Regionalismul în Italia
Regionalismul
în Italia
Anna Bull
Introducere
Problema regională
italiană este una triplă. Este important să facem distincţia între regiuni ca
entităţi administrative, între politicile regionale, inclusiv cele de
dezvoltare regională, şi regionalism/federalism ca mişcare politică şi curent
de gîndire. Încă de la Unificare, toate acestea trei au jucat în Italia un rol
în conturarea politicilor naţionale şi locale chiar dacă în perioade diferite
şi cu destine diferite. Într-adevăr, abia în anii din urmă aceste aspecte
diferite ale regionalismului s-au intersectat profund şi au ieşit în evidenţă
concomitent, catalizatorul în acest sens fiind formarea noilor „Ligi” politice
cu orientare regională.
Problemele care se
desprind din problema regională italiană sînt multiple. În primul rînd, în ce
priveşte regiunile în sine, principala problemă la vremea Unificării a fost
dacă să se introducă un sistem administrativ centralizat sau unul
descentralizat. În pofida presiunilor exercitate asupra guvernului de unii susţinători
ai statului federal, nu s-a pus serios întrebarea dacă să se garanteze
autonomia regiunilor sau să se ia măsuri în sensul devoluţiei administrative a
puterii. În contrast, problema a suferit între timp mutaţii majore, pendulînd
în momentul de faţă între a introduce un sistem federal de guvernare şi a
acorda regiunilor puteri fiscale şi administrative suplimentare şi într-un grad
semnificativ, ca, de pildă, dreptul de a impune taxe proprii.
În al doilea rînd, în
ce priveşte regionalismul/federalismul ca şi curent de opinie capabil să
influenţeze politica partidelor, la vremea Risorgimento-ului problema a fost
cum să se reconcilieze şi să se integreze mai bine popoare şi culturi atît de
numeroase şi de diferite. Astăzi, după mai bine de 130 de ani de unitate
politică, s-a realizat un grad mult mai mare de omogenitate, însă din punctul
de vedere al dezvoltării socio-economice (iar de curînd, şi din punctul de
vedere al comportamentului politic) ţara pare să fie divizată în trei „blocuri”
interregionale — Nordul, Centrul şi Sudul. Federalismul a reînviat în mare
măsură datorită în primul rînd apariţiei şi succesului înregistrat de partidul
Liga Nordului, şi şi-a lăsat amprenta în vremea din urmă asupra tuturor marilor
partide politice, în pofida unei anume nesiguranţe, precum şi a dezacordului în
ce priveşte sensul termenului.
În al treilea rînd, în
ce priveşte politicile regionale şi dezvoltarea regională, la începutul
secolului problema era cum să se realizeze distribuirea resurselor în favoarea
regiunilor mai sărace şi mai slab dezvoltate ale Italiei, respectiv Sudul.
Nordul şi-a atras criticile pentru secătuirea resurselor Sudului printr-un
sistem injust de impozitare şi prin cheltuirea unei proporţii mai mari din
fondurile publice tocmai aici, în Nordul afluent. După cel de al doilea război
mondial problema s-a pus din alt unghi, şi anume în ce fel să se promoveze
dezvoltarea Sudului prin canalizarea unor fonduri de stat rezervate anume
pentru aceasta. Astăzi problema o constituie însăşi ideea de dezvoltare
regională finanţată de stat.
Pentru ca cititorul să
poată urmări evoluţia istorică a acestor trei aspecte ale regionalismului
italian, începînd cu Unificarea şi pînă în anii optezeci ai secolului nostru,
am să le abordez pentru început separat. Referindu-mă însă la Italia de astăzi,
voi aborda regionalismul ca pe o unică problemă, chiar dacă cu faţete multiple,
deoarece, după cum am menţionat mai devreme, toate aceste aspecte au devenit
inextricabil legate.
Vedere istorică
Sistemul regional
şi perioada Unificării
Guvernul italian a
fost confruntat la vremea Unificării cu dilema alegerii între centralizarea şi
descentralizarea administrativă. În acele zile „piemontizarea”, adică
extinderea pripită a legislaţiei piemonteze asupra nou anexatelor regiuni italiene,
a stîrnit resentimente atît în Nord cît şi în Sud, deşi poate nu în aceeaşi
măsură. Piemontezii şi lombarzii reprezentau popoare diferite, cu experienţe
politico-istorice profund diferite, şi tot aşa erau toscanii, emilienii,
sicilienii, napolitanii, etc. Numai 2,5% din populaţie cunoştea limba italiană
la vremea Unificării, o cifră în care sînt incluşi toscanii, pe al căror
dialect se bazează limba naţională (De Mauro, 1963, p.43).
Diversitatea
regiunilor din componenţa Italiei precum şi resentimentul tot mai mare faţă de
piemontizare l-au convins pe Cavour, precum şi pe mulţi alţi lideri politici
italieni, de necesitatea garantării unui anumit grad de devoluţie. Cavour
însuşi era un adept al descentralizării, deşi, în formularea lui Mack Smith, „abia
dacă avea vreme să ia hotărîri” (Mack Smith, 1968, p. 341). În acest caz,
ca şi în altele, guvernele liberale ale Italiei au avut într-adevăr anumite
idealuri, dar, confruntate fiind cu realitatea societăţii şi politicii
italiene, au fost silite să introducă în practică lucruri total diferite.
În 1861 a fost
elaborată o schemă de devoluţie regională, Legea Farini-Minghetti, care a fost
aprobată în unanimitate de cabinet, dar care a fost mai tîrziu retrasă cînd a
devenit evident că forţe centrifuge, mai ales în sudul Italiei, puteau
periclita regatul de curînd unificat. Cavour însuşi şi-a schimbat atitudinea
după Unificare, cu puţin înainte de moartea sa din iunie 1861 „cu toate că a
continuat să denunţe centralismul ca neliberal, costisitor şi ineficient, el a
fost obligat să îşi schimbe opiniile cînd a sesizat pericolul dezintegrării
Italiei dacă nu se impunea rapid un sistem adminstrativ uniform în întregul
regat” (Mack Smith, 1985, p. 263)
Prioritatea clasei
conducătoare italiene a vremii a constituit-o modalitatea de „armonizare” a
diferenţelor regionale. În acest context, atît susţinătorii statului
centralizat cît şi ai celui federal (vezi mai jos subcapitolul „Regionalismul
ca mişcare politică şi curent de gîndire”) aveau acelaşi obiectiv, diferenţiindu-se
însă în ceea ce priveşte modul de atingere a acestui obiectiv: fie „de sus”,
adică prin impunerea unui aparat de stat uniform şi centralizat, fie „de jos”,
adică printr-un proces lent de amalgamare şi eliminare treptată a diferenţelor
locale/regionale. Faptul că a fost adoptată soluţia centralizării de sus
trebuie perceput ca o măsură a slăbiciunii burgheziei agrare şi industriale
italiene, care constituise forţa motrice din spatele Unificării, şi a
incapacităţii ei de a-şi cîştiga supremaţia politică şi culturală asupra
societăţii în ansamblu.
Astfel, în locul
proiectului de lege Farini-Minghetti, Guvernul a adoptat în 1865 o lege (Legea
N. 2248) care introducea un sistem prefectorial rigid, în linia celui
napoleonic. Prefectul a devenit reprezentantul puterii executive la nivel local
şi provincial, cu o largă autoritate în numeroase domenii printre care se
numărau educaţia, legea şi ordinea, administraţia şi justiţia.
Constituirea
regiunilor
Descentralizarea
administrativă nu a mai fost luată serios în considerare pînă la sfîrşitul
celui de al doilea război mondial. Unul dintre motivele acestei reconsiderări a
fost părerea unanim împărtăşită că ascensiunea fascismului fusese facilitată de
caracterul centralist al statului liberal italian şi că o împărţire mai
echilibrată a puterii ar putea preveni revenirea la soluţia autoritară. Un alt
motiv puternic l-a constituit climatul reformator prevalent după război, care a
condus la un consens larg potrivit căruia reconstrucţia sistemului politic
italian trebuia să aibă loc într-o nouă linie democratică, iar nu să fie
remodelat potrivit unor instituţii liberale anterioare perioadei fasciste.
