Regionalismul bănăţean înainte şi după comunism: transformări sociale, relaţii etnice şi memorie istorică

Liviu Chelcea

 

1. Introducere: istorii liberale despre trecuturi naţionaliste

În această articol, îmi propun să ofer cîteva explicaţii şi să arăt modalităţile prin care în timpul comunismului a avut loc o  transformare substanţială a identităţii regionale a Banatului. În anii ’70, ‘80 şi în perioada de după 1989, noul discurs regionalist este centrat pe toleranţă, dar şi pe pragmatism, pe relevarea rolului grupurilor etnice în istoria şi identitatea regiunii. Discursul regionalist s-a distanţat astfel de încercările constante din anii ’20 şi ’30 de a evacua din  memoria şi identitatea regională a Banatului prezenţa grupurilor minoritare.

Cum poate fi înţeleasă o asemenea schimbare radicală a felului în care populaţia românească se raportează la celelate grupuri din Banat? Unii cercetători par înclinaţi să creadă că toleranţa a fost dintotdeauna condiţia „naturală” a acestei regiuni. Potrivit acestei naraţiuni, ura şi naţionalismul au fost efectul propagandei aparatului de stat (instituţii culturale, sistemul de educaţie etc), în timp ce la nivelul oamenilor de rînd, populaţia Banatului a fost şi a rămas timp de cîteva sute de ani tolerantă. Ar fi absurd să se nege rolul statului în excluderea minorităţilor etnice în diferite momente istorice. Acesta a mers de la violenţe simbolice pînă la acţiuni fizice. Pe de altă parte, dacă acţiunile statului sînt socotite independente de gradul lor de legitimitate în societate, este greu să se explice naţionalismul interbelic sau regionalismul din ultimii 20-30 de ani¹. Cum s-ar putea explica apariţia unui discurs democratic cum este regionalismul anilor ‘70 -’90, într-o perioadă în care naţional-comunismul a mizat tocmai pe strategii simbolice de constrîngere? Convingerea mea este, în consecinţă, că alături de politicile culturale ale statului, populaţia regiunii a fost de asemenea o sursă a naţionalismului în perioada interbelică (aşa cum mai apoi a alimentat toleranţa), dar şi că în diferite momente istorice au existat distanţe sociale variabile între grupurile etnice. Din această perspectivă este nevoie de o analiză structurală a relaţiilor etnice, care să considere etnicitatea ca un fenomen agregat. Fiind vorba de o perioadă lungă, mi se pare mai puţin relevantă o descriere a fenomenelor de viaţă cotidiană sau de circulaţie a ideilor şi bunurilor culturale, aspecte care de multe ori conferă Banatului o aură de multiculturalism. 

Pentru a nu fi acuzat de lipsă de sinceritate, mărturisesc de la început că Banatul reprezintă o regiune fascinantă. Mai nou, producţia culturală legată de acesta, cum ar fi cea a grupului de cercetare „A treia Europă” generează idei interesante şi pune în circulaţie texte binevenite. Pe de altă parte, nu pot să mă identific total cu nuanţele discursului produs la nivel popular şi reconstruit uneori la nivel ştiinţific sau de discurs public în şi despre Banat. Cred că merită semnalate, chiar şi cu riscul de a deranja sensibilităţile², unele lucruri ignorate, greşit articulate sau abuziv interpretate. Analiza de mai jos este poate opusul textelor, altfel foarte folositoare, în care implicarea cititorului produce efecte imaginative şi fantasmatice prin evocarea lumii Banatului³. Ea mai degrabă îşi propune să elimine din imaginarul regional iluzia unui trecut coerent, dar şi acuzaţiile de balcanism, şi să ofere totodată cîteva explicaţii la nivel de structură socială şi de context politic şi cultural. Teza mea este că  articulaţiile memoriei şi transformările poziţiilor sociale şi economice ale grupurilor etnice intervenite în perioada comunistă pot explica relaţiile etnice bazate pe toleranţă şi discursul despre multiculturalism, mai degrabă decît o poate face un „model de convieţuire” bănăţean (esenţialist şi aistoric).⁴

Prin urmare, încerc să explic printr-o istorie socială a relaţiilor etnice (aproximativ pentru perioada ‘20-’90) cum a apărut propunerea generoasă şi atractivă a unui Banat multicultural. Mai întîi voi descrie foarte pe scurt istoria regiunii, axîndu-mă mai ales pe poziţia grupurilor etnice în structura socială a regiunii şi pe relaţiile lor, după anexarea Banatului la administraţia românească în 1918-1920. Voi prezenta apoi conflictul dintre experienţa regională şi naraţiunea centralistă hegemonică în perioada interbelică (dar şi în prezent) a unei istorii uniforme pentru toţi românii (indiferent de experienţele culturale diferite sub alte administraţii). Voi discuta, de asemeni, contra-naraţiunea mişcării regionaliste şi relaţia sa ambivalentă faţă de naraţiunea centralistă. În următoarea parte a articolului, voi descrie sumar rolul memoriei în formarea noii identităţi bănăţene, descriind şi criticînd totodată cîteva presupoziţii larg împărtăşite în societatea românească, în special cele legate de balcanism. În fine, voi descrie schimbările sociale din Banatul din perioada comunistă care au influenţat istoria regiunii aşa cum este construită ea în prezent.

