Regionalism prin descentralizare sau criză prin fragmentare?

Sabina Fati

 

Amînarea descentralizării, supradimensionarea birocraţiei centrale, extinderea activităţii guvernului, intervenţia statului în economie prin numeroase pîrghii, protecţionismul exagerat şi o anumită precauţie în participarea efectivă la cooperarea transfrontalieră demonstrează că România ezită să proiecteze şi să pună în practică strategii de dezvoltare regională. Dacă, pînă la alegerile generale din 1996, cantonarea în centralismul democratic era explicată prin orientarea generală a guvernului PDSR care culisa nehotărît între Est şi Vest, care încuraja naţionalismul extremist şi care dezaproba făţiş orice iniţiativă regională, după venirea la putere a forţelor democratice era de aşteptat o schimbare radicală a modului de abordare a politicilor privitoare la dezvoltarea regională.

Structurile disipative ale politicii reducţioniste

Nici unul dintre guvernele care s-au perindat la putere după 1989 nu s-a preocupat de disparităţile regionale. Aceasta temă a revenit, însă, mereu în atenţie — într-o formă distorsionată, alterată — în perioadele de criză, în care mişcările sociale erau iminente şi în care puterea avea nevoie de subiecte care să distragă atenţia de la cauzele nemulţumirilor economice. În vremea regimului Iliescu, discursurile politice erau confecţionate programatic în acest fel, iar exacerbarea lor s-ar putea suprapune într-un grafic tridimensional cu următoarele coordonate: creşteri bruşte de preţuri (criza economică); acţiuni politice naţionaliste; timp. Discuţiile despre regionalism purtate în cadru oficial au mai ales un caracter politic, dimensiunea economică a regionalismului fiind subsumată politicului, care, în parte încearcă să profite de pe urma ei, reducînd-o în mod ridicol la problema Ardealului şi pericolul secesionist.

Angoasele, reale sau imaginare, nu au rămas doar în luările de poziţie ale politicienilor, ele au fost transferate mereu în acţiuni concrete de conservare a situaţiilor existente deja. Tactica puterii de la Bucuresti a aplicat mereu, prin măsurile sale, ceea ce în matematică se numeşte modelul structurilor disipative. În mod general, aceste strucuri corespund apariţiei, presupus spontane, a unei ordini, adică a unei morfologii spaţiale sau temporale în cadrul unui sistem alcătuit dintr-un număr mare de entităţi şi supus unor constrîngeri extrem de speciale. Dar, spre deosebire de structurile de echilibru care, odată create, nu au nevoie de aport energetic extern pentru a se menţine, structurile disipative sînt formate şi stabilizate de către fluxul de materie şi energie pe care acestea le schimbă cu mediul înconjurător.

Prin subvenţiile permanente acordate de regimul Iliescu întreprinderilor nerentabile, au fost menţinute artificial societăţile cu capital majoritar de stat înfiinţate în epoca industrializării forţate, cînd au fost create baze de producţie industrială în fiecare judeţ, indiferent de viabilitatea lor economică. Justificarea, şi în acelaşi timp obiectivul dezvoltării de acest tip, era de a utiliza integral potenţialul resurselor de muncă, precum şi diminuarea disparităţilor dintre judeţe. Deşi rezultatul acestui proces de industrializare a fost în cele din urmă o încetinire a ritmului de dezvoltare economică, fruntaşii PDSR, care au administrat şapte ani treburile ţării, au păstrat relativ nemodificate principiile economiei socialiste, conservînd sectorul industrial de stat, dovedit, deja, ineficient. În paralel, pentru evitarea unor dezechilibre majore între regiuni, administraţia centrală fie a refuzat explicit participarea unor judeţe la proiectele euroregionale, fie a ezitat să se implice explicit în acţiuni de acest tip. Reacţia părţii române la iniţierea Euroregiunii Carpatice este exemplară din acest punct de vedere. Ion Iliescu, pe atunci preşedintele ţării, spunea că acest proiect i-a produs surprindere: „Nu poate să nu suscite semne de întrebare provenienţa acestei denumiri pentru o asemenea colaborare transfrontalieră. Sigur că se pot trage numeroase concluzii cu privire la anumite tendinţe ale unor cercuri privind obiective revizioniste teritoriale. Cînd vorbeşti de Carpaţi, vorbeşti de Transilvania, nu? Din acest punct de vedere, am primit cu oarecare surprindere această chestiune”¹. Referindu-se la acelaşi subiect, preşedintele Camerei Deputaţilor, fost ministru de externe, explica refuzul României de a participa la proiectul Euroregiunii Carpatice prin absenţa unui Tratat Româno-Ungar, care la vremea respectivă era în curs de negociere: „este esenţial de subliniat, dincolo de elementele de extravaganţă — spre exemplu, unii consideră că Ungaria nu este neapărat o ţară carpatică — în sfîrşit, dincolo de aceste elemente care pot să fie corecte sau nu, ceea ce este foarte important este că nu se poate organiza o cooperare transfrontalieră atîta vreme cît chestiunea frontierei nu este foarte clară. Eu cred că, din acest punct de vedere, mai ales în ce priveşte graniţa noastră de vest, chestiunea trebuie tranşată fără echivoc”². Reprezentanţii guvernului de atunci mai încercau să demonstreze că proiectul regiunii nu ia în seamă concurenţa reală pentru pieţe prin ignorarea diferenţelor de dezvoltare, a resurselor şi a legislaţiei şi omite posibilitatea transformării Euroregiunii într-o cale de import de criză şi şomaj între ţările participante. Ioan Mircea Paşcu, secretar de stat în MApN pînă în 1996, spunea mai direct că participarea României la Euroregiune ar fi primul pas spre dezmembrarea ţării, întrucît partea vestică, Ardealul, s-ar dezvolta mult mai repede decît celelalte regiuni. După tergiversări de acest fel, România a fost primită cu întîrziere în CEFTA şi a pierdut startul cu euroregiunile eficiente, fără să fi cîştigat altceva între timp.

