(Fu)turism: strategiile migraţionale

ale românilor prin Ungaria

Marius Cosmeanu

Ţara mea, a cărei existenţă vedeam limpede că n-are nici o noimă, îmi părea ca un rezumat al neantului sau ca o materializare a imposibilului, ca un soi de Spanie fără secol de aur, fără cuceriri şi fără nebunie, fără un Don Quijote al amărăciunilor noastre. Să-i aparţii — ce lecţie de umilinţă şi sarcasm, ce urgie, ce lepră!

Marea idee ce domnea acolo — eram prea insolent, prea plin de mine însumi pentru a-i intui originea, profunzimea, sau experienţele, sistemul de dezastre pe care le presupunea. Aveam să o pricep mult mai tîrziu.

Emil Cioran — Ispita de a exista

1. Introducere şi cadru terminologic

În contextul actual al procesului de integrare  euro-atlantică a mai multor ţări din spaţiul fost comunist, fenomenul migraţiei  (născut odată cu formele primitive de comunităţi umane) reprezintă şi astăzi un subiect cît se poate de important prin efectele lui  politice, economice şi/sau sociale. Răspîndirea fenomenului în ultimii ani şi îndeosebi „simbioza” lui cu traficul de persoane, cu cel de droguri sau arme, cu criminalitatea sau cu alte activităţi ilegale, face ca atenţia acordată de toţi cei implicaţi în combaterea, controlul sau soluţionarea lui să fie tot mai mare. Interesul pentru cercetarea şi cunoaşterea diversităţii acestui fenomen este deci la fel de mare şi în ceea ce îi priveşte pe cercetătorii sociali. Astăzi, nu numai în Europa Centrală şi de Est, ci în întreaga lume, fenomenul migraţiei constituie una din temele privilegiate ale studiilor şi conferinţelor din domeniu.

Poziţia geo-strategică a României, atît de des invocată de clasa politică de la noi, este cel puţin la fel de „strategică” şi pentru migranţii din fostul spaţiu sovietic sau din Orientul Îndepărtat, Africa şi Orientul Apropiat, care încearcă să ajungă în Europa de Vest. Poziţia geografică a României face deja din ea o ţară de tranzit pentru imigranţi; dacă această poziţie va fi completată de o stabilitate şi o prosperitate economică, interesul (şi numărul) imigranţilor pentru România va creşte, iar guvernele viitoare s-ar putea să se confrunte cu reale probleme în acest sens. Este adevărat, pe de altă parte, că a avea o poziţie importantă în reţelele de migraţie din această regiune presupune şi anumite avantaje, îndeosebi pentru piaţa muncii.

Pînă atunci însă, consider că orice studiu despre fenomenul migraţional, ca de altfel orice studiu sociologic, nu poate fi decît util şi binevenit, avînd în vedere decalajul şi lipsa de informaţii în acest sens faţă de majoritatea ţărilor europene, inclusiv faţă de cele din fostul lagăr comunist. Şi studiul de faţă se vrea, aşadar, o contribuţie la cunoaşterea unui fenomen social de strictă actualitate.

Lucrarea de faţă constituie o analiză îndeosebi complementară şi secvenţială a unei cercetări mai largi despre migraţia străinilor în şi prin Ungaria în perioada ultimilor doi ani. Complementară prin faptul că cercetarea pe baza căreia a fost scris, urmează a fi completată în paralel şi de strîngerea unor date statistice¹, iar secvenţială prin aceea că, în cadrul studierii fiecărui grup important de imigranţi străini care trăiesc astăzi în Ungaria, studiul se concentrează doar asupra grupului de imigranţi români. (Dez)avantajul unui astfel de demers ar putea fi acela că, abordînd doar grupul de imigranţi români, nu realizează o comparaţie cu celelalte grupuri de imigranţi din Ungaria. Toate aceste comunităţi de imigranţi străini pot fi considerate comunităţi paralele (în sens ne-euclidian!), distincte, între care nu există legături strînse sau interferenţe semnificative, poate cel mult la nivelul activităţilor de tip mafiot, dar nu şi în ceea ce priveşte munca ilegală — subiectul central al lucrării de faţă.

Scopul lucrării constă nu doar în prezentarea procesului de migraţie ilegală a românilor, ci, desigur, şi în prezentarea fundalului (cauzelor) şi a perspectivelor (expectaţiilor) fenomenului².

Aspectul teoretic principal îl constituie prezentarea rolului şi legăturilor existente între factorii sociali şi cei economici în ceea ce priveşte migraţia ilegală a românilor în Ungaria, ca parte a procesului de migrare a românilor spre Europa de Vest sau spre ţările din spaţiul trans-atlantic (îndeosebi Canada, SUA şi Australia).

Analiza făcută este una de ordin calitativ, în primul rînd pentru că informaţiile necesare pentru descrierea caracteristicilor generale ale migranţilor ilegali români³ şi a migraţiei lor în/prin Ungaria sînt mai uşor de obţinut şi, astfel, interpretarea lor prezintă un grad de valabilitate mult mai mare decît în cazul unei analize cantitative. Nu este vorba de o alegere preferenţială, ci de una impusă de fenomenul cercetat. Pentru o mai bună înţelegere a specificităţii fenomenului însă, pe lîngă datele de teren, la elaborarea acestui studiu au fost folosite ,bineînţeles, şi alte surse, îndeosebi studii şi cercetări realizate pe aceeaşi temă în anii precedenţi.

În sens larg, literatura de specialitate defineşte migraţia ilegală ca orice mişcare a unei persoane sau a unui grup de persoane între două ţări, care se desfăşoară în afara cadrului legal al ţării de origine sau a celei de destinaţie (eventual al ambelor). Pe de altă parte, Organizaţia Internaţională a Muncii defineşte persoana care desfăşoară acest tip de mişcare (migrantul ilegal) în două feluri, şi anume:

(i) cineva care nu are sau nu a obţinut încă autorizaţiile cerute de legile statului pe teritoriul căruia se află pentru a putea sta sau desfăşura aici activităţi economice;

(ii) o persoană căreia nu i s-a acordat autorizaţie de a sta sau de a desfăşura activităţi economice într-o anumită ţară străină pentru că nu a îndeplinit condiţiile cerute de lege.

O a treia şi ultimă definiţie aleasă (Krassinets, 1998) identifică în subsidiar patru forme distincte ale (i)migrării ilegale: intrarea, rezidenţa, angajarea în muncă şi/sau tranzitarea cetăţenilor străini în/pe teritoriul unei ţări, prin încălcarea legilor şi ordinii existente. Toate aceste forme, abordate aici la un loc, reprezintă de fapt teme care ar putea fi cercetate fiecare în parte.