În ciuda acestor
aspiraţii comune ale partidelor antifasciste, nu a existat o convergenţă în
problema autonomiei regionale. Partidele socialiste şi comuniste, mai ales,
erau suspicioase faţă de orice formă de federalism care ar fi promovat la
periferie tendinţe politice reacţionare; în această privinţă, partidele de
stînga au manifestat doar o apreciere limitată faţă de potenţialul inovator al
unui sistem politic regional (Ragioneri, 1976, p. 2481).
Rezultatul final a
fost acela că constituţia italiană, elaborată în 1947 şi în vigoare oficial de
la 1 ianuarie 1948, a definit regiunile ca entităţi administrative deţinînd
puteri legislative limitate într-o serie de domenii precum poliţia, asistenţa
sanitară, planificarea urbană, turismul, transportul local şi comunicaţiile,
lucrările publice, agricultura şi fondul forestier. Regiunilor le-a fost
refuzată responsabilitatea legislativă „primară”, adică autoritatea de a
legifera independent de stat şi le-a fost atribuită doar responsabilitate
legislativă „concurentă” sau „subsidiară”, cu alte cuvinte, autoritatea de a
formula iniţiative legislative fie complementare, fie în cadrul deja existent
al legislaţiei naţionale. Constituţia de la 1948 stabilea crearea a 20 de
regiuni, din care cinci urmau să se bucure de „autonomie (sau „statut”,
echivalentul unei constituţii regionale) specială”, iar celelalte 15 de
„autonomie (sau statut) obişnuită”.
În acest domeniu, ca
şi în altele, constituţia italiană nu a fost aplicată timp de cîţiva ani.
Statutele a patru din cele cinci regiuni speciale (Sicilia, Sardinia, Valle
d’Aosta şi Trentino Alto Adige) au fost aprobate în februarie 1948; cea de a cincea
regiune specială, Friuli-Veneţia Giulia, a fost creată în 1963. Au existat
motive politice specifice pe baza cărora aceste regiuni s-au bucurat de un
tratament favorabil, şi anume faptul că în componenţa lor se aflau minorităţi
etnice semnificative (cele trei nordice) ori că manifestaseră tendinţe
separatiste (Sicilia şi Sardinia).
Regiunile „obişnuite”
au trebuit să aştepte pînă în anii şaptezeci, în ciuda schimbării de atitudine
a partidelor de stînga faţă de descentralizare după ce fuseseră excluse de la
guvernare în 1947 şi după înfrîngerea suferită în alegerile generale din 1948,
cînd a ajuns la putere Partidul Democrat Creştin (Democrazia Cristiana, sau DC)
care nu avea nicidecum intenţia de a consolida Partidul Comunist (Partito
Comunista, sau PCI) în bastioanele regionale pe care acesta le deţinea în
centrul Italiei. Nu a existat însă nici o voinţă puternică de descentralizare
din partea societăţii italiene. Potrivit lui Nanetti, „aceasta era o
societate cu un număr restrîns de elite ale căror interese politice şi
economice erau bine servite de luarea deciziilor de instituţii centralizate
(...) Aceste revendicări (de guvernare regională) au trebuit să aştepte pînă la
evenimentele politice şi schimbările sociale şi economice din anii şaizeci”(Nanetti,
1988, p. 80).
Mulţumită acestor
schimbări şi, mai presus de toate, mulţumită dezvoltării unei societăţi tot mai
pluraliste odată cu apariţia unor noi grupuri de interese şi sociale, asociată
cu succesul politic al partidelor de stînga, în întreaga ţară a crescut
presiunea pentru destrămarea monopolului de putere politică al
creştin-democraţilor şi pentru un grad de devoluţie a puterii. Crearea în 1972
a regiunilor a fost garantată de primul ministru din acea vreme, Andreotti, ca
răspuns la aceste noi presiuni politice şi sociale. S-au exprimat la acea vreme
mari speranţe cu privire la efectul regenerator pe care urma să îl aibă
descentralizarea administrativă asupra sistemului de guvernare italian, care se
arătase pînă atunci incapabil să implementeze reforme radicale care să ţină
pasul cu industrializarea rapidă a ţării. Totuşi, s-au făcut auzite anumite
apeluri la prudenţă. Earle rezuma diferitele reacţii la experimentul regional
din anii şaptezeci în felul următor: „În cel mai bun caz, acesta poate aduce
o nouă vigoare şi o mai mare democraţie directă în maşinăria guvernării, jucînd
rolul unui vehicol al progresului şi al îmbogăţirii vieţii la toate nivelele
ei. În cel mai rău caz, el poate introduce un nivel parazitar de proastă
administrare între guvernarea centrală şi cele nouăzeci şi patru de provincii,
sporind oportunităţile pentru clientelism, intrigă şi corupţie” (Earle,
1974, p. 90). După cum vom vedea în cele ce urmează, ambele profeţii s-au
dovedit corecte.
Regiunile din
1970 şi pînă astăzi
În anii şaptezeci au
fost adoptate o serie de legi în scopul creării unui sistem regional. Decretele
din 1972 au urmat alegerilor regionale din 1970 care garantaseră regiunilor
puteri limitate. Legea 342 din 1975 acorda regiunilor largi puteri în cadrul constituţional
(în consecinţă, nu o autoritate legislativă primară). Cele 616 decrete din 1977
„au instituţionalizat regiunile ca centre reale de elaborare de politici”
(Nanetti, 1988, p. 81). Prin aceste decrete, regiunile dobîndeau controlul
asupra a 25% din întregul buget naţional (Putnam, Leonardi & Nanetti, 1985,
p. 80). Trebuie remarcat totuşi că, potrivit articolului 119 al Constituţiei,
regiunile se bucură de „autonomie financiară în formele şi în cadrul
limitelor prescrise de legile republicii, acestea din urmă coordonînd-o cu
finanţele statului, provinciilor şi comunelor”. Interpretarea predominantă
a articolului 119 a fost întotdeauna aceea că autonomia financiară a celor 15
regiuni obişnuite este foarte limitată de vreme ce ele nu pot impune noi taxe
ori reglementa impunerea ori distribuirea taxelor deja existente. Astfel
„autonomia financiară” atribuită regiunilor prin articolul 119 constă în
principal în autonomia de a-şi administra direct veniturile fixate de stat. O
mai mare autonomie financiară este atribuită celor cinci regiuni cu statut
special, deşi numai în cazuri excepţionale au acestea puterea de a impune
propriile lor taxe.
În ce priveşte
guvernul regional, articolul 121 din Constituţie prevede că „organele
regiunii sînt consiliul, junta şi preşedintele”, ale căror funcţii
corespund în linii mari celor ale Parlamentului, ale Guvernului şi ale
Preşedintelui Republicii. Consiliul este compus din 30 pînă la 80 de consilieri
şi deţine responsabilităţi legislative, regulatoare şi administrative, precum
şi funcţii de control politic asupra juntei şi preşedintelui şi, de asemenea,
asupra politicilor regiunii. Junta constituie puterea legislativă şi este
aleasă de către consiliu în timp ce preşedintele, ales şi el de către consiliu,
este concomitent reprezentantul regiunii şi preşedintele juntei. Consiliile
aprobă statutele regiunilor, acţiune care necesită o majoritate absolută şi
trebuie să fie aprobată de Parlament prin lege. Statutele reglementează
organizarea internă a regiunii, inclusiv componenţa juntei şi sistemul de
alegere a juntei şi a preşedintelui său. Ele reglementează, de asemenea,
relaţiile dintre diferitele organe guvernamentale regionale şi funcţiile
acestora. Statutele regionale nu pot totuşi reglementa sau modifica tipul sau
numărul organelor guvernamentale regionale, funcţiile acestor organe, sistemul
electoral în baza căruia sînt aleşi consilierii sau extinderea teritoriului
unei regiuni. Statutele conţin de asemenea prevederi referitoare la
iniţiativele legislative populare şi referendumurile regionale.
