Glasnost şi Evanghelie

Apariţia pluralismului religios în Rusia

Michael Bourdeaux

Un cetăţean britanic stabilit în Moscova, unde este pe cale să organizeze prima reuniune a quaker-ilor de după Revoluţie, scria nu demult:

„Rareori în istoria umanităţii au fost atît de mulţi oameni încercaţi de traume precum cele din fosta Uniune Sovietică al cărei regim totalitar a avut efecte cu mult mai păgubitoare, mai dezastruoase decît ne-am închipuit vreodată înainte de a ne stabili aici — oricît de bine pregătiţi eram de experienţele noastre anterioare cu comunismul. Nu urmărim să prezentăm o imagine reducţionistă alb/negru a comparaţiei capitalism/comunism, ci să mărturisim că am subestimat efectul vătămător şi degradant a 70 de ani de totalitarism. Am fost abandonaţi ca nişte copii, ne spunea o femeie deunăzi, oamenii nu mai au nici un fel de axă a valorilor, ne năpăstuieşte din Occident tot ce e mai rău, criminalitatea şi nihilismul se ridică la cote înainte inimaginabile. Cu cîteva săptămîni în urmă, femeia s-a reîntors la apartamentul ei din Moscova unde şi-a găsit strangulat fiul în vîrstă de 17 ani. «Sinucidere», a insistat poliţia. «Niciodată», a zis ea, dar n-a băgat nimeni de seamă, iar în Rusia încă nu se practică anchetele.”¹

Pe lîngă surpriza de a rămîne surprins, se remarcă justeţea cu care este pusă problema. Niciodată înainte n-a mai trecut vreo societate prin experienţa comunismului şi nu există, de aceea, nici un îndrumar pentru ieşirea din el. Este, în felul său nemilos, totuşi logic ca un sistem care a dispreţuit într-atît valorile umane şi care nu s-a pregătit în nici un fel pentru o eventuală tranziţie la democraţie şi pluralism, să conţină înlăuntrul propriei puteri zdruncinate o ameninţare incalculabilă la adresa bunăstării umane, a întregului glob, poate. Exemplul cel mai cunoscut este declanşarea violenţei necontrolate în fosta Iugoslavie, însă, chiar dacă mai puţin cunoscută, există ameninţarea unui dezastru comparabil cu acesta în numeroase locuri din fosta Uniune Sovietică.

Deopotrivă cu acest pesimism, îşi găseşte însă justificarea şi optimismul. Descătuşată din lanţurile ce au ţintuit-o vreme de trei generaţii, religia joacă deja un rol hotărîtor în regenerarea morală a foarte mulţi oameni care au fost martorii prăbuşirii fostei ideologii.

Deşi amintită doar în treacăt de către jurnalişti, foarte rar recunoscută în cercurile diplomatice şi în cele academice, religia a avut un rol remarcabil în ataşamentul la valori pe care, pînă la urmă, Kremlinul nu s-a înşelat prea tare cînd le-a calificat drept anticomuniste. Aproape exclusiv aici, în comunităţile în care islamismul, iudaismul sau creştinismul şi-au exercitat influenţa semiclandestină, s-a impus un set alternativ de valori. Păstrarea lor constituia pentru spiritul uman o datorie, iar indivizii care o îndeplineau puneau în evidenţă un curaj moral ce îi îndemna şi pe alţii să-i urmeze.²

Nu este de aceea corect să atribuim glasnostului şi perestroicii iniţiate de Mihail Gorbaciov renaşterea religiei în fosta Uniunea Sovietică. [...] Încă din timpul violentei campanii antireligioase duse de Nikita Hruşciov între 1959-1964, erau active forţe considerabile şi asta nu numai în cazurile în care motivaţia religioasă se împletea cu cea naţională. Deseori represiunea a alungat credinţa în subteran, însă, în adîncuri, aceasta a sporit şi a dat mlădiţe care, în cele din urmă, au izbucnit la suprafaţă.³

În timpul scurtei perioade de ascensiune a lui Gorbaciov, toate aspectele religiei au cunoscut începutul unei înfloriri viguroase. Conform tradiţiei — şi totuşi cu moderaţie — la început Gorbaciov a cerut ateismului să combată mai eficient religia, aşa după cum ceruseră predecesorii săi într-un limbaj mai dur. Foarte curînd însă a fost prea absorbit de alte probleme pentru a mai promova o nouă politică referitoare la religie; totuşi, pînă în preajma datei de 29 aprilie 1988, el ajunsese să înţeleagă că Biserica era o forţă importantă care, odată implicată, ar fi fost poate capabilă să determine şovăitorul proces al perestroicii să avanseze într-un ritm mai susţinut. Ca atare, el s-a întîlnit la acea dată cu liderii Bisericii Ortodoxe Ruse la Kremlin, unde li s-a adresat cu aceste cuvinte:

„Credincioşii sînt poporul sovietic, muncitori, patrioţi, iar ei au dreptul deplin de a-şi exprima convingerile cu demnitate. Perestroica, democratizarea şi deschiderea îi are în vedere şi pe ei — într-o măsură deplină şi fără nici o îngrădire. Acest lucru se aplică cu atît mai mult eticii şi moralei, domenii în care normele universale şi tradiţiile sînt atît de folositoare cauzei noastre comune.”⁴

Niciodată înainte nu mai vorbise conducătorul vreunui stat comunist într-un fel care să semene măcar pe departe cu acesta, iar pentru Gorbaciov vorbele însemnau preludiul acţiunii. Această întîlnire avea loc doar cu şase săptămîni înainte de data la care Biserica Ortodoxă Rusă urma să sărbătorească un mileniu de existenţă, marcînd o mie de ani de la botezul Sfîntului Vladimir în rîul Dnieper din Kiev. Acţiunea lui Gorbaciov a inaugurat o scurtă perioadă de interacţiune Biserică/stat, în care Biserica a cîştigat accesul la, ba uneori chiar dominaţia asupra, mass-media şi i s-a îngăduit să populeze unele dintre cele mai venerate teritorii ale Imperiului Sovietic, precum saloanele Kremlinului şi ale Teatrului Balşoi. Vreme de cîteva săptămîni s-ar fi părut că Partidul Comunist cedase întîietatea Sfintei Rusii, ce renăştea sub ochii unei populaţii uluite.