2. O scurtă istorie socială a Banatului

Banatul a fost pentru o perioadă îndelungată parte a Imperiului Habsburgic. Austria a anexat Banatul după pacea de la Passarowitz (Pojarevac) din 1718. Fiind lipsit de colonii extra-europene (spre deosebire de Anglia, Franţa sau Spania), guvernul a hotărît să trateze într-o manieră mai productivă zonele nefolosite optim, o bună modalitate de creştere a veniturilor fiind colonialismul intern. Astfel a ajuns în regiune populaţia şvabă, provenită din Alsacia şi Lorena. De-a lungul următoarelor două secole, pînă în anii ’80, germanii au format grupul etnic cel mai numeros după cel al românilor, dar şi referinţa identitară cea mai importantă din punctul de vedere al prestigiului. Mulţi dintre germani erau agricultori, dar a existat de asemenea un număr semnificativ de meşteşugari. Începînd cu secolul al XIX-lea, a crescut şi populaţia urbană compusă din muncitori şi clasa de mijloc. În 1778, Banatul a trecut sub adminstraţia Ungariei. Maghiarii din regiune erau într-o măsură mai mică angajaţi în agricultură în comparaţie cu românii şi chiar cu germanii). Pe lîngă ţărani şi un grup de meşteşugari şi mici meseriaşi, instituţiile statului constituiau o bună nişă pentru populaţia maghiară. Deşi prezenţi în rîndul armatei, printre avocaţi şi birocraţi de rang inferior (şi chiar avînd şi cîteva familii aristocratice), românii constituiau mai ales grupul agricultorilor, fiind lipsiţi de o clasă de mijloc urbană. A existat de asemenea o populaţie sîrbească, şi odată cu dezvoltarea deosebită a industriei în secolul al XIX-lea, şi o comunitate evreiască. În fine, au existat/există alte grupuri etnice de mărime mică precum croaţi, slovaci, cehi, ucrainieni, bulgari, s.a.m.d, însă fără o prezenţă politică distinctă în viaţa regiunii⁵.

După ce Banatul a trecut sub administraţia românească, statul român a încercat, şi în final a reuşit, să alimenteze mobilitatea socială a stratului larg de ţărani români, de multe ori pe seama minorităţilor. În această perioadă ideologia naţională a devenit hegemonică, iar „naţionalismul nationalizant”⁶ a constituit concepţia principală a politicilor culturale ale statului. Prin puterea politica cîştigată, statul român a instrumentat instituţiile educaţionale şi culturale din regiune, mai ales din Timişoara/Temesvár, pentru a asigura mobilitatea socială şi urbanizarea populaţiei rurale româneşti. Statul a încercat astfel să formeze o burghezie urbană românească în Banat, şi cu precădere în capitala regională. Intenţiile de îmbunătăţire a poziţiei sociale, au fost dublate de acţiuni simbolice precum ceremonii şi  ritualuri susţinute de stat, redenumirea străzilor ş.a.m.d, toate menite să exprime creşterea prezenţei românilor în spaţiul urban. Exista un consens larg împărtăşit în rîndul populaţiei româneşti, potrivit căruia mediul urban, mai ales Timişoara, trebuia rapid românizat.

Eforturile de construcţie naţională au luat forma unei permanente lupte cu minorităţile, privite în mod greşit ca lipsite de empatie⁷ faţă de statul român. Ostilitatea statului faţă de acestea a dus la abuzuri ce au mers de la închiderea instituţiilor de învăţămînt minoritare, pînă la excluderea lor din administraţia publică. Inclusiv în Banat, a existat o puternică competiţie între grupurile etnice în această perioadă, românii încercînd să excludă non-românii doar pentru a le lua locul.⁸

       Caracteristic pentru politicile de construcţie naţională din acestă perioadă a fost natura centralistă a vieţii politice, culturale şi intelectuale. Justificat de către politicienii din Bucureşti prin fragilitatea noului stat, centralismul a avut efectul pervers de a acorda instuţiilor statului o mare putere în redistribuirea resurselor mobilizate din toată ţara. Acest rol de administrator incorect pentru provinciile mai bogate (Banatul şi Transilvania) precum şi măsurile birocratic-administrative nu au avut întotdeauna legitimitate în ochii populaţiei din zonă. Aceste măsuri însemnau în principal că banii cheltuiţi de către stat în Banat reprezentau mai puţin decît banii pe care activităţile din zonă le furnizau la buget. De asemenea, şi la fel de important, puterea de redistribuire a statului a însemnat şi că indivizii ce veneau din afara Banatului erau de multe ori preferaţi în posturi administrative şi manageriale, în faţa clientelei din regiune. Aceasta a provocat o puternică reacţie şi mişcare regionalistă, ce contestau distribuirea inegală a resurselor dintre centru şi regiune. Au existat astfel acuzaţii deschise de colonialism la adresa Bucureştiului, precum şi îndemnuri susţinute la rezistenţă.

2.1. „Naţionalismul regionalist” şi hegemonia naţionalistă în perioada interbelică: o relaţie ambiguă

Cei care vorbeau în numele Banatului şi totodată erau producătorii discursului regionalist erau intelectualii şi politicienii reuniţi în jurul Partidului Naţional Ţărănesc (de altfel, o bună parte a bazei electorale a acestui partid se afla în Banat şi Transilvania).

Discursul regionalist al perioadei interbelice a fost cel mai bine exprimat de către un participant la aceste dezbateri prin conceptul aparent contradictoriu de naţionalism regionalist⁹. În ciuda opoziţiei lor faţă de măsurile centraliste ale guvernului, discursul regionaliştilor era controlat de un cîmp în care singurele afirmaţii legitime ce puteau fi făcute erau cele legate de „naţiune”.