În ciuda politicii forţate de echilibrare regională practicată asiduu pînă în 1989 şi menţinută mai apoi, judeţele în care ritmul de creştere industrială a fost cel mai ridicat (Botoşani, Bistriţa-Năsăud, Olt, Sălaj, Teleorman, Vaslui) au fost, în mod paradoxal, afectate de cele mai înalte rate ale emigraţiei. În vreme ce regiunile cu un ritm mai scăzut al industrializarii (în general fostele judeţe industrializate şi ariile urbane) s-au caracterizat prin rate înalte ale nivelului imigraţiei³. Odată cu evoluţia economiei de piaţă, resursele tind să se orienteze către regiunile în care maximizarea utilizării lor este posibilă; de aceea, regiunile mai sărace, care au avut parte de o dezvoltare industrială artificială, suportă foarte greu tranziţia şi ajustările structurale necesare într-o economie liberă. Experţii firmelor Ramboll (Danemarca), EPRC (Marea Britanie) şi GOM Vlaams-Brabant (Belgia) au alcătuit, pentru Cartea Verde a Dezvoltării Regionale, o hartă a disparităţilor regionale din România, care localizează sărăcia şi subdezvoltarea în două arii principale ale ţării: nord-estul, care include în totalitate regiunea istorică a Moldovei, şi sudul, respectiv cea mai extinsă zona agricolă — Cîmpia Română. Spre deosebire de aceste arii, Vestul şi Centrul ţării concentrează zonele cele mai bogate şi mai puternic dezvoltate din punct de vedere al veniturilor din gospodăriile populaţiei, al echipării şi dotării tehnico-sociale şi al potenţialului economic. Cele patru judeţe cu indicele global al dezvoltării foarte ridicat se aflau toate în Vest şi Centru: Braşov, Cluj, Sibiu, Timiş⁴. Peste 45 la sută din numărul total al firmelor înregistrate în România se concentrează în cele mai dezvoltate opt judeţe, cu un total de 30 la sută din populaţia ţării. Cu excepţia judeţelor Bistriţa Năsăud şi Sălaj, judeţele din vestul şi nord-vestul ţării înregistrează valori ridicate şi foarte ridicate pentru indicele global de dezvoltare. Sînt, deci, evidente disparităţile regionale, care în principiu se suprapun regiunilor istorice şi care, în absenţa instrumentelor de echilibrare, tind să devină structuri disipative.

 Demersul reducţionist cu care a operat pînă acum puterea de la Bucureşti a accentuat fracturile inter-regionale, fiindcă forţele centrifuge devin periculoase atunci cînd centrul este puternic şi sărac, iar provincia bogată şi marginalizată, în acest caz unitarismul şi centralismul devin surse de instabilitate nu numai la periferie, ci şi la centru. Acesta este motivul pentru care unele state europene, în mod traditional centraliste şi unitare ca Franta, Italia şi Spania, au stopat nemulţumirile şi tendinţele centrifuge de la periferie delegînd regiunilor anumite puteri care pînă atunci fuseseră apanajul birocraţiei centrale. Cînd s-au adăugat diferenţelor etnice şi culturale, nemulţumirile provinciilor faţă de centralism şi unitarism au dus la puternice presiuni separatiste (Ţara Bascilor, Tirolul de Sud, Lombardia)⁵.

