu cred ceea ce spunea
domnul Gusztáv Molnár, că nu este vorba de ştiinţă în cazul
geopoliticii. Tot ceea ce ţine de ştiinţă în activitatea
politicului, este studiat cu mijloacele ştiinţelor sociale şi nu
putem face abstracţie de studiile privind evoluţia evidentă în
domeniul acesta, după cum nu putem face abstracţie de o anumită
interdisciplinaritate. Unui ins care vrea să cunoască politica
astăzi, îi este imposibil să facă abstracţie de
evoluţia ideilor politice din secolele XIX şi XX, îi este imposibil
să facă abstracţie de structurile sociale existente, de
evoluţia individului şi a comunităţii şi îi e
imposibil să ignore datele şi faptele care stau dedesubtul
oricărei teorii. Deci, cred că, în modestia domniei sale, domnul
Gusztáv Molnár, s-a derogat de accepţiunea ştiinţifică. Eu
aş pune o contranotă, şi aş spune că domnia sa a
elaborat acest studiu frecventînd o bibliografie internaţională, de o
foarte bună calitate şi de ultimă oră, iar ideile pe care
le prezintă în studiul domniei sale sînt idei care în mare
măsură sînt acceptate de istoriografia universală, de
politologia universală sau de alte ştiinţe sociale. Îmi pare
însă nouă ipoteza de lucru pe care o lansează în
legătură cu Europa Centrală şi de Est, şi mai precis
în legătură cu România, problema Transilvaniei, şi legătura
acesteia cu Europa. Cred că în ceea ce priveşte problema României,
domnia sa, chiar cu întrebarea provocatoare lansată în final, ar trebui
să ne reţină atenţia şi să pornim de aici dezbaterea
asupra lucrurilor. Dumneavoastră ştiţi prea bine cum s-a
creionat statul naţional în Europa Centrală şi de Est. Vreau
să menţionez că micile diferenţe care există în
perimetrul acesta sînt incerte: între Ungaria, Polonia, Cehia şi respectiv
Bulgaria şi Ucraina, diferenţele datează din 1956. Pentru a
înţelege lucrurile trebuie să ne întoarcem în secolul al XVII-lea, nu
putem face abstracţie nici de istorie şi nici de conceptele de
filosofie politică. Mă refer aici la statul multinaţional, la Volkskultur şi la Volksgeist, concepte pe care sînt construite aceste state. Nu
se pot sustrage acestei tipologii nici Polonia, nici Ungaria, nici România,
nici ex-Iugoslavia nici chiar Grecia, care este acum integrată în
structurile Uniunii Europene. Ca să fiu şi mai clar, problema
etnicului este dominantă în aceste state şi aceasta reiese din
formarea naţiunilor în aceste state, unde vecinul constituie duşmanul
principal, unde este respins orice tip de alteritate pentru a-şi putea
fiecare construi grupul cultural sau etnic. Pentru etnic eu am un alt termen,
respectiv comunitate lingvistică sau religioasă. Termenul de etnic
este unul tribal, şi noi totuşi ne folosim de el în continuare. Karl
Popper arată foarte bine în
studiile sale de filosofie de ce termenul de „etnic” poate fi sinonimizat cu
cel de „trib”, făcînd trimitere foarte clară la studiile lui Hegel
care pleacă de la ideea de Volkskultur în construirea statului
german; în acelaşi chip se referă la cercetările şi
interpretările date într-o manieră benignă de Herbert la
începutul secolului XIX-lea şi la mitopoeticul Volksgeist dat de
Fichte; în concluzie, acest termen conduce la esenţialism, întrucît pe
acest termen se construieşte idealul de stat unic, care construieşte
statul în funcţie de un grup lingvistic x sau y, şi care inevitabil a
provocat în secolul XX o serie de conflicte. Ultimele le urmărim la
televizor, între albanezi şi sîrbi. Înainte erau între sîrbi şi
croaţi, între sîrbi şi musulmani, ş.a.m.d. Toate fac parte din
registrul ideologic al Volkskultur-ului. Interesant este că aceste
state nu s-au construit pe ideea de naţiune franceză sau pe idealul
francez de naţiune, nici pe idealul englez, ci pe idealul pe care l-a avut
Germania în secolul XIX. Deutsche Ein Fluss este foarte puternic în
această zonă, el este de fapt cel care prinde cheag în zonă, iar
nu dimensiunea franceză. „People” nu înseamnă „popor”, din punctul
meu de vedere şi al altor politologi, el înseamnă dinamica
mişcării sociale. Franţa nu este construită pe un grup
etnic majoritar, ci lucrurile sînt destul de sofisticate în Franţa şi
de aceea nu o să o iau drept exemplu, ci o să iau modelul olandez.
Naţiunea olandeză sau naţiunea engleză sînt construite nu
pe etnic, ci pe people, pe oameni, pe indivizi şi pe comunitate.
Fără indivizi nu există comunitate. Fără comunitate nu
există pluralism. Aceasta este problema fundamentală. Aşa cum
spunea Gusztáv Molnár, această paradigmă greşită care a
stat şi încă mai stă la baza funcţionării statului
român, este contraproductivă pentru integrarea în lumea europeană.
Ceea ce a reuşit să realizeze Ungaria, sau spiritualitatea
maghiară, este că a depăşit în deceniul al şaselea mai
multe din elementele dominante ale acestei paradigme. Nu aş spune că
astăzi ea este perfect înscrisă într-o paradigmă nouă,
dovadă că unul din partidele care vor intra şi în actuala
coaliţie guvernamentală nu s-a desprins de Volkskultur la
Budapesta — partidul lui Torgyán; totuşi, o avangardă a intelighenţiei a reuşit să ridice la alte dimensiuni înţelegerea ideii de stat
naţional. Probabil că odată cu trezirea unui segment mai larg al intelighenţiei în ceea ce priveşte schimbarea paradigmei de
stat naţional, se vor putea depăşi unele handicapuri, probabil
că atunci se va accepta şi pluralitatea, pluralitatea la nivelul
comunităţilor lingvistice, religioase, la nivelul oricărei minorităţi.