La nivelul inferior
regiunilor, descentralizarea administrativă rămîne la latitudinea provinciilor
şi comunelor. Provinciile au devenit, după crearea regiunilor, instituţii
destul de hibride deoarece multe din puterile lor s-au pierdut. Mulţi experţi
au fost în favoarea desfiinţării provinciilor, însă o lege de dată recentă,
votată de Parlament în 1991, le-a păstrat ca entităţi administrative (vezi mai
jos). Comunele sînt singurele organe teritoriale care au preexistat Unificării
Italiei şi, într-adevăr, Constituţia pur şi simplu le-a acordat recunoaşterea
oficială, netrebuind să le creeze ex novo.
De la crearea
regiunilor, principalele două arii de litigiu şi ambiguitate au fost tocmai
relaţiile şi sferele respective de influenţă dintre regiuni şi stat pe de o
parte, şi regiuni şi celelalte nivele de guvernare locală (provinciile şi
comunele) pe de altă parte (Cammelli, 1990). În ce priveşte relaţia
regiune–statl, principala limitare a autonomiei regionale o constituie puterea
guvernului de a contesta constituţionalitatea unei legi regionale. Guvernul
poate invita consiliul regional să reconsidere orice lege pe care acesta din
urmă a votat-o; o astfel de lege poate fi reaprobată de consiliu cu condiţia să
întrunească nu o majoritate simplă, ci una absolută a consilierilor. După
aceasta, guvernul central are la dispoziţie 15 zile pentru a face apel la
Curtea Constituţională. În acelaşi chip, regiunile înseşi pot recurge la Curte
împotriva statului dacă socotesc că acesta le încalcă funcţiile.
Au existat numeroase
cazuri supuse atenţiei Curţii Constituţionale de cînd au început să funcţioneze
regiunile. Tendinţa iniţială a Curţii a fost de a da verdicte în favoarea
statului, în anii şaptezeci atitudinea adoptată de regiuni fiind, de aceea, de
a găsi o cale de compromis cu statul şi de a evita recursul la Curte de teama
orientării antiregionale a acestei instituţii (Rodota, 1986, p. 91). În
deceniul următor atitudinea Curţii faţă de regiuni a devenit mult mai pozitivă.
În acelaşi deceniu, a crescut considerabil autonomia regiunilor în raport cu
statul, astfel că această problemă nu mai poate fi tratată ca o problemă
centrală; ea a fost înlocuită mai degrabă de lupta dintre guvernarea regională
şi cea locală (Putnam, 1993, p. 46).
Au găsit regiunile
susţinerea populară? Au reţinut ele atenţia şi au prins rădăcini? Aceste
întrebări trebuie cîntărite alături de îndoiala care planează asupra prestaţiei
regiunilor, care a ieşit tot mai mult în evidenţă de la soluţionarea problemei
relaţiilor dintre stat şi regiuni. Întrebările formulate mai sus, popularitatea
sau nepopularitatea de care se bucură regiunile şi prestaţia lor, sînt strîns
legate deoarece este necesar ca noile instituţii să aibă un impact pozitiv
asupra societăţii în care ele funcţionează pentru a putea prinde rădăcini şi
pentru a atrage sprijinul populaţiei.
În opinia lui Hine,
prestaţia practică a regiunilor este decepţionantă în măsura în care ele au
devenit parte integrantă a sistemului politic şi s-au aliniat ele însele
„partidocraţiei”. „Partidele acţionează ca nişte canale prin care regiunile
şi liderii partidelor regionale pot exercita presiuni asupra centrului”
(Hine, 1993, p. 271). De pildă, în pofida autonomiei lor financiare limitate,
regiunile au operat deficite mari în anii optzeci mizînd pe faptul că centrul,
şi contribuabilii naţionali, au să le scoată basma curată, ceea ce s-a şi
întîmplat de obicei. Din acest punct de vedere prezicerea pesimistă potrivit
căreia regiunile vor adăuga încă un strat corpului politic italian clientelar
poate fi socotită a fi fost corectă. La începutul anilor nouăzeci, un scandal
de corupţie, cunoscut sub numele de „Tangentopoli” (de la cuvîntul „tangente”
care înseamnă o reducere plătită de companii publice şi private partidelor
politice în schimbul contractelor publice şi a unui tratament favorizant), a
implicat multe executive locale şi regionale din întreaga Italie. Scandalul a
fost dezvăluit în Milano, dar s-a extins rapid în alte părţi ale Italiei,
implicînd toate partidele politice importante, mai ales creştin-democraţii şi
socialiştii (Partito Socialista, sau PSI). În vreme ce scandalurile de acest
fel fuseseră anterior asociate deseori cu politica de partid şi cu intervenţia
statului în Sud, Tangentopoli părea să fi unit întreaga Italie pe baza proastei
funcţionări.
Dincolo şi deasupra
aspectului clientelar tipic pînă nu demult politicii italiene de la toate
nivelurile, se pot distinge două grupuri diferite de regiuni atît din punctul
de vedere al performanţelor lor practice, cît şi al aprecierii populare de care
se bucură. Numeroase studii au pus în lumină performanţa net superioară a
regiunilor din centru şi nord în comparaţie cu cele din sud (Leonardi, Nanetti
&Putnam, 1985; Putnam, 1993). Percepţia italienilor în ce priveşte performanţele
guvernărilor locale şi regionale variază contrastant, reflectînd cu acurateţe
această diviziune geografică. Italienii din nord şi centru sînt în general
mulţumiţi de guvernările lor locale şi regionale şi îşi exprimă nemulţumirea
faţă de guvernul central; în contrast, italienii din sud sînt nemulţumiţi de
toate nivelele de guvernămînt, pe care le socotesc ineficiente şi corupte
(Putnam, 1993, pp. 54-56). Motivele sînt variate şi au fost detectate în
nivelele diferite de dezvoltare economică, distribuţia inegală a resurselor,
tradiţii istorice şi, de curînd, grade diferite ale „spiritului civic”, evaluat
în termenii participării în asociaţiile politice şi democratice, încredere şi
solidaritate, valori comunitare şi egalitate politică (Putnam, 1993, pp.
86-120).
Deoarece aceste
probleme privesc mai degrabă cultura politică şi socială a diferitelor regiuni
ale Italiei decît sistemul regional în sine şi readuc în discuţie proeminenţa
„problemei sudului” italian, ele vor fi discutate în detaliu în cele ce urmează
dimpreună cu noile mişcări politice regionaliste şi abordările politicilor
regionale şi dezvoltării regionale.
Regionalismul ca
mişcare politică şi curent de gîndire
Mişcarea
federalistă în timpul Unificării
Strict vorbind, nu se
poate vorbi de o mişcare politică federalistă în timpul Unificării. Cei doi
mari lideri politici ai Risorgimento-ului italian, Cavour şi Mazzini, au fost
ambii antifederalişti, deşi erau în favoarea unui anumit grad de devoluţie a
puterii. Au existat totuşi diferiţi gînditori federalişti cu mai multă sau mai
puţină influenţă în cercurile elitei culturale şi politice, chiar dacă nu şi în
rîndul populaţiei. Între aceştia trebuie menţionaţi Carlo Cattaneo (1801-1869)
şi Giuseppe Ferrari (1811-1876), amîndoi din Lombardia. Cel dintîi era un
liberal radical, care punea libertatea individuală mai presus de naţionalism şi
respectul pentru diversităţile locale/regionale mai presus de necesitatea unui
stat puternic, centralizat. Înainte de 1848 Cattaneo a fost dispus să accepte
autoguvernarea Lombardiei în cadrul Imperiului Austriac (Mack Smith, 1968,
p.92) şi, chiar şi după această dată, s-a arătat mult mai preocupat de abolirea
barierelor comerciale existente între diferitele state regionale ale Italiei
decît de unitatea naţională. Cattaneo nu era lider politic, iar influenţa lui
asupra societăţii şi politicii italiene a rămas una limitată, cu toate că în
Lombardia era o figură populară. În chip asemănător, Ferrari era un intelectual
şi filosof care a rămas la marginea politicii active. Şi el a susţinut o Italie
federală argumentînd că „istoria noastră respinge posibilitatea sau
dezirabilitatea transformării noastre într-o naţiune unitară; pe de altă parte,
un sistem federal va deschide posibilitatea de a atinge ţinte foarte înalte (...)