Noua lege a lui Gorbaciov

La întîlnirea din aprilie 1988, Gorbaciov a afirmat că, în schimbul eforturilor de sprijinire a perestroicii pe care conducătorii Bisericii le promiteau în numele a vreo patruzeci-cincizeci de milioane de credincioşi, va lua fiinţă o nouă lege privind religia, prin care vor fi redate cetăţenilor drepturile de care fuseseră deposedaţi prin primul decret antireligios al lui Lenin, din ianuarie 1918. Mai tîrziu, Legea Asociaţiilor Religioase emisă de Stalin în 1929 a înlăturat pînă şi protecţia teoretică de care credincioşii beneficiaseră cît timp Constituţia proclamase dreptul la „propagandă religioasă”. Ficţiunea juridică a separaţiei biserică/stat fusese menţinută, dar legea în sine mersese pînă într-acolo încît să oblige oricare potenţială congregaţie să se înregistreze la stat (lucru pe care acesta îl putea refuza şi de obicei chiar o făcea) şi să le permită laicilor în mod explicit dreptul de veto la calitatea de membru al grupului de conducere al oricărui grup local care ar fi reuşit să se înregistreze.

Ba mai rău, exista un codice nedefinit de decrete secrete şi de instrucţiuni KGB locale, care impuneau restricţii încă şi mai severe, ducînd, de pildă, la interzicerea totală în 1946 a Bisericii Catolice Ucrainiene (de Rit Răsăritean), după ce Uniunea Sovietică ocupase o întindere foarte mare din vestul Ucrainei unde această Biserică predomina. Nu existau nici un fel de dispoziţii privind pregătirea religioasă de nivel universitar pe care, totuşi, după 1945, Biserica Ortodoxă Rusă a reuşit să o restabilească într-o oarecare măsură — un fel de „răsplată”, cum s-ar zice, pentru contribuţia la efortul de război. De facto, totalitatea activităţilor religioase se reducea la serviciul religios între cei patru pereţi ai unei biserici înregistrate oficial, sau permis în alte locuri doar cu aprobarea autorităţilor sovietice.⁵

Toate aceste legi au rămas în vigoare pînă la transformarea în realitate a promisiunii lui Gorbaciov, în 1990. După toţi aceşti ani, dezbaterea noii legi a fost înverşunată: ea a avut loc cu uşile închise şi nu a fost făcută cunoscută oficial, însă s-au produs totuşi numeroase scurgeri de informaţie. Bunăoară, este uşor de închipuit oroarea resimţită de vechea gardă la perspectiva reintroducerii învăţăturii creştine în şcoli, lucru pe care cu siguranţă îl crezuse înlăturat pentru totdeauna, dar care a devenit realitate ca urmare a legii votate de Federaţia Rusă (versiunea sovietică n-a ajuns niciodată atît de departe).⁶

Noile manifestări religioase au început să aibă loc în oraşele şi satele de pe întreg cuprinsul Uniunii Sovietice cu mult înainte de promulgarea noii legi. În realitate, încă de la sărbătorirea unui mileniu de existenţă în 1988, restricţiile religioase au fost pur şi simplu abandonate,  iar,  în anul următor, cei din urmă deţinuţi politici îşi redobîndeau libertatea. În 1988 intra în vigoare o nouă lege a tipăriturilor care punea capăt cenzurii şi elibera astfel organismele religioase de una din cele mai aspre restricţii pe care le înduraseră. În unele locuri, Estonia mai cu seamă, şi-au făcut cu repeziciune apariţia edituri creştine.⁷

Noua lege a proprietăţii din mai 1990 acorda comunităţilor religioase dreptul de a poseda clădiri proprii, drept a cărui abolire în 1918 constituise unul din cele mai eficiente mijloace de a le ţine în frîu activităţile. Această lege nouă lăsa, desigur, deschisă problema despăgubirii stricăciunilor ori distrugerii adeseori complete a bisericilor, moscheilor şi sinagogilor de pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice. Cu toate acestea, noi lăcaşuri de cult au început să se redeschidă peste tot, proces ce continuă şi astăzi.

Un alt cîştig timpuriu l-a constituit abrogarea legilor secrete în aprilie 1988. Drept urmare, marile oraşe au fost martore nu numai ale reapariţiei din clandestinitate a Bisericii Catolice Ucrainiene, ci şi a înmuguririi activităţii Penticostalilor, Martorilor lui Iehova şi a o mulţime de alte importuri — Hare Krişna, Scientologi, adepţi ai sectei lui Moon şi aşa mai departe. După eşecul loviturii de stat din 1991, activităţile neîngrădite ale acestora aveau să conducă în curînd la o rapidă reevaluare a modificărilor necesare în sfera legislativă.

Aceste schimbări treptate au fost însoţite de convorbiri secrete privind formularea uui corp complet de noi legi. Este reprezentativ pentru haosul ce a caracterizat ultimele zile la putere ale lui Gorbaciov faptul că nu una, ci două — iar potenţial şaisprezece — legi noi au apărut în toamna lui 1990. Republicile Sovietice avuseseră totdeauna legile lor proprii, dar acestea se aflaseră într-o slugarnică armonie cu versiunile sovietice diriguitoare. Exercitarea de către republici a noilor lor drepturi a pus imediat în evidenţă calea lăsată liberă anomaliilor. Uniunea Sovietică a adoptat versiunea lui Gorbaciov, iar republicile, îndeosebi Federaţia Rusă, au început să adopte propriile lor variante, cu prea puţin respect faţă de decretele Kremlinului. Prăbuşirea Uniunii Sovietice un an mai tîrziu a însemnat, desigur, sfîrşitul legislaţiei sovietice şi a restituit procesului o oarecare logică.⁸

Potrivit normelor internaţionale, legea sovietică, cu o viaţă atît de scurtă, ar fi considerată satisfăcătoare (inclusiv măsurile reale de separare a bisericii de stat), iar varianta rusă — mai ales în ceea ce priveşte educaţia religioasă în şcolile de stat — este chiar mai „liberală” decît, de pildă, echivalentul ei american. Una dintre cele mai plăcute răsturnări ale istoriei o constituie faptul că noua lege din Rusia a fost călăuzită prin Parlament de nimeni altul decît recent alesul deputat Fr. Gleb Yakunin care, în baza vechii legi, petrecuse opt ani şi jumătate de detenţie⁹. Procedura completă de elaborare a unei noi legi a fost însă mult mai întortocheată decît o putem prezenta azi.