Pînă una alta, nu putem face confuzii, cum face domnul Manolescu, sau cum
face domnul Liiceanu (şi la nivelul intelighenţiei române
există nişte confuzii care nu pot trece neobservate, fără
să nu prejudicieze mersul înainte al lucrurilor). Nu putem să
confundăm idea de minoritate cu ideea naţională. Minoritatea, în
accepţiunea filosofilor contemporani, este o problemă de natură
morală în interiorul unui stat, şi nu o problemă de naţiune
sau naţionalitate. Eu cred în acest lucru şi pornesc de la această
idee. Nu putem confunda problema unei naţiuni, cu problema unei
minorităţi, pentru a nu face confuzia pe care o fac cei doi
cărturari în legătură cu rasismul, în legătură cu
Holocaustul şi Gulagul.
Adrian
MARINO: Sînt un intelectual român care a citit cu mare
atenţie toate aceste documente, şi în principiu nu pot decît să
fiu de acord, cu unele mici observaţii şi unele mici nuanţe
critice. Domnul Gusztáv Molnár are integral dreptate. Dumnealui este însă
puţin vizionar. A sărit peste o etapă. Clasa politică
românească încă nu asimilează o serie întreagă de
noţiuni, şi asta încă este important. Degeaba vorbim noi de
federalizare dacă nici măcar legile privind descentralizarea şi
finanţele locale nu sînt încă votate de Parlament. Propun de aceea
să rezolvăm pe rînd aceste etape, să rezolvăm punct cu
punct o serie întreagă de probleme care sînt de imediată actualitate.
Unde intervine nuanţa critică? Sărbătorim, şi în
Ungaria şi la noi, Revoluţia din 1848 şi m-a surprins faptul
că nici un autor nu se revendică de la marele liberal Kossuth. Îmi
pare relevant acest lucru. În emigraţie gîndirea lui a evoluat recurgînd
la unele concepte care se suprapun peste ale dumneavoastră, inclusiv
depăşirea ideii de naţiune şi naţionalitate. Memoriile
lui Kossuth, publicate la Paris în 1880, conţin o prefaţă
manifest pentru publicul francez unde se află următoarele
afirmaţii care poate vă vor surprinde pentru că se referă
exact la ce spuneaţi dumneavoastră. „Naţionalitatea”,
spune el, la pagina 11, „este un simplu accident etnografic”. Kossuth
depăşeşte ideea de naţionalitate şi merge pe ideea
statului francez, deci pe ideea Revoluţiei Franceze, a individului cu
drepturi supranaţionale. Nu l-a interesat dorinţa etnică,
toţi cetăţenii sînt cetăţeni cu drepturi egale,
drepturile omului. Iată că un maghiar aderă la principiul
naţionalităţilor formulat în spirit francez. Teorie foarte
interesantă şi prin faptul că vorbeşte în repetate rînduri
şi despre români. Despre români se vorbeşte în principiu în două
contexte: în cadrul proiectului de Constituţie, care n-a putut fi aplicat
din cauza invaziei ruseşti şi austriece — în treacăt fie spus,
ruşii au fost aduşi în Transilvania şi la invitaţia
mitropolitului Andrei Şaguna, care a fost răsplătit cu titlul de
baron. Acest lucru observ că se omite de obicei, dorindu-se acum chiar
canonizarea lui; personal, eu nu sînt de acord întrucît el a fost cel care a
cerut intervenţia trupelor ruseşti în Transilvania. Se ştie
foarte bine că Şaguna îi anatemiza pe cei care foloseau alfabetul
latin. Există texte foarte precise în privinţa asta. Uniaţii au
fost cei care au adus alfabetul latin, Şaguna era adeptul alfabetului
chirilic. Referitor la invazia austriacă, în 1857, a avut loc
războiul franco-sardo-austriac, iar Napoleon al III-lea a sprijinit
şi instigat emigraţia ungară. Cu această ocazie s-a
pregătit — la instigaţia lui Napoleon al III-lea — o revoltă în
Transilvania şi s-a semnat un acord secret între generalul Klapka şi
Al. Ioan Cuza. Textul se află aici, deci nu putem spune că Kossuth nu
s-a interesat de Transilvania, şi este exact în spiritul
descentralizării culturale şi politice a viitoarei Ungarii. Faptul
că nu s-a putut realiza această constituţie s-a datorat unui
element francez: Napoleon al III-lea. Armistiţiul de la Vila Franco a abandonat
emigraţia maghiară. În viziunea lui Kossuth, dacă, de exemplu,
Consiliul general al unui comitat va hotărî că va trata afacerile în
limba română sau maghiară sau sîrbă, cetăţenii de alte
naţionalităţi vor avea şi ei dreptul de a folosi limba maternă
în justiţie sau administraţie sau în adunările publice. El
preconiza o descentralizare pe comitate: deci în comitatele româneşti,
autoadministrare românească. Este un progres faţă de ’47 şi
un lucru care trebuie luat în consideraţie. Sînt mai multe elemente, nu
mai intru în detalii, nu sînt însă de acord că administraţia
centrală este defectuoasă, contraproductivă, în schimb, sînt
integral de acord cu faptul că predominanta imaginii rurale etniciste
şi naţionaliste este în dauna liberalismului. Apărăm cu
toţii ideea claselor de mijloc şi citadine, iar eu susţin
că în România, pînă ce raportul sat/oraş nu basculează spre
mentalitatea citadină şi spre păturile mijlocii, nu se poate
rezolva nici problema culturală, nici cea naţională. Deci în
ceea ce priveşte descentralizarea, domnul Gusztáv Molnár are dreptate cînd
spune că Europa Centrală este o realitate culturală şi nu
una politică. Şi o idee şi mai fecundă este aceea de a
integra întreaga Românie la nivelul cultural al Transilvaniei. Cît
priveşte descentralizarea am amintit ideile lui Kossuth, le-am şi
sintetizat într-un articol: „Idei liberale la unguri şi români” în
suplimentul „Curentului” dedicat României şi Ungariei. Şi
fiindcă se vorbeşte despre linia Huntington, o anchetă
făcută în revista „Formula As” răspunde la un sondaj de
opinie cu argumente antihuntington. Astfel de lucruri sînt discutate în
România. Clasa politică de la noi nu a acces încă la aceste concepte.