Putem privi federalismul ca pe forma cea mai pură de guvernare constituţională,
fondînd libertatea pe un pact scris, pe o multitudine de adunări, pe
inviolabilitatea tuturor frontierelor interne, şi pe solemnitatea Parlamentului
său central” (Discurs în Parlament, 8 octombrie 1860).
Vincenzo Gioberti
(1801-1852), piemontez, a susţinut o uniune federală sub egidă papală, un
proiect care s-a destrămat în momentul în care Papa Pius al IX-lea s-a întors
împotriva liberalismului şi a cauzei Unificării Naţionale după Revoluţia din
1848-49. Gioberti a înţeles foarte bine că nu exista un popor italian şi că el
trebuia creat luîndu-se în considerare diviziunile existente din cadrul
„guvernării, legislaţiei, instituţiilor, folclorului, obiceiurilor şi
tradiţiilor”. În acest context, el socotea crearea unui stat unitar unic
fie o nebunie, fie, în cazul în care ar fi fost impusă cu forţa, un act
criminal.
După cum atrage
atenţia Donzelli (1992, p. 6), curentul federalist de gîndire, care poate fi
urmărit în timp pînă la tradiţia Risorgimento-ului italian, poate fi definit
ca „instrumental ascendent”, în sensul de federalism care identifică diferenţe
etnice, lingvistice, sociale şi culturale acute în cadrul unui teritoriu
capabil să realizeze unitatea naţională. Sistemul federal este văzut în acest
context ca un sistem de tranziţie, un instrument care urmează să aducă
„armonizarea” şi unificarea reală a componentelor regionale ale unui stat.
Noul federalism
La sfîrşitul anilor
optzeci şi începutul anilor nouăzeci, federalismul a devenit strigătul de luptă
al Partidului Liga Nordului Italian (Lega Nord). Acesta diferea profund de cel
al Risorgimento-ului şi a fost definit (Donzelli, 1992, p. 6) ca „instrumental
descendent”, în ciuda protestelor Ligii care susţinea că este continuatoarea
lui Cattaneo. Prin această formulare, Donzelli făcea referire la aspiraţiile
secesioniste ale Ligii şi la convingerea susţinută deschis că Italia de Nord şi
Italia de Sud reprezintă două societăţi distincte şi neconvergente care ar
trebui să dispună de libertatea de a se separa. Poziţia Ligii presupune
respingerea totală a aspiraţiilor părinţilor Italiei de a realiza unitatea
totală prin crearea unui popor comun.
În mod paradoxal,
revigorarea sentimentelor federaliste/etnice a avut loc într-o vreme în care
Italia atinsese un mare grad de omogenitate culturală, chiar şi din punct de
vedere lingvistic. Pe lîngă grupurile etnice minoritare, unificarea lingvistică
este în momentul de faţă o realitate. Rezultatele ultimului recensămînt indică
faptul că italiana este predominantă, deşi dialectele nu au dispărut.
Majoritatea cetăţenilor vorbesc atît italiana cît şi un dialect, iar procentul
celor care vorbesc numai italiana este în creştere constantă (Lepschy &
Lepschy, 1991; Lepschy, Lepschy & Voghera, 1993).
Liga Nordului a apărat
cu ardoare folosirea dialectelor şi a cerut provocator ca dialectul „lombard”
să fie folosit ca limbă oficială. Totuşi, nu „nostalgia” lingvistică este cea
care a catalizat noul federalism, ci, mai degrabă, deteriorarea instituţiilor
politice, amploarea crimei organizate, şi uzul sistematic de practici corupte
în tranzacţiile din afaceri ce implicau oficialităţi de partid şi de stat care
nu fuseseră scoase la lumină de recentul scandal „Tangentopoli”.
În ochii Ligii, „sudizarea”
statului italian — după cum reiese din emergenţa unui sistem de guvernare
clientelar şi corupt — în mare măsură constituie un semn clar că procesul
Unificării naţionale, departe de a promova omogenizarea ţării în linia legilor,
practicilor, instituţiilor şi economiei „Nordului”, a reuşit doar să impună
întregii ţări practicile deviante ale „Sudului”.
În plus, dezvoltarea
socio-economică continuă să rămînă inegală. Divizarea Nord/Sud este, după cum
vom vedea, încă extrem de relevantă, dar există diferenţe şi între alte
regiuni. În anii şaptezeci, Bagnasco (1977) identifica în termenii structurilor
economice şi sociale „trei Italii”— Nord-Vestul industrial, urban şi dominat de
firme mari; regiunile centrale şi nord-estice nou dezvoltate, semi-rurale încă,
şi dominate de firme mici; Sudul subdezvoltat. De atunci s-au făcut multe
cercetări importante în încercarea de a da o explicaţie motivelor precum şi
caracteristicilor aflate la baza fiecărei arii (sau model) de dezvoltare.
Federalismul Ligii, în
prezentarea din programul electoral din 1992 al partidului, părea să se fi
inspirat direct din descoperirile lui Bagnasco şi ale altor sociologi. Liga
susţinea crearea unui stat federal format din trei macro-regiuni sau republici
(Nord, Sud şi Centru), fiecare socotită drept omogenă din punct de vedere
socio-economic. Statul federal ar fi responsabil numai de afacerile externe,
apărare, justiţie, finanţele generale şi învăţămîntul superior. Accentul era
pus pe crearea Republicii de Nord compusă din Lombardia, Piemont, Veneţia,
Liguria Emilia-Romagna şi Toscana, reprezentată în literatura de partid ca cea
mai avansată parte a Italiei din punct de vedere social, guvernată şi
„oprimată” de sistemul de partid şi de birocraţia statului dominate de Sud.
Punctul de pornire
pentru constituirea celor trei regiuni, sau în orice caz a celei de nord care
era cea care conta într-adevăr pentru Ligă, a fost, din cîte susţinea aceasta,
o procedură constituţională şi oficial legală. Conform articolului 132 al
Constituţiei, este legitim să se facă posibilă fuzionarea regiunilor existente
prin prevedere constituţională, atîta timp cît aceasta este cerută de un număr
de consilii municipale reprezentînd minimum o treime din populaţia interesată,
şi cu condiţia ca această propunere să fie aprobată prin referendum de
majoritatea populaţiei respective.
Liga Nordului a fost
considerată la sfîrşitul anilor optzeci o mişcare protestatară marginală, cu un
program extrem de populist, care nu avea să reuşească să creeze breşe în
electoratul mai educat şi în cel al clasei de mijloc. Totuşi, această prezicere
s-a dovedit falsă. La alegerile administrative din 1990, partidul a obţinut
rezultate electorale bune în provinciile nordice, mai ales în Lombardia, apoi
surprinzător de bune la alegerile politice generale din 1992, şi a cîştigat
peste tot în regiunile nordice la alegerile provinciale şi locale din 1993,
dominînd oraşul Milano precum şi numeroase alte oraşe industriale bogate mai
mici.
Colapsul înregistrat
de Partidul Socialist şi cel Creştin Democrat în urma scandalului Tangentopoli
părea să fi creat o nouă divizare a ţării în ce priveşte comportamentul
politic, avînd ca posibilă consecinţă o ruptură politică încă şi mai drastică.
Totuşi, în 1994, a luat fiinţă un nou partid, Forza Italia, condus de
potentatul mass media Silvio Berlusconi, care a reintrodus pe agenda politică
unitatea naţională şi chiar naţionalismul. Unitatea naţională era susţinută şi
de un alt partid, Alleanza Nazionale, compus mai cu seamă din foşti fascişti.