2. Metodologie

Datorită caracterului dispersat şi greu de surprins al fenomenului cercetat, algoritmul metodologic urmat a început cu inteviuri semi-structurate. Acestea au avut rolul de a ne releva gradual, prin întrebările deschise (cele care nu au răspunsuri dinainte fixate, ci sînt urmate, pe structura de interviu redactată, de un spaţiu liber în care se completează răspunsul dat), elementele sau aspectele esenţiale ale problemei precum şi pe cele omise din structura iniţială de interviu. De asemenea, prin aplicarea lor am dorit să strîngem date nu doar despre cei intervievaţi, ci şi despre rudele, cunoscuţii şi/sau prietenii lor care au acelaşi statut de imigrant ilegal (în Ungaria sau în altă ţară).

Forma aceasta mai puţin standardizată de interviu a fost, pe parcursul desfăşurării cercetării, continuu rescrisă şi detaliată, pînă cînd a căpătat o formă care să acopere întreaga arie a fenomenului, în fiecare temă specifică şi de interes a lui. S-a ajuns astfel la o variantă  finală pe baza căreia, prin simplificarea şi reducerea numărului de întrebări deschise, a fost apoi elaborat un chestionar⁴ care să corespundă obiectivelor cercetării. Acest chestionar, structurat pe mai multe pachete de întrebări, a fost proiectat pentru a se aplica unui eşantion de 1800 de persoane (toate fiind imigranţi străini ilegali din Ungaria) din care 60 de naţionalitate română. Aplicarea chestionarului şi centralizarea datelor, partea cantitativă a cercetării este, după cum am amintit, încă în desfăşurare, studiul de faţă realizîndu-se aşadar pe baza interviurilor aplicate în forma lor finală.

Pentru o obiectivitate şi un randament cît mai mare, echipa de operatori care au realizat interviurile a fost una multi-etnică (maghiari din Ungaria, Ucraina şi România, americani, arabi, francezi, români etc.), în care fiecare membru vorbea cel puţin două limbi în afara celei materne. Acest lucru a avut avantajul că a făcut posibilă realizarea interviurilor în limba maternă a subiecţilor, adică printr-o discuţie naturală şi fără translator. De asemenea, echipa a fost şi una interdisciplinară (formată din sociologi, filologi, economişti, informaticieni, specialişti în geografie umană, geologi, ingineri etc.), reuşindu-se astfel să se acopere mai uşor o arie mai mare şi mai diversă în ceea ce priveşte subiecţii aleşi, profesia lor, domeniul de activitate sau alte caracteristici ale acestora⁵. Faptul că toţi operatorii deţineau o pregătire superioară sau erau studenţi mai ales în domeniul ştiinţelor sociale, a fost de asemenea avantajos deoarece a făcut posibilă strîngerea unor observaţii şi comentarii care, pentru cineva din afară, nu ar fi prezentat interes.

De asemenea, pentru ca rezultatele să fie cît mai semnificative şi să acopere o arie cu o reprezentativitate cît mai mare, au fost incluse în grupul celor intervievaţi toate acele persoane cheie care sînt implicate direct în procesul de control şi stopare a fenomenului migraţional din Ungaria. Au fost astfel contactate toate acele persoane a căror cunoştinţe şi experienţă în acest domeniu le-am considerat utile, indispensabile chiar: experţi sau directori de la oficiul forţei de muncă şi/sau ale oficiului care eliberează permisele de muncă pentru străini; experţi sau şefi ai oficiului care eliberează permisele de muncă pentru întreprinzătorii particulari; sindicalişti care au cunoştinţe speciale despre sectoarele industriale specifice sau despre grupurile de străini; procurori şi avocaţi care au avut de rezolvat cazuri de ilegalităţi comise de străini; grăniceri sau alţi ofiţeri de frontieră sau poliţie, care au avut de a face cu chestiuni legate de munca ilegală sau intrarea/trecerea ilegală în/prin Ungaria; inspectori de la Ministerul Muncii sau alte ministere; consilieri/intermediari particulari sau angajaţi ai agenţiilor de recrutare a forţei de muncă care au o bună reputaţie şi care nu apreciază activitatea agenţiilor existente ilegal; agenţii ecleziastice, alte agenţii neguvernamentale ori organizaţii sau persoane care se află în contact cu străini/români; experţi din organizaţiile de muncă care cunosc sectoarele industriale specifice pe care le aleg (îndeosebi) străinii/românii; cercetători şi persoane din mediul universitar sau din alte institute de cercetare;  jurnalişti care posedă informaţii despre sectoarele industriale specifice sau despre grupurile de străini/români; consultanţi ai Ambasadei României din Budapesta în probleme sociale şi cele privind munca; personal din conducerea centrelor de detenţie în care sînt trimişi/reţinuţi delicvenţii şi migranţii ilegali străini/români.

Toate acestea interviuri au fost completate de o întîlnire de tip brainstorming la care au fost invitaţi parte din persoanele menţionate mai sus. Grupul astfel alcătuit a oferit informaţii în măsură să le completeze pe cele obţinute pe baza interviurilor. În fine, în corpul metodologic al cercetării a fost inclusă şi analiza presei, efectuată asupra articolelor din presa centrală din Ungaria despre fenomenul migraţional din această ţară.

3. Redefinirea începutului: Ungaria ca Eldorado

Europa, mai ales Europa Centrală şi de Est, ar putea fi definită ca o regiune cu graniţele de stat mobile, puţine fiind astăzi acele graniţe care să nu fi suferit modificări în cursul istoriei. Modificarea lor a însemnat de fiecare dată şi despărţirea diferitelor grupuri etnice sau religioase care constituiseră anterior, cel puţin administrativ, o aceeaşi comunitate. Segmentării geografice i-a urmat apoi, cu timpul, cea socială, economică, culturală, nemaivorbind de cea politică. Ca o consecinţă a acestor segmentări sau evoluţii diferite, partea sau părţile rămase oarecum „pe dinafară”, adică periferiile/provinciile care îşi schimbaseră centrul şi-au păstrat în schimb privirea, măcar cu un ochi, îndreptată spre vechiul lor centru. Un fapt de altfel cît se poate de firesc. Atunci cînd factorii politici sau cei economico-sociali se diferenţiază prea mult între fostul şi actualul centru (administrativ) în favoarea celui dintîi, tendinţele migratorii dinspre periferie spre vechiul centru cresc.

O astfel de realitate a (re)apărut la sfîrşitul anului 1987, atunci cînd Ungaria şi-a asumat rolul de ţară de tranzit pentru cetăţenii din fosta Germanie de Est în drumul lor spre fosta Germanie de Vest. În acest caz a fost deschisă nu doar o graniţă de stat, dar s-a creat în acelaşi timp şi o breşă în Cortina de Fier.