Parlamentul României nu comemorează Revoluţia de la 1848 şi
Proclamaţia de la Izlaz. Dacă noi nu ne valorificăm propria
noastră revoluţie, atunci nu putem să pretindem libertate
şi democraţie altor persoane.
Miklós
BAKK: Studiul lui Gusztáv Molnár este un studiu extraordinar,
domnul Marino a spus că domnul Gusztáv Molnár este un vizionar, eu aş
spune că este un extraordinar producător de apropouri de lungă
durată. A reuşit să producă o discuţie care are o
durată considerabilă. Revista în al cărui colegiu
redacţional mă aflu, a publicat mai multe studii drept replică
la studiul domniei sale. Printre autorii care au răspuns mă aflu
şi eu, însă nu voi vorbi despre ce am scris acolo, sper că va
apare şi în limba română. Aş vrea să punctez puţin
teoria lui Huntington precum şi relevanţa acestei teorii. Eu cred
că teoria lui Huntington trebuie privită ca făcînd parte dintr-o
categorie largă de teorii, pe care le-aş numi teorii ale clivajelor
(există multe teorii care se referă la clivaje teritoriale în Europa
şi în lume). Eu am încercat să fac o tipologie ad-hoc a acestor
teorii ale clivajelor şi, deşi scala pe care pot fi puse aceste
teorii este o scală continuă, ies în evidenţă doi poli
importanţi. Este o familie a acestor teorii pe care le-aş numi
percepţionale, ele mai degrabă reprezintă un fenomen cultural al
unei elite care este înrădăcinată şi într-o tradiţie
pe care o creează, şi într-o situaţie dată. Pe de altă
parte, există un alt set de teorii, pe care eu le-aş numi structurale
(iar acestea sînt foarte importante în privinţa Europei şi a
discuţiei noastre pentru că analizează teoria lui Huntington).
Şi aici există două subclase: prima se leagă de
tradiţia preclasică, care s-a încetăţenit în primul rînd
după lucrările Şcolii Analitice, şi aici aş aminti
că un teoretician susţine că Europa modernă, cu toată
reverberaţia teritorială, este un mesaj al elementelor civilizatorice
barbare. Civilizaţia europeană occidentală este mai
dezvoltată. Este foarte interesantă această discuţie în
părţile Europei unde elementele occidentale sînt preponderente, dar
tot aşa se susţine că există o scală graduală cum
plecăm de la Vest la Est în privinţa acestor elemente. În schimb, tot
în clasa teoriilor structurale, există o altă teorie — o concepţie
foarte interesantă care merită să fie cunoscută şi de
români, teoria lui Jenő Szűcs — şi aici ajung deja la teoria lui
Huntington şi poate să aibă relevanţă în această
problemă din punct de vedere istoric. Jenő Szűcs spune că
adevăratul caracter al civilizaţiei europene se datorează exact
secolelor aşa-zis întunecate, şi aici aş aminti articolele
apărute în presa românească, care susţin, într-un fel pe
bună dreptate, că în Epoca medievală timpurie, în vreme ce în
Europa occidentală nu a existat nimic, în sfera de influenţă
bizantină a existat o cultură mult mai dezvoltată, iar Europa de
Est este moştenitoarea acelor rădăcini. Jenő Szűcs ne
spune că producătoarea performanţei Occidentului este
moştenitoarea zonelor întunecate. Locul acelui vid a fost luat de un
sistem care s-a clădit foarte lent din nişte elemente contractuale ca
de exemplu relaţia senior–vasal, care s-au extins în cele din urmă în
toată Europa. Jenő Szűcs susţine că există o
diferenţă extraordinară între Europa apuseană şi Europa
răsăriteană în această sferă, a respectării
înţelegerilor, a respectării termenelor. Aşadar clivajul pe care
îl propune Huntington se suprapune peste o altă teorie interesantă.
Pe de altă parte, nu trebuie să uităm teoriile
percepţionale, şi aici aş menţiona un studiu foarte
important al lui Sorin Antohi, „Geografia culturală şi criza
identitară românească”, care a apărut în „22” şi
într-un volum redactat de Gabriel Andreescu, şi care susţine că
percepţia aparte a celor două părţi a Europei este un
produs al modernităţii politice şi al modernităţii
culturale. În secolul al XVIII-lea a existat o percepţie internă a
Europei, marcată de o linie nord-sud — o zonă mediteraniană
evoluată şi un Nord subdezvoltat —, linie care s-a rotit şi care
acum desparte Europa occidentală de Europa orientală. Eu cred
însă că în această problemă soluţia este legată
de apariţia unor elite, şi de aceea eu socotesc că situaţia
României nu este tranşată şi este mai degrabă legată
de anumite oportunităţi şi nu de o deterministică
geopolitică de genul celei pe care am prezentat-o. În final, vreau să
fac două comparaţii în legătură cu două studii pe care
le consider foarte importante: cel al lui Gabriel Andreescu, care spune că
Transilvania trebuie să devină locomotiva României, şi studiul
domnului Philippi despre tradiţiile federaliste ardelene. Aş vrea
să remarc două unghiuri de vedere şi anume: Gabriel Andreescu
priveşte problema României dinspre problema Transilvaniei, iar
celălalt studiu priveşte problema Transilvaniei dinspre România. Cred
că jocul acestor două perspective se va întrevedea în continuare.