În primul rînd, discursul regionalist¹⁰ recunoştea „naţiunea” drept un teren legitim de confruntare şi negociere în luptele politice. Întocmai ca şi centraliştii (reprezentaţi în plan local, dar şi la Bucureşti de către Partidul Naţional Liberal), regionaliştii erau de acord că „naţiunea” era cel mai important element în viaţa politică a ţării şi că ea trebuia consolidată. Aceasta a însemnat că ei erau la fel de dispuşi ca şi centraliştii (uneori chiar reproşindu-le acestora din urmă că împiedică „românizarea completă”) să excludă minorităţile din viaţa politică, economică şi culturală a Banatului. Din acest punct de vedere, elitele bănăţene interbelice au furnizat încă un exemplu de ceea ce Irina Livezeanu¹¹ denumeşte drept „consensul naţionalist” al acelei perioade.

În al doilea rînd, versiunea lor despre istoria şi cultura naţională submina spaţiul omogen construit de centralişti, introducînd regiunea ca un element primordial al naţiunii. Acest sentiment al diferenţei regionale era bazat pe situaţia economică mai bună a ţărănimii româneşti din Banat faţă de restul României, dar şi pe un sentiment de superioritate culturală faţă de Vechiul Regat, considerat drept balcanic. Se poate susţine în mod legitim faptul că această diferenţă era rezultatul prezenţei şi contactului cu celelalte grupuri etnice şi a procesului de modernizare „de sus” întreprinse de administraţia austro-ungară, începînd cu secolul al XVIII-lea. Totuşi, pînă la începutul comunismului (iar în timpul acestuia şi în perioada ce i-a urmat, doar în mediile private sau marginale ale cîmpului puterii), nimeni nu putea recunoaşte în mod public genealogiile minoritare ale identităţii regionale sau naţionale, fără a fi acuzat de trădare naţională şi de subminare a securităţii statului¹². Prin urmare, soluţia adoptată de regionalişti a fost o simplă afirmare a unei identităţi româneşti pure pentru ei şi pentru Banat în general, şi din această cauză superioară identităţii balcanice corupte şi inferioare a restului României.

În timp ce astfel se prezenta situaţia în perioada interbelică, comunismul a schimbat fundamental organizarea discursului public şi a felului în care memoria şi istoria erau prezentate. Toate versiunile precomuniste ale trecutului istoric şi personal s-au mutat în domeniul privatului pentru a fi salvate de încercările statului de a impune memorii false. În termenii istoricului Pierre Nora¹³, se poate spune că a existat o trecere de la „istorie” la „memorie”, şi de la memorie scrisă la memorie orală¹⁴. Însă în domeniul privatului, memoriile au fost deschise la transformări şi modificări, conform dorinţelor, presiunilor, intereselor şi relaţiilor sociale ale prezentului, aspect la care mă voi referi în continuare.

3. Contextul cultural şi social al noului regionalism: opoziţia la naţional-comunism şi minorităţile etnice ca resursă

Începînd cu anii ‘60, discursul naţionalist a redevenit predominant, de data aceasta articulat pe organizarea stalinistă a statului. În descrierea lui Katherine Verdery, proliferarea discursurilor concurente despre naţiune (reciclate după 1989 în distincţii precum naţionalismul „bun” şi cel de „grotă”¹⁵) a contribuit la reproducerea comunismului în România¹⁶. „Naţiunea” ca principiu de organizare a discursului a fost combinată cu marxismul instituţionalizat, devenind astfel cîmpul în care versiunile concurente ale trecutului puteau fi produse. Dintre acestea, cea mai importantă pentru analiza discursului regionalist din Banat a fost versiunea pro-europeană a trecutului naţional, ce insista pe aspectele benefice ale legăturilor istorice cu Europa şi pe avantajele modernizării în faţa unor forme (noi şi hibride) de tradiţionalism. Speranţa neoficială a adepţilor acestui discurs, era că reluarea legăturilor cu Europa va însemna şi democratizare. Deşi reproducînd în linii generale hegemonia discursului naţional, această versiune era adeseori concepută de către apărătorii ei drept rezistenţă, însă nu la comunism, ci la versiuni mult mai naţionaliste precum naţional-comunismul şi protocronismul.

 

În acelaşi timp, după 1945 s-au produs transformări majore în organizarea economică şi, bineînţeles, politică a regiunii. Din punctul de vedere al etnicităţii, regimul comunist¹⁷ a cauzat „schimbarea fostei baze a poziţiei de clasă şi a suportului instituţional al identităţilor etnice”¹⁸. Clasa se constituia acum nu prin capitalul financiar sau educaţional, ci prin accesul la poziţiile politice şi administrative¹⁹, adică privilegiul de a distribui ce a fost acumulat de către stat.

Pentru germanii din Banat, perioada postbelică a însemnat deportări masive în Uniunea Sovietică şi colectivizarea agriculturii. Noua organizare economică a condus la nivelarea poziţiei economice şi sociale pentru întreaga populaţie rurală, indiferent de grupul etnic.

Naţionalizarea mijloacelor de producţie şi a băncilor, precum şi etatizarea profesiilor liberale, au redus diferenţele anterioare dintre populaţia urbană a celor trei principale grupuri etnice. Aceasta a provocat o redefinire a relaţiilor sociale ale grupurilor etnice din Banat, ele avînd acum statuturi mult mai apropiate.