După acestea, un alt val important de migraţie spre Ungaria l-au format ungurii din România. De la sfîrşitul lui 1987, primul an al emigrării, pînă în 1989 au emigrat în Ungaria aproximativ 25.000 de refugiaţi din Transilvania. Cazul tipic de refugiat transilvănean de acum zece ani era muncitorul tînăr, cu pregătire şcolară înaltă, provenind din mediul urban şi de origine maghiară. (Sík, 1992, p.1).

Etnicii maghiari din România au constituit la rîndul lor un fel de avangardă pentru toţi acei români care s-au decis să-şi părăsească ţara. Pentru apariţia şi în comunitatea românească a unui fenomen migraţional similar celui al maghiarilor, a trebuit să aibă loc un schimb informaţional (şi informal) între cele două comunităţi. Pentru a-şi putea forma o imagine cît mai reală despre situaţia nou creată şi despre ceea ce se întîmpla de fapt în Ungaria, românii aveau nevoie să fie cel puţin la fel de informaţi ca şi membrii comunităţii maghiare din acea vreme. Un rol foarte important l-au jucat atunci toţi acei mediatori care făceau legătura între cele două comunităţi (este vorba despre acele persoane care fiind în legătură cu ambele comunităţi — prin căsătorii mixte, prin cercul de prieteni, prin rude, colegi etc. — au jucat rolul de „curele de transmisie” între maghiari şi români).

Fireşte, aceste tipuri de relaţii puteau fi întîlnite cu preponderenţă în Transilvania şi Banat. În restul regiunilor istorice ale ţării, un rol singular (şi probabil cel mai important) în problema difuzăriii informaţiilor privitoare la şansele de emigrare în Ungaria şi la modul în care erau primiţi acolo românii care treceau ilegal graniţa, l-a jucat secţia română de atunci a postului de radio Europa Liberă. În virtutea importanţei acordate Ungariei de către acest post, în ultimii doi ani ai epocii Ceauşescu a existat la Budapesta un corespondent special. El transmitea aproape zilnic ştiri şi reportaje despre activităţile şi întîlnirile organizate de emigranţii români aflaţi în capitala ungară.

Toate aceste informaţii dădeau veridicitate zvonurilor de atunci cum că Ungaria constituie pentru români — chiar şi cu riscurile mari pe care le presupunea trecerea ilegală a frontierei — o ţară unde puteau şi merita să emigreze. Astfel, în speranţa obţinerii azilului politic în Ungaria, mulţi dintre ei au început să urmeze exemplul concetăţenilor lor maghiari. Ce a urmat se ştie: graniţa cu Ungaria a fost asaltată de mii de cetăţeni români.

Reacţia autorităţilor de atunci a fost una tipică sistemelor autoritare: întărirea pazei de frontieră, luarea unor măsuri inumane împotriva celor prinşi în încercarea de a trece ilegal frontiera etc. Absurdul acestei stări orwelliene a fost plastic surprins pe atunci de Mircea Dinescu. România era văzută de el ca o ţară în care grănicerii aveau armele îndreptate nu spre exterior pentru a o apăra de străinii care eventual ar vrea să o atace, ci înspre interior pentru a-i prinde pe românii care vroiau să o părăsească.

În acelaşi timp, toate subiectele despre care se presupunea că ar dăuna sau că ar reprezenta un pericol la adresa stabilităţii sistemului erau considerate de mai marii zilei de atunci ca fiind indezirabile şi puse sub semnul tabu-ului (alt semn al slăbiciunii şi imaturităţii acelui regim). Aceasta era situaţia şi în cazul celor prinşi că au încercat să treacă ilegal peste frontieră. Fără să se fi făcut nici o referire oficială ori publică la subiect, la nivel societal se conştientizase deja faptul că nu era recomandabil să îl abordezi. Situaţia a rămas neschimbată chiar şi după ce existenţa fenomenului a devenit tot mai evidentă şi din ce în ce mai cunoscută, adică atunci cînd sute sau poate chiar mii (nu deţinem date exacte) de tineri tunşi la zero (pe lîngă bătaie aceasta era forma de pedeapsă cea mai frecventă ce le era aplicată), au fost trimişi înapoi de la graniţă.

Felul în care a dorit regimul să rezolve aceste cazuri a avut un efect de bumerang: încercînd să-i marginalizeze prin stigmatizare pe toţi aceşti tineri nonconformişti care încercau să fugă din ţară, rezultatul a fost acela că ei începeau să fie percepuţi de populaţia localităţilor în care fenomenul era tot mai răspîndit, ca o contra-cultură. Imaginea lor, în loc să devină una asociată dacă nu delicvenţei, măcar unui comportament deviant „condamnabil”, cîştiga conotaţii din ce în ce mai pozitive, pentru ca în cele din urmă, faptul de a fi ras în cap, să devină o chestiune de statut, de prestigiu. Odată cu înrăutăţirea  şi accentuarea crizei regimului, imaginea acestor tineri se transforma din cea de paria (preconizată de regim) în una de eroi.

Acest moment a corespuns cu cel în care şi românii au devenit conştienti de posibilităţile lor de emigrare. Creşterea numărului celor care erau prinşi şi trimişi înapoi de la graniţă (mai ales etnici unguri) şi imaginea pozitiva asociată lor reprezentau, simbolic, o nouă provocare⁶.

În cele din urmă, această perioadă de doi ani dintre 1987-89 a avut, după cum bine se ştie, cel puţin două cazuri ieşite din comun de trecere a frontierei cu Ungaria. Ambele foarte mediatizate la vremea respectivă pe plan internaţional, dar îndeosebi în Ungaria, ar putea constitui azi subiecte pentru, să spunem, Un altfel de jurnal. Primul, şi poate cel mai straniu, a fost cel al ciobanului care şi-a „păscut” oile trecînd neobservat peste graniţa ungară cu tot cu cele peste 1.000 de oi ale sale. Al doilea, jucînd un rol politic mult mai important, a fost „evadarea” Nadiei Comăneci (CNN-ul şi-a întrerupt emisiunea pentru a transmite în direct aterizarea pe continentul american a avionului cu care sosea Nadia). Şi gimnasta a folosit Ungaria doar ca trambulină spre Occident. Pentru români, plecarea Nadiei, pe lînga gustul dulce(ag)-amar, a constituit un semnal al faptului ca în România lui Ceauşescu nu mai era de trăit nici măcar pentru o stea cum era ea.

Pentru a rămîne la nivel interpretativ, similaritatea celor două exemple de mai sus constă în aceea că ambele personaje — atît ciobanul, cît şi Nadia — constituiau două simboluri. „Evadarea” pînă şi a simbolurilor naţionale punea puternic sub semnul întrebării legitimitatea fostului regim chiar şi pentru cei care pînă atunci, ca rezultat al propagandei, crezuseră în el.

