Integrációs törekvések Közép– és Kelet-Európában a 19. és 20. században

(Tendinţe integraţioniste în

Europa Centrală şi de Est în

secolele 19 şi 20)

Bán D. András, Diószegi László, Márer Pál, Pritz Pál, Romsics Ignác

Budapest, 1997

Cei cinci autori prezintă, în cinci studii separate, dar complementare, tendinţele de integrare din Europa Centrală şi de Est a ultimelor două secole.

Din punct de vedere istoric, spaţiul este cunoscut mai mult ca unul unde s-au produs mari dezintegrări urmate de conflicte dintre micile state naţionale, şi nicidecum ca unul unde integraţionismul şi-ar fi găsit un sprijin larg. Se pare însă că la sfîrşit de mileniu această situaţie este în curs de schimbare. Structurile inter-statale ale acestei perioade — OSCE, Consiliul Europei, NATO, Uniunea Europeană — s-au extins sau se extind spre această parte a Europei. Volumul se opreşte însă înainte să trateze acest fenomen, ultimul model studiat fiind blocul sovietic. De ce tocmai cînd lucrurile par să devină mai interesante? Pentru că fenomenul este încă viu şi în dezvoltare, iar un istoric nu se poate hazarda în a trata prezentul.

Autorii prezintă o altă faţă a istoriei, mai puţin cunoscută. Cea a unei idei formatoare de mentalităţi culturale colective. O idee pornită din dorinţa de supremaţie a unor popoare (cum au fost mişcările panslave sau pangermanice), şi finalizată ca un factor de echilibru.

Primul studiu, cel al lui Ignác Romsics, intitulat Expansionism şi regionalism. Proiecte de integrare în Europa Centrală şi de Est în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX, căutînd rădăcinile integraţionismului, porneşte de la comunitatea statală polonezo-lituaniană din secolul al XIV-lea, care a dominat partea nord-estică a continentului timp de patru secole. Primul „teoretician”, George Podebrad (1420-1471), regele Cehiei, a schiţat proiectul unei confederaţii europene a cărei parte vestică ar fi fost coordonată de casa regală a Franţei, iar cea estică de casa regală a Cehiei. Deciziile în această confederaţie, cu o singură armată şi un buget comun, ar fi urmat să fie luate de un parlament paneuropean, un consiliu format din domnitorii ţărilor membre şi un organism cu rolul unui tribunal internaţional.

Evoluţiile ulterioare au dus însă la formarea unor imperii (Imperiul Habsburgic, Otoman şi cel Ţarist), şi nu la confederaţii.

În accepţiunea autorului, în timpul şi spaţiul studiat, s-au născut patru curente şi mişcări politice: panslavismul, pangermanismul, proiectele de federalizare ale Imperiului Habsburgic şi tendinţele de federalizare ale statelor naţionale formate în locul imperiilor.

Mişcarea panslavistă, elaborată de un croat iezuit, Juraj Križanić (1618-1683), îşi propunea unificarea popoarelor slave sub o singură conducere. Teoria s-a transformat în ideologie de stat a Imperiului Ţarist în timpul lui Alexandru I (1777-1825). Acest lucru necesita formarea unui „coridor” între popoarele slave din nord şi cele din sud. Pornind de la comunitatea religioasă — ortodoxia — teritoriile locuite de români reprezentau singura posibilitate de a realiza un astfel de coridor. (Un coridor mai „larg” includea şi Ungaria în marele imperiu slav.)

Între promotorii pangermanismului, autorul înşiră nume ca Leibniz, Kant, Herder, Fichte. Primul care a dezvoltat un sistem ideologic coerent şi care a transformat această ideologie în program politic a fost Friedrich List (1789-1846), părintele ideii de Mitteleuropa. Ideologii mişcării pangermanice au inclus în proiectele lor teritorii rîvnite şi de cei ai mişcării panslaviste. Rolul „micilor naţiuni” nu era bine stabilit. Julius Fröbel (1805-1893) considera că acestea, prin statele lor, se vor asocia confederaţiei conform modelului Statelor Unite ale Americii; Heinrich von Gagern (1799-1880) afirma însă că ele „nici intenţii, nici aptitudini nu au pentru independenţă [...], misiunea Austriei este de a răspîndi cultura, limba şi obiceiurile de la Dunăre pînă la Marea Neagră”.