Ambele versiuni interziceau orice incursiune a secularităţii în sfera religioasă, în acelaşi timp permiţînd în mod oficial Bisericii (inclusiv iudaismului şi islamismului) accesul la ceea ce fusese pînă atunci socotit drept teritoriu comunist: mass-media, cluburi, săli de conferinţă, închisori, armată. Activităţile religioase au început să se desfăşoare imediat în toate aceste locuri, întărind impresia că pe teritoriul Uniunii Sovietice se reîncarnase Sfînta Rusie. Sărbătorile religioase aveau să fie marcate corespunzător, cele majore devenind zile libere oficiale. Nu există, totuşi, nici o prevedere anume pentru ca musulmanii să poată ţine vinerea ca zi sfîntă, ori evreii sabatul (şi, pînă una-alta, nici pentru creştini ca să poată respecta duminica).

Diferenţa relevantă dintre cele două versiuni este că noua lege sovietică păstra, cel puţin cu numele, vechiul şi unanim urîtul vehicol al represiunii, şi anume Consiliul pentru Probleme Religioase. Acesta nu fusese menţionat în legea lui Stalin din 1929 pentru simplul motiv că nu a luat fiinţă decît după cel de-al doilea război mondial, cînd Stalin a avut nevoie de un organism care să controleze amploarea permisă activităţilor religioase. Nu s-a operat nici o modificare a legii din 1929 prin care să i se reevalueze acestuia rolul de control, şi este greu de prevăzut — în cazul în care Uniunea Sovietică ar fi continuat să existe — care ar fi fost rolul pe care acest organism l-ar fi putut juca în momentul în care s-ar fi  pus separării bisericii de stat. Însă, aşa după cum o demonstrează evenimentele din anul trecut, cînd o pasăre născută şi crescută în colivie este lăsată liberă, va voi mai mult ca sigur să se reîntoarcă în captivitate.

Hazbulatov, Elţîn şi evangheliştii

Este de la sine înţeles că noua lege liberală a religiei din Federaţia Rusă, votată în septembrie-octombrie 1990, nu a avut răgazul să fie valorificată practic pînă la prăbuşirea sistemului sovietic care a avut loc în anul următor. Rusia a moştenit, fireşte, noua lege de la predecesoarea ei.

Ţine, de aceea, de domeniul surprizei descoperirea că, la mai puţin de un an de la noua independenţă a Rusiei, legislatorii ei încercau deja să găsească o modalitate de restrîngere a libertăţilor atît de recent cîştigate. Explicaţia acestui fapt nu necesită o căutare prea minuţioasă şi este extrem de grăitoare pentru deriva actuală a societăţii ruse.

Libertatea proclamată prin lege însemna libertate pentru toţi — nu mai puţin pentru evangheliştii bogaţi ai lumii. Este uluitor de observat că, după ce decenii la rînd, lumea de cele mai multe ori fie că ignorase fie că înţelesese greşit nevoile religioase ale Uniunii Sovietice, acestea au devenit dintr-o dată o cauză la modă. În această atitudine erau sădite bunele intenţii a nenumăraţi oameni care doreau sincer — şi fără să facă paradă de aceasta — să ajute Rusia să-şi regăsească rădăcinile credinţei. Devotamentul lor discret s-a împotmolit adeseori în apatia altora. Evangheliştii străini disparaţi (al căror număr l-ar egala pe al unor cohorte) urmau să fie găsiţi bătînd străzile marilor oraşe şi făcînd uz de metode evanghelizatoare insidioase, susţinuţi fiind de ceea ce ruşilor le păreau rezerve nelimitate de capital. Religiei îi era permis acum accesul pe calea undelor; totuşi, nemulţumindu-se cu oportunităţile ce decurgeau din aceasta, organizaţii străine au cumpărat nu numai timp de emisie, ci, cîteodată întregi posturi de radio. Străini ce nu au învăţat niciodată o iotă ruseşte, care nu cunoşteau istoria, clasicii literaturii, ori bogăţia deosebită a tradiţiei ortodoxe ruse, au asaltat dintr-odată un public nebănuitor şi sincer doritor de cele spirituale care să umple golul lăsat de comunism, dar care era în acelaşi timp complet incapabil să facă vreo diferenţă între vrăjitorie, filosofie orientală şi evanghelia creştină. Faptul acesta a făcut deosebit de grea viaţa celor care vreme de decenii nu conteniseră să se pregătească intelectual, spiritual şi lingvistic tocmai pentru o astfel de oportunitate.¹⁰

Numai în Moscova sînt active mai multe sute de evanghelişti şi grupuri misionare occidentale şi ar fi o sarcină ingrată încercarea de a-i împărţi pe toţi în lupi şi miei; totuşi, printre cei ce se pregătiseră vreme de decenii fiind astfel pe măsura sarcinii ce le stătea în faţă, erau grupurile de luterani germani, bisericile elveţiene (prin publicaţia lor Glaube in der 2. Welt, Zürich), Societatea Romano-Catolică de Ajutorare a Bisericii în Nevoinţă, cultele ruse Peter Deyneka şi quaker-ii. Armata Salvării şi Surorile de Caritate ale Sfintei Tereza din Calcutta au răspuns cu promptitudine solicitărilor de a institui programe de asistenţă care să vină în întîmpinarea imenselor nevoi sociale lăsate în urmă de comunism.

Care a fost rezultatul? Foarte curînd (avînd în vedere condiţiile predominante), un puternic curent de opinie a început să susţină că libertăţile merseseră prea departe, că ele periclitau adevăratele tradiţii ale Rusiei şi că trebuia făcut ceva pentru a le ţine în frîu. Asemenea atitudini sînt de înţeles şi justificate pînă la un anumit punct, însă metodele prin care s-a încercat să se impună controlul asupra anarhiei, au fost necrezut de dure.

În noiembrie 1992, Ruslan Hazbulatov a semnat un decret ce punea bazele unui „Consiliu Consultativ al Experţilor” în pofida faptului că un asemenea organism fusese menţionat deja în articolul 12 al legii din 1990. Acest nou pas a tras imediat semnalul de alarmă în rîndul intelectualităţii ruse. În descrierea lui Hazbulatov, acest organism aducea prea mult cu o resurecţie a mai vechiului Consiliu al Problemelor Religioase, mai ales că preşedintele său (numit înainte ca organismul să se întrunească) urma să fie un veteran înrăit al luptei comuniste împotriva religiei, avocatul Iuri Rozenbaum, al cărui activism în domeniu se întindea pe cel puţin ultimii treizeci de ani. Componenţa restului de 22 de membri ai echipei constituia o falsă paradă de echilibru. Treisprezece, din care nouă erau deja numiţi, fuseseră oficiali ai fostului stat comunist şi nici măcar unul din ei nu avea vreo apartenenţă religioasă cunoscută, iar un alt membru, încă nenumit, urma să vină de la Ministerul Securităţii (organul succesor al KGB-ului). Alţi nouă urmau să fie desemnaţi de către organisme religioase individuale, acestea din urmă fiind prezentate în ordine alfabetică. Adventişti, evrei, budişti şi penticostali erau reprezentaţi alături de Biserica Ortodoxă Rusă fără să se ofere însă vreo explicaţie pentru criteriul potrivit căruia urmau să fie reprezentate nouă religii/confesiuni (mai degrabă decît opt sau douăzeci). În mod curios, Alexandr Torşin, consilier în probleme religioase al cabinetului particular al preşedintelui Elţîn, susţinea la Londra în 28 septembrie 1993 că numărul recunoscut ar fi fost de paisprezece. Lista originală era ordonată alfabetic lăsînd astfel strania impresie că mica Biserică Adventistă ar avea precădere asupra masivei Biserici Ortodoxe.¹¹