4. Algo-ritmul tranziţiei

După 1989 numărul refugiaţilor politici din România s-a redus practic la zero. În primul an al tranziţiei însă, datorită conflictelor rezultate în urma procesului de reorganizare macrosocială, mulţi cetăţeni au părăsit ţara din cauza fricii şi a nesiguranţei pe care o simţeau aici. Această situaţie era valabilă în primul rînd pentu cei implicaţi mai mult sau mai puţin în conflictul inter-etnic de la Tîrgu-Mureş, din martie 1990, şi în acţiunile minerilor din Valea Jiului. Toate aceste carnagii au însemnat pentru mulţi, participanţi şi neparticipanţi deopotrivă, semne ale unei instabilităţi  politice şi ale unui potenţial pericol de revenire la o nouă formă de guvernare dictatorială.

În primii 2-3 ani ai perioadei de tranziţie, pentru România, aceştia au fost principalii factori interni (push factors) de emigrare. Pe de altă parte, chiar şi în cazul celor care au emigrat din motive economice (marea majoritate), odată ajunşi în străinătate, acestea au fost principalele şi cele mai frecvent invocate motive.

Astăzi, migraţia dinspre România este foarte diversă. Dinamica ei este una de natură nu atît politică sau conflictuală, cît economică. Rădăcinile acestor noi tendinţe pot fi căutate în cadrul est-european mai larg. Colapsul sistemului sovietic a corespuns cu neviabilitatea sistemelor socio-politice şi economice din restul Europei de Est. Ca rezultat, fostele state socialiste ale Europei de Est trec printr-o tranziţie în care îşi redefinesc structurile economice şi socio-politice  (Ciutacu, 1996).

Consecinţa acestui colaps economic şi social al Europei de Est, combinat cu tot mai acuta diferenţă în dezvoltarea şi prosperitatea economică dintre Est şi Vest, precum şi a dificultăţilor de convergenţă politică a statelor est-europene cu statele vest-europene, sînt factori ai actualului val de migraţie din Europa de Est. Prin urmare, indivizii migrează pentru a avea un standard de viaţă, un loc de muncă şi un venit mai mare şi un mediu de viaţă cît mai stabil (Ciutacu, 1996). Într-un astfel de context, pentru românii care intenţionează să emigreze în ţările din Europa de Vest, Ungaria joacă un rol important, unic chiar.

În perioada comunistă, discursul istoric din România a încercat, printre altele, să construiască o identitate care să-i definească pe români ca pe o naţiune stabilă, aşezată, fără tendinţe sau „porniri” migratorii. Toate acestea făcînd aluzie la originea asiatică, barbar-migratorie a maghiarilor. Iată că ironia soartei face ca astăzi românii să fie cei care îşi aleg ca loc de emigrare Ungaria, chiar şi numai ca ţară de tranzit. Raţiunile pentru care pleacă astăzi din ţară românii sînt desigur în primul rînd de natură economică şi doar într-al doilea rînd de natură identitară. Altfel spus, ei părăsesc mai degrabă felul în care trăiesc, decît locul în care trăiesc.

În trecut ca şi în prezent, principalele ţări în care emigrează români au fost/sînt cele din Europa de Vest (Germania, Franţa, Italia etc.), de pe continentul American (Canada, SUA) şi, într-o mai mică măsură, Australia. „Strămoşii” emigranţilor români de astăzi au populat Elis Island-ul, Madridul, Parisul sau Viena în aceeaşi măsură ca şi cei de azi Münchenul, Clevelandul,  sau Milano. Astăzi, printre membri diasporei române putem întîlni de la capi ai mafiei din Montreal pînă la cunoscuţi oameni de afaceri sau pe directorul Operei din Viena. Bineînţeles, acelaşi lucru poate fi spus şi privitor la reprezentanţii restului ţărilor din estul Europei. Aşa cum am amintit, în cadrul ţărilor în care întîlnim în număr mare imigranţi români,  Ungaria deţine un rol important. În majoritatea cazurilor însă, ea constituie doar o ţară de tranzit. Metaforic, românii, ca şi păsările călătoare, folosesc Ungaria doar ca pe o navă din largul oceanului pe care se pot odihni în drumul lor către ţările calde.

Actualul prim-ministru al Sloveniei afirma nu demult că nimeni nu strică mai mult imaginea ţării sale în Statele Unite decît fostul prim-ministru slovac Meciar, prin deciziile şi hotărîrile sale nedemocratice, deoarece adeseori, prin confuzia pe care o fac americanii între cele două ţări, acestea sînt atribuite Sloveniei, şi nu Slovaciei. O situaţie similară putem spune că există şi între Bucureşti şi Budapesta. Sînt multe exemplele în care politicieni, artişti sau alte personalităţi occidentale sosind în Bucureşti le-au salutat pe gazde cu „Hello Budapest!”. Chiar dacă mai rar, acelaşi tip de confuzii le fac şi personalităţile occidentale care vizitează Budapesta. Dacă raportăm această problemă doar la cetăţenii americani, numărul celor care confundă, din cauza distanţei mari şi a unei percepţii corespunzător mai slabe, capitala ţării noastre cu cea a Ungariei este mult mai ridicat. Pentru mulţi est-europeni o atare „lipsă” de cultură generală (ţin minte cum ne-a fost dată ca exemplu inclusiv la cursurile de la facultate) este aproape de neînţeles (în schimb ne-am putea întreba fie cui ar folosi într-un stat caracterizat de atîta pragmatism şi funcţionalism precum cel american, cunoaşterea la nivel de mase a unor capitale din estul Europei, fie, pe de altă parte, cîţi dintre cetăţenii români sau maghiari cunosc, să spunem, care este capitala Mozambicului sau a Australiei chiar). Dar între Bucureşti şi Budapesta există nu doar asemănări fonetice sau „coloristice”⁷. La începutul anilor ’90, ministrul de externe de atunci al Ungariei declara că drumul României spre Europa va trece prin Budapesta. Adevărul este că, conştient sau nu, imigranţii români din perioada de tranziţie au confirmat profeţia lui Gyula Horn.