Paul
PHILIPPI: Eu m-am exprimat deja în articolul menţionat de
antevorbitorul meu, credinţa mea fiind că o şansă a
României ar fi aceea de a prelua din tradiţiile transilvane elemente
federaliste de pe urma cărora ar avea de cîştigat toată
ţara. Eu cred că un federalism pe bază etnică sau pe
bază teritorială nu este singura alternativă. Este una din
marile greşeli ale istoriografiei că a interpretat toate marile
greşeli pe bază etnică. Este o greşeală nu numai din
punctul de vedere al consecinţelor, ci şi al realităţii
istorice. Au existat în Transilvania unităţi juridice care erau bine
definite, care au putut contribui la o pluralitate ce ar putea fi
realizată şi în zilele noastre. Aceste valori pluraliste nu au fost
exclusiv etnice, însă nici exclusiv teritoriale. Au fost unităţi
juridice bine definite, care au dat posibilitatea unor entităţi
să-şi aducă contribuţia în folosul întregii
societăţi, unite în interiorul anumitor graniţe şi sub
regimul unui anumit centru. Aşadar identitatea trebuie definită
într-un cadru juridic care să îi dea posibilitatea de a-şi aduce
contribuţia proprie în ansamblul întregii societăţi. Acesta este
ţelul, în care nici alternativa teritorială, nici cea etnică nu
pot juca rolul decisiv, ci sînt complementare, presupunîndu-se reciproc. Cadrul
juridic trebuie să garanteze o identitate, dîndu-i în acelaşi timp
şi o responsabilitate pentru întreaga societate; altfel spus, orice
identitate trebuie să presupună nu numai revendicarea de drepturi, ci
şi îndatoriri. Eu cred că statul german nu a avut niciodată un
fundament etnic, ideologia Volksgeist-ului nu a constituit
niciodată baza unui stat de limbă germană. În schimb, această
componentă de Volksgeist a fost cea care s-a impus în formarea
statelor moderne maghiar, italian şi român; statul român, care a atins
apogeul realizării etnico-naţionale în 1918-1923, şi-a bazat
toate manualele de istorie — care sînt fundamentul autopercepţiei
româneşti a intelectualului de rînd — pe componenta etnică. Aceasta a
fost o greşeală ce persistă şi astăzi, şi care
trebuie înlăturată prin cărţi mai bune de istorie, prin
cărţi cum este cea a lui Sorin Mitu, cum este cartea lui Lucian Boia.
De asemeni, televiziunea trebuie cucerită şi ea de asemenea idei. De
pildă, în anul 1990 sau 1991, Răzvan Teodorescu s-a adresat
Parlamentului spunînd că este o ruşine că pe canalul
naţional se difuzează emisiuni în limba minorităţilor. Eu
i-am răspuns într-o emisiune, chiar a doua zi, şi s-a supărat
foarte tare că eu i-am spus că nu noi am venit în România, ci România
a venit la noi. Noi, ardelenii, am avut deja anumite poziţii şi
anumite tradiţii care trebuiesc luate în consideraţie în
concepţia noului stat; dacă România nu a cucerit Transilvania,
dacă susţinem că sîntem moştenitorii de drept ai acestui
teritoriu, atunci trebuie luate aceste tradiţii în considerare şi în
manualele de istorie, dar şi în prevederile Constituţiei.
Permiteţi-mi să dau un exemplu: în anul 1925 s-a elaborat Noua
Constituţie a Bisericii Ortodoxe Române. Elementele transilvănene
aduse de deputaţii transilvăneni nu au fost luate în calcul din cauza
lui Şaguna, şi totul a fost elaborat după reperele vechiului
Regat. Şi în acest domeniu acceptarea tradiţiei transilvănene ar
fi, cred eu, o şansă pentru întreaga Românie şi la aceasta m-am referit
şi în articolul meu.
Alexandru
CISTELECAN: Vreau să încep prin a arunca nişte
apă rece peste ce s-a spus aici. Eu cred că există acum o
oportunitate de a ne veni ideile la timp şi de a nu păţi ca în
alte momente istorice cînd ele au venit după ce trecuse momentul lor cel
mai favorabil. Aş continua cu o paranteză, ca să o luăm
aşa la modul postmodern, mai puţin coerent. Eu am fost zilele trecute
în Moldova, într-o zonă foarte săracă, nu chiar Vasluiul, ci
Botoşaniul, şi vin de acolo foarte întărit în
prejudecăţile mele transilvane. Nu se mai aşteaptă nimeni
ca Transilvania să devină locomotiva care va duce România în Europa.
Cei din Moldova vor ca Transilvania să fie berbecele care sparge deja
zidul care ne desparte de Europa, atît de şocaţi sînt de propria lor
stare economică. Să ne înţelegem: în Botoşani creaţia
lui Dumnezeu s-a manifestat din plin: Enescu, Eminescu, deci nu au de ce
să aibă complexe faţă de noi, dar starea economică,
care aduce după sine şi o diminuare civilizatorie, îi pune în situaţia
de a vedea în Transilvania berbecele care va sparge zidul care ne separă
de Europa.