Privind primul război mondial ca o confruntare a ideologiei panslaviste şi pangermanice în Europa Centrală şi de Est, concluzia autorului este că oricare dintre acestea două ar fi cîştigat, ar fi urmat exploatarea economică şi supunerea politică a popoarelor din acest spaţiu. Culturile naţionale ar fi fost rusificate sau germanizate, singura diferenţă fiind calitativă: „în cazul victoriei ruseşti, regiunea urma să fie anexată unui imperiu semiasiatic, din punct de vedere civilizaţional rămas în urmă; în cazul victoriei germane, unuia aproape vest european, fruntaş în privinţa dezvoltării tehnologice.”

Următorul punct al studiului lui Romsics ne aduce „mai spre casă”. Prezentarea proiectelor de federalizare ale Imperiului Habsburgic începe cu primul proiect de acest fel, cel elaborat de baronul transilvănean, Miklós Wesselényi (1796-1850), care propunea  în „Cuvînt despre chestiunea maghiară şi slavă”(1843) satisfacerea cerinţelor „juste şi echitabile” ale popoarelor slave prin federalizarea imperiului. Romsics, cu toată consideraţia pentru idee, critică soluţia propusă pentru că Wesselényi nu a reuşit să scape de clişeele epocii: recunoaşte egalitatea italienilor, polonezilor şi cehilor cu germanii şi maghiarii, sprijină statutul special al croaţilor în Ungaria, al slovenilor în Austria şi al saşilor în Transilvania, dar generozitatea lui se opreşte în acest punct. Nu acceptă alte etnii ca entităţi politice, cu un teritoriu definit. Proiectul de federalizare al lui František Palacký (1798-1876) este analizat din punctul de vedere al unei contracarări a mişcării panslaviste şi pangermanice. Istoricul şi politicianul ceh considera că dacă nu ar fi existat Imperiul Habsburgic, el ar fi trebui inventat pentru a apăra popoarele mici de aceste două pericole. Dar, pentru a-şi îndeplini rolul istoric, Imperiul Habsburgic trebuie să se transforme într-o federaţie reală. Ceea ce a urmat — dualismul autro-ungar —, conform autorului, nu era altceva decît hegemonia germanilor în vest şi cea a maghiarilor în est, dar cu subsisteme care indicau o tendinţă de federalizare. Imperiul care, după Romsics, „a garantat cadrul politic pentru coexistenţa unei duzini de etnii mai mari şi mai mici timp de 400 de ani”, a fost destrămat în mici state-naţiuni după primul război mondial. „Condiţia era ca această formă ierarhică, «perimată» şi «represivă» să fie înlocuită de o alianţă mai modernă şi mai democratică a popoarelor dunărene. Dar colaborarea mai strînsă a popoarelor din fosta Monarhie nu a luat fiinţă nici pînă azi, şi este îndoielnic că acest lucru se va produce vreodată.” conchide autorul studiului.

Popoarele aflate sub stăpînirea Imperiului Otoman nu se gîndeau la reformarea acestui imperiu, ci la destrămarea lui şi formarea unor noi confederaţii. Rhigas Pherraios (1757-1798) a elaborat proiectul unei Republici Elene, bazat pe modelul francez, care ar fi cuprins întreaga Peninsulă Balcanică, inclusiv România. Ideea suferea de aceaşi eroare ca şi modelul său: republica ar fi avut o singură limbă de stat, cea greacă. În nordul, mai tradiţional, polonezii erau adepţii unor confederaţii antidinastice, născute din propria iniţiativă a unor state-naţiuni. Proiecte similare au fost elaborate şi de unii ideologi slavi din Imperiul Habsburgic care nu acceptau nici ideea panslavismului promovat de Imperiul Ţarist, nici ideea unei reforme a celui Habsburgic. Romsics menţionează şi programele naţionale ale lui Ion Ghica (1817-1897) şi Nicolae Bălcescu (1819-1852), care, în afara faptului că doreau unificarea Moldovei, Munteniei, Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, elaborau totodată proiecte de formare a unor federaţii între această Românie mare şi Ungaria, respectiv între România, Ungaria, Serbia şi Bulgaria. În mod similar, László Teleki (1811-1861), ambasadorul Ungariei la Paris, i-a propus lui Kossuth, în 1849, formarea unei confederaţii între aceste patru state. În emigraţie, ca rezultat al colaborării dintre revoluţionarii maghiari, români şi sîrbi, au fost elaborate proiecte referitoare la Statele Unite Dunărene, cum ar fi cel al lui Bălcescu (din 1850). Primul război mondial, ca şi, mai înainte, revoluţia din 1848-49, au reprezentat o perioadă propice pentru elaborarea unor teorii referitoare la confederaţii. Acestea însă nu au fost realizate niciodată. Conform autorului, „proiectele de integrare ale mişcărilor revoluţionare antidinastice referitoare la statele-naţiuni independente din Europa Centrală şi de Est au rămas promisiuni neîndeplinite care pe termen lung au lăsat drumul deschis atît expansiunii germane, cît şi celei ruse”.

