Editorial

Interesul în creştere faţă de problematica regionalismului în România — interes ce se traduce într-o diversitate de atitudini, între care respingerea suspicioasă sau acceptarea fără discernămînt constituie excesele aceleiaşi ignoranţe — îndreptăţeşte, credem noi, o nouă aplecare a alterei asupra acestei disputate tematici. Dacă în numărul nostru anterior, accentul cădea pe regionalismele moderate şi prudente, îndeosebi pe diferitele ipostaze occidentale ale regionalizării administrative, introdus „de sus” — cazul Franţei, Olandei, Greciei —, cititorul va descoperi, sperăm cu folos, că în numărul de faţă al alterei regionalismul şi regionalizarea sînt examinate în variantele lor mai radicale (cazul Scoţiei şi al Italiei). Un loc proeminent îl deţin din nou, atît ca întindere cît şi ca valoare, studiile consacrate României. Autorii locali sînt, după cum se va vedea în cele ce urmează, la fel de tentaţi, laolaltă cu alţi europeni, să investigheze trecutul şi perspectivele regionalismului autohton, ca expresie a dimensiunii subnaţionale de organizare a statului modern, cu referiri extensive la tradiţie şi curente interbelice, sau la prezent şi eventual viitor.

Două sînt regiunile, provinciile istorice româneşti, care fac obiectul analizei diacronice şi sincronice a autorilor studiilor din acest număr, Banatul şi Transilvania, ale căror trăsături culturale provin dintr-o experienţă istorică specifică.

Pentru Liviu Chelcea, autor al unei preţioase treceri în revistă a relaţiilor interculturale din pătratul de sud-vest al României, perioada interbelică, marcată de competiţia dintre naţionalismul regional şi hegemonia naţionalistă, a rezultat într-o relaţie ambiguă. În prezent, acelaşi binom se traduce prin opoziţia crescîndă între trendul naţional-comunist remanent şi societatea liberală integratoare pe cale de a se naşte.

Pentru Gábor Flóra, explorarea curentului transilvanist, produs al mediilor intelectuale maghiare ca formă de adaptare după intrarea Transilvaniei în Regatul României, relevă fragilitatea unui curent minoritar, rămas în cele din urmă o formă de prezervare a identităţii culturale a unei singure comunităţi, ratîndu-şi astfel aspiratia regională.

Pentru Sabina Fati, care formulează antagonismul regionalism/centralizare, ceea ce interesează este studiul mentalităţii care vede în regionalism, nu una din posibilele forme de descentralizare, capabilă să corecteze deficitul democratic al statului dirijist, ci dimpotrivă, un atentat la acesta, şi ca urmare, un fenomen ce trebuie privit cu aprehensiune, eventual chiar reprimat, iar promotorii săi denunţaţi ca periculoşi pentru integritatea teritorială.

Orice cititor prevenit, îşi va aminti în context lungile dezbateri sterile care au condus la excluderea formulei de autonomie locală din titlul legii privind administraţia publică. Paralela trasată de István Haller între Carta autonomiei locale a Consiliului Europei şi Legea privind dezvoltarea regională a României evidenţiază aceeaşi prudenţă dusă pînă aproape la anihilarea spiritului documentului european.

La polul opus scenariilor apocaliptice ce se poartă prin zona noastră, studiul lui Károly Gruber susţine cu argumente puternice că regionalizarea occidentală a creat adevărate motoare ale Europei în Catalonia, Lombardia sau Baden-Würtemberg, adevărate locomotive ale dezvoltării nu numai a statului din care fac parte, ci şi a continentului în întregul său, a unei Europe post-moderne pe care autorul o prevesteşte şi jumătăţii de est a acesteia. Din aceeaşi categorie a dezbaterilor semnificative pentru avansul autorilor occidentali, fac parte şi consideraţiile privind devoluţia Scoţiei sau excelenta analiză istorică (datorată Annei Bull) a regionalismului italian, de la crearea statului naţional, la noul federalism.  

Nu mai puţin actuală şi tot legată de chestiunea capacitaţii societăţilor moderne de a găsi forme de organizare suficient de flexibile, dar şi suficient de coerente pentru a gestiona o diversitate umană tot mai îndreptăţită în a-şi afirma identitatea,  fără a conduce însă la nedorite fracturi şi disoluţii, este prilejuită de polemica intrinsecă pe care replica lui Gabriel Andreescu o conţine cu privire la ceea ce Will Kymlicka identifică a fi o ruptură între teoria liberală a neutralităţii etnice şi realitatea Europei Centrale. Obsedanta specificitate a acestei părţi de lume este şi subiectul studiului dedicat de Nonka Bogomilova instrumentalizării etnice a religiei.

În final, într-o recenzie de mult datorată, altera omagiază opera unui clasic al europenismului, a unuia din puţinii moralişti ai României contemporane: Adrian Marino. Autor al unei impresionante suite de volume dedicate europenismului, Adrian Marino nu ezită să ofere pilda unui foarte înţelept mod de a fi român, europenismul. Adrian Marino nu oboseşte a ne aminti rădăcinile noastre europene, dar şi handicapul pe care o gîndire maniheistă, inspirată de cel mai pur totalitarism, de dreapta sau de stînga, ni l-au indus. Un handicap de care, spune acest adevărat „early warner”, a venit timpul să ne debarasăm.