Aceste două partide s-au reunit cu Liga Nordului într-o coaliţie dificilă, Polo
delle Liberta, care a format guvernul după alegerile din martie 1994. Cîteva
luni mai tîrziu, Liga Nordului şi-a retras sprijinul acordat guvernului. Noi
alegeri politice au avut loc în 1996 avînd de această dată ca rezultat formarea
unei coaliţii de centru-stînga, Ulivo, care a purces să formeze următorul
cabinet. De atunci, Liga Nordului s-a deplasat decisiv spre un secesionism
făţiş, în timp ce celelalte partide au pretins că au îmbrăţişat federalismul
sub o formă sau alta, nu în ultimul rînd pentru a confisca acest cal de bătaie
al Ligii Nordului. Unul din posibilele obstacole pe drumul spre un stat federal
rămîne chestiunea diviziunii Nord/Sud. Am să abordez mai profund această
problemă în cele ce urmează.
Politică
regională şi dezvoltare regională
Problema regională
italiană pivotează în jurul subdezvoltării Sudului, atît proiectele de politici
regionale, cît şi cele de dezvoltare regională fiind dominate de necesitatea
soluţionării acestei diviziuni fundamentale între Nord şi Sud. Prima încercare
serioasă de promovare a dezvoltării sociale şi economice în regiune a avut loc
în primul deceniu al secolului douăzeci, cînd guverne italiene succesive,
conduse la început de Giuseppe Zanardelli şi apoi de Giovanni Giolitti, au
pregătit o serie de legi destinate cîtorva regiuni sudice. Italia începuse la
acea vreme să se industrializeze (se consideră că prima lansare industrială a
ţării a avut loc între 1896 şi 1913). S-au conceput prevederi referitoare la
ameliorări agricole, lucrări publice şi structuri de sănătate. În ce priveşte
dezvoltarea industrială, oraşul Neapole a fost desemnat drept zonă de creştere
industrială, deschizîndu-se în suburbiile sale o nouă uzină siderurgică.
Această politică a dat greş în mare măsură, în parte din cauza unei lipse de
cultură antreprenorială autohtonă, dar, mai ales, din pricina lipsei de resurse
şi a corupţiei: „aici se află începuturile temelor constante ale politicii
italiene din secolul al XX-lea: distribuirea de subvenţii şi patronaj în Sud de
către agenţiile centrale de dezvoltare ale statului şi folosirea acestor
agenţii pentru atragerea de sprijin politic”(Clark, 1983, p. 133).
În anii cincizeci,
statul italian a făcut o încercare mult mai hotărîtă de a dezvolta economia
Sudului. În august 1950, a fost votată Legea de constituire a Cassa per Opere
Straordinarie di Pubblico Interesse nell’Italia Meridionale, cunoscută mai bine
sub numele de Cassa per il Mezzogiorno. Funcţia Cassei era clară din însăşi
denumirea sa, şi anume să-şi asume „intervenţii extraordinare” în afara a ceea
ce ar fi putut realiza ministerele obişnuite din componenţa guvernului. În
intenţia legiferatorilor, Cassa urma să fie un organ public cu statut legal
propriu, în mare măsură independent de serviciul civil. Totuşi, ea era
responsabilă în faţa ministerului pentru Mezzogiorno şi supusă controlului
guvernamental. Eforturile depuse de Cassa pentru dezvoltarea Sudului pot fi
separate în trei faze principale — 1950-57, cînd accentul a fost pus pe
modernizarea agriculturii şi pe construirea infrastructurii legate în primul
rînd de agricultură; 1957-71, cînd industria a fost aleasă (Legea 634 din 1957)
ca sectorul care necesita să primească cea mai mare atenţie; 1971-84, adică
perioada de după „industria grea” şi anii de recesiune.
Prima fază a fost
marcată nu numai de crearea Cassei, ci şi de legile privind reforma agricolă
din 1950 — Legge Sila în mai, Legge stralcio în octombrie şi Legge siciliana în
decembrie. Aceste legi aveau ca ţintă reducerea puterii şi întinderii proprietăţilor
marilor latifundiari absenţi (latifondisti). Parte din terenurile lor au fost
expropriate şi subdivizate în loturi mici de pămînt care au fost atribuite
micilor proprietari şi ţăranilor lipsiţi de pămînt. Loturile fermiere astfel
create au avut ca efect imediat reducerea şomajului cronic din zonă şi
relaxarea tensiunilor sociale, precum şi dejucarea atuului Partidului Comunist
care sprijinise agitaţiile ţăranilor în anii patruzeci şi primise în schimb
sprijinul lor politic. Politica favorizării modelului fermei ţărăneşti nu a
fost viabilă totuşi din punct de vedere economic, iar, cînd Italia s-a alăturat
Comunităţii Europene, starea înapoiată a agriculturii din sud a devenit încă şi
mai evidentă. Emigraţia spre Nord, la acea vreme miracolul economic al ţării, a
secătuit şi ea resursele umane din zona rurală de Sud şi a dus la abandonarea
multor ferme abia create.
Schimbarea politicii
regionale de la promovarea agriculturii la promovarea dezvoltării industriale
era de aceea inevitabilă. Problema cheie era ce fel de industrii trebuiau
promovate. Un obiectiv important al dezvoltării regionale era încurajarea
constituirii de întreprinderi mici şi mijlocii precum şi formarea unui
antreprenoriat autohton. Totuşi, în realitate, statul italian a trebuit să se bazeze
pe sectorul public, în principal pe cele două uriaşe companii de stat IRI şi
ENI, pentru a face investiţii în Sud, ceea ce a avut drept consecinţă faptul că
multe din uzinele fondate în regiunile din Sud ţineau de sectorul industriei
grele cu capital intensiv al căror succes s-a dovedit a fi profund condiţionat
de evenimente externe. Odată cu criza energetică de la începutul anilor
şaptezeci şi cu supraproducţia de oţel din întreaga Europă, soarta acestor
întreprinderi a devenit extrem de incertă. În plus, au existat puţine efecte
secundare asupra economiei regionale/locale, iar eşecul acestor mari uzine de a
stimula creşterea firmelor mici şi mijlocii le-a adus renumele de „catedrale în
deşert”.
Lipsa de coordonare şi
planificare, birocraţia exagerată şi corupţia au fost învinovăţite în anii ’70
pentru rezultatele slabe obţinute de Cassa. Centralizarea excesivă a constituit
alt factor considerat a fi avut efecte negative asupra dezvoltării Sudului.
După constituirea regiunilor în anii ’70, s-au exercitat tot mai multe presiuni
pentru delegarea unora sau a tuturor puterilor Agenţiei Centrale către regiuni;
într-adevăr, la sfîrşitul anilor ’70 au existat revendicări din ce în ce mai
ferme pentru desfiinţarea Cassei. Cassa a fost în cele din urmă desfiinţată în
1984, iar în 1986, Legea 64 a acordat puteri extraordinare regiunilor în cadrul
unei alte schimbări politice majore. Se credea că dacă li s-ar da guvernelor
regionale posibilitatea de a-şi elabora şi implementa propriile planuri,
intervenţia lor ar fi mult mai eficientă întrucît regiunile sînt mult mai
familiarizate cu resursele, nevoile şi condiţiile locale.
Una din principalele
probleme identificate în funcţionarea Cassei era falia dintre legislaţie,
transmiterea şi traducerea ei în fapte. Aceasta s-a pus în mare măsură pe seama
faptului că această instituţie, Cassa, era folosită pentru îndeplinirea unei
funcţii politice — liderii creştin-democraţi locali jefuiau sistematic
resursele pentru a putea forma o bază solidă de putere pentru partidul lor (Chubb,
1990). În acest context conta prea puţin dacă planurile erau într-adevăr
aplicate atîta timp cît banii continuau să susţină propria clientelă de partid.
Partidul Socialist a jucat un rol asemănător în anii ’80.
Legea 64 din 1986 a
fost supusă unei cercetări atente şi şi-a atras critici severe. Guvernele
regionale s-au dovedit în mare măsură incapabile să schiţeze ele însele
proiecte de dezvoltare, ca să nu mai pomenim de implementarea lor, iar
obişnuitele probleme ale clientelismului şi corupţiei erau încă evidente, la
nivel regional de această dată. Privitor la proasta administrare din regiunile
sudice politica regională şi dezvoltarea regională încă nu şi-au găsit cadrul
administrativ/politic optim.