Românii au
reacţionat bine în momente de disperare, nu în momente de
discernămînt. Şi noi sîntem aici, bănuiesc, cei mai mulţi
ardeleni. Cu toţii avem frustrări. Transilvania este astăzi pe o
poziţie revendicativă, îşi revendică tradiţia,
îşi revendică spiritul, şi-ar revendica chiar proeminenţa
în structura românităţii. Toate — lucruri pe care noi le-am pierdut,
şi din cauza asta trăim aceste frustrări, aceste spasme ale
reactivării ardelenismului, şi cu mîndrie melancolizată zicem
că Transilvania ar merita să fie provincia care să fie de pe
treapta mai înaltă în structura românităţii, dar iată
că nu se întîmplă aşa. Ea este a cincea roată la
căruţă. De cîte ori se face un Guvern, dacă intră un
ardelean, nu intră cel bun, de cîte ori intră un ardelean, el are rol
figurativ ş.a.m.d. În parte, lucrurile nu ni se datorează nouă,
dar în parte responsabilităţile ne revin. Aş porni de la o
afirmaţie: cred că linia Huntington este adevărată, aş
vrea să cred că este adevărată, pe de altă parte este
o linie Maginot, asediată din toate părţile. Este o
tradiţie care trebuie inventată. Este un efort, nu numai de
voinţă, ci şi de putinţă. Chiar aşa, vom fi în
stare? Noi nu am fost în stare să facem din provincia noastră un
model care să fie cel proeminent în România, şi atunci cum putem
să facem altceva mult mai serios? Transilvania, dacă vă
uitaţi la harta din ’90 a alegerilor, ea şi-a anunţat încă
de pe atunci tendinţa care s-a precizat apoi pe parcurs: această
autoconştienţă a Transilvaniei e un fenomen în creştere, un
nou misionarism pe care ea ar putea să şi-l asume în situaţii
tot mai dramatice, şi cred că sîntem pe punctul ca din
frustrările noastre şi din disperările, care nu sînt numai ale
noastre, să remitologizăm Transilvania. Eu nu ştiu dacă la
data aceasta Transilvania este o locomotivă — pentru că ce o
acţionează? O acţionăm cu cărbuni şi lemne? Cu
materiale vechi? O acţionăm electric, nuclear? Are două motoare
şi fiecare trage în altă parte. Ce fel de motor vrea să fie? Nu
încape nici o îndoială că Transilvania este doar o ipoteză, o
ipoteză constructivă. O provincie fără instituţii, o
provincie doar cu drojdia propriilor bovarisme.
Sorin
MITU: Punctul meu de vedere este mult mai sceptic, poate
şi datorită formaţiei mele de istoric. Domnul Gusztáv Molnár a
plecat dinspre prezent, eu mă situez în afară, nu neapărat în
trecut, şi aş atrage atenţia asupra carenţelor unei identităţi
ardelene. Dacă ne gîndim la această problemă a
descentralizării, autonomizării sau, mă rog, federalizării
Transilvaniei, avem nevoie de nişte elemente pe care să se bazeze
această realitate. Şi care ar fi acestea? Tradiţia
istorică, inventată. Noi avem o tradiţie istorică, nu
inventată, dar cu totul şi cu totul nefavorabilă unei asemenea
idei. Tradiţia istorică inventată a Transilvaniei face din
această provincie o parte însemnată a României în imaginarul colectiv
românesc în care nu există loc pentru o Transilvanie distinctă.
Sigur, cum spunea domnul Cistelecan, este nevoie să construim o altă
tradiţie, să nu mai citim istoria Transilvaniei ca pe una a
conflictelor, putem găsi destule momente de convergenţă, de
colaborare. Este un lucru, la care, personal, nu pot să ader. Eu
deconstruiesc, analizez mitologii. Deconstruiesc o mitologie care nu este
simpatică ca să pun în loc una care, fără îndoială,
este mult mai simpatică şi pe care se poate construi ceva mult mai
categoric, mai util şi mai de acord cu ceea ce este necesar astăzi;
dar tot o mitologie este şi aceasta. Transilvania de astăzi,
după părerea mea, seamănă cu restul României. Pe mine
mă şochează asemănările, nu deosebirile. Eu stau
într-un cartier de blocuri din Cluj, care este identic cu alt cartier de
blocuri din Bucureşti, din Iaşi, de unde doriţi
dumneavoastră. Este identic din punct de vedere al
mentalităţilor, comportamentului familial, atitudinii faţă
de muncă. Pe ce se poate clădi această identitate distinctă
a Transilvaniei? Pe memoria intelectualilor? Pe tradiţii? Sînt foarte
puternice stereotipiile pe care le au şi ardelenii, nici ei nu se
distanţează de spiritul balcanic. Atît bucureştenii cît şi
ardelenii aderă la acest stereotip. Totdeauna cînd vine un
bucureştean în Transilvania, spune că: „la noi lucrurile merg
foarte prost, probabil că la voi merg mai bine”. O spune cu mai
multă sau mai puţină convingere, dar tot în virtutea unui anumit
stereotip. Nu ştiu dacă aceste stereotipii urmează să fie
confirmate sau nu de analize sociologice, sau dacă pe asemenea stereotipii
se poate crea ceva pozitiv. Politicienii, s-a spus, — văd că nimeni
nu le dă nici un credit — nu pot acţiona în această
direcţie. Un reformism de sus nici nu e posibil, doar nu o să creem
federalismul printr-un decret, mai ales ţinînd cont de locul unde ne
aflăm. În Spania, Catalonia, autonomia Ţării Bascilor s-a creat
pe o anumită realitate istorică, dar s-au mai creat acolo cîteva
autonomii, oarecum prin decret, într-o încercare de a compensa lipsa de
specific, de identitate a unor zone.