Studiul lui László Diószegi, Proiecte de unificare economică în bazinul dunărean în epoca crizei economice dintre 1929-1933 începe prin analiza noilor relaţii din Europa Centrală şi de Est, apărute după primul război mondial. Spaţiul dunărean a cunoscut o nouă influenţă politică: cea a Franţei, care prin micile state naţiuni, căuta „încercuirea” marelui rival, Germania. Apariţia crizei economice a determinat însă reevaluarea priorităţilor în politica externă a Franţei. Deşi interesul britanic a scăzut mult faţă de această regiune, consolidarea economică a statelor nou formate a fost susţinută de Londra. Teoreticianul „societăţii de consum”, J. M. Keynes, prin lucrarea „Consecinţele economice ale păcii” (1919), a tras un semnal de alarmă cu mult înainte de declanşarea crizei. Germania, imediat după război, nu avea capacitatea de a influenţa regiunea. Dar pentru ieşirea din criza economică, soluţia găsită era relansarea relaţiilor tradiţionale. A patra putere implicată în regiune era Italia, care, în opinia autorului, avea mai mult ambiţii decît capacităţi reale.

Statele din această regiune s-au polarizat: cele noi se bucurau de independenţă, iar cele care  pierduseră teritorii deplîngeau această situaţie. Ungaria lui Horthy refuza să recunoască realitatea istorică, fapt faţă de care ţările din jur (îndrumate de Franţa) au luat atitudine coalizîndu-se în Mica Antantă. Apariţia crizei însă a dovedit că politica izolaţionistă nu este eficientă din punct de vedere economic.

Primele proiecte de confederalizare se leagă de politica franceză, deosebit de activă în această perioadă. Ministrul de externe al Franţei, Briand, a propus (în septembrie 1929) dizolvarea treptată a graniţelor vamale în Europa, integrarea politică şi economică, înfiinţarea Pan-Europei. Proiectul Briand nu s-a bucurat de suport — marile puteri erau prea suspicioase faţă de o propunere franceză. S-a format o comisie pentru analiza problemei — astfel ideea a murit înecată în dosare întocmite de funcţionari.

Germania şi Austria au trecut de la teorie la practică în 1931, semnînd acordul de desfiinţare a graniţelor vamale. Acest acord a provocat reacţii negative în întreaga Europă. Teama că cele două puteri îşi unesc forţele a lansat o serie de proteste, dar şi acţiuni pentru contracararea acordului: proiectul lui Beneš propunea formarea unei uniuni vamale între Austria, Cehoslovacia şi Ungaria; proiectul Brocchi urmărea apropierea Austriei, Italiei şi Ungariei; un colectiv din Foreign Office-ul de la Londra a dezvoltat ideea realizării unei uniuni vamale între Austria, Ungaria, Cehoslovacia, România, Iugoslavia şi Bulgaria.

Tardieu, noul ministru de externe al Franţei, a pornit o campanie în 1932, concentrată asupra consolidării economice a ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Pentru a evita reacţiile negative ale Londrei, el a folosit ca bază proiectul britanic, amintind ca ţări partenere Austria, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia şi România. Germania a subminat însă proiectul oferind acorduri preferenţiale atît Austriei, cît şi Ungariei şi României.

Odată cu ieşirea din criza economică, aceste probleme şi-au pierdut actualitatea. Micile state din bazinul dunărean s-au dovedit neputincioase în faţa ambiţiilor germane. Expansiunea celui de-al treilea Reich a făcut inutil orice proiect de confederalizare, devenind prioritară păstrarea independenţei acestor state.