Urmînd colapsului
Primei Republici Italiene, însuşi conceptul de dezvoltare regională a fost pus
la îndoială, în ciuda mereu prezentei falii dintre Nord şi Sud. Aceasta s-a
datorat parţial faptului că eşecul de a dezvolta Sudul în deceniile anterioare
i-a făcut pe mulţi nordici să se îndoiască de înţelepciunea subvenţionării
Sudului (Becchi, 1992). Între motivele mai puţin „nobile” s-au numărat
presiunile fiscale (mai aspre în Nord), imensul deficit al guvernului şi
recesiunea economică care a afectat industria din Nord la sfîrşitul anilor ’80.
Un studiu promovat de
Consiliul Regional al Regiunii Veneţia a demonstrat că între 1985 şi 1990 patru
regiuni din Nord, Lombardia, Piemontul, Veneţia şi Emilia-Romagna au plătit 45%
din taxele naţionale, 62% din TVA şi 63,5% din taxele locale. Ele au primit de
la stat 33,9% din fondurile redistribuite administraţiilor locale şi regionale.
Astfel pentru fiecare 100 de lire plătite statului, lombarzii au primit pentru
uzul propriu 24,5, piemontezii 30, veneţienii 35, iar emilienii 37. În mod
contrastant, regiunea Molise putea cheltui 80, Campania 64, Puglia 58, Calabria
84, Basilicata 85 (La Republica, 1 aprilie 1992, p. 14). Regiunile sudice
depindeau de finanţarea guvernului şi „sînt terifiate că, în loc să le
acorde subvenţii generoase, guvernul le-ar putea cere în cele din urmă să se
descurce din propriile resurse şi taxe”(Haycraft, 1985, p.19). În
explicaţia lui Hine, în sistemul regional italian coaliţia dintre Ministerul
Finanţelor şi regiunile sudice deţine superioritatea numerică faţă de regiunile
nordice, care au fost adesea divizate politic. Noul federalism susţinut de Liga
Nordului la începutul anilor ’90 trebuie privit în contextul acestei frustrări
crescînde şi al sentimentului de neputinţă pe care îl are jumătatea bogată a
ţării.
Regionalismul
italian în prezent
Evoluţia
descentralizării
În iunie 1990 a fost
votată o nouă Lege privind administraţia locală (Legea N.142) care viza două
obiective importante. Primul era reducerea clientelismului şi încurajarea
responsabilităţii administraţiei locale faţă de proprii alegători, cu precădere
prin intermediul unei mai mari participări a cetăţenilor obişnuiţi (prin
referendum, petiţii sau propuneri — Articolul 6), accesul la informaţie
(Articolul 7) şi crearea unui „difensore civico” sau un garant al
imparţialităţii şi al bunei administrări (Articolul 8). Cel de al doilea
obiectiv era reglementarea relaţiilor dintre cele trei nivele de guvernare,
central, regional şi local. A fost acordată o mai mare importanţă regiunilor în
cadrul acestei relaţii tripartite, în comparaţie cu cea pe care le-o acorda
Constituţia prin articolele 117 şi 118. În timp ce aceste articole prevedeau că
„Provinciile şi comunele sînt entităţi autonome în cadrul principiilor
stabilite prin legile Republicii care le hotărăsc funcţiile”, articolul 3 al
Legii 142 ridica regiunile la un nivel superior faţă de provincii şi comune în
ce priveşte planificarea socio-economică şi teritorială. Regiunilor le-au fost
atribuite funcţiile importante de hotărîre a obiectivelor politicilor generale,
chiar dacă în formularea lor aveau un cuvînt de zis şi administraţiile locale
şi provinciale. Legea 142 era sub acest aspect ambiguă deoarece nu clarifica în
ce fel şi pe baza căror criterii contribuie la planificarea politicilor
generale comunele şi provinciile.
În ciuda atribuirii de
funcţii mai largi către regiuni prin noua lege, ele erau departe de a fi
mulţumite. Ascensiunea Partidului Liga Nordului şi forma extremă de federalism
pe care acesta o susţinea le-au oferit regiunilor atît noi arme de luptă, cît
şi un sentiment înnoit al urgenţei. La 19 decembrie 1990, consiliul regional al
uneia din regiunile cu statut special, Friuli-Veneţia Giulia, a aprobat, cu
sprijinul creştin-democraţilor, al socialiştilor, al comuniştilor şi al
ecologiştilor, o agendă pentru reforma federalistă a statului italian. O
revendicare similară a fost înaintată de regiunea Trentino-Alto Adige la 19
februarie 1991. A fost rîndul, la 8 martie, al unei alte regiuni „speciale”,
Valle D’Aosta. Pe 26 februarie 1991, una din regiunile „obişnuite”, prospera
Emilia-Romagna din Nord, a solicitat un nou tip de regionalism. Ţinta
principală a tuturor regiunilor menţionate era articolul 117 al Constituţiei,
care limitează funcţiile regiunilor.
Între timp, starea de
spirit a italienilor părea să se fi schimbat decisiv în favoarea regiunilor,
fie şi numai în semn de protest împotriva proastei administrări a guvernării
centrale. La 18 aprilie 1993, italienilor li s-a cerut să voteze în cadrul a
opt referendumuri, dintre care două erau sponsorizate de regiuni. Unul dintre
acestea se referea la desfiinţarea Ministerului Agriculturii, celălalt la
desfiinţarea Ministerului Turismului; în ambele cazuri, funcţiile ministerelor
ar fi urmat să fie preluate de regiuni. Ambele referendumuri au fost aprobate
de o majoritate a italienilor.
Un al treilea
referendum urma să stabilească dacă italienii doreau să extindă asupra tuturor
oraşelor sistemul majoritar, care atribuie două treimi din locuri listei
cîştigătoare şi să aleagă direct primarul în alegerile municipale. Acest
referendum a fost şi el aprobat deopotrivă cu un al patrulea, care stabilea că
238 de senatori din cei 315 urmau să fie aleşi în baza sistemului majoritar şi
numai 77 în baza sistemului reprezentării proporţionale instituit în Italia
după căderea fascismului. Aceste două referendumuri au reprezentat un indiciu
clar al voinţei italienilor de a-şi schimba sistemul electoral şi politic din
rădăcini şi de a-şi crea a Doua Republică.
În acest context, a
avut loc în 1997 încă o mişcare pentru o mai mare descentralizare
administrativă, fiind introduse de guvernul de centru-stînga două legi, Legea
59 din 15 martie şi Legea 127 din 15 mai, aşa-numitele Lege „Bassanini”.
Acestea au reprezentat, pe de o parte, continuarea curentului în direcţia
conferirii unor funcţii şi responsabilităţi mai largi regiunilor în contextul
statului unitar, deja stabilit în 1990. Pe de altă parte, ele au introdus
principii noi şi, potenţial, radicale. Sub aspectul curentului pentru
continuarea descentralizării, articolul 2 al Legii 59 enumera pentru prima dată
funcţiile rezervate nivelului central al statului, lăsînd toate celelalte arii
sub jurisdicţia consiliilor locale şi regionale. Lista a fost totuşi criticată
pentru lungimea ei exagerată — nu mai puţin de 20 de arii politice erau rezervate
guvernăriii centrale, inclusiv unele controversate, precum telecomunicaţiile şi
protecţia patrimoniului artistic (Rugge, 1997, p. 271). În plus, legile din
1997 păstrau aceeaşi ambiguitate ca şi Legea 142 din 1990 în ce priveşte
relaţiile dintre regiuni şi nivelele inferioare de administraţie locală, şi au
fost, în consecinţă, supuse aceluiaşi tip de critici. Cu osebire, se părea că
legislatorii erau preocupaţi în primul rînd de asigurarea unui grad înalt de
consultare şi cooperare între diferitele nivele de guvernare în detrimentul
unui mecanism eficient de decizie. În opinia lui Rugge, totuşi, legile din 1997
introduceau două noi concepte radicale. Primul era acela al „subsidiarităţii”,
iar cel de al doilea, poate mai important în cazul Italiei, era cel al
„diferenţierii”, adică al ideii că gradul de autonomie locală şi regională
acordat consiliilor regionale şi locale trebuie să varieze în funcţie de
priceperea şi de prestaţia lor administrativă concretă (Rugge, pp.723-24).