Poate că şi la noi ar fi această posibilitate, de jos în sus,
dar care ar fi oare această mişcare civică care să
facă acest lucru? Societatea civilă este atît de slabă,
cetăţenii sînt atît de motivaţi numai de dorinţa supravieţuirii
încît foarte greu îi văd aderînd la un asemenea proiect. Din punctul de
vedere al soluţiilor lucrurile sînt mult mai dificile.
Victor
NEUMANN: Domnul Sorin Mitu a pus o problemă
interesantă, a dublat provocarea cu ideea această a
unicităţii care transpare de două ori din ceea ce spune domnia
sa. Pe de o parte, prin analiza critică pe care o face vis-ŕ-vis de
spectacolul contemporan, iar pe de
altă parte fiind domnia sa purtătorul unor clişee,
fără să vrea sau fără să fi dorit. Domnia sa a
învăţat într-o şcoală care a proliferat unicitatea
culturală absolută. Noi înainte de ’89 nu primeam, decît dacă
studiam pe cont propriu, date despre alte ţări. Astfel încît, cînd
dînsul se referă la istoria României, se referă numai la istoria
românilor. Deci nu are percepţia pluralităţii lucrurilor. În
ceea ce priveşte posibilitatea de devoluţie, există o
problemă, aceea a pedagogiei. În societăţile est-europene, nu
s-a practicat o pedagogie a individului şi nici o pedagogie
comunitară. Ea poate fi preluată de o universitate multiculturală
cum este Babeş-Bolyai sau de alte universităţi pentru crearea a
ceea ce se numeşte ideea de comunitate. Procesul este unul de lungă
durată, nu este unul de azi pe mîine. Şi Gusztáv Molnár înţelege
foarte bine că este o problemă de construcţie a individului,
care să aibă posibilitatea de organizare proprie, administrare
proprie, de readucere în actualitate a unor instituţii juridice. Ceea ce
ne preocupă este organizarea la nivel local pentru mai buna
funcţionare a comunităţii noastre, pentru mai buna administrare
a bunurilor noastre. Ori la nivel local, sigur că există nişte
primari, consilieri etc. Deci, cu ajutorul lor ne putem dezvolta sau reorganiza
modul de administrare. Sigur, pe de o parte pedagogia, pe de altă parte
politica de tip local pot să confere pe lungă durată posibilitatea
ieşirii din acest dublu clişeu pe care l-am auzit adineaori formulat.
Şi vreau să precizez că nici ţările din Vest nu s-au
dezvoltat altfel, nu au ajuns acolo unde au ajuns decît prin organizarea
comunitară. Comunitŕ del popolo funcţionează în
Italia cu 400 de ani înainte de funcţionarea statului şi este foarte
important să o avem în vedere. Cînd s-a constituit statul maghiar sau
român, nu era pregătită baza socială. Exista o intelighenţie foarte subţire la suprafaţă, însă clasa de mijloc nu
exista. Aşadar, exista pe de o parte o nobilime subţire, din care s-a
născut o intelighenţie foarte subţire, iar, pe de
altă parte, era o masă compactă de ţărani care
trăiau în starea în care trăiau, plus micii meşteşugari
care erau în oraşele din Transilvania. Este o mare diferenţă
între populaţia citadină şi cea rurală, însă
aduceţi-vă aminte că oraşele Braşov, Sibiu, Cluj,
Bistriţa sau Alba-Iulia nu numărau mai mult de 25.000-30.000 de
locuitori, ceea ce nu înseamnă populaţia Transilvaniei în ansamblu.
Numai dacă avem cu cine comunica putem crea partea comunitară.
Gusztáv
MOLNÁR: Sînt cîteva puncte la care aş vrea să mă
refer. În primul rînd, problema analizei ştiinţifice. A fost o
butadă ceea ce am spus, dar în cadrul disciplinelor umaniste e bine
să avem mereu în vedere limitele caracterului lor ştiinţific.
Aţi punctat cîteva elemente foarte interesante, foarte juste în
legătură cu procesul de occidentalizare a Transilvaniei şi în
special mă refer aici la ţărănime. Acest lucru nu s-a
făcut, cu toate că în anul 1000 Ştefan a primit coroana de la
Papa de la Roma şi nu de la Bizanţ, fapt ce a avut o anumită
influenţă şi asupra Transilvaniei; spaţiul transilvan a
fost unul de complementaritate adîncă, realmente de civilizaţie
diferită. A opus rezistenţă populaţia românească din
Transilvania la încercările de prozelitism ale protestanţilor? Nu.
Cînd primele cărţi au fost tipărite în româneşte ca să
îi atragă pe români, cine au fost cei care au intervenit? Au intervenit
mitropoliţii din Moldova, din Muntenia, pentru a „apăra sufletele”
care le aparţineau oarecum. Aceste diferenţe s-au menţinut
multă vreme, însă dacă nu la suprafaţa instituţiilor
politice, atunci unde erau totuşi diferenţele fundamentale între
instituţiile juridice şi politice din Transilvania şi Moldova?
Ceea ce este esenţial în Transilvania este că marea masă a
populaţiei, treptat, treptat s-a occidentalizat, deci
ţărănimea a fost diferită faţă de cea din Regat.