Alegerea Ungariei ca ţară de tranzit de către români nu se datorează doar vecinătăţii sale cu România. Că românii, ca şi alte grupuri de emigranţi, îşi aleg ca destinaţie sau ca punct de tranzit Ungaria, are mai multe explicaţii. Ca una din ţările cu cel mai ridicat nivel de trai din fostul spaţiu comunist, Ungaria reprezintă o ţară de interes pentru străinii care vor să ajungă într-o ţară occidentală. Chiar dacă legislaţia ungară încearcă să restrîngă libertăţile legate de statutul, dreptul la rezidenţă sau muncă al străinilor, aplicarea lor în practică nu funcţionează încă. Aceasta înseamnă că mecanismele de control şi operativitatea instituţiilor (Poliţie, Camera de Muncă, aeroporturi, vămi, grăniceri etc.), care se ocupă de străinii aflaţi pe teritoriul Ungariei nu sînt destul de articulate, iar conlucrarea între ele este încă nesatisfăcătoare.

Un alt factor ar fi acela că atitudinea maghiarilor faţă de străini este percepută, cel puţin în cazul românilor intervievaţi, a fi mai tolerantă decît în alte ţări din regiune (ungurii manifestînd un grad mai scăzut de xenofobie). Deşi, în contextul unei delicvenţe şi criminalităţi în creştere şi tot mai greu controlabile, o bună parte din discursul mass-media şi cel al politicii oficiale din Ungaria este îndreptat împotriva străinilor, totuşi, la nivel societal atitudinea faţă de aceştia este una mai deschisă.

Astfel, odată ajunşi în Ungaria străinii au posibilitatea de a-şi găsi loc de muncă (chiar şi ilegal) şi chirie, putîndu-se decide dacă să se stabilească acolo sau să plece mai departe. În cazul românilor, un alt factor de atracţie (pull factor) este acela că mulţi dintre ei cunosc mai mult sau mai puţin limba maghiară sau, chiar dacă nu o cunosc, au cel puţin un prieten român sau maghiar, care o cunoaşte (de obicei aflat în Ungaria de mai multă vreme).

5. „În acest loc, este strict interzis!”

Ungaria constituie aşadar primul pas în strategia migraţională a românilor. Locul unde putem găsi cei mai mulţi români care intenţionează să stea şi/sau să lucreze ilegal în Ungaria este Piaţa Moszkva (Moscova) din Budapesta. Acest loc a devenit aproape un concept. Această piaţă este arhicunoscută românilor din Ungaria, ea fiind un loc emblematic, un adevărat Zid al Plîngerii pentru românii din Budapesta.

Numele însuşi, Piaţa Moszkva, poartă o încărcătură ironică nu doar pentru unguri (aici s-au dat ultimele lupte în Revoluţia din 1956 şi tot aici îşi are capătul de linie tramvaiul ’56...), dar şi pentru românii care îşi planifică de aici drumul spre Vest. Nu există alt loc mai cunoscut pentru un român care vine să lucreze ilegal (pentru prima oară) în Ungaria/Budapesta. Pe lîngă gările Keleti şi Nyugati, două locuri unde de asemenea putem întîlni români, Piaţa Moszkva, mai exact „piaţa de oameni” cum o numesc budapestanii, din Piaţa Széna este cel mai important loc unde putem întîlni români în grupuri. Numitorul comun al acestor trei locuri din capitala ungară îl reprezintă caracterul ilegal al activităţii desfăşurate acolo de către ei. O privire de ansamblu a oficialităţilor maghiare faţă de aceste activităţi este sintetizată de inscripţia multilingvă (şi de-a dreptul psihanalizabilă) aflată la ieşirea din staţia de metrou Piaţa Moszkva. În versiunea maghiară putem citi: „În acest loc este strict interzisă desfăşurarea oricăror activităţi comerciale”. Textul tradus şi în română este mult mai „general”: „În acest loc este strict interzis!”

Gara Keleti (şi într-o măsură mai mică piaţa „chinezească” din Józsefváros este locul unde românii schimbă (cumpără şi vînd) valută, alături de alţi străini care desfăşoară aceeaşi activitate. Grupul lor este însă foarte restrîns comparativ cu cei din Piaţa Moszkva (în jur de 20-25 în ambele locuri, Keleti şi Józsefváros)

Gara Nyugati („groapa” de lîngă supermarketul Skála) este (arhi)cunoscută în comunitatea emigranţilor români ca locul în care „operează” (sau ăn argon „pun de o faptă”) hoţii de buzunare. De asemenea, acesta este locul unde îşi vînd corpul tinerii prostituaţi (nu toţi homosexuali) şi prostituate venite din România.

Pe lîngă deja „faimoşii”⁸ hoţi de buzunare români din Ungaria, care acţionează îndeosebi în mijloacele de transport în comun, şi, desigur, în locurile supraaglomerate (noduri comerciale, supermarket-uri etc.), hoţii români vînd „la negru” marfa furată, cu precădere obiecte şi bunuri cosmetice, de uz casnic şi eletronice conaţionalilor lor în pieţele mai puţin controlate (controlabile), la jumătate sau chiar un sfert din preţul real.

Referitor la cea de a doua categorie menţionată, cea a prostituaţilor români de la Nyugati, merită amintit că în comparaţie cu alţi prostituaţi ne-maghiari din Ungaria, cei români sînt cei mai căutaţi pentru că cer preţurile cele mai mici de pe piaţă. Acest fapt este compensat pentru ei prin aceea că, atîta timp cît îşi oferă serviciile, trăiesc pe banii clientului (avînd asigurate mîncarea şi cazarea).

În Piaţa Moszkva se află aşadar românii care încearcă să îşi găsească un loc de muncă. În fiecare dimineaţă, în jurul orei şase-şase şi jumătate, oricine trece prin piaţă îi recunoaşte uşor pe români aflaţi acolo: îmbrăcaţi sărăcăcios, în grupuri de 3 pînă la 7-8 persoane, cu feţele buhăite de oboseală, îşi beau cafeaua, citind cotidianul de mică publicitate Expressz în aşteptarea (cu sculele de lucru sau sacoşele în mînă) unui patron care să le ofere de lucru. Marea lor majoritate este formată din bărbaţi între 18 şi 35-40 de ani, cu o pregătire şcolară medie, necalificaţi în muncile pe care doresc să le facă.

Apariţia oricărei persoane despre care se presupune numai că ar putea fi un patron, dă naştere unei buluceli în jurul lui, fiecare muncitor încercînd să se facă remarcat prin diverse tertipuri, de la preţul la care lucrează, pînă la calitatea, diversitatea şi multitudinea muncilor pe care le poate executa şi faptul că vorbeşte maghiara, pentru a-l putea convinge pe patron că alegerea sa ar fi cea mai bună soluţie. „Licitarea” locurilor de muncă este foarte dură, uneori chiar conflictuală, relevînd motivaţia puternică a migranţilor pe fondul unei nemulţumiri generale, al unui disconfort şi al unui nivel de trai foarte scăzut care îi caracterizează⁹.