Aproape de îndată ce
au fost introduse legile din 1997, dezbaterea a continuat în altă direcţie,
concentrîndu-se mai degrabă asupra federalismului decît a descentralizării
administrative. Cu excepţia Ligii Nordului, poziţia celorlalte partide politice
a început să tindă spre convergenţă în lucrările din Bicamerale, după cum
urmează să vedem.
Regionalismul ca
forţă politică
Astăzi Liga Nordului
şi-a modificat poziţia. Ea susţine acum secesionismul. În formularea lui
Gilbert, „În campania electorală din 1996 (...) cel din urmă semn în
direcţia unităţii naţionale dispăruse, şi în limba italiană şi-a făcut intrarea
cuvîntul «Padania». Modelul străin ales de Ligă era, pare-se, Cehoslovacia” (1998,
p.52). Aceasta a lăsat celorlalte partide un spaţiu liber pe care îl putea
ocupa prin reaproprierea federalismului. După cum observa Vassallo (1997, p.
694), „La vremea alegerilor din 1992, numai reprezentanţii Ligii erau
susţinători «federalişti» (...) ai federalismului, chiar dacă termenul era în
general legat de adjective precum «solidar» sau «unitar»”. În această
etapă, „federalismul” a început să însemne tot felul de lucruri pentru tot
felul de partide. La sfîrşitul lui ianuarie 1997, Bicamerale, sau Comisia
Bicamerală pentru Reformă Instituţională, a fost instituită prin lege a
Parlamentului (Gilbert,1998, p. 53). O primă propunere, prezentată la 4
noiembrie 1997, era în mare măsură conformă legilor „Bassanini”, atrăgîndu-şi
din această cauză aceleaşi critici. În timp ce pretindea că reprezintă o
mişcare decisivă în direcţia statului federal, nivelului central al statului
revenindu-i în continuare rolul de coordonator, iar regiunilor fiind
îndreptăţite la autonomie financiară şi la puterea întreagă de a interveni în
toate sectoarele în cadrul propriilor teritorii, ea a fost socotită o simplă
descentralizare administrativă botezată altfel. Mai recent, în aprilie 1998,
Camera Deputaţilor a aprobat articolele 57, 58 şi 59 ale noii Constituţii,
reducînd de la 20 la 10 ariile politice atribuite guvernării naţionale şi
reafirmînd principiul „diferenţierii”. Reacţiile la aceste articole au fost
întrucîtva mai pozitive decît fuseseră la sfîrşitul lui 1997, cu toate că
numeroşi comentatori încă mai susţineau că statul îşi păstra un rol cheie ca
mediator între regiuni şi celelalte nivele ale administraţiei locale. Încă şi
mai recent, Bicamerale a părut pe punctul să se prăbuşească, ceea ce ar fi
implicat o posibilitate deloc neglijabilă ca reforma instituţională să fie
amînată nedefinit.
Rămîne, de aceea, în
continuare extrem de dificil de prevăzut în ce fel vor fi reformate
instituţiile politice ale ţării, inclusiv sistemul regional. Lăsînd deoparte
revendicările secesioniste ale Ligii, o soluţie federalistă în linia modelului
german pare să fie rezultatul cel mai probabil al revigorării regionalismului italian.
Totuşi, nu trebuie subestimată tentaţia noii clase politice italiene de a
încropi o reformă a organizării statului şi de a stabili un nou echilibru,
bazat mai degrabă pe consens decît pe competiţie, între diferitele forţe
politice şi nivele de guvernare.
Care să fie
viitorul dezvoltării regionale?
Fie că va prevala o
formă mai extremă sau una mai moderată de federalism (ori pur şi simplu o
devoluţie mai substanţială a regiunilor), diviziunea regională italiană va
persista. Întrebarea este dacă un stat federal sau o formă mai radicală de
regionalism vor promova sau, dimpotrivă, vor stînjeni cauza armonizării
naţionale. Va reprezenta ea pur şi simplu triumful noului „egoism” al
regiunilor bogate sau ar putea fi considerată un pas înainte pentru regiunile
mai puţin dezvoltate? Există spaţiu pentru noi scheme coordonate de stat în
vedera dezvoltării regionale?
Peste 40 de ani de
politici regionale şi dezvoltare regională au dus cel mult la un Sud
modernizat, dar în mod cert nu la un Sud dezvoltat. La începutul anilor ‘90,
părea să existe un consens crescînd că trebuie să se pună capăt subvenţiilor
lipsite de discernămînt şi transferurilor financiare motivate politic şi
controlate de centru de la regiunile nordice către cele sudice. Soluţia Ligii
ar fi una neo-liberală, în cadrul căreia catalizatorii dezvoltării ar trebui să
constea în salarii mai mici (justificate pe baza presupusului cost mai mic al
traiului în Sud), în avantaje fiscale pentru afaceri cu o strictă documentare a
profiturilor, în încetarea tuturor subvenţiilor acordate de stat. Partidele
tradiţionale au fost orientate mai mult spre păstrarea unor forme de
subvenţionare directă, dar cu metode de control mai riguroase.
Nu pare să existe un
consens în ce priveşte cea mai bună cale de urmat. Prestaţia slabă a regiunilor
sudice de pînă acum ridică îndoieli serioase în ce priveşte capacitatea lor de
a uza de un grad crescut de autonomie politică asociat cu un nivel mai scăzut
al mijloacelor financiare în vederea promovării dezvoltării. Pe de altă parte,
au fost urmate deja atît de multe căi încît îşi face tot mai mult loc un curent
de opinie potrivit căruia Sudul fie îşi va găsi salvarea în sine însuşi, fie nu
şi-o va găsi deloc. În acest context, soluţia federală/regională este percepută
de mulţi ca un nou început pentru ceea ce va constitui, fără îndoială, un
proces lent şi dureros de construire a instituţiilor şi de dezvoltare
socio-economică. În opoziţie, alţii subliniază necesitatea ca guvernarea
centrală să recîştige iniţiativa şi să relanseze un plan complet de dezvoltare
economică, respingînd orice soluţie neo-liberală.
Guvernul de
centru-stînga a făcut deocamdată paşi timizi în ambele direcţii. El a urmat
într-un fel direcţia creşterii gradului de flexibilitate al pieţei muncii,
mergînd pînă într-acolo încît să accepte de facto reintroducerea unor
diferenţieri salariale între Nord şi Sud, ca un stimulent pentru firme să se
mute şi să îşi deruleze activităţile în Sud. În acelaşi timp, guvernul nu pare
potrivnic ideii reinstituirii unei agenţii speciale pentru dezvoltare regională
care să fie responsabilă de regiunile din Sud. O abordare lipsită de dogmatism,
articulată şi multidimensională a acestei probleme, încă mai poate avea ca
rezultat cea mai bună cale înainte, cu toate că există riscul politicilor
contradictorii şi al absenţei unei direcţii ferme.
Regionalismul
italian în context european
Italia este membru
fondator al Comunităţii Europene, iar populaţia italiană a demonstrat un
sprijin ferm pentru integrarea europeană (Hine, 1993, p. 286). Unitatea
europeană nu constituie un subiect politic în Italia; dacă s-ar pune astfel
problema, recent constituita Ligă a Nordului este chiar mai europeană decît
partidele naţionale. Aceasta se datorează faptului că membrii ei consideră că
Europa Regiunilor va lua în cele din urmă locul actualei Europe a Naţiunilor,
permiţînd astfel Italiei de Nord să se realăture vecinilor săi transalpini.