A fost evident imediat că sarcina prioritară a noului Consiliu Consultativ al Experţilor nu era atît una de sfătuitor, cît de proiectant al unei noi legislaţii care să opereze schimbări asupra libertăţilor consfinţite în urmă cu doi ani prin legea parlamentului rus privind libertatea de conştiinţă. Un proiect de modificare a articolului 11 suna în felul următor:

„Factorii şi organele de stat împuternicite au dreptul să primească de la asociaţiile religioase informaţiile de bază şi să ia parte la evenimentele de care răspund asociaţiile religioase.”¹²

Urma apoi o lungă şi complicată secţiune prin care se acorda autorităţilor seculare dreptul de a suspenda organizaţiile religioase în cazul în care acestea încălcau legea.

Spectrul unui reînnoit control guvernamental începuse să bîntuiască din nou, cît se poate de limpede, edificiul vieţii bisericeşti. O nouă variantă a articolului 18, odată ce ar fi fost votată, ar fi înăsprit considerabil condiţiile legate de înregistrare (care fusese un asemenea instrument de persecuţie în vechiul regim), ceea ce părea să dea noului organ un cuvînt de spus în actul înregistrării, adică puterea de a influenţa decizia prin care se stabilea care dintre grupurile venind din străinătate ar trebui considerate legitime şi care nu.

Alexandr Şcipkov, un tînăr democrat cu o carte de vizită impecabilă, cita la o conferinţă din Moscova din februarie 1993 Departamentul pentru înregistrări din Ministerul Justiţiei: „Intră sub controlul Ministerului Justiţiei şi al organelor sale locale următoarele: verificarea respectării de către organizaţiile religioase a propriilor lor statute, dreptul de a le da acestora avertismente, dreptul de a le da în judecată spre a li se interzice funcţionarea, dreptul de a le suspenda activităţile anterior deciziei judecătoreşti, dreptul de a le pretinde şi de a primi informaţii şi explicaţii de la organizaţiile religioase; dreptul de a lua parte la evenimentele organizate de acestea.” Şcipkov a reacţionat continuînd cu aceste cuvinte: „Aceste prevederi sînt brutale, ca să nu spun altfel. Închipuiţi-vă ce va ieşi din ele în provincii!”¹³

Deja se creea prin aceasta posibilitatea ca activităţile religioase ruse să fie înregistrate automat, iar celelalte, nu. În scurt timp (în decembrie 1992), patriarhul urma să scrie o scrisoare în care susţinea că acest proiect era prea indulgent în restricţiile pe care le putea impune activităţilor străine: „Realitatea este că nici una dintre aceste completări referitoare la înregistrarea organizaţiilor religioase străine nu urmăreşte să impună limite intenselor lor activităţi religioase şi/sau expansiunii lor în continuare. De fapt, aceste adaosuri par să legalizeze invazia lor crescîndă… Trebuie instituit un comitet special în cadrul Ministerului Justiţiei… [cu] drept de veto întinzîndu-se de la cinci la şapte ani împotriva înregistrării şi activităţii acestor organizaţii religioase străine.”¹⁴

Proiectul de lege străbătea deja ape zbuciumate şi necunoscute. Care era punctul de vedere al patriarhului asupra activităţilor religioase ale cetăţenilor fostelor republici care poate mai locuiau încă în Rusia? Urma, de pildă, Biserica Romano-Catolică să fie socotită drept o organizaţie străină? Bunul simţ spune că nu, ca să nu mai pomenim de faptul că numărul catolicilor ne-ruşi răspîndiţi pe teritoriul rusesc şi pe întinderile siberiene (mulţi dintre ei aflaţi acolo ca urmare a deportării ori detenţiei) este foarte mare sau faptul că arhiepiscopul romano-catolic al Moscovei, Tadeusz Kondrusiewicz, este prin naştere şi bielorus şi polonez, adică un reprezentant al „străinătăţii apropiate”. Este evident că, odată devenită lege, pretenţia patriarhului ar fi impracticabilă. Evangheliştii indezirabili şi propăvăduitorii unor culte exotice din străinătate ar putea fi, într-adevăr, ţinuţi în afara graniţelor prin refuzarea fie a permiselor de rezidenţă, fie a înseşi intrării lor (aşa cum este posibil într-o societate democratică), dar acest lucru ar fi în mod clar imposibil în ceea ce îi priveşte pe cetăţenii ne-ruşi ai fostei Uniuni Sovietice dintre care mare parte s-a stabilit în Republica Rusă cu mult înainte de prăbuşirea comunismului.

Este cu neputinţă pentru legislaţia de stat, per se, să îi deosebească pe evangheliştii care exercită o influenţă pozitivă de cei care exercită una negativă, sau religiile şi sectele care pot de cele care nu pot fi tolerate. O societate democratică precum cea britanică supraveghează consecinţele posibile, de pildă oprind sectele de la înstrăinarea minorilor de părinţii lor ori refuzînd intrarea în ţară a extremiştilor străini care pledează pentru ilegalitate sau pentru practici ce sînt în mod limpede indezirabile pentru societate. Există de asemenea (în momentul de faţă) reglementări referitoare la accesul pe posturile de radio şi televiziune.