Studiul lui András D. Bán, Proiecte de federalizare şi de confederalizare a Europei Centrale şi de Sud-Est între 1939-47 tratează perioada marilor confruntări din Europa, în care existau două centre ale mişcărilor confederative: la Londra şi la New York.

Primele succese au fost obţinute la Londra, chiar referitoare la zona balcanică. Diferitele confruntări dintre ţările balcanice s-au dovedit a fi acţiuni sinucigaşe. Datorită disputelor, forţele acestor ţări s-au diminuat, ele rămînînd astfel fără replică în faţa atacului Italiei sau a dezmembrării Iugoslaviei. Liderii politici, aflaţi în emigraţie, văzînd eşecul la care au contribuit, şi-au reevaluat poziţiile. În aceste condiţii s-a semnat acordul greco-iugoslav cu privire la Uniunea Balcanică la 15 ianuarie 1942. În acest acord nu se menţionează termenul de confederaţie, dar din text reiese tendinţa spre o formă confederativă (prin uniune vamală, chiar uniune monetară).

După ce în anii ’20-30 relaţiile lor fuseseră conflictuale, Polonia şi Cehoslovacia au elaborat acordul cu privire la formarea unei confederaţii (semnat la opt zile după cel greco-iugoslav). Sikorski vedea o confederaţie de la Marea Baltică la Marea Neagră şi Adriatică, aflată între Germania şi URSS, acordul bilateral rămînînd astfel deschis şi pentru aderarea altor state.

Guvernul Marii Britanii a fost deosebit de interesat în problema federalizării. Nu numai că a favorizat semnarea unor acorduri, dar s-a şi implicat direct în elaborarea unor proiecte. Memorandumul Foreign Office-lui, „Confederaţii din Europa de Est”, definitivat la 1 septembrie 1942, descrie în mod amănunţit modul în care se poate implementa un proiect de federalizare, inclusiv avantajele şi dezavantajele procesului. Memorandumul a fost lărgit în următorii ani cu studii referitoare la diferite teritorii, între care şi Transilvania. (Specialiştii au elaborat şase posibilităţi de soluţionare a problemei: 1. acordarea întregii Transilvanii Ungariei — această posibilitate s-ar fi ivit dacă în urma războiului România ar fi fost dezmembrată; 2. retrocedarea anumitor teritorii din Partium Ungariei; 3. retrocedarea către Ungaria nu numai a părţii de nord din Partium, cu populaţie majoritară maghiară, dar şi a părţii sudice, pentru a contrabalansa situaţia minorităţilor dintre cele două state; 4. Ungaria ar primi înapoi Partiumul, iar Secuimea s-ar bucura de autonomie; 5. Ungaria ar primi înapoi Partiumul şi Secuimea, legate printr-un un coridor; 6. Transilvania ar deveni o ţară independentă.). S-a ridicat posibilitatea de a forma două confederaţii: una nordică, cu Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Austria, şi una sudică cu Grecia, Iugoslavia, România şi Bulgaria. Poziţia României a stîrnit multe dispute, considerîndu-se că din perspectiva legăturilor economice, ea ar aparţine confederaţiei nordice, iar prin prisma modului de viaţă celei sudice.

În timp ce la Londra se semnau acorduri, la New York, unde funcţiona Seminarul Federaţiilor Europene, au fost dezvoltate teorii referitoare la confederaţii. Autorul studiului, András D. Bán înşiră un număr impresionant de ziare şi reviste care ofereau spaţii acestor teorii, fie în limba engleză, fie în greacă, croată, poloneză etc.

În ultimele zile ale anului 1941, la propunerea preşedintelui SUA, F. D. Roosevelt, în cadrul Departamentului de Stat s-a format comisia denumită Advisory Committee on Post-War Foreign Policy, menită să elaboreze politica externă a Statelor Unite după război. Specialiştii comisiei au dezvoltat ideea Uniunii Statelor din Estul Europei, care urma să fie nu o federaţie, ci uniunea unor state independente, de la Rusia pînă la Germania, de la Estonia pînă la Grecia. O uniune legată de instituţii comune nelegislative. Optica comisiei s-a schimbat în 1943, cînd s-a lansat ideea unei confederaţii nordice şi a uneia sudice. Referitor la problema transilvană, o subcomisie a stabilit următoarele posibilităţi: 1. revenirea la graniţele dinaintea anului 1940, menţinîndu-se însă în acest fel o situaţie dificilă a minorităţii maghiare; 2. anexarea Transilvaniei la Ungaria, refuzată pentru că astfel 3 milioane de români ar aparţine Ungariei; 3. acceptarea dictatului de la Viena, care însă ridica probleme de ordin economic, de transport şi de circulaţie, şi care ar fi presupus totodată ca un milion de români să trăiască în Ungaria; 4. crearea unui stat independent Transilvania, soluţia care nu ar fi acceptată nici de România, nici de Ungaria. András D. Bán citează părerea preşedintelui subcomisiei, Isaiah Bowman: nici modificarea graniţelor, nici schimbul de populaţie nu soluţionează problema româno-maghiară şi, ca atare, „să înveţe să trăiască împreună”.