Prin urmare, principala frustrare a populaţiei româneşti din regiune — inegalităţile economice, ca şi corolarul acestora, dorinţa de a exclude minorităţile, nu îşi mai aveau obiectul. Într-un mod pervers şi neanticipat, pe termen lung comunismul a rezolvat multe din dorinţele interbelice ale regionaliştilor²⁰ şi ale naţionaliştilor. În mod corespunzător, memoria istorică vie, adică neoficială, a putut să îşi relaxeze focalizarea negativă pe situaţia de dinainte de 1918. Ceea ce a devenit mai important după 1945, a fost adaptarea/rezistenţa la noua competiţie pentru resursele alocate de statul socialist. Cu alte cuvinte, spre deosebire de perioada interbelică, rememorarea unui trecut conflictual cu celelalte grupuri etnice nu legitima accesul la resurse.

Primul motiv pentru apropierea simbolică dintre populaţia românească a Banatului şi celelalte grupuri etnice din regiune ţine de noile modalităţi de alocare a resurselor. În loc să mai concureze cu minorităţile în domeniul pieţei şi al capitalului, românii bănăţeni trebuiau să concureze acum doar cu indivizii numiţi de la centru. Ascensiunea politică şi administrativă erau aproape în exclusivitate responsabile pentru diferenţierea şi poziţia socială în comunism. Spre deosebire de perioada interbelică, cînd piaţa echilibra distribuirea unei părţi din resurse, în timpul comunismului, toate resursele erau alocate de către stat. Poziţiile superioare ale PCR erau acum „rotite” în mod regulat de la o regiune la alta, fiind ca şi înainte de război numite de la centru. Pentru Banat, cele mai multe cadre de nivel înalt veneau acum din afara regiunii, blocînd astfel şansele de ascensiune politică şi socială ale potenţialei clientele locale.

Aproprierea poziţiilor administrative şi manageriale de către birocraţi din afara regiunii a întărit distincţiile mentale larg împărtăşite în perioada comunismului dintre „noi” şi „ei”, „societatea împotriva statului”, „ordinea socială reală împotriva sistemului politic”. Aceasta a condus la atribuirea categoriei „noi”²¹ pentru populaţia locală din Banat (români, unguri, nemţi, sîrbi), şi a categoriei „ei” celor proveniţi din alte regiuni (nu neapărat numai celor aflaţi în poziţii privilegiate).

Un al doilea motiv pentru apropierea simbolică dintre românii bănăţeni şi celelalte grupuri etnice locale a fost legată de reîntărirea identităţii regionale româneşti în contextul imigraţiei²² masive de muncitori industriali şi de ţărani din Vechiul Regat. Pe lîngă problema pe termen lung a accesului la posturile superioare, acum locuitorii Banatului erau puşi în situaţia de a avea de-a face cu imigranţii din afara Banatului în mod cotidian. Ca şi înainte de comunism, aceştia erau percepuţi ca balcanici: înapoiaţi, leneşi, corupţi şi incompetenţi. Pentru a semnaliza gradul de civilizaţie regională şi diferenţele culturale regionale, românii bănăţeni au început să vorbească (spre deosebire de perioada interbelică) despre influenţa benefică pe care germanii (şi într-o anumită măsură ungurii) au avut-o asupra lor. Românii din spaţiul habsurgic în general i-au definit pe germani, dar şi maghiari, drept grupuri „civilizate”. Printr-un transfer de sens, românii revendicau un plus de „civilizaţie” şi se auto-complimentau prin menţionarea grupurilor etnice şi a regimurilor politice care le-au influenţat propria identitate²³.

Un exemplu şi o critică probabil că sînt de folos în acest punct. Gîndirea în termenii binari regionalism/multiculturalism/central-europeni/„noi” în opoziţie cu Vechiul Regat/naţionalism/Balcani/„ei” este cel mai bine ilustrată în cîteva din intervenţiile lui Victor Neumann, un istoric care se ocupă între altele şi de istoria culturală şi intelectuală a Banatului. Referitor la crizele provocate de noul context al Transilvaniei şi Banatului după 1918, autorul afirmă că:„[O] regiune formată pe coordonatele civilizaţiei Europei Centrale şi care în primele două decenii ale veacului nostru se afla în plină explozie urbanistică a intrat în raza de influenţă a unui mod diferit de gîndire culturală şi politică. Aşa se face că aspiraţiile integrării în civilizaţia occidentală au fost estompate de o politică de orientare mai conservatoare şi de profesarea principiilor de origine balcano-orientală. […] In pofida faptului că a existat o oarecare receptare a izvoarelor franco-prusiene şi deci o elită care s-a format sub această influentă, estul şi sudul României au fost dominate de o cultură politică şi administrativă preluată de la imperiile turc şi ţarist.[…] Ceea ce s-a observat mai puţin sau deloc, în Vechiul Regat al Romaniei (Muntenia şi Moldova), discrepanţele dintre elite şi mase erau foarte mari.”²⁴

Degenerarea balcanică nu constituie o temă nouă, ci mai degrabă o continuare a regionalismului naţionalist interbelic şi chiar a dezbaterilor de dinainte de 1918. Interpretarea merită cîteva comentarii suplimentare, deoarece este larg răspîndită. Problema nu rezidă atît în faptul de a afirma că ceva este balcanic sau (central) european, deoarece aceasta nu explică nimic sau este similar cu argumentele de tip „caracter naţional”. Problema cu adevărat de fond este că afirmaţii de acest gen conţin chiar negarea principiilor multiculturale enunţate. În alt articol, acelaşi autor revine asupra acestei probleme: „O anumită cultură de tip obscur, provenind din straturile de civilizaţie balcanic-micasiatice şi bizantine domină modul de a gîndi, ca şi activităţile funcţionarului public la toate nivelurile.”²⁵