Altă categorie de români care îşi caută de lucru în Piaţa Moszkva sînt aceia care se angajează doar pentru a-şi planifica, cu o meticulozitate vecină cu diabolicul, furtul unei sume de bani, a unor obiecte foarte scumpe pe care să le poată apoi vinde pe piaţa neagră, fie de la locul de muncă, fie din proprietatea patronului. Această „aşteptare” a momentului prielnic poate presupune 1-2 zile sau chiar 1-2 luni de muncă în acelaşi loc, pînă cînd respectivii cîştigă încrederea deplină a patronului. Există însă şi situaţia inversă în care un imigrant român nu este plătit, uneori nici după o lună de lucru. În aceste din urmă cazuri patronul îi ameninţă pe imigranţi — ca lucrători ilegali — cu poliţia.

În ceea ce priveşte poliţia, ea îşi face apariţia sporadic în Piaţa Moszkva, dar, aşa cum aminteam, controlul este unul pur formal. Orice român legitimat invocă statutul de „turist” şi din această cauză poliţistul, deşi îi poate deduce cu uşurinţă adevăratul statut din modul în care este îmbrăcat, din compania în care se află, din evidenta sa şedere de mai multe zile acolo, nu poate să-i facă practic nimic, legea nefiind destul de clară în acest sens. De aceea, cei aflaţi acolo pentru a-şi găsi de lucru nici nu se tem prea tare, existînd o oarecare simbioză între politiştii şi imigranţii români din Piaţa Moszkva.

În funcţie de sezon, numărul românilor care aşteaptă în Piaţa Moszkva variază între 50-60 de persoane iarna şi 100-120 de persoane vara. Acest număr descreşte de la o oră la alta, pînă la prînz cînd nu-i găseşti în piaţă decît pe cei ghinionişti în ziua respectivă. În jur de ora şase-şapte şi jumătate seara, încep să se adune din nou în piaţă. Seara acesta este locul principal de întîlnire al românilor din Budapesta. Aici îşi planifică programul pentru zilele următoare, discută despre experienţele din ziua respectivă, despre noi posibilităţi de locuri de muncă, despre ştirile din România sau informaţii privitoare la emigrarea lor. De aici se duc la cinema, la o bere sau în alte locuri de agrement ale Budapestei.

Piaţa Moszkva poate fi deci considerată centrul de întîlnire al emigranţilor români din Budapesta. La sfîrşitul fiecărei zile de lucru, vin aici şi românii din gara Keleti, cei din gara Nyugati precum şi cei din piaţa Józsefváros sau din alte locuri ale oraşului, oferindu-şi astfel posibilitatea de a întîlni şi cunoaşte cu noi conaţionali, dar şi de a se ajuta unul pe celălalt.

6. Contextul socio-economic al migraţiei ilegale a românilor

Cea mai mare parte a românilor care trăiesc în Ungaria, rezidenţiază şi lucrează aici în mod ilegal. Majoritatea lor vin pe cale legală (cu paşaport turistic). Este dificil de estimat cu exactitate cîţi români trec ilegal graniţa Ungariei, dar pe baza interviurilor realizate cu grănicierii şi vameşii maghiari, cei 1-2 români care sînt prinşi trecînd ilegal frontiera româno-ungară, reprezintă, în jur de 10-15% din totalul celor care încearcă acest lucru. Aceştia sînt tineri cărora li s-a retras (pentru comiterea de ilegalităţi pe teritoriul Ungariei) dreptul de a mai intra pe teritoriul Ungariei.

Cei mai mulţi dintre emigranţii ilegali români din Ungaria îşi caută cazări ieftine, nepretenţioase. Ei închiriază un apartament sau o cameră cu plată lunară (sub 10.000 Ft, echivalentul a aprox. 400.000 lei la un salar lunar mediu în jur de 25-30.000 de forinţi, în luna iulie a acestui an) sau cu plata zilnică (4-500 ft/zi), în care locuiesc 10-15 persoane într-o singură cameră. Pe de altă parte, uneori ei locuiesc în case sau camere oferite de către patroni, chiria fiind acoperită din salar, ore suplimentare sau lucru la sfîrşit de săptămînă.

Datorită faptului că, potrivit prevederilor legale, perioada maximă de şedere a unui străin pe teritoriul Ungariei este de 30 de zile de la data intrării în ţară, emigranţii români călătoresc lunar, înaintea expirării datei limită, pînă la graniţă pentru a-şi ştampila paşaportul şi a se întoarce înapoi. Sînt totuşi două excepţii: de Paşti şi de Crăciun, cînd fiecare din ei stă acasă pentru perioadă mai lungă de timp (este vorba mai ales de cei care au familie). Pentru aceste drumuri pînă la graniţă există curse speciale de autobuz. Preţul unui drum (Budapesta — graniţă şi retur) este de 5.000 de forinţi, din care 1000 sînt bacşişul pentru vameşi, care altfel, ştiind despre ce este vorba, nu le-ar permite muncitorilor să se reîntoarcă în aceeaşi zi. Un astfel de autobuz are în jur de 40 de locuri şi aproape de fiecare dată pleacă şi se întoarce plin, cîştigul net al vameşilor fiind prin urmare substanţial (atitudinea lor fiind încă un exemplu de lipsă de coordonare între diferitele nivele şi sectoare ale instituţiilor care au ca obiect migraţia ilegală din Ungaria).

Emigranţii români pot fi împărţiţi în patru categorii largi. Prima este formată din toţi cei care merg în Ungaria pentru a face piaţă, adică pentru a-şi vinde marfa cumpărată mai ieftin în România, eventual pentru a-şi cumpăra diferite produse (alimente, îmbrăcăminte, articole de uz casnic ş.a.) pe care apoi să le vîndă mai scump în ţară. A doua categorie este a celor care se duc în Ungaria pentru a munci (majoritatea ilegal) şi pentru a reveni apoi în ţară cu banii astfel strînşi, eventual pentru a porni o afacere. A treia categorie o formează cei care merg în Ungaria pentru a-şi pregăti drumul mai departe spre ţările vest-europene şi transatlantice.

Trăsătura comună a acestor trei categorii, atît în cazul celor care se întorc în ţară, cît şi în cazul celor care pleacă mai departe, este aceea că Ungaria nu este folosită ca ţară de destinaţie, ci doar ca ţară de tranzit, ca o „trambulină” pentru un obiectiv următor. Ungaria constituie în strategia migraţilor români o zonă intermediară, ei socotindu-şi şederea aici drept un provizorat (excepţie făcînd un procentaj mic al românilor integraţi sau quasi-integraţi în societatea maghiară, fie prin căsătorii mixte, fie prin locuri de muncă foarte bine plătite).