În această perioadă, şi în URSS se căutau soluţii pentru Europa postbelică. În privinţa Transilvaniei, autorul citează părerea lui Litvinov, coordonatorul Comisiei Tratatelor de Pace şi Consolidare După Război: „1. Atît românii, cît şi maghiarii îşi argumentează în mod convingător revendicările asupra Transilvaniei. 2. Se exclude posibilitatea de a satisface ambele părţi. Orice soluţie ar atrage nemulţumirea uneia sau alteia, eventual a ambelor părţi. 3. Împărţirea pe criterii etnice este exclusă, datorită amestecului de populaţii. Numărul maghiarilor este peste tot inferior celui al românilor. Secuii maghiari, în număr de 500 de mii, trăiesc în mod compact, dar prea departe de graniţa maghiară.” Astfel comisia Litvinov a propus ca după război Transilvania să rămînă în cadrul României, dar în schimb România să renunţe la Basarabia şi Bucovina în favoarea URSS-ului.

Poziţia Uniunii Sovietice faţă de tendinţele de federalizare a fost negativă, chiar dacă era vorba de acorduri dintre state ca Cehoslovacia şi Polonia, din care s-ar fi putut naşte sîmburele unei confederaţii slave, idee îndrăgită de adepţii panslavismului.

După terminarea războiului în Europa, a devenit posibilă realizarea proiectelor de confederaţii. Prima iniţiativă i-a aparţinut lui Iosip Broz Tito, care gîndea în ipoteza unei confederaţii între Iugoslavia, Bulgaria şi Albania. Tratativele au început încă în octombrie 1944, concretizîndu-se în 1947 prin acordul referitor la uniunea vamală între Iugoslavia şi Bulgaria respectiv Bulgaria şi Albania. Cu ocazia vizitei lui Georgi Dimitrov la Bucureşti, politicianul bulgar a menţionat posibilitatea de a realiza o federaţie între România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi Grecia. La 23 ianuarie, Pravda a publicat, fără comentarii, acest discurs. Cinci zile mai tîrziu, Pravda a afirmat că „pentru aceste ţări problema nu este federaţia sau confederaţia inventată, ci apărarea şi consolidarea independenţei şi suveranităţii lor”. Stalin şi-a dat seama de pericolul pe care l-ar reprezenta aceste state la adresa propriului imperiu dacă ar forma o confederaţie independentă. Autorul studiului se referă şi la propunerile lui Petru Groza referitoare la o confederaţie dintre România şi Ungaria, care ar fi reprezentat prima iniţiativă în realizarea unei confederaţii dunărene mai largi.

Toate aceste iniţiative din partea estică a continentului au fost sortite eşecului, în urma implicării Uniunii Sovietice în politica externă a ţărilor aflate sub ocupaţia Armatei Roşii.

Studiul Pax Germanica. Proiecte germane despre viitorul Europei în timpul celui de-al doilea război mondial descrie cum ar fi arătat Europa dacă Hitler ar fi cîştigat războiul. După cum afirmă autorul, Pál Pritz, deşi au fost redactate mai multe volume, deşi au fost prelucrate tone de documente, multe întrebări au rămas încă deschise.

Gîndirea lui Hitler opera nu cu ţări, ci cu popoare, separate genetic. Adept al teoriei darwinismului social, el considera că lumea aparţine celor puternici, iar cei slabi trebuie să piară. Realitatea geografică nu se schimbă, se schimbă însă numărul populaţiei, în consecinţă trebuind să se asigure spaţiu vital unor popoare în dauna altora. Împotriva statelor care deţin teritorii intense (URSS, SUA) spera să realizeze o coaliţie cu statele care, din motive geografice, sînt în criză de spaţii: Anglia insulară şi Italia peninsulară.