În acest caz, trăsăturile şi comportamentele ce însoţesc natura disfuncţională şi clientelară a statului socialist sînt interpretate în termeni culturali (influenţe non-europene şi balcanice). Disfuncţionalităţile şi abuzurile trebuiesc denunţate indiferent de particularităţi culturale, însă soluţia rezidă în interpretarea adecvată a unor astfel de fapte. Desigur că relativismul cultural nu înseamnă şi relativism moral. Însă chiar dacă o suprageneralizare atît de vagă precum „civilizaţia balcanic-micasiatică şi bizantină” ar exista, o poziţie ce îşi asumă relativismul cultural nu ar caracteriza o arie geografică în termeni de cultură obscură. De altfel, analiştii americani ai Europei de Est sînt din ce în ce mai reţinuţi în a face astfel de afirmaţii deşi, după cum arată Maria Todorova în cartea sa foarte bine primită Imagining the Balkans (New York : Oxford University Press, 1997), mass-media şi producţia ştiinţifică au abundat în astfel de clişee după 1990²⁶. În contextul românesc, singura discuţie critică a folosirii conceptelor din geografia culturală şi totodată punerea în discuţie a orientalismului (discurs înrudit cu balcanismul) îi aparţine lui Sorin Antohi²⁷, care arată că acesta se reproduce în interiorul statului-naţiune.

Acest tip de gîndire este şi mai problematic atunci cînd se referă la indivizi. În acelaş articol din revista Orizont, după ce menţionează cum societatea civilă a persistat la Timişoara în perioada comunistă şi deplînge pe bună dreptate emigrarea germanilor, evreilor sau maghiarilor, autorul spune: „cultura civică a avut de suferit profund prin popularea oraşului cu oameni veniţi din mediul rural sau din regiuni mai înapoiate comparativ cu arealul transilvano-bănăţean”. Cunosc argumentele şi probabil faptele privitoare la simpatiile politice pentru partide extremiste ale unei părţi din aceşti imigranţi, lipsa de maniere, murdăria sau chiar „mirosul”, motive tipice ale discursului de respingere. Însă descrierea lor greşeşte prin generalizare, esenţialism sau prin ignorarea faptului că mulţi imigranţi veniţi din Moldova aparţin unui strat social anume, şi anume cel al muncitorilor industriali sau din construcţii. Acest ansamblu nu este o trăsătură comună, generală şi de neschimbat. Este semnificativ că întocmai ca în cazul românilor bănăţeni în alte perioade istorice, aceşti nou veniţi se schimbă. La a doua generaţie, ei preiau de la grupul dominant, în speţă cel al localnicilor, multe elemente culturale din normele de comportament sau de pronunţie din Banat, tocmai din motive ce ţin de o identitate stigmatizată. Este, ca în cazul oricărui alt fenomen ce ţine de relaţii între grupuri sociale/etnice, un proces dinamic şi contextual.

Al treilea motiv este legat de aspiraţiile europene şi de dorinţa de „întoarcere în Europa”. Locuitorii Banatului cred că regiunea lor este în mod deosebit aptă pentru Europa. Spre deosebire de perioada interbelică, cînd românii ar fi dorit ca Banatul să fie „pur” etnic, ei susţin acum că Banatul aparţine atît spaţiului cultural românesc, cît şi celui central-european. În timpul comunismului, orice ar fi putut simboliza „Vestul” şi „Europa” era valorificat şi cîştiga investiţia afectivă a oamenilor. Pe valul retoricii de „întoarcere în Europa”²⁸ ce a urmat frustrărilor din anii ’70 şi ’80, Banatul a fost oferit drept exemplu României ca model European: prosperitate, inovaţie, modernitate reînoită şi toleranţă etnică. Cum regiunea avea o lungă istorie legată de Imperiul Habsburgic, „urme” ale Europei erau într-adevăr abundente. Arhitectura vieneză fin-de-sičcle, poziţia cea mai vestică din România sau colonizările nemţeşti²⁹ au devenit veritable lieux de mémoir ale unui trecut european. Aceste locuri, evenimente şi chiar comunităţi etnice din Banat au devenit locul pe care s-a articulat istoria „adevărată” (cea europeană), păstrată vie de către memorie şi izolată de dogmele oficiale ale naţional-comunismului.      

Cel de-al patrulea motiv este legat de naraţiunile întoarcerii în Europa, dar priveşte mai ales opoziţia la socialismul de stat. Aserţiunea genealogiilor central europene era importantă pentru politica de rezistenţă locală faţă de regimul comunist. În timpul anilor ‘60, ‘70 şi ‘80 în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia au apărut importante mişcări de dizidenţă ce solicitau reformarea sistemelor comuniste. Din diferite motive, aceste mişcări de democratizare au fost aproape absente în Romania³⁰. Prin urmare, posibilii dizidenţi trebuiau să importe idei din ţările comuniste învecinate. Mişcările dizidente din Europa Centrală făceau adesea referinţă la Mitteleuropa ca la un spaţiu care, în virtutea naturii şi a culturii sale, se poate elibera de opresiunea politică. Prin afirmarea genealogiilor central europene pentru cultura regională, intelectualii critici din Banat puteau să se afilieze simbolic la mişcările de disidenţă.