A patra categorie a românilor care imigrează în Ungaria este formată de cei a căror activitate în Ungaria este — sub o formă sau alta — ilegală sau delicventă/criminală. Aceştia sînt, aşa cum am amintit, hoţi de buzunare, prostituaţi/prostituate, bişniţari etc. Este interesant că şi în strategia acestora scopul final este tot de a ajunge într-una din ţările occidentale¹⁰.

Alături de chinezi, musulmani sau maghiarii din afara graniţelor Ungariei (din fostele regiuni ale Imperiului Austro-Ungar), imigranţii români constituie pe piaţa muncii ilegale unul din cele mai numeroase grupuri. Muncitorii români pot fi întîlniţi îndeosebi în construcţii şi agricultură — pregătirea lor profesională  şi atitudinea lor  diferită faţă de muncă le face accesibile îndeosebi aceste sectoare în contextul pieţii muncii din Ungaria. Faptul că primesc un salar bun, chiar dacă acesta reprezintă doar jumătate din cel al unui cetăţean maghiar care efectuează aceeaşi muncă, este de asemenea un factor important în opţiunea pentru aceste sectoare.

Imigranţii români sosesc în Ungaria în cele mai multe din cazuri fără a avea informaţii concrete despre situaţia existentă acolo (legislaţia privitoare la rezidenţă, posibilităţile de muncă şi cazare, preţuri, salarii ş.a.m.d.). Ei află despre toate acestea doar după ce sosesc în Ungaria, în special de la prietenii care locuiesc de mai mult timp în Ungaria sau de la cei care vorbesc maghiara (inclusiv etnicii maghiari veniţi din România). Cunoscînd limba oficială, aceşti cunoscuţi sau prieteni îi pot ajuta pe cei nou-veniţi, mai ales în primele zile, cele de acomodare. De multe ori o simplă propunere din partea cuiva proaspăt sosit din Ungaria este de ajuns pentru ca cel căruia i se face această propunere să decidă spontan să plece. Fără nici o pregătire prealabilă, el o face mai mult ca pe o aventură, ca  să-şi „încerce norocul”. Situaţia nefericită care caracterizează astăzi România (factorii push amintiţi) laolaltă cu mirajul pe care (încă?) îl mai prezintă Europa de Vest (factorii pull) sînt suficiente motive pentru ca românii să-şi  părăsească familia şi locul în care trăiesc.

În multe cazuri însă, informaţia de care ar avea nevoie le lipseşte imigranţilor chiar şi după ce au stat o perioadă în Ungaria. De asemenea, cei care totuşi află care sînt demersurile pentru a obţine documentele necesare pentru a putea rămîne (rezidenţia) şi lucra în Ungaria în condiţii legale, nu întreprind nimic în acest sens. Datorită, susţin ei, necunoaşterii limbii, a birocraţiei şi a atitudinii negative a funcţionarilor instituţiilor în cauză, imigranţii nu pun prea mare preţ pe obţinerea unui statut legal în Ungaria.

Pe de altă parte, obţinerea permisului de muncă e considerată inutilă din cauza taxelor prea mari care trebuie plătite. Această atitudine subliniază încă odată intenţia lor de a părăsi Ungaria. Pentru cineva care doreşte să se stabilească acolo, este indispensabilă obţinerea permisului temporar sau permanent de rezidenţă, dar aceste lucru este imposibil (întrucît este ilegal atîta timp cît cel în cauză nu are un venit sau un loc de muncă corespunzător). Raţiunile economice primează însă în faţa celor de statut.

Un aspect important în toată această ecuaţie este şi atitudinea patronilor faţă de imigranţii pe care îi angajează. Cei care doresc şi cer permis de muncă la angajare sau cei care aranjează toate actele necesare pentru străinii pe care-i angajează (ilegal) sînt, proporţional cu numărul total al imigranţilor, puţini la număr. Majoritatea patronilor însă fie promit şi nu se ţin de cuvînt, fie pur şi simplu nu se ocupă din capul locului de obţinerea permisului de muncă. Amenzile pentru patroni sînt practic nesemnificative. De asemenea firma care execută lucrarea nu este una şi aceeaşi cu cea care a cîştigat licitaţia pentru executarea lucrării respective. Firmele care cîştigă licitaţiile sînt firme mai mari, cu un capital corespunzător, dar executarea efectivă a lucrării este realizată de o altă firmă, mai mică, intermediară. Acestea din urmă, ca executante, poartă şi răspunderea pentru muncitorii pe care îi angajează, astfel încît ele sînt şi cele amendate.

O ultimă precizare la acest subiect ar fi aceea că numărul imigranţilor români care ar dori să îşi facă rost de documentele necesare procurării permisului de muncă şi a celui de rezidenţă probabil că ar creşte dacă s-ar aduce nişte schimbări şi înlesniri în ceea ce priveşte obţinerea lor.

7. Aşteptînd Europa (În loc de concluzii)

O persoană care intră în contact cu o cultură străină şi doreşte să devină parte a ei, să se integreze în ea, trebuie să parcurgă fiecare din etapele procesului de socializare (acomodare, adaptare, integrare şi participare). Depăşirea lor necesită perioade de timp diferite. De asemenea, accelerarea sau încetinirea lor depinde de contextul şi de mediul social în care se află persoana respectivă.

Datorită faptului că majoritatea nu plănuiesc să se stabilească în Ungaria, integrarea imigranţilor români ilegali în cultura maghiară (din Ungaria) se încheie înainte de faza a doua a procesului socializării. Aşteptînd să migreze mai departe (situaţia este similară şi în cazul românilor care după o perioadă de timp petrecută în Ungaria se întorc în ţară), ei nu au interesul de a trece printr-un astfel de „purgatoriu”.

La acestea s-ar adăuga şi dificultăţile de integrare, dificultăţi care ar exista şi în cazul în care ei ar dori totuşi să rămînă definitiv în Ungaria. Principala problemă în acest sens o constituie necunoaşterea limbii maghiare (parţial sau deloc). Pentru toţi cei care vorbesc mai mult sau mai puţin bine limba maghiară, integrarea decurge mai uşor şi mai rapid. Firesc, toţi cei care nu cunosc limba maghiară au probleme de adaptare la noul mediu în care intră şi continuă să rămînă nişte adevăraţi străini (mişcîndu-se doar în spaţii în care sînt însoţiţi de cel puţin o persoană care vorbeşte româneşte). Astfel, contactele lor cu cultura maghiară, cu societatea maghiară sînt (inter)mediate. Conexiunile lor cu alteritatea sînt de fapt virtuale. Ei obţin informaţii despre cultura maghiară în cea mai mare parte prin prietenii lor români sau prin maghiarii ardeleni cu care se întîlnesc acolo. În mod firesc, toţi cei care vorbesc maghiara au mai multe relaţii şi se află mai mult timp în contact cu ungurii din Ungaria (formal şi informal). Ei joacă rolul de mediatori între unguri şi emigranţii români. Dar, backgroundul lor cultural (educaţie, abilităţi de comunicare, stil vestimentar, stil de viaţă, background familial, valori, norme etc.) face ca ei să fie de fapt nişte străini.