Datele statistice şi calculele economice demonstrează că zona vestică este cu mult înaintea celorlalte, iar potenţialul centrifug va creşte dacă puterea de la Bucureşti nu intenţionează să delege o parte din atribuţii puterilor locale. Conştientizarea contribuţiei diferenţiate la Produsul Intern Brut, care se distribuie apoi uniform, ar putea deveni un punct vulnerabil dacă guvernul nu se preocupă mai mult de echilibrarea disparităţilor regionale. Cele mai ample diferenţe au fost identificate în domeniul dezvoltării economice şi al standardului de viaţă din gospodăriile populaţiei, pentru care valorile medii ale primelor cinci judeţe sînt de 2,4 ori mai mari decît ale ultimelor cinci, deşi în ceea ce priveşte PIB-ul, valorile medii sînt deocamdată doar de 1,5 mai mari⁶. Procesul descentralizării nu este asociat de clasa politică românească cu cel al consolidării democraţiei. Autonomia puterii locale şi descentralizarea sînt considerate în discursul public problematice şi delicate, dar ultracentralismul este tot mai rar aşezat pe lista pericolelor majore. Unitarismul şi centralismul pot pune, însă, la grea încercare democraţia şi societatea pluralistă pentru că grupul ajuns la putere are posibilitatea în acest fel să promoveze cu multă uşurinţă măsuri nu numai nepopulare, dar şi în detrimentul interesului public. În acelaşi timp, există riscul unei incoerenţe care să afecteze politicile publice locale dacă centrul se află sub influenţa cînd a uneia, cînd a alteia dintre forţele prezente într-o societate pluralistă⁷. Descentralizarea şi eficientizarea administraţiei locale s-au bucurat de o oarecare atenţie doar din partea cabinetului Ciorbea, care a şi adoptat de altfel Ordonanţa de urgenţă privind modificarea Legii 69/1991. Această lege încerca să asigure o mai bună redistribuire a competenţelor la nivel local printr-o reorganizare a prefecturilor, dar ea a fost destul de controversată în legislativ şi în final retrasă de guvernul Vasile; totodată, ea nu a fost completată de o Lege a finanţelor publice. Dezbaterile în jurul modificărilor pe care le propunea ordonanţa au fost centrate mai mult asupra consacrării dreptului minorităţilor naţionale de a folosi limba maternă în raporturile cu administraţia în localităţile în care existau 20 la sută de cetăţeni ai respectivei minorităţi, neglijînd măsurile necesare subsidiarităţii. Autonomia locală a rămas încă un concept teoretic, iar problematica regionalismului a fost abordată timid în Legea regiunilor defavorizate, destul de greu de aplicat în condiţiile unui buget auster.

Combinarea stabilităţii cu flexibilitatea, descentralizarea prin regionalizare şi admiterea compromisului dintre unitate şi diversitate sînt căile de transformare a contradictoriului într-o structură viabilă şi stabilă. Prin autonomie locală, identitatea specifică fiecărei comunităţi nu numai că se conservă, dar se şi dezvoltă în concordanţă cu nevoile ei reale. Modalitatea concretă de rezolvare a problemelor depinde astfel de gradul de participare la luarea deciziilor privind colectivitatea. Găsirea de soluţii şi gestionarea comunităţilor de către membrii lor aleşi şi responsabili faţă de alegători detensionează relaţiile dintre centru şi periferie şi responsabilizează colectivitatea.