Un bun exemplu de articulare a disidenţei locale în termeni de „urme” culturale ale Europei Centrale ce există în Banat, este un roman publicat în 1990. Aceasta era o perioadă cînd memoriile şi discursurile neoficiale se mutau rapid în domeniul dezbaterilor publice. Romanul Femeia în roşu³¹, scrisă de trei critici literari născuţi după 1945³², descrie viaţa unei femei născute în Banat, care, după aventuri fabuloase în perioada prohibiţiei din Chicago din anii ‘30, alege să se întoarcă acasă pentru a-şi trăi aici restul vieţii. Textul este scris reflectiv şi îmbină bucăţi de ficţiune şi de istorie. Autorii folosesc metode aproape etnografice şi istorice pentru a descrie contextul social şi cultural al Banatului folosind monografii, studii istorice, ziare şi chiar şi surse orale. Romanul include personaje ce călătoresc în spaţiul fostului Imperiu sau la Viena, dar şi elemente de descriere a diferitelor grupuri lingvistice şi profesionale de la începutul secolului. Romanul a fost scris înainte de 1989 şi nu a putut fi publicat pînă la căderea lui Ceauşescu.

De ce menţionez acest roman? Postfaţa romanului, scrisă imediat după 1989, sugerează cadrul în care autorii ar dori să obţină lectura cititorilor. Romanul este situat în contextul intelectualilor anti-comunişti central europeni (Vaclav Havel, Adam Michnick, Danilo Kiš s.a.m.d.), în contextul deprimant al României anilor ’80 şi în cel al regiunilor de graniţă. Cu alte cuvinte, meta-naraţiunea postfeţei, leagă referinţele culturale central-europene cu activismul democratic şi cu potenţialul Banatului de a disemina acest spirit³³.

Un al cincilea motiv pentru redefinirea relaţiei românilor bănăţeni cu celelalte grupuri etnice, în acest caz cu germanii, este legat de penuria de bunuri de consum, provocată de mobilizarea economică cvasi-stalinistă a anilor ’70 şi mai ales ’80. Era profitabil pentru români să aibă legături individuale cît mai apropiate cu germanii, deoarece astfel îşi puteau procura anumite bunuri, practic inexistente în România. După cum bine se ştie, de la sfîşitul anilor ’60, populaţia nemţească a început să emigreze spre Germania. Statul român nu permitea tuturor membrilor unei familii să emigreze dintr-o dată şi, datorită separării rudelor, dar şi a existenţei prietenilor rămaşi în România, circulaţia de persoane şi de bunuri de consum între Germania şi Banat era intensă. Unele bunuri erau fie cumpărate, fie circulau ca daruri de la nemţi. Acestea nu erau numai bunuri de consum rare (muzică, cosmetice, cafea, reviste de modă etc), ci şi bunuri culturale: imagini din, şi povestiri despre Occident.

Economia de penurie a contribuit la o redefinire a relaţiilor etnice nu numai cu nemţii, ci şi cu ungurii şi sîrbii din regiune. Începînd cu anii ’60, Iugoslavia şi Ungaria au avut regimuri mult mai liberale şi mai orientate spre consum, în comparaţie cu politica impusă de Ceauşescu României. Diaspora din Banat a acestor grupuri, dar şi populaţiile locale de pe ambele părţi ale graniţelor au funcţionat astfel ca o „mînă invizibilă”, suplinind lipsa pieţei.

4. Concluzii

Am încercat să trasez în acest articol transformarea regionalismului bănăţean al românilor, de la un discurs de excludere înainte de comunism, la unul care accentuează elementele istorice conforme relaţiilor etnice actuale şi nevoii de toleranţă dintre români, germani, unguri şi sîrbi. „Călătoria” regionalismului în zona neoficială şi non-hegemonică a memoriei istorice a avut efecte pozitive, prin acomodarea la un context social mai puţin polarizat etnic şi prin reprimarea amintirilor neplăcute.

Naraţiunile istorice şi politice care circulau în zonele neoficiale şi private au investit afectiv în urmele lăsate în Banat de diferite perioade istorice. Spre deosebire de „locurile memoriei” din anii ’20 şi ’30, cele din perioada comunistă conţineau speranţe mai „europene” şi mai puţin ostile. De exemplu, arhitectura Timişoarei construită înainte de 1918 era judecată în perioada interbelică drept neromânească. Semnificative în acest sens au fost criticile foarte puternice aduse în 1934-1935 proiectului actualei catedrale ortodoxe din centrul oraşului. Atunci era judecată ca arătînd prea catolică şi prea puţin „monumentală”, nepermiţînd astfel distanţarea şi dominaţia simbolică asupra oraşului majoritar neromânesc³⁴. În timpul comunismului şi după aceea, clădirile de dinainte de 1918 (precum şi catedrala respectivă) au devenit o marcă a identităţii regionale. Anul trecut, marele premiu al concursului internaţional Televest organizat la TVR Timişoara a fost cîştigat de un documentar al TVR locale, numit Timişoara, mica Vienă. Scenariul său prezintă Timişoara ca fiind construită ca o serie de replici la proiectele arhitectonice vieneze. Aceasta reîntăreşte caracterizarea pe care Pierre Nora o face „locurilor memoriei”: „[lieux de mémoire] sînt pentru totdeauna deschise la o serie completă de semnificaţii pe care le pot lua”.³⁵