În rîndul unora dintre observatori a existat bănuiala că îndărătul înfiinţării Consiliului Consultativ al Experţilor s-ar fi aflat clerul Bisericii Ortodoxe care se simţea pesemne încolţit de variatele activităţi ale sectelor. Foarte curînd însă a reieşit că lucrurile nu stăteau în acest fel — cel puţin nu în ceea ce priveşte forma în care a fost promulgată constituirea Consiliului de  către Hazbulatov. Mitropolitul Chiril, şef al Departamentului Relaţiilor Ecleziastice Externe şi figura imediat următoare în ordinea puterii după cea a Patriarhului Alexei al II-lea în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, a lansat un puternic atac împotriva Consiliului Consultativ al Experţilor şi a revizuirilor proiectate de acesta în februarie 1993:

„Modificările [legislative] au fost elaborate fără participarea noastră şi, în general, avem îndoieli în ce priveşte repeziciunea cu care s-au operat aceste schimbări tocmai acum, cînd se află deja în vigoare o lege pe care noi o considerăm a fi bună… [Această grabă] reflectă clar dorinţa de a readuce la viaţă defunctul Consiliu pentru Probleme Religioase, de a reinstaura un organ de stat cu drept de imixtiune în problemele interne ale instituţiilor religioase… M-am consultat asupra acestei probleme cu reprezentanţi ai catolicilor şi baptiştilor, iar ei susţin în unanimitate: nu le vom îngădui acestor oameni accesul în interior; nu  l-am îngăduit cît nu au avut dreptul legal şi cu atît mai puţin o vom face acum, în condiţiile democraţiei.”¹⁵

Totuşi, după cum vom vedea în cele ce urmează, situaţia nu era nici pe departe atît de clar definită pe cît reieşea din cuvintele mitropolitului.

Academia Internaţională pentru Libertatea Credinţei şi Religiei este o asociaţie de jurişti americani cu o experienţă imensă în ce priveşte relaţia biserică/stat din propria lor ţară, care, auzind ce se pune la cale, au reacţionat prompt şi viguros cerînd o întrevedere cu Consiliul Consultativ al Experţilor. Cei mai mulţi dintre cei optsprezece membri ai asociaţiei care s-au dus la Moscova în martie 1993 sînt religioşi, reprezentînd o paletă foarte largă de apartenenţe, de la baptişti la romano-catolici şi de la evrei la mormoni. Ei au reuşit să convingă un Iuri Rozenbaum vizibil nereceptiv să organizeze o conferinţă despre „Libertatea religiei în lumea modernă”, un titlu generic care să găzduiască dezbaterile pe tema noului proiect de lege, şi tot ei m-au invitat să îi însoţesc la această conferinţă în calitate de consilier. În seara de duminică 21 martie a avut loc la restaurantul „Praga” din Moscova, o recepţie pentru un grup foarte eterogen de intelectuali moscoviţi, după care am descins vreo patruzeci de persoane la o fostă casă de odihnă a Comitetului Central, în Lesnye Dali, la aproximativ o oră distanţă de drum cu maşina în afara metropolei.

Ar fi fost greu de găsit un lăcaş mai puţin prielnic decît sala în care s-a desfăşurat conferinţa vreme de şaisprezece ore neîntrerupte din următoarele două zile. Încăperea fusese proiectată să încapă trei sute de persoane. Vorbitorii se aflau cocoţaţi fără speranţă la tribună, deasupra unui public risipit: distanţa şi formalismul erau în măsură să descurajeze orice discuţie mai apropiată sau vreun schimb real de idei.

Prima şedinţă s-a constituit dintr-o dezbatere a Consiliului Consultativ al Experţilor însuşi. Alfred Blaustein, de la Universitatea Rutgers, a dat citire unui scurt articol din „Izvestiia”, ce critica formarea Consiliului şi avertiza că vechile idealuri sovietice erau încă în viaţă şi pe cale de a fi relegitimizate. Rozenbaum a explodat ripostînd că era inutil să se învenineze dezbaterea în felul acesta, şi a citat apoi feluritele beneficii de care a avut parte biserica de la căderea comunismului. El a mai citat şi un oarecare document fiscal local din Statele Unite despre care a susţinut că exercită asupra bisericilor o supraveghere guvernamentală mai strictă decît a existat vreodată în Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin.

Programul nu includea nici o breşă care să facă posibilă o prezentare generală a evoluţiei relaţiei biserică/stat din epoca lui Stalin şi pînă în prezent, ceea ce a constituit un handicap serios pentru aceia dintre participanţii americani care nu posedau cunoştinţe temeinice în domeniu. Totuşi, era inevitabilă dezbaterea pe marginea noului proiect de lege, chiar dacă ea a fost restrînsă la o singură şedinţă de două ore, urmată imediat de luarea în discuţie a multe alte subiecte mai puţin litigioase. În cele două zile, Rozenbaum n-a apucat să se bucure de rolul său de preşedinte nici măcar preţ de o clipă (conferinţa nu s-a fărîmiţat în grupuri de dezbatere), părînd întruchiparea însăşi a funcţionaruluui comunist de stil vechi care se străduieşte să controleze lucrările conferinţei. El nu a încercat, totuşi să impună limite libertăţii de exprimare, dar era evident că fusese stabilit dinainte un acord restrictiv prin însăşi formularea ordinii de zi.

Ar fi fost de aşteptat ca, la numai şase săptămîni după ce îşi făcuse publice opiniile, Mitropolitul Chiril să le prezinte, personal sau nu, şi la această conferinţă. Singurul exponent al Patriarhatului Moscovei a fost, pînă la urmă, părintele Inocenţiu (Pavlov) a cărui prezenţă s-a limitat la cîteva ore din cursul primei zile. În timpul acestei dezbateri el a rămas tăcut, pronunţîndu-se abia mai tîrziu, dar asupra altei chestiuni, cea a relaţiei dintre religie şi minorităţile naţionale.

Printre participanţi s-au numărat reprezentanţi ai adventiştilor şi penticostalilor, care au luat poziţie împotriva noului proiect al articolelor 11 şi 18. În mod curios, n-a fost de faţă nimeni din partea evreilor, musulmanilor ori baptiştilor deşi erau cu toţi reprezentaţi în cadrul Consiliului Consultativ al Experţilor şi luaseră parte la festivitatea de deschidere din seara precedentă. O altă absenţă notabilă, cu atît mai mult cu cît figura nominal în program, a fost cea a lui Fr. Viacheslav Polosin, preot, fost avocat, iar, în momentul respectiv, membru al parlamentului rus. Cu toate că avusese un cuvînt de spus, poate unul decisiv, în formularea proiectului prezentat de consiliul lui Rozenbaum, Polosin s-a eschivat de la lucrările conferinţei pe motiv că parlamentul se află în sesiune extraordinară pentru dezbaterea posibilului vot de blam al preşedintelui Elţîn.