Tendinţa de fragmentare

Unul dintre obstacolele serioase în calea descentralizării este discursul de tip naţionalist care vede în orice demers care implică regionalizarea o nouă încercare a UDMR de a crea o zonă de autonomie maghiară în centrul ţării. În acest fel, conflictului dintre centru şi periferie i se suprapune cel dintre minoritate şi majoritate, resuscitarea aparentă a conflictului etnic fiind o cale convenabilă de canalizare a insatisfacţiilor politice. Unii autori atrag atenţia că grupurile suprapuse folosesc etnicitatea ca principiu organizatoric raţional, întotdeauna la îndemîna elitei politice, ca şi la îndemîna celor care caută să o înlocuiască⁸. Rezultă de aici două seturi de contradicţii: inegalitatea structurală a regiunilor şi grupurilor, în ciuda dezvoltării teoretic egale, şi eşecul statului de a pune în practică promisiunea normativă. Hurst Hannum susţine, după o trecere în revistă a conflictelor etnice, că aspectele economice sau de clasă nu pot explica intensitatea multor conflicte, dar recunoaşte că declaraţiile separatiste sau minoritare sînt făcute în aceeaşi măsură de regiunile sărace, care se plîng de subdezvoltare (ţara de baştină a tamililor sau sudul Sudanului), şi de regiunile bogate, care se plîng de exploatare sau tratament inegal (Ţara Bascilor, Punjab), de regiuni care ar putea fi mai prospere economic după separare (Biafra) sau de acelea care ar fi mai puţin înfloritoare (Quebec, Irlanda de Nord)⁹.

Discrepanţele economice produc fracturi, accentuează forţa centrifugă, dezechilibrează sistemul, facilitînd proliferarea subgrupurilor atunci cînd identitatea etnică contribuie la accentuarea diferenţelor. „Dacă înclinaţia spre statul naţional sugerează o mişcare convergentă în jurul valorilor şi instituţiilor integrate, înclinaţia spre subgrupuri implică o convergenţă în jurul subsubsistemelor. Înclinaţia spre subgrupuri este un concept abstract care defineşte desprinderea uneia sau mai multor părţi componente din orice colectivitate. În lumina acestui concept, definiţiile convenţionale ale naţiunii — de exemplu, naţiunea este o comunitate limitată prin care se înţelege cea mai largă comunitate care, în situaţii critice, dirijează în mod efectiv loialitatea oamenilor, neţinînd cont de pretenţiile comunităţilor mai mici din cadrul sau, nici de ale celor care o traversează sau care ar avea posibilitatea să o înglobeze într-o societate mai mare — pot fi reformulate cu uşurinţă pentru a se potrivi oricărui subgrup şi fundamentelor păstrării acestuia în orice epocă istorică “¹⁰ Zona vestică a ţării suprapusă peste regiunile istorice Transilvania, Crişana, Maramureş, Banat, are toate datele pentru o mişcare divergentă faţă de centru şi convergentă faţă de regiune — iar înclinaţia spre subgrupuri se accentuează atît datorită factorilor economici şi sociali, mult mai favorabili decît în celelalte zone, cît şi consideraţiilor istorice şi deosebirilor culturale, care, chiar dacă nu se pot constitui într-o demonstraţie ştiinţifică, pot totuşi ilustra o geneză a diferenţelor. Diferenţe în interiorul acestei zone şi diferenţe între aceasta şi celelate regiuni istorice ale ţării. Dumitru Sandu observa, de pildă, în „Sociologia Tranziţiei” că „Transilvania este singura regiune istorică a României cu structură trihotomică sub aspectul problemelor sociale locale, avînd atît arii centrale, cît şi periferice şi semiperiferice. Moldova, Muntenia şi Dobrogea apar ca regiuni lipsite de o arie centrală proprie. Absenţa unor arii centrale regionale este de aşteptat să fie însoţită de o emigrare puternică din regiunile respective spre regiuni care dispun de arii centrale (Transilvania, Banat, Crisana, Maramures, Bucureşti)”¹¹. Opoziţia centru-periferie nu este definită în sens spaţial, ci sub aspectul gravităţii problemelor sociale locale (indicele gravităţii problemelor sociale fiind construit ca scor factorial cu rata mortalităţii infantile, rata şomajului, rata de emigrare în alte judeţe şi suprafaţa locuibilă pe cap de locuitor). Diferenţele economice produc, într-o desfăşurare logică, discrepanţe sociale, un fel de dezordine ordonată în prima fază şi o analogie forţată a elementelor care nu se aseamănă, în faza următoare.

Transilvania — zonă a delimitării sau a deschiderii ?

 Intenţia vădită, nedeclarată, dar implicită a tuturor guvernelor care s-au perindat după 1990 la Palatul Victoria a fost aceea de a păstra nealterată puterea centrului, ocolind cu orice preţ formele reale ale descentralizării prin menţinerea puterii la nivelul adminstraţiei centralizate a statului şi printr-un control strict al politicului asupra administraţiei. Scopul urmărit este acela de a avea un stat puternic, monocefalic, care să aibă la dispoziţie resursele economice şi care să dezvolte relaţii verticale de subordonare cu unităţile administrative. Cheia menţinerii unui centru puternic înseamnă controlul asupra resurselor întregului teritoriu şi supravegherea atentă a minorităţilor care ar încerca să iasă de sub „dominaţia” politicii majoritare. Păstrarea acestei chei în buzunarul guvernului de la Bucureşti este din ce în ce mai dificilă în condiţiile democratizării vieţii publice româneşti şi a dezvoltării mecanismelor de piaţă. În primul rînd pentru că integrarea în structurile europene presupune respectarea unor standarde în privinţa minorităţilor şi, în al doilea rînd, pentru că jocul liber al pieţei începe să dicteze, chiar dacă timid, un alt mers al lucrurilor.