Trecerea de la regionalismul naţionalist interbelic la discursul regionalist democratic din prezent trebuie explicată, deoarece nu poate fi înţeleasă în termeni a-cauzali de „evoluţie organică” sau „evoluţie naturală”. Încercînd să explic ce factori au influenţat memoria şi deci identitatea regională în timpul comunismului, am identificat cinci cauze. Acestea sînt (1) modalităţile specifice statului socialist de a aloca resurse (excluderea populaţiei regionale din poziţiile superioare datorată centralismului), (2) nevoia de a simboliza diferenţa regională de către românii bănăţeni în faţa imigraţiei puternice din alte zone mai puţin dezvoltate sau considerate ca inferioare cultural (Vechiul Regat), (3) puterea potenţială a genealogiilor identitare central-europene de a semnifica rezistenţă la politica oficială, (4) existenţa şi crearea în Banat a unor lieux de mémoire care puteau articula şi întruchipa legăturile emoţionale cu Europa şi (5) oportunitatea ca germanii, maghiarii şi sîrbii din regiune să furnizeze imagini şi bunuri care să reprezinte „Vestul”.

După 1989, noua versiune a istoriei Banatului, elaborată neoficial în timpul comunismului, a fost făcută publică. Ea păstra într-adevăr lucruri din trecut, dar întruchipa cu precădere atitudini ce reflectau dorinţele democratice din perioadele comuniste şi post-comuniste decît istoria (în final!) „adevărată” a regiunii. Naraţiunea istorică includea de asemenea şi speranţe pentru viitor, legate de aşteptări comune ale indivizilor ce au trăit în comunism (bunăstare, democraţie, etc). În general, noul regionalism bănăţean era apropiat de o versiune a discursului naţional care insista asupra modernizării şi asupra nevoii de a recupera legăturile cu Vestul. Referinţa lor comună erau aspiraţiile europene şi urmele trecutului european din istoria regiunii/naţiunii. În ciuda punctelor comune, unele elemente din discursul regionalist se bazau pe argumente ce se situau în afara discursului hegemonic naţionalist. Aceste puncte includeau memoria Revoluţiei maghiare din 1956 şi a impactului ei local, accentul pe toleranţa etnică în momentul cînd statul adoptase un discurs naţionalist sau interesul faţă de mişcările civice din alte ţări central-europene.

Probabil că cea mai importantă problemă pe care am încercat să o ridic în acest studiu priveşte reacţiile ostile ale centrului atît la regionalismul interbelic, cît şi la regionalismul actual. Este legitimă întrebarea privitoare la gradul în care politicile culturale ale statului pot să recunoască şi să integreze varietatea experienţelor locale (etnice şi regionale), în afara unei naraţiuni eclectice, teleologice şi deci totalizante despre istoria naţională. O „descentralizare a istoriei” ar putea transforma „destinul naţional” în şansă, „fiinţa naţională” în contingent şi acuzaţiile de „subminare a statului” în recunoaşterea importanţei şi autenticităţii experienţei şi istoriilor locale.

Se poate pune întrebarea dacă un discurs aşa pozitiv ar trebui criticat sau relativizat, mai ales în perioada actuală cînd structurile naţional-comuniste se află în ofensivă. Identitatea europeană şi relaţiile etnice cooperante sînt două lucruri care nu pot fi decît de dorit. Punînd în paranteză contextul politic strict actual, construirea de naraţiuni istorice prea coerente despre un trecut totuşi ambiguu, presărat cu momente contradictorii şi accese afective poate fi problematică. Astfel de momente includ presiuni asimilaţioniste în momente mai îndepărtate sau apropiate, sentimente anti-europene şi anti-democratice ale românilor, germanilor sau maghiarilor în perioada interbelică sau antisemitismul lor din aceeaşi perioadă. Legat de acest punct, întrebările mai generale despre cum să promovăm înţelegerea etnică ar fi: unde trebuie să căutăm explicaţiile pentru conflictul/cooperarea interetnică? La nivel de „mentalitate” (dacă aşa ceva există), de instituţii sociale, în contextul economic, în modurile de organizare a etnicităţii din regiune, la frontierele simbolice sau la rolul intelectualilor în constituirea de identităţi colective? Probabil că la toate aceastea. În plus, ele trebuie privite dintr-o perspectivă istorică care să considere acţiunile sociale în contextul în care au apărut.

În al doilea rînd, se poate spune că noua identitate europeană a regiunii este restrictivă şi poate crea exludere simbolică prin invocarea unei presupuse inferiorităţi balcanice a celorlalte regiuni. Numărul imigranţilor cu poziţii manageriale sau în general aparţinînd nomenclaturii reprezintă doar un procent infim din numărul total al celor veniţi în Banat. Acest aspect, pe care l-am discutat mai sus, este şi un argument mai general pentru critica şi eventual evaluarea politicii folosirii unor teorii ale stigmatului despre „Balcani” (şi a tuturor formulelor derivate). „Balcanii”, dar în egală măsură Europa Centrală ş.a.m.d sînt variaţii pe teme de geografie culturală de secol nouăsprezece. Ele sînt prea puţin categorii de analiză culturală sau geografii fixe, neavînd, în fond, decît o valoare de construcţii simbolice. q

NOTE  

1. În ultimile două decenii de comunism, acest regionalism era neoficial, circulînd atît în forme intelectuale, cît şi în forme populare. După 1989, el a putut deveni public.

2. Prin extensie, şi pe cele transilvănene.

3. Pentru astfel de evocări, vezi conceptul de post-memorie, „distinct de memorie prin distanţă generaţională şi de istorie prin legătură personală intensă”. Post-memoria diferă de asemenea în relaţia pe care o are cu obiectul: „este mediată nu de amintire, ci printr-o investiţie imaginativă şi creaţie” [subl. aut]. Marianne Hirsch, Family frames : photography, narrative, and postmemory, Cambridge, Mass. : Harvard University Press, 1997, 22.