După cum afirma
Umberto Bossi în autobiografia sa, „Ce rost au frontierele dintre Piemont şi
Savoia sau Tirolul de Sud şi Austria? Etnic, ele sînt în mare măsură identice,
din punct de vedere naturalist. Din punct de vedere socio-cultural, (...) nimic
nu uneşte Trentino sau Lombardia cu Calabria sau Campania. De aceea, spun: de
ce să nu înlocuim frontierele fixe şi centralismul tipic statelor unitare cu un
sistem mult mai articulat, caracterizat printr-o pluralitate a centrelor
instituţionale, fiecare cu responsabilităţi specifice şi limitate? De ce n-am
elimina, cu alte cuvinte, frontierele rigide dintre realităţi foarte
asemănătoare cum sînt de exemplu Lombardia şi Bavaria, introducînd în acelaşi
timp centre separate de decizie, fiecare dispunînd de o autonomie reală, în
realităţi diferite, dar unite arbitrar cum sînt Nordul şi Sudul Italiei?” (Bossi,
1992, pp. 161-2).
Susţinerea
reîntoarcerii Italiei de Nord la leagănul ei Mitteleuropean „firesc” nu ar fi
putut fi formulată mai clar. În ce priveşte celelalte propuneri politice ale
Ligii, astfel de idealuri reflectă eşecul total, în ochii ei, al statului
naţional italian. Integrarea europeană nu este percepută în acest context decît
ca o oportunitate de realizare a obiectivului secesionist al partidului.
Posibilitatea ca
Italia să nu se numere printre ţările capabile să adere în primul val la moneda
unică europeană, asociată cu riscul ca excluderea Italiei să alimenteze
susţinerea secesionismului de către Nord, a influenţat puternic agenda politică
a guvernului de centru-stînga. În 1996 şi 1997 au fost luate măsuri eficiente
de reducere a deficitului exagerat al ţării, de ţinere în frîu a cheltuielilor
şi de controlare a inflaţiei. Pînă în 1998 a devenit clar că Italia „reuşise”
şi că avea să adopte moneda unică, chiar de la data introducerii ei. Ea ar
contribui la reducerea tensiunilor politice şi regionale interne.*
Totuşi,
proeuropenismul majorităţii italienilor avea foarte puţin de a face cu
omogenitatea economică şi socială transnaţională şi interregională, şi foarte
mult de a face cu o lipsă de încredere în guvernarea centrală, adică aceeaşi
neîncredere care i-a transformat pe italieni în susţinătorii unei forme radical
novatoare de regionalism. După cum sublinia în 1993 revista The Economist,
„Italia era o semnatară entuziastă a Tratatului de la Maastricht din
decembrie 1991, nu numai deoarece fusese totdeauna o eurofilă, ci şi deoarece
convergenţa economică şi monetară cerută la Maastricht urma să impună
disciplina pe care, de regulă, guvernele italiene nu reuşesc să o găsească ele
însele (...). Ce se va întîmpla acum dacă procesul de la Maastricht ar deveni
şi mai vag? Răspunsul este acela că italienii vor trebui să se bazeze pe
proprii lor politicieni, nu pe ai altora” (The Economist, 26 iunie
1993, p.21).
Acum că Italia este
parte a proiectului monedei unice europene, italienii pot continua să se bazeze
pe Europa, să le dea un impuls pentru modernizarea politică şi instituţională.
În chip corespunzător, o reformă radicală şi eficientă a sistemului politic al
ţării şi constituirea unui executiv puternic şi cu autoritate poate restabili
credibilitatea statului-naţiune în ochii cetăţenilor lui. Dacă s-ar întîmpla
aceasta, meritele unei Europe Unite, fie ea federală sau confederală, ar fi
evaluate şi judecate în sine, şi nu ca furnizoare de substituenţi pentru
guvernări naţionale slabe. q
Referinţe
Bagnasco, A. (1977), Tre Italie. La problematica
territoriale dello sviluppo italiano, Bologna, Il Mulino.
Becchi, A. (1992), „Incentivi statali, pesante
ereditŕ”, apărut în A sud di qualunque nord, Il Manifesto del mese,
n. 8.
Bossi, U. (împreună cu D. Vimercati) (1992), Vento
dal Nord. La mia Lega la mia vita, Milan, Sperling & Kupfer.
Cammelli, M. „Regioni e rappresentanza degli
interessi: il caso italiano”, Stato e mercato, N. 2 (august 1990),
151-200.
Chubb, J. (1990), Patronage, power and poverty
in Southern Italy, Cambridge, Cambridge University Press.
Clark, M. (1983), Modern Italy 1871-1982,
London & New York, Longman.
De Mauro, T. (1963), Storia linguistica
dell’Italia unita, Bari, Laterza.
Delpino, L. & F. Del Giudice (1992), Diritto
amministrativo, Naples, Simone.
Donzelli, C. (1992), „Le oscillazioni del
federalismo”, apărut în A sud di qualunque nord, Il Manifesto del mese,
n.8.
Earle, J. (1974), Italy in the 1970s, Newton
Abbot & Vancouver, David & Charles.
Falzone, V., F. Palermo & F. Cosentino (eds)
(1976), La Costituzione della Repubblica Italiana. Illustrata con i lavori
preparatori, Milan, Mondadori.
Gilbert, M. (1998), „Transforming Italy’s
Institutions? The Bicameral Committee on Institutional Reform”, apărut în Modern
Italy, 3 (1), 49-66.
Haycraft, J. (1985), Italian Labyrinth,
Harmondworth, Penguin.
Hine, D. (1993), Governing Italy. The politics
of Bargained Pluralism, Oxford, Clarendon Press.
Italia, V. & M. Bassani (editori) (1990), Le
autonomie locali. Legge 8 giugno 1990, n. 142, Milan, Giuffrč.
La Repubblica, 1 April
1992.
Lega Lombarda-Lega Nord, Programma elettorale,
February 1992.
Lepschy, A. L. & G. Lepschy (1991), The
Italian Language Today, London, Routledge.
Lepschy, A. L., G. Lepschy & M. Voghera (1993),
„Linguistic Variety in Italy”, studiu prezentat la Conferinţa anuală a
Asociaţiei pentru Studiul Italiei Moderne din 1992 [ASIM]. Un sumar al acestui
studiu a apărut în Gazeta ASMI, N. 23, primăvara 1993.
Mack Smith, D. (1985), Cavour, London,
Methuen. - (ed.) (1968), The Making of Italy, New York, Harper &
Row.
Nanetti, R. (1988), Growth and Territorial
Policies. The Italian Model of Social Capitalism, London & New York,
Pinter.
Putnam, R. D. (în colaborare cu R. Leonardi &
R. Nanetti) (1993), Making Democracy Work. Civic Traditions in Modern Italy,
Princeton, New Jersey, Princeton University Press.
Putnam, R. D., R. Leonardi & R. Nanetti (1985),
La pianta e le radici, Bologna, Il Mulino.
Ragionieri, E. (1976), La storia politica e
sociale, Storia d’Italia, Vol 4:3, Turin, Einaudi.
Rodotŕ, C. (1986), La Corte Costituzionale,
Rome, Editori Riuniti.
Rugge, F. (1997), „Le leggi «Bassanini» mai
profund: continuitŕ e innovazioni del riformismo amministrativo”, il
Mulino, 4 (iulie-august), 717-26.
Rupeni, A. (ed.) (1980), Comuni e Province negli
anni 80, Rome, Cinque Lune.
The Economist, 26 June
1993.
Vassallo, S. (1997), „Il federalismo sedicente”,
il Mulino, 4 (iulie-august), 694-708.
Traducere de Doina Baci
*
Anna Bull, profesor de Studii Italiene la Universitatea din Bath, a publicat
numeroase studii cu privire la culturile politice şi sistemele socio-economice
italiene, iar, in vremea din urmă, la Liga Nordului. Un volum avînd ca subiect
culturile socio-politice ale Italiei este în curs de apariţie la Editura
Berghahn, iar în prezent autoarea lucrează la un volum colectiv referitor la
Liga Nordului, care urmează să fie publicat la Editura Macmillan.
Acest articol este publicat prin amabilitatea
Intellect Ltd, urmînd să apară în volumul colectiv editat de Wagstaff, P.
(1999) Regionalism in the European Union, Exeter:Intellect (ISBN
1-84150-001-1). Informaţii suplimentare asupra volumului se pot obţine de la
editor la adresa e-mail: [email protected] sau pe internet, la
https://www.intellect-net.com.