Dinamica dezvoltării judeţelor din vestul ţării în ultimul deceniu este nu numai o formă de continuitate, ci şi rezultatul investiţiilor făcute aici de oameni de afaceri autohtoni şi străini. Schimburile de toate felurile între această regiune şi statele situate la vestul ţării arată că Transilvania devine un punct economic de convergenţă care se apropie mai mult  de Uniunea Europeană decît restul României, iar din acest punct de vedere graniţa de vest pare mult mai fluidă şi mai compatibilă cu evoluţia europeană. De aceea, Transilvania ar trebui să devină trambulina care să ne lanseze spre Europa, nu să rămînă „teritoriul problemă” folosit pentru apărarea statului naţional unitar, pentru menţinerea statului ca pion principal în viaţa politică, economică şi socială, împotriva dreptului la diferenţă, împotriva cererilor de descentralizare. Transilvania nu ar trebui să reproducă imaginea delimitării, ci mai degrabă pe cea a deschiderii, fiindcă ea nu este un spaţiu-subterfugiu, ci o potenţială cale de mediere, o probă de verificare a capacităţii de democratizare a României.

Supercentralizarea care persistă atît la nivelul conceperii programelor politice şi economice cît şi la cel al punerii lor în aplicare nu face decît să îndepărteze provincia bogată de centrul dirijist şi superbirocratizat. Curba ascendentă a dezvoltării economice din Transilvania semnalează că resursele şi poate un grad mai ridicat de civilizaţie din această zonă atrag investiţii semnificative şi duc la o redirecţionare a fluxului de schimburi dinspre est spre vest, redirecţionare accentuată şi de minoritatea maghiară orientată în mod natural spre Ungaria. Se poate vorbi în acest fel de o relativizare a distanţelor pentru că densitatea tranzacţiilor — vizite, mesaje, interacţiuni, contacte generale — micşorează distanţa. Karl Deutsch susţine, de pildă, că „pe măsură ce acestea scad, se pot naşte frontiere, linii de graniţă şi graniţe. Graniţele pot fi de două tipuri. În tipul clasic, denumit graniţă în trepte, frecvenţa tranzacţiilor scade foarte încet pînă la un punct, apoi scade abrupt pentru o distanţă dată, pentru ca în ultima fază să diminueze din nou. Zona în care tranzacţiile scad relativ rapid poate fi la fel de bine îngustă sau largă, dar indiferent de mărimea ei, rapiditatea scăderii tranzacţiilor creează o zonă de graniţă”¹²  Cu cît puterea centrală va încerca să menţină dirijismul, cu atît forţa de inerţie a regiunii va creşte, iar mijloacele pe care le oferă sistemul democratic şi economia de piaţă vor fi folosite pentru dezvoltarea unui centru zonal. Sigur că, istoric vorbind, dezvoltarea Transilvaniei nu are legătură doar cu integrarea sa în spaţiul economic austro-ungar, ci şi cu contactele sale economice cu spaţiul românesc, dar, pe fondul situaţiei actuale, relaţiile cu Vestul tind să se refacă, deşi nu neapărat şi imediat în detrimentul celor interne.