Vocile dominante în această secţiune a conferinţei au fost cele ale americanilor, care s-au opus în unanimitate oricărei restricţii impuse de stat activităţii religioase, susţinînd că modelul american de separare dintre stat şi biserică era singurul de urmat de către Rusia. Garanţia legalităţii nu ar fi nicidecum periclitată întrucît orice activitate cu caracter penal, inclusiv falsul financiar, este interzisă prin legi deja existente, ce nu au nevoie de modificări pentru a le face să se refere în mod expres la sfera religioasă. A atribui statului dreptul sau datoria de a diferenţia între feluritele tipuri de activităţi religioase, provenite sau nu din Rusia, însemna a îl îngreuna cu o povară complet nepotrivită, pe care nu ar fi capabil să o poarte fără să încalce linia de demarcaţie dintre sine şi biserică.

La sfîrşitul conferinţei, cîte doi reprezentanţi ai fiecărei părţi, rusă şi americană, au deliberat şi au căzut, în cele din urmă, de acord asupra unei declaraţii care nu a avut, bineînţeles,  un statut oficial, dar care a căpătat aprobarea unanimă a participanţilor. În termeni destul de generali, aceasta susţinea separarea în cel mai deplin sens a bisericii de stat şi afirma spaţiul libertăţii religioase ca pe un drept uman fundamental. Rozenbaum a concluzionat spunînd că se cuvenea ca proiectele de modificare a legii să fie reconcepute şi că nu va fi produsă nici o altă versiune fără înştiinţarea prealabilă a Academiei Internaţionale.¹⁶

Rozenbaum nu a reuşit să-şi ţină promisiunea sau a fost, poate, împiedicat să o facă. Perioada dintre sfîrşitul lunii martie şi începutul verii a fost marcată de o activitate intensă, incluzînd numeroase intrigi şi schimbări de poziţie. La 23 iunie a avut loc o dezbatere la Sovietul Naţiunilor (una dintre Camerele parlamentului rus). La un simpozion din 30 iunie, Rozenbaum atrăgea atenţia asupra viitorului curs al evenimentelor şi se desolidariza de ultimul proiect al noii legi deoarece acesta era, în opinia sa, formulat defectuos şi înţesat cu contradicţii interne. Era vădit indispus că propria lui versiune fusese ignorată.

Mai timpuriul articol 18 devenise acum numărul 15, apoi 14; în termeni lipsiţi de ambiguitate, acesta interzicea organizaţiilor religioase de provenienţă străină să se angajeze în activităţi misionare pe teritoriul Rusiei fără să fi obţinut în prealabil avizul autorităţilor de stat.

Mitropolitul Chiril făcuse o întoarcere de o sută optzeci de grade nemaisocotind acum legislaţia din 1990 ca satisfăcătoare. El şi-a însuşit opinia patriarhului potrivit căreia statul ar avea obligaţia de a ţine în frîu neîngrădita activitate misionară a numeroaselor culte, creştine sau necreştine, care îşi răspîndeau influenţa din afară. Viacheslav Polosin a apărut acum ca susţinătorul cel mai de seamă al schimbării legislaţiei şi rămîne, pare-se, principalul responsabil pentru versiunea finală.

Pe 14 iulie, parlamentul rus a dezbătut şi a votat apoi modificările şi adăugirile la Legea libertăţii conştiinţei. De această dată schimbările au fost întîmpinate de o critică şi consternare internaţională foarte largi, agenţiile străine susţinînd că aceste schimbări încălcau libertatea religioasă şi documentele internaţionale de felul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Într-o convorbire telefonică cu Institutul Keston, părintele Gleb Yakunin a calificat noua lege drept „discriminatorie şi antidemocratică”. Liderii confesiunilor protestante ruse i-au trimis preşedintelui Elţîn o scrisoare comună în care se plîngeau de evoluţia evenimentelor şi îi cereau să refuze semnarea decretului, acesta constituind ultimul pas în legiferarea sa. Filiala rusă a Asociaţiei Internaţionale pentru Libertate Religioasă a prevăzut că noua lege va duce la cenzurarea de către stat a literaturii religioase publicate în străinătate, la bruiajul posturilor de radio străine şi, în consecinţă, la o lipsă de încredere globală în angajarea Rusiei pe calea reformei.

Conştient cu acuitate de importanţa reputaţiei sale în străinătate, preşedintele Elţîn a răspuns acestei presiuni (în toiul a ceea ce trebuie să fi fost un program de lucru extraordinar) înapoind parlamentului, spre reconsiderare, proiectul de lege dimpreună cu propriile sale amendamente — după cum avea dreptul. Pe 27 august parlamentul a dezbătut alte noi modificări, iar versiunea ce a rezultat a fost votată (156 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 2 abţineri).

De data aceasta părea neîndoielnic că legea va primi acordul final al lui Elţîn, a intervenit însă o vacanţă, iar, mai apoi, pe 17 septembrie, el a înapoiat-o din nou nesemnată. La 21 septembrie, înainte să se mai poată întîmpla ceva, Elţîn a dizolvat parlamentul.

O lumină interesantă a aruncat la Londra asupra acestei chestiuni Alexandr Torşin, care a declarat că sarcina lui fusese aceea de a înregistra expresiile de protest ale străinătăţii şi de a i le transmite lui Elţîn. Însă el acţionase ca atare cu recomandarea ca preşedintele să semneze, şi a fost de aceea surprins cînd aceasta nu s-a întîmplat. „Patriarhia Moscovei era de acord aşa că ce vreţi mai mult?” a întrebat el sala. „Păi, tocmai asta-i problema”, a venit o replică.

În zilele încordate ce au urmat dizolvării parlamentului, Patriarhul Aleksei şi Mitropolitul Chiril s-au evidenţiat ca mediatori între preşedintele Elţîn şi facţiunea Ruţkoi-Hazbulatov. Au ieşit la iveală foarte puţine detalii din ceea ce s-a întîmplat, cu excepţia faptului că cele două feţe bisericeşti s-au întîlnit în două rînduri cu reprezentanţi ai ambelor părţi. S-a presupus, fără să existe vreo dovadă în acest sens, că grupul lui Ruţkoi a fost de acord cu acest pas doar ca o tactică diversionistă pentru răstimpul în care era pregătit în secret asaltul turnului televiziunii, act care a dus la declanşarea violenţei. Distrugerea a înseşi Casei Albe ruse a însemnat, fără îndoială, sfîrşitul oricărei chestiuni parlamentare nedefinitivate pînă la acea dată.