În anul 1940, Karl August Clodius a propus formarea, prin instituirea uniunii vamale şi monetare, a unui spaţiu economic al Germaniei Mari, care să includă Olanda, Belgia, Luxemburgul şi Norvegia (indiferent dacă aceste state îşi păstrau sau nu independenţa).

Haushofer a elaborat în 1941 un proiect şi mai ambiţios, cel al unei Europe unite într-o federaţie condusă de Germania (din care a exclus în mod explicit Spania, Portugalia, Franţa, Belgia, Olanda, împreună cu coloniile lor). În accepţiunea lui, Anglia ar fi format o putere maritimă împreună cu SUA, iar Japonia ar fi primit şi ea un „spaţiu vital” (fără să se specifice în dauna cui). Haushofer a categorisit popoarele pe criteriul de aderenţă la federaţie în popoare duşmănoase şi greu de convins (de ex. polonezii), popoare care au tendinţe de dominare (maghiarii), popoare greu de convins, dar cu şanse (danezii), popoare care, printr-o politică bună, pot fi convinse (românii, grecii, croaţii). Ca atare, referitor la Transilvania, Haushofer era de părere că în întregime trebuie să revină României, pentru că astfel Germania cîştigă un aliat, iar Ungaria oricum ar fi o zonă rebelă, a cărei pierdere de putere este benefică federaţiei.

După Stalingrad, Ribbentrop a elaborat un proiect pentru proclamarea unei uniuni de state, formate din Germania, Italia, Franţa, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Croaţia, Serbia şi (cu semnul întrebării) Spania. Scopul proclamaţiei ar fi fost eliberarea aliaţilor de frica că în urma războiului vor fi pur şi simplu anexaţi Germaniei.

După cum afirmă Pál Pritz în încheiere, Pax Germanica ar fi reprezentat o povară grea pentru întreaga Europă, iar politicienii democraţi şi-au dat seama de acest pericol, acceptînd mai bine o colaborare cu sistemul bolşevic împotriva celui nazist, decît posibilitatea de a lăsa spaţiu unei federaţii conduse pe baza ideologiei fasciste.

Rezultatele acestei colaborări sînt prezentate în ultimul studiu din volum, cel al lui Pál Márer, „Blocul sovietic” ca model integraţionist: aspecte economice, politice şi militare. După ce Armata Roşie a eliberat estul Europei de trupele germane, ea a instalat în această regiune regimuri subordonate Moscovei. Astfel URSS, pentru a-şi consolida dominaţia, a creat instituţii integraţioniste bine controlate.

CAER-ul a fost creat în 1949, pentru a dezvolta relaţiile economice dintre URSS, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia şi România. În scurt timp au aderat Albania şi RDG (ulterior numărul membrilor cu drepturi depline a crescut prin aderarea Mongoliei, Cubei şi Vietnamului). Autorul separă două perioade distincte în evouluţia CAER-ului: de la înfiinţare pînă în 1960 Europa de Est a sprijinit dezvoltarea URSS-ului (mai slab dezvoltat), după care Europa de Est a devenit o povară pentru economia condusă de la Moscova.

Tratatul de la Varşovia a însemnat integrarea militară a regiunii. Prin înfiinţarea lui în 1955, poverile cheltuilelilor militare ale URSS puteau fi, în parte, împărţite cu statele vasale.

Autorul aseamănă sistemele integraţioniste dezvoltate de URSS în regiune cu o roată, ale cărei spiţe conduc spre un centru comun: Moscova. Părţile nu erau egale, puterile politice fiind obligate să adopte modelul impus. Un astfel de sistem nu avea stabilitatea necesară, astfel cu prima ocazie posibilă s-a şi ruinat.

Volumul Tendinţe de integrare în Europa Centrală şi de Est în secolul XIX şi XX nu oferă doar o retrospectivă istorică a teoriilor integraţioniste, dar arată şi persistenţa aceloraşi dileme  de-a lungul istoriei. Dintre ele să remarcăm una de actualitate: cea a liniei Huntington. Se observă că problema ridicată de Huntington nu este deloc nouă. Situaţia geopolitică a României a fost disputată şi dezbătută în decursul istoriei, în funcţie de simpatii şi interese.

István Haller