Centralismul excesiv promovat de guverne democratice nu poate controla mereu gradul de neregularitate şi fragmentare a sistemului, nu poate impune şi inventa la infinit sincretisme în pretexte străvezii şi contradicţii simultane. Centralismul democratic şi politica regională sînt greu compatibile şi chiar periculoase în democraţiile pluraliste. Centralismul, birocraţia centrală, administraţia concentrată într-un singur punct conduc inevitabil la un dezechilibru între forţele centripetă şi centrifugă. Coeficientul cu care creşte forţa din interior, deşi este iniţial maxim, se diminuează în timp, în favoarea forţei care „fuge” spre exterior. De aceea fragmentarea sistemelor se produce fie pentru că se consideră că descentralizarea sistemului îi permite acestuia să avanseze cu mai multă eficienţă spre atingerea obiectivelor sale, fie pentru că membrii subsistemelor sale devin tot mai sensibili la diferenţele ce există între ele. Rosenau observa că, în primul caz, descentralizarea progresează prin procese formale şi legale ce îi acordă recunoaştere oficială. În cel de-al doilea, ea se produce prin procedee neformale şi diferite de la caz la caz, ce pot să nu fie nici planificate şi nici confirmate. În ambele cazuri, fie că asemenea schimbări apar dintr-o planificare a sistemului sau din iniţiative ale subsistemelor, ele duc la o mişcare de „înclinaţie spre subgrupuri” care este opusă „înclinaţiei spre statul naţional”, fiindcă înclinaţia spre statul naţional sugerează o mişcare convergentă în jurul valorilor sistemelor integrale, iar înclinaţia spre subgrupuri implică o convergenţă în jurul subsistemelor.¹³ Înclinaţia spre subgrupuri este un concept care defineşte desprinderea uneia sau mai multor părţi componente din orice colectivitate: naţiune, partid politic, mişcare de opoziţie etc. Iar în acest context definiţiile convenţionale ale naţiunii se reformulează pentru a se potrivi oricărui subgrup şi păstrării fundamentelor acestuia în orice epocă istorică: naţiunea ca o „comunitate limită” este „cea mai largă comunitate care, atunci cînd situaţia este limita, dirijează în mod efectiv loialitatea oamenilor neţinînd cont nici de pretenţiile comunităţilor mai mici din cadrul său nici de ale celor care o traversează sau care ar avea posibilitatea să o înglobeze într-o societate mai mare”¹⁴.

Desfiinţarea „alterităţii” în acest fel ar continua procesul de omogenizare început cu cîteva decenii în urmă, deşi tendinţa de formare a subgrupurilor, accentuată în zonele în care există minorităţi etnice şi în cele în care dinamica economică este în creştere, nu poate fi modificată în condiţiile în care identitatea etnică nu este integrată unei identităţi mai cuprinzătoare şi mai tolerante, de natură politică — şi în condiţiile unor dezechilibre economice tot mai accentuate.

Descentralizarea — condiţie a suveranităţii

Suveranitatea şi unitatea statului pot fi menţinute fără probleme doar continuînd reformele economice şi democratizarea instituţională, inclusiv prin delegarea puterii autorităţilor locale şi eliminarea controlului politic asupra administraţiei. Autonomia locală presupune recunoaşterea de către stat a existenţei, distinct de interesele publice statale, a unor interese publice locale, precum şi a capacităţii colectivităţilor locale de a-şi satisface prin mijloace proprii aceste interese. Se pot distinge astfel patru atribute ale autonomiei locale: i) capacitatea sa juridică — colectivităţile locale sînt subiecte de drept public, investite cu putere de comandă, care exercită puterea publică; ii) aspectul instituţional — colectivităţile locale aleg, prin vot universal direct, un organ administrativ cu caracter deliberativ, care dispune de o componenţă executivă, fie aleasă direct, fie indirect, de organul deliberativ; iii) capacitatea decizională — autorităţile administrative alese ale colectivităţilor locale au dreptul de a lua decizii pentru definirea şi satisfacerea intereselor publice locale, şi pot cere consultarea cetăţenilor în anumite probleme prin referendum; iv) capacitatea financiară şi patrimonială — autorităţile locale trebuie să dispună de mijloacele materiale şi financiare necesare realizării deciziilor luate şi deci satisfacerii interesului public, în special prin dreptul de a avea un domeniu public local şi dreptul de a institui impozite şi taxe locale. Principiul subsidiarităţii, care se aplică pentru o descentralizare reală, nu funcţionează în România, fiindcă statul omniprezent se teme să aplice normele autonomiei locale, fie şi numai la nivel intern. Discursul politic motivează această situaţie prin „pericolul secesionist” punînd în argumentaţie alături, descentralizarea de federalizare şi de mecanismul conspirativ care urmăreşte segregaţia. Demontarea acestei prejudecăţi nu face parte din acţiunile politice ale partidelor aflate la putere — cu excepţia UDMR — care şi din acest motiv este privit ca o forţă destabilizatoare. Etnocentrismul manifestat de politicienii români este adesea premeditat, clamînd pretextul obligaţiei politice, dar cu vădită destinaţie electorală. Nici măcar liberalii nu s-au simţit obligaţi să explice că descentralizarea este un proces care poate funcţiona numai în cazul statului unitar (pentru că statul federal nu mai are nevoie de descentralizare de vreme ce el nu este centralizat) şi că pericolul descentralizării este o invenţie a naţionaliştilor de toate culorile şi formele întrucît subsidiaritatea presupune în paralel un mecanism de control al autonomiei locale.