Nu există nici un motiv pentru a pune la îndoială bunacredinţă a patriarhului în momentul în care a adus laolaltă cele două părţi. Acesta era un punct de plecare unic în istoria Bisericii Ruse, iar conducerea bisericii nu poate fi acuzată nici într-un caz pentru eşecul iniţiativei. Un eventual succes al patriarhului ar fi constituit o propagandă considerabilă pentru imaginea sa publică şi pentru statutul Bisericii. În cazul în care patriarhul ar fi reuşit să intermedieze un acord paşnic, preşedintele Elţîn i-ar fi fost îndatorat enorm şi, foarte probabil, capul bisericii i-ar fi sugerat lui Elţîn că semnătura sa pe acel document ar fi fost un quid pro quo convenabil.

Foarte curînd a devenit limpede că problema noii legislaţii privind religia urma să apară în faţa parlamentului la foarte puţin timp după alegerile din decembrie 1993. O conferinţă de proiectare cu participare restrînsă, ce includea jurişti americani, pe Iuri Rozenbaum şi pe mine însumi, s-a întrunit la sfîrşitul lui ianuarie în Olanda, iar rezultatele ei, la care s-a ajuns antrenînd multă diplomaţie, au fost difuzate în rîndul tuturor membrilor noii Dume. Totuşi, dezbaterile pe marginea unui alt proiect, socotit şi el nesatisfăcător şi formulat printre alţii, de Viacheslav Polosin, au fost reluate încă din mai în cadrul comitetelor parlamentare împuternicite.

Relaţiile dintre biserici

Se află în afara ţelurilor acestui studiu încercarea de a trece în revistă, fie şi sumar, viaţa actuală a oricăreia dintre comunităţile religioase — ortodoxe, catolice, protestante, evreieşti sau musulmane. Fiecare dintre acestea are grupuri de confraţi religioşi într-una sau mai multe dintre membrele Comunităţii Statelor Independente, iar contactele existente peste graniţele lor vor fi, probabil, relevante în relaţiile viitoare dintre aceste state indiferent dacă ele vor urma sau nu calea dezintegrării politice şi pe mai departe.

De departe cel mai mare interes îl prezintă în studiul de faţă situaţia milioanelor de ruşi aflaţi în afara graniţelor ţării lor, printre care există, fireşte, o proporţie însemnată de membri ai Bisericii Ortodoxe. Înainte de prăbuşirea puterii sovietice, aceştia intrau sub oblăduirea administraţiei eparhiale. A fost o lovitură psihologică pentru Patriarhia Moscovei să descopere că, pe măsură ce Biserica putea începe să-şi desfacă aripile în Rusia, influenţa ei începea să descrească nu numai în ţările baltice, ci şi în alte state ale CSI. Ucraina oferă în acest sens un tablou deosebit de complex [...].

În locurile în care Biserica Ortodoxă deţine o minoritate nesemnificativă de credincioşi, cum ar fi în Lituania sau în statele Asiei Centrale, episcopii locali se confruntă acum cu complicata sarcină de a elabora relaţii noi cu majoritatea religioasă şi cu noile guverne. Episcopii cu o fire mai independentă, precum Hrisostom al Vilniusului, au posibilitatea să dezvolte relaţii proprii cu majoritatea romano-catolică din Lituania fără să mai fie nevoiţi să se consulte cu Moscova.

Totuşi, de la abolirea restricţiilor comunismului, atitudinea profund naţionalistă potrivit căreia ruşii se cuvine să fie ortodocşi, constituie un factor relevant în evoluţia vieţii creştine. Oricine s-ar afla la cîrma Kremlinului are la îndemînă un atu preţios: conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse poate fi oricînd invocată ca instrument de legitimare a protecţiei (indiferent ce formă ar lua aceasta) naţionalilor ruşi din străinătatea apropiată. Aceasta nu s-a întîmplat deocamdată şi nu s-a întîmplat nici ca Patriarhia Moscovei să recurgă la conducătorii politici pentru a-i sprijini pe sîrbii ortodocşi din fosta Iugoslavie, de pildă, dar există totuşi posibilitatea ca aceşti factori să intre oricînd în joc.

Îi este foarte greu Bisericii Ortodoxe să se împace cu faptul că Rusia este acum o societate pluralistă, iar dezbaterea noilor legi o ilustrează din plin. Nu există nici o şansă, oricît de îndepărtată, ca Patriarhia Moscovei să poată opri răspîndirea cultelor şi confesiunilor creştine vechi sau noi, exceptînd posibilitatea de a o face prin zel evanghelizator şi prin puterea propriei învăţături, fără ajutorul constrîngerilor legale împotriva rivalilor.

Aceasta nu implică nicidecum că explozia sectarianismului străin ar fi esenţială în evoluţia viitoare a societăţii ruse, însă este un fapt de necontestat că, în condiţiile actuale, este virtual imposibil ca ea să fie contracarată. Ar fi, desigur, mai potrivit ca Patriarhia Moscovei să facă un efort real pentru a găsi bunăvoinţa de a intra în dialog cu aceia dintre străini care se simt chemaţi pentru o colaborare pe termen lung cu creştinii ruşi.

De asemenea, se cuvine subliniat în acest punct că în domenii cum ar fi educaţia, activitatea editorială, administraţia şi know-how-ul tehnic, atît protestanţii cît şi catolicii străini au foarte multe lucruri de oferit. Ei pot acorda pentru un timp asistenţă pentru a compensa pierderile de decenii din aceste domenii. Ar fi, de aceea, de aşteptat ca de vreme ce Rusia are în faţă zile grele, la ordinea zilei să se afle mai degrabă cooperarea decît rivalitatea.

Persecuţia din zilele cele mai negre a avut ca rezultat încetarea ostilităţilor interconfesionale fiind cunoscute multe exemple de întovărăşire creştină ce au depăşit diferenţele, şi de reale prietenii ortodoxo-evreieşti care au înflorit în lagărele de concentrare.

Uniunea Sovietică nu permisese constituirea unui sinod al bisericilor. Religii şi confesiuni individuale erau uneori întrunite pentru conferinţe ori pentru semnarea unor documente în sprijinul politicii sovietice, dar acesta era un exerciţiu în principal propagandistic şi total artificial care nu avea, în liniile sale fundamentale, nimic de a face cu o iniţiativă ecumenică. Dat fiind rolul Bisericii Ortodoxe în Rusia precomunistă, nu a existat nici măcar o tradiţie latentă de receptivitate la resurecţia altor confesiuni.