Pentru a concluziona, putem spune ca imigranţii români ilegali din Ungaria, emigraţi datorită factorilor de împingere şi de atracţie  amintiţi, odată ajunşi acolo se confruntă cu noi factori pull şi push chiar dacă scopul lor principal este acela de a ajunge într-o a treia ţară. În general, insatisfacţia rămîne la fel de mare. Chiar dacă  întîlnesc  un standard de viaţă mai înalt decît cel din România, ei ajung într-un mediu în care, ca orice emigrant, se integrează greu. Astfel, îşi urmează proiectul iniţial şi, aflîndu-se deja în Ungaria, încearcă să ajungă într-o ţară unde speră să găsească un Pămînt al Făgăduinţei mai puţin arid...

Bibliografie:

*** Anuarul Statistic al României 1995

Ciutacu, C. — Romania. În Economic Studies 8/1996 (International Migration in Central and Eastern Europe and the Commonwealth of Independent States). United Nations. New York and Geneva. 1996.

Gábrity, M.I. A jugoszláv lakosok külföldre távozásának szociológiai vetülete (Aspecte sociologice ale plecării în străinătate a locuitorilor iugoslavi). În Szociológia Szemle, 1996/2, p. 96-106.

Haerpfer, C. & Wallace, C. Xenophobic Attitudes towards Migrants and Ethnic Minorities in Central and Eastern Europe. Lucrare prezentată la simpozionul Justiz und Fremdenfeindlichkeit (Justiţie şi Xenofobie), 23.-24 oct. 1997, Viena.

Krassinets, E. — Illegal Migration and Employment in Russia. Lucrare prezentată la conferinţa Illegal Migration in Eastern Europe, aprilie 1998, Praga.

Sík, E. — The Transylvanian Refugees in Hungary and the Emergence of Policy Networks to Cope with Crisis. Journal of Refugees Studies Vol. 5 No.1 1992.

Note

1. Cercetarea a fost comandată de ILO (International Labour Organization).

2. O parte distinctă şi cel puţin la fel de importantă a cercetării, dar care nu face obiectul acestui studiu, îl constituie traficul ilegal de persoane în/prin Ungaria. În traficul de persoane în spaţiul central şi est-european, elementul românesc joacă un rol destul de important atît prin cei care iau în mod direct parte la el, cît şi prin cei care contribuie la controlul şi la reducerea dimensiunilor lui.

3. Pentru simplitatea redactării, termenul de „român(i)” se referă exclusiv la etnicii români din România. Referirile la cetăţenii români de naţionalitate maghiară, adică la ungurii din România, vor fi făcute, acolo unde este cazul, explicit.

4. Tradus în limba tuturor imigranţilor străini din Ungaria cu care urma să se realizeze interviuri.

5. Aspectul mai straniu şi  totodată  mai „delicat” al problemei a fost acela că parte din membrii echipei erau ei înşişi imigranţi ilegali, lucrînd ca operatori fără a avea permis de muncă. Metodologic vorbind, putem spune că făceau observaţie participativă...

6. Toate formele de folclor contemporan, bancurile, fabulaţiile apărute în perioada respectivă în jurul acestei teme subliniază şi ele importanţa şi interesul manifestat de oameni faţă de ea.

7. Stemele celor două capitale conţin culorile naţionale al celeilalte ţări. Mai concret, albastru, roşu şi galben în cazul Budapestei şi roşu, alb şi verde în cel al Bucureştiului.

8. În mass-media maghiară de azi, dacă acţiunile de tip terorist şi mafiot sînt asociate în special ucrainienilor, iar traficul de arme iugoslavilor şi albanezilor, furturile şi hoţii de buzunare sînt puse îndeosebi pe seama românilor, cu toate că din cele 4% cît reprezintă delicvenţa străină în Ungaria (fapte penale comise practic de membrii a opt comunităţi de străini din Ungaria), românii, conform informaţiilor primite de la Ambasada României din Budapesta, sînt în poziţia a patra. Neputînd controla criminalitatea în creştere din Ungaria, multe din cazuri, încă înainte de a fi dezlegate şi de a li se găsi făptaşul/făptaşii, sînt atribuite unor străini.  Stereotipurile astfel create accentuează o atitudine de respingere socială faţă de anumite grupuri de străini (cele din afara spaţiului vest-european şi cel format de ţările din Grupul de la Visegrád). Cel mai mult contribuie la construcţia stereotipurilor faţă de români, cei de la gara Nyugati. De asemenea, într-o cercetare finalizată la sfîrşitul anului trecut, la întrebarea „Credeţi că grupurile şi minorităţile etnice din ţara noastră (Ungaria, n.a.) pot constitui o ameninţare (=ameninţare mare + o anumită ameninţare) pentru pacea şi securitatea din această societate?”, 51% (în 1991) şi 33% (în 1996) (-18%) dintre cetăţenii unguri au răspuns cu „da” (Haerpfer & Wallace, 1996).

9. Cînd am efectuat observaţiile de teren în  Piaţa Moszkva, am fost eu însumi întrebat de conaţionalii mei dacă sînt patron şi dacă le pot oferi ceva de lucru, iar aceasta cu absolut fiecare ocazie.

10. Aici ar putea fi incluşi, nu neapărat ca imigranţi, dar ca parte a comunităţii române, studenţii români din Ungaria/Budapesta, alături de membrii Ambasadei României din Budapesta. Şi ei desfăşoară activităţi care pot fi încadrate în cele ilegale (munci intelectuale cum ar fi cercetări, traduceri de texte, traduceri simultane, organizarea şi participarea la conferinţe, muncă de biliotecar s.a.). Datorită faptului că puţini dintre ei vorbesc limba maghiară, nu putem vorbi de un furt de inteligenţă („brainstealing”) sau vînătoare de creiere („brainhunting”) (Gabrity, 1996). De fapt, majoritatea lor folosesc, şi ei, Ungaria ca „trambulină” pentru universităţile americane sau vest-europene.

*

Marius COSMEANU (n.1967), licenţiat al Facultăţii de Sociologie, Universitatea de Vest din Timişoara, în prezent redactor al trimestrialului Altera, este autor al studiilor A másság kezdete, apărut în revista Régió, şi al The DAHRs (Democratic Alliance of Hungarians from Romania) Campaign and Companion in the Hungarian Press from Romania, în curs de apariţie  în volumul Collected papers of ELTE-UNESCO Minorities Studies Program.