Subiecte oculte şi ocultate sau despre regionalism şi federalism în România contemporană

În România nu are loc o dezbatere serioasă pe marginea descentralizării, regionalizării, autonomiei locale. Orice tentativă de acest fel este transferată în registru politic şi mascată în discursuri patriotice. Chiar şi preşedintele Constantinescu a intrat în panică de îndată ce s-a deschis discuţia, teoretică, despre federalizare, pronunţîndu-se în legătură cu opiniile unei persoane private (care se bucură de oarecare notorietate, Eva Maria Barki, căreia în vremea guvernării trecute i se ridicase dreptul de a călători în România) şi declarînd că părerile doamnei Barki reprezintă „propagandă anticonstituţională” şi cerînd guvernului român să notifice pe canale diplomatice guvernului austriac acest lucru¹⁵. Şeful statului a anunţat astfel că îl va contacta în scris pe omologul său austriac pentru a-l informa în legătură cu „situaţia creată”. În plus, preşedintele a cerut organelor de justiţie româneşti să aplice legea în cazul persoanelor care încalcă prevederile constituţionale, prevederi ce interzic printre altele „incitarea la separatism teritorial”. Preşedintele Constantinescu are probabil motive să aducă la cunoştinta opiniei publice îngrijorările sale, dar, atunci cînd o face, ar trebui să aibă argumente mai consistente decît cele ale comparaţiei cu Kosovo¹⁶.

Şeful statului pune pe acelaşi palier dreptul la opinie cu „incitarea la separatism teritorial”, ca şi cum ne-ar oferi o criptogramă pe care nu ştim cum să o interpretăm, ca formă sau ca fond. Indiferent cum am lua-o, demersul preşedintelui provoacă, însă, mirare şi surprindere, putînd fi decodificat nu doar în perspectivă conjuncturală, ci şi programatică. Dezbaterile în jurul subiectelor legate de regionalizare sau federalizare ar trebui să incite, fără să inflameze, să demonstreze, fără să descalifice. Exclusivismul ideologic, patriotic şi intelectual practicat la toate nivelurile aduce în prim plan un discurs oficial unic prin taxarea opiniilor diferite drept manifestări secesioniste sau antipatriotice.

Recursul la istorie demonstrează existenţa tradiţiei ideii federaliste la români şi legătura sa cu proiectul unităţii statale. Nicolae Bălcescu şi Dumitru Brătianu au fost cuceriţi de Mazzini care la mijlocul secolului trecut făcea planuri pentru înfăptuirea unei Europe federale democrate şi republicane, avînd la bază statul naţional. Ideea unităţii poporului român, pan-românismul cum îl numea Bălcescu, era scopul tuturor planurilor de federalizare la care ar fi urmat să participe teritoriile româneşti. „Pacea nu se va putea stabili în regiunea Dunării de Jos, spunea Bălcescu, dacă nu se va întemeia o federaţie bazată pe principiul egalităţii naţionalităţilor conlocuitoare. Trebuie recunoscute trei naţiuni de sine stătătoare: cea maghiară, cea iugoslavă, cuprinzînd pe croaţi, dalmaţi, sloveni şi sîrbi, şi cea română, cuprinzînd pe românii din Transilvania, Banat, Ungaria, la care se vor adăuga românii din celelalte provincii româneşti. Determinarea teritoriului se va face pe cale plebiscitară, urmîndu-se indicaţiile majorităţii”.¹⁷  În secolul al XIX-lea au existat numeroase formule de federaţii şi confederaţii din care românii urmau să facă parte, multe dintre ele fiind propuneri ale reprezentanţilor români pentru federaţii româno-maghiare, ca posibile rezolvări ale problemei naţionale în teritoriile din Transilvania şi Ungaria locuite de români. Dumitru Brătianu şi Simion Bărnuţiu au fost principalii adepţi ai acestei formule. Ion Maiorescu susţine un proiect de dimensiunea celor gîndite de Mazzini, şi propune Dietei din Frankfurt, la 1848, crearea unei federaţii dunărene care să cuprindă spaţiul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră incluzîndu-i şi pe români şi pe unguri, totul sub conducerea Germaniei: „O astfel de Ungarie, explica Maiorescu, legată prin alianţă ofensivă şi defensivă cu România, alipite amîndouă de Germania printr-o legătură de stat, înlătură pericolul panslavismului, asigură Răsăritul Europei şi cîştigă Germaniei o influenţă necesară ce i se cuvine pînă la Marea Neagră”¹⁸ Cel care a produs cel mai laborios, dar şi cel mai realist, proiect federalist este Aurel Popovici, care era convins că rezolvarea problemei naţionale a românilor din afara graniţelor regatului este posibilă numai în cadrul unui Imperiu Habsburgic federalizat.