Asta este esenţa esenţelor, cînd măsurăm diferenţele
regionale: ţăranii, cultura ţărănească. Aici
aş vrea să vă atrag atenţia asupra unui studiu formidabil
al profesorului George Marica scris în 1944 „Spiritul ardelean”, o
analiză sociologică a fenomenului transilvan, care concordă în multe privinţe cu
ceea ce spun. În anul 1990 am observat că ardelenii au votat altfel decît
moldovenii sau regăţenii, în
1996 ardelenii au votat iarăşi altfel, şi în viitor vor face
aşa, trebuie de aceea să avem în vedere lenta transformare a maselor.
La nivel de elită, Bucureştiul a fost mereu înainte şi este
şi astăzi şi nu este nimic rău în asta, ba chiar este o
şansă formidabilă, dar la nivel de structură, nu pot
să cred că România nu are nimic din federalism. Nu este vorba de
această identitate la nivel cotidian: nu există numai cartiere de
blocuri, există şi alte spaţii, mă refer aici la sudul
Transilvaniei, unde influenţa săsească a fost formidabilă
şi populaţia are altă mentalitate. Îmi pare păgubos să
ne referim la diferite zone urbane fără identitate specifică.
Acesta este un fenomen generalizat în Europa, cartierele fără
faţă umană. În altă ordine de idei, să rezolvăm
problemele rînd pe rînd, după cum recomanda adineauri domnul Marino, sau
să luăm exemplul lui Cioran? De acolo de unde privesc fenomenul românesc
şi fenomenul ardelean, eu nu pot să am decît nişte enunţuri
ipotetice, dar eu socot că a venit momentul ca o mişcare civică,
o mişcare regională să demareze. Dacă nu va fi
făcută de intelectuali cumsecade, de oameni cumsecade, va fi
făcută de alţii. Timpul n-are răbdare. Aş face cîteva
observaţii despre Kossuth. Este o figură emblematică a
naţionalismului unguresc, în sens pozitiv, nu peiorativ
(naţionalismul, ca termen, nu a avut iniţial un sens peiorativ).
Kossuth nu a fost adeptul principiului etnic. Întreaga concepţie a Revoluţiei
din 1848 a mers pe modelul iacobin şi tocmai de aceea nu a
funcţionat. Aici trebuie să fac o mică corectare, nu trebuie
să pornim numai de la dihotomia stat/naţiune etnică,
naţiune/cetăţean, nu ambele sînt perimate. Nici naţiunea de
tip francez care are în vedere numai cetăţeanul nu mai este
valabilă, deci trebuie urmat modelul german. De ce în Polonia este
esenţial statul centralizat? Pentru că polonezii au suferit,
şi-au pierdut statul lor de mai multe ori şi au de ce să se
teamă. Ce au făcut polonezii acum, de curînd? Au avut 40 de
voievodate şi acum au introdus 10 macroregiuni, deci au recurs la modelul
european. De ce tocmai în România, unde există nişte precondiţii
formidabile, să nu se poată face aşa ceva? În ceea ce îl
priveşte pe Kossuth, ideea naţionalismului a avut, desigur, un rol
formidabil în secolul al XIX-lea, dar nu mai este relevant astăzi. În
legătură cu cele spuse de domnul Philippi, el are perfectă
dreptate, dar v-aş ruga să ne reamintim că devoluţia
conţine în componentele ei esenţiale elementul juridic. În Scoţia,
Parlamentul regional este un element eminamente juridic. Este vorba aici de o
reformă constituţională, care nu destramă statul britanic,
ba, dimpotrivă, concură la soliditatea lui. În ce priveşte
deconstrucţia... şi deconstrucţia este construcţie, poziţia
analistului este una a demitologizării constante, dar pe de altă
parte avem nevoie de mituri, trebuie să construim noi
identităţi. Identităţile sînt imaginare pînă la
urmă, şi identitatea regională trebuie şi ea
construită.
Adrian
MARINO: Dumneavoastră aveţi tot dreptul să
renunţaţi la tradiţia liberală în Ungaria, dar în
situaţia României, cînd principiile de la 1848 nici astăzi nu sînt
aplicate — şi o să vă dau cîteva exemple — avem tot dreptul să ne revendicăm
de la tradiţia iacobină, liberală, fiindcă ea nu este
respectată, nu se respectă principiul proprietăţii
particulare, principiul separaţiei puterilor, ş.a.m.d. Atunci
daţi-mi voie să fiu liberal, paşoptist sau neopaşoptist,
să ne batem cu această etapă, după care vom trece mai
departe.
Paul
PHILIPPI: Exemplul scoţian nu poate fi aplicat în
Transilvania. Problema noastră în secolul XVIII-lea era problema românilor
cu Supplexul. Ei au vrut să fie o naţiune, dar nu au avut
teritoriu, se punea aşadar problema cum să se formeze o entitate
juridică care nu are teritoriu. Această problemă a fost din nou
atinsă de Karl Renner, cînd a dat exemplu pentru Austro-Ungaria modelul
universităţii săseşti care nu era definită numai prin
teritoriu. Aici intervine datoria noastră modernă: cum putem noi
construi nişte entităţi juridice care sînt responsabile în
cadrul statului chiar dacă nu sînt fixate teritorial?
Marius
LAZĂR: La noi în Transilvania nu se spune cum e cu
putinţă să fii universal, ci cum e cu putinţă să
fii transilvănean. Mă întreb dacă putem vorbi despre o
identitate transilvăneană şi nu de mai multe
identităţi; există atîtea feluri în a te declara
transilvănean: de la un puternic ataşament faţă de
zonă, tradiţii, frumuseţea lucrurilor, la un anumit ideal de
nobleţe pe care îl construieşti, dar şi un anumit mod de a te
recomanda ca expert în probleme transilvănene, „las’ că ştiu
eu mai bine că sînt de-acolo”. Există moduri de a fi transilvan
care înnobilează, şi există modul de a trăi într-un mod
identitar, sau într-un mod care aspiră la închideri multietnice. Ce este
cu Transilvania? E greu să o defineşti, un teritoriu cu o geografie
istorică variabilă, istoricii ştiu cît de greu este să o
defineşti, incluzi Banatul sau nu, incluzi Partiumul, sau te referi numai
la centrul Transilvaniei? De la înălţimea perspectivei lui
Huntington, deci de la această dimensiune globală care are
metodologia ei, există o anumită coerenţă a modelelor
macrosociale, însă în momentul în care te concentrezi pe o regiune cum
este Transilvania, ele îşi descoperă inconsistenţele.