Desigur, Patriarhia Moscovei nu este echivalentă cu Biserica Ortodoxă Rusă. Politica acesteia se află în mîinile unui grup restrîns de ierarhi, a cărui componenţă a rămas în mare măsură neschimbată de la căderea comunismului, însă grupările din cadrul său sînt variate: de pildă, clerul parohial care a beneficiat de o educaţie teologică; enoriaşii acestuia, de obicei mult mai puţin educaţi; intelectualitatea mai tînără din oraşe. În vreme ce credinciosul din parohie poate avea dragoste pentru preotul său şi respect pentru funcţia de episcop, politica patriarhiei constituie pentru el un lucru îndepărtat şi de importanţă practică neînsemnată, exceptînd măsura în care facilitează asigurarea unui serviciu religios regulat. Inevitabil, unii episcopi încep să adopte acum o linie mai independentă şi să ia în considerare nevoile specifice ale teritoriilor lor într-un fel ce nu era posibil sub dominaţia KGB-ului şi a Consiliului pentru Probleme Religioase. În marile oraşe există cercuri de intelectuali, formate în principal, dar nu exclusiv, din laici, care critică cu vehemenţă patriarhia nu numai pentru colaborarea ei din trecut cu regimul sovietic, ci şi pentru aşa-zisul ei eşec de a profita de noile oportunităţi şi pentru că nu caută ipoteze de lucru fructuoase în cooperarea ecumenică.

Aşa cum stau lucrurile, patriarhia îşi cheltuieşte timpul şi energia îngrijorîndu-se pe seama rolului catolicilor, protestanţilor şi al cultelor ne-creştine. Relaţiile sale cu Biserica Anglicană (Episcopală) sînt reprezentative în acest sens. Din cîte se ştie, în Moscova această comunitate nu numără în rîndurile sale nici un rus, iar pastoratul a fost restabilit cu un orar complet abia în mai 1993 şi în exclusivitate pentru a veni în întîmpinarea nevoilor comunităţii străinilor. Preotul, Canon Chad Goussmaker, a avut drept una dintre sarcini recîştigarea drepturilor depline asupra vechii biserici anglicane de care comunitatea fusese deposedată după Revoluţia Socialistă (dreptul de a dispune de edificiu în fiecare duminică fusese redat mai devreme ca rezultat al glasnot-ului). Pentru a se conforma legii, comunitatea trebuie să facă demersuri pentru a fi înregistrată, dar patriarhul şi-ar da consimţămîntul la aceasta numai cu condiţia ca cererea să fie în numele bisericii anglicane din Moscova (nu a Moscovei!). Nuanţa reflectă cu certitudine dorinţa bisericii ortodoxe ca această comunitate să nu desfăşoare o activitate misionară.¹⁷ Totuşi, în esenţă, anglicanii de pretutindeni sînt prieteni buni cu ortodocşii şi caută în mod serios căi de conlucrare cu aceştia.

Vor fi evident necesare decenii de eforturi pînă ce climatul din Rusia va fi prielnic fundării unui sinod religios efectiv. Între timp, foarte multe confesiuni creştine majore sînt hotărîte să-şi reconstruiască viaţa independent una de cealaltă. Sub toate aspectele, sarcina este formidabilă.

Concluzie

Pentru toate comunităţile religioase din Rusia acesta este vremea marilor şanse dar şi a marilor incertitudini. Rămîne de văzut în ce fel, vechiul parlament fiind abolit, va aborda Biserica Ortodoxă Rusă din nou problema unei legislaţii noi privind controlul activităţilor misionare ne-ruse. Probabil că data viitoare  această sarcină se va dovedi mai dificilă avînd în vedere sensibilitatea actuală a opiniei publice mondiale în urma ultimei încercări de acest gen. Este totuşi cert că atitudinea mentală exprimată mai înainte de axa parlament-patriarhie nu se va schimba prea curînd şi de aceea eşecul tentaţiei de a controla legislativ anumite aspecte ale vieţii religioase nu va constitui o piedică în calea unor încercări viitoare cu ţeluri identice.

Note

1. Roswitha şi Peter Jarmann, OPS Journal Letter, London, Quaker Peace and Service, 1993, nr.1, p.7.

2. Michael Bourdeaux, Risen indeed, London, Darton, Longman and Todd, 1983, passim

3.  See, eg., Michael Bourdeaux, Religious Ferment in Russia  London: Macmillan, 1968; and Jane Ellis, The Russian Orthodox Church: A Contemporary History, Lodon: Crom Helm, 1986

4. Michael Bourdeaux, The Gospel’s Triumph over Communism, Minneapolis: Bethany House, 1991, p 44

5. Jane Ellis, ed., Religious Minorities in the Soviet Union, 4th ed., London: Minority Rights Group, 1984, pp 5-6; and idem, Russian Orthodox Church, p. 25

6. see Bourdeaux,Gospel’s Triumph over Communism, pp. 72-73

7. Ibid., pp. 151-52

8. See Michael Bourdeaux, The Role of Religion in the Fall of Soviet Communism, London: Centre for Policy Studies, 1992, passim

9. Bourdeaux, Gospel’s Triumph over Communism, p. 72

10. Cu privire la cultele în fosta Uniune Sovietică, vezi Frontier (Keston, Kent), May-June 1991, pp.1-2, 12-15.

11.  Michael Bourdeaux, Old Games, New Rules, Frontier, July- August 1993, pp.15-16

12. Dosar nepublicat al materialelor prezentate la conferinţa de la Moscova, martie 1993. Copie în arhiva Institutului Keston.

13. Aleksandr Shchipkov, Attempts to Revive the Council for Religious Affairs in Russia, Religion, State and Society, Oxford, vol. 21, nos. 3-4 (1993), p. 372

14. Scrisoarea nr. 3488 de la Patriarhul Aleksei al II-lea către preotul Viacheslav Polosin, 8 decembrie 1992. Copie în arhiva Institutului Keston.

15. Mitropolitul Chiril, interviu, Russkaia mysl’ (Paris), 5 februarie 1993, p.9.

16.   Bourdeaux, Od Games, New Rules

17. Canon Chad Coussmaker, Biserica Anglicană din Moscova, scrisoare către Institutul Keston.

Traducerea de Doina Baci

*

Michael BOURDEAUX, expert în problemele religioase din spaţiul ex-sovietic, este autorul volumelor Gorbachev, Glasnost and the Gospel (1991), The Gospel’s Triumph over Communism (1991), Risen Indeed: Lessons in Faith from the USSR (1997).

Michael Bourdeaux, Glasnost and the Gospel: The Emergence of Religious Pluralism, studiu publicat în volumul 3, The Politics of Religion in Russia and the New States of Eurasia M.E.Sharpe, New York, 1995, al seriei The International Politics of Eurasia.