În căutarea soluţiilor pentru unitatea naţională, ideile federaliste au jucat un rol pozitiv, chiar dacă nu determinant. Toate proiectele de acest fel au avut ca punct de plecare Transilvania, şi probabil că acesta este motivul care îi sperie astăzi pe politicienii de toate culorile, care oglindesc invers situaţia de acum 150 de ani, gîndind că maghiarii ar avea aceleaşi motive ca românii Transilvaniei de la mijlocul veacului trecut de a face proiecte federaliste. Pornind, însă, de la această premisă, autorităţile de la Bucureşti ar trebui să ofere minorităţii toate drepturile de care aceasta are nevoie pentru a se simţi la ea acasă.

Neglijarea unei minorităţi importante, cum este cea a maghiarilor din România, menţinerea unei organizări administrative excesiv de centralizate, refuzarea principiului subsidiarităţii, a autonomiei administrative şi financiare, abordarea superficială a relaţiei centru-periferie creează premisele unei agende secesioniste pe fondul unor dezechilibre economice şi sociale din ce în ce mai accentuate.q

Note

1. Ion Iliescu în conferinţa de presă din 23 februarie 1993.

2. Adrian Nastase, declaraţie făcută în cadrul simpozionului Asociaţiei de Drept Internaţional ADIRI, 18 februarie 1993.

3. Cartea Verde — Politica de dezvoltare regională în România, editată de Guvernul României şi Comisia Europeană prin Programul PHARE, Bucureşti, 1997.

4. Indicele global al dezvoltării cu care se operează în Cartea Verde a fost calculat pe baza agregării unui număr de 17 indicatori: economie (PIB, rata şomajului), infrastructură (drumuri, căi ferate, telefoane, paturi de spital, şcoli, cantitate de apă potabilă distribuită, procentul locuinţelor racordate la sistemele de distribuţie a apei), demografie (presiune umană, migraţie netă, indicele vitalităţii demografice), urbanizare (procentul populaţiei urbane, standardul vieţii familiale cu număr de autoturisme la 1000 de locuitori), educaţie, migraţie extrajudeţeană, rata mortalităţii infantile.

5. Anton A. Bebler, A doua prăbuşire a Iugoslaviei şi federalismul, în Altera, nr.8, 1998.

6. ibid.

7. Paul Hirst, Associative Democracy, New Forms of Economic and Social Guvernance, Polity Press, 1994.

8. Joseph Rothschild, Etnopolitica — Ethnopolitics, New York, Columbia University Press, 1983.

9. Hurst Hannum, Autonomy, Sovereignity and Self-Determination: the Accomodation of Conflicting Rights, University of Pensilvania Press, Philadelphia, 1990.

10. James N. Rosenau, Turbulenţa în politica mondială — o teorie a schimbării şi continuităţii, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994.

11. Dumitru Sandu, Sociologia tranziţiei — valori şi tipuri sociale în România, Editura Staff, Bucuresti, 1996.

12. Karl Deutsch, Nationalism and Social Comunications, MIT Press Cambridge, Mass, 1966.

13. ibid., p. 10.

14. Rupert Emerson, From Empire to Nation, Cambridge, Harward University Press, 1960.

15. Comunicat al biroului de presă al Preşedinţiei, 28 septembrie 1998.

16. Într-o declaraţie făcută pentru CNN International pe 17 iulie 1998, Emil Constaninescu spunea că „în România situaţia este asemănătoare cu cea din Kosovo privind concentrarea unei populaţii a minorităţilor”.

17. George Ciorănescu, Românii şi ideea federalistă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996

18. ibid.

*

Sabina Fati, specializată în ştiinţe politice, este jurnalistă din 1995 şi corespondentă a secţiei române a postului de radio Europa Liberă; de asemenea, colaboratoare constantă la Curentul, Sfera Politicii şi Politica Externă. Co-preşedintă a grupului interdisciplinar TACTIC, axat pe probleme de securitate şi naţionalism.