Străbat aşadar un traseu de sus în jos spre microsocial şi
văd cum obiectul meu se pulverizează din ce în ce mai tare, şi
ca sociolog, trebuie să mă duc în comunitate, trebuie să mă
duc să stau de vorbă cu indivizii, şi constat că aceste
comunităţi sînt extrem de diversificate, sînt comunităţi în
care există majoritari români atît de mulţi încît ceilalţi nici
nu se mai văd şi unde se definesc o categorie de probleme legate de
autonomia locală; pe de altă parte, există comunităţi
în care există o paritate etnică care aduce un anumit tip de
competiţie mai ales între elitele locale, cu clientelele şi
reţelele clientelare în care sînt incluse, sau există zone în care
românii sînt în minoritate şi trebuie să trăiască
situaţia paradoxală de a se declara majoritari fiind în minoritate
şi să trăiască o situaţie mental-schizofrenică
dacă nu reuşesc să-şi definească în alţi termeni
propria lor identitate. Transilvania este o construcţie istorică,
ideologică, simbolică din care în momentul în care începem să
construim consistenţa dispare, acest element concret; şi totuşi,
dacă treci dincolo de Carpaţi şi Transilvania rămîne undeva
în spate, prin ce se diferenţiază de restul? Domnul Gusztáv Molnár a
spus foarte bine, există o acumulare istorică care înseamnă
istorie ţărănească, înseamnă relaţii agrare,
înseamnă modul în care s-au împroprietărit ţăranii în
Transilvania diferit de cum s-au împroprietărit în Sud, înseamnă o
competiţie dură, pentru terenuri mici, şi toţi
ţăranii din Europa Centrală au fost nevoiţi să emigreze
din cauza acestor bucăţi mici de teren, spre deosebire de
ţăranii din Bărăgan care au terenuri mari, pe care nu
apucă să le lucreze, care regretă astăzi colectivizarea,
pentru că nu mai au de unde să fure. Foarte mulţi simt
pămîntul ca pe o povară, pentru că resursele de care au nevoie
sînt enorme pentru a gestiona această bogăţie. Modul în care
este structurată reţeaua localităţilor diferă şi
el. Încă din secolul XIX, Regatul este construit în jurul a două
centre, două capitale, Iaşiul şi Bucureştiul, şi în
rest aproape nimic. O construcţie specifică zonelor subdezvoltate.
Transilvania este o reţea de orase, o reţea dezvoltată
comunicaţional, pe orizontală, în care oamenii ştiu foarte bine
ce sînt reţelele de comunicare, şi nu există o capitală, nu
există un centru al Transilvaniei decît simbolic, Clujul, însă nu
există o capitală în sensul de a fi acumulat absolut toate resursele,
iar acesta este un alt element care diferenţiază această
textură, aşa încît îmi este foarte greu să îmi asum o concluzie,
şi mai degrabă aş lăsa discuţia deschisă.
Smaranda
ENACHE: Problema regionalismului este fără
îndoială şi o modă şi o ideologie, dar şi un lucru absolut necesar din punct de vedere
pragmatic întrucît concentrarea tuturor lucrurilor în acelaşi punct de decizie
este foarte costisitoare şi cronofagă. Ideea este că
regionalismul trebuie să includă şi ideile şi
experienţa umană pe care le-am acumulat. Să nu uităm
că primele mişcări protransilvane de după revoluţie au
fost PUNR şi Dacia Felix. Important este ca soluţiile pe care le
căutăm, regionaliste sau nu, să fie soluţii integratoare,
să răspundă cît mai multor situaţii, să fie şi
democratice şi dacă se poate, să se apropie de acel model ideal
ce include nivelul naţional, pe cel regional şi pe cel global. Am
şi eu unele îndoieli în legătură cu cît de calificată este
Transilvania prin locuitorii săi, să acceadă la experimentarea
unor soluţii care, fără îndoială, ar aduce un cîştig
în păstrarea identităţii sale şi ar contribui la dinamismul
regiunii noastre. Din păcate însă şi de-a lungul istoriei
şi în momentele prezente, Transilvania a fost leagănul unor
divergenţe puternice şi a unor
curente care au mers împotriva
curentului general al progresului. Dar nimic nu se repetă în istorie, zice-se, deci putem avea o anumită
serenitate, înţelepţiţi de istoria Transilvaniei şi poate
găsind resurse şi idei noi în ceea ce noi sîntem acum. Un singur
lucru ar fi bine, să nu se mai continue, şi anume degradarea identităţii
transilvane, degradare care nu se reduce la cartiere de blocuri şi
masificare, ci înseamnă şi implantarea a tot felul de arhitectonici
şi simboluri care contrazic atît tradiţia, cît şi
aşteptările oamenilor. Şi dacă minoritatea maghiară
este oarecum protejată prin sentimentul ei comunitar, prin limbă şi
prin religii, am impresia că românii din Transilvania, sînt paradoxal tot
mai ameninţaţi de a-şi pierde identitatea. O identitate pentru
care s-au mobilizat sute de ani: identitatea europeană.