4. Acesta articol este o relativizare a discursului regionalist de pe o poziţie ce îşi asumă importanţa pluralismului şi relativismului cultural, fie şi din punct de vedere geografic. Nu este nicidecum un argument printre rînduri în favoarea acuzaţiilor stupide ale naţional-comuniştilor la adresa mişcării civice din ultimii ani din Banat. Critici de genul celor de mai jos sînt greu de formulat tocmai din cauza pericolului de a fi situat în aceeaşi tabără cu extremiştii.

5. Unele relaţii etnice, prezentate drept „confluenţe”, reprezintă simple „contracte sociale” între stat şi diverse grupuri etnice, sau chiar între grupurile etnice (pentru o astfel de conceptualizare vezi Victor Karady, A Social and economic history of Central European Jewry, New Brunswick, N.J., U.S.A. : Transaction Publishers, 1990). De exemplu, acesta a fost cazul relaţiilor dintre unele comunităţi slovace sau ceheşti şi populaţia germană din zona Caraşului. În general, cred că trebuie menţionat cine şi din ce motive învăţa limbile altor grupuri. Bi- sau trilingvismul nu este rezultatul unei pris de conscience precoce la nivel popular în favoarea multiculturalismului, ci rezultatul presiunilor pieţelor lingvistice sau de muncă, a măsurilor administrative ale statului sau a diferenţelor de prestigiu.

6.Termenul este preluat din Roger Brubakers, Myths and Misconceptions in the Study of Nationalism, MS, 1996. El defineşte „naţionalismul naţionalizant” ca încercarea populaţiei majoritare de a îşi îmbunătăţi poziţia socială şi economică în cadrul statului naţiune. Slovacia în aceeaşi perioadă, sau, mai recent, statele rezultate în urma dezmembrării Uniunii Sovietice ar putea constitui exemple similare. Pentru o excelentă descriere a perioadei interbelice din punctul de vedere al politicilor culturale de la noi, vezi Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare, Bucureşti, Humanitas, 1998. Pentru cîteva statistici şi descrieri narative ale contextului social şi etnic din Banat în această perioadă, vezi Liviu Chelcea, Naţionalism şi regionalism în Banat în perioada interbelică : Competiţie pentru resurse, elite şi discursuri culturale, Revista de cercetări sociale, 4/1997.

7. Populaţia maghiară şi în special populaţia evreiască de limba maghiară erau privite cu suspiciuni nefondate. Pentru o relatare care contrazice acest stereotip, remarcabilă prin capacitatea de descriere a vieţii de dinainte de război şi tragedia unei comunităţi evreieşti din zona Satu-Mare, vezi autobiografia lui Martin Lax, Caraşeu: a Holocaust Remembrance, Cleveland, Ohio: Pilgrim Press, 1996.

8. Din păcate, nu am consultat prea multe surse maghiare sau germane din Banat din acea perioadă; studiul poate fi privit deci ca referindu-se în principal la românii bănăţeni şi mai puţin la celelalte grupuri etnice; îmi asum eventualele erori.

9. Grigore Bia-Gemene, Naţionalismul regionalist, 1935, Vestul no. 1165. Acest ziar a fost principala „voce” a regionaliştilor.

10. Regionalismul în această perioadă nu se rezuma la a fi naţionalist. Era de asemenea şi iredentist faţă de Banatul sîrbesc. Anexarea acestuia era parte integrantă din programul regionalist, aşa cum a fost enunţat de Sever Bocu, principalul lider politic al mişcării regionaliste.

11. Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism ... .

12. Sînt ridicole şi în acelaşi timp semnificative pentru organizarea centralistă a discursului public în România acuzaţiile primite de mesajul democratic ce însoţeşte identitatea regională actuală. Începînd cu 1990, naţional-comuniştii au reluat aceeaşi temă ca şi centraliştii interbelici: orice variaţie regională, în măsura în care nu reproduce hegemonia centrului este învinuită că subminează unitatea statului şi că reprezintă ambiţii separatiste. Pentru naţionalism, ca pentru orice ideologie etatistă, diversitatea, fie ea şi regională, constituie o ameninţare, deoarece semnifică schimbare şi mai ales fragmentare. Pentru o discuţie mai completă despre naţionalism (în acest caz grecesc) ca ideologie etatistă, vezi excelenta carte a lui Michael Hertzfeld, Anthropology through the Self-looking Glass, Cambridge University Press, 1987. 

13. Pierre Nora, 1994, „Between Memory and History”, în History and memory in African American culture, volum editat de Genevieve Fabre şi Robert O’Meally, New York: Oxford University Press. Sfîrşitul socialismului a produs reversul acestei situaţii.

14. Vezi Luisa Passerini, 1987, Fascism in Popular Memory, Cambridge: Cambridge University Press, în special pp. 17-64 pentru descrierea diferenţelor dintre memoria orală şi cea personală. Pentru un studiu remarcabil despre memoria în comunism, pornind de la analiza textelor lui Milan Kundera şi György Konrád, vezi Richard Esbenshade, 1995, Remembering to Forget: Memory, History, National Identity in Postwar East-Central Europe, în Representations [ediţie specială despre Europa de Est], Winter 1995.

15. Este vorba, desigur, de intervenţiile oportune ale lui Gabriel Andreescu, tipărite în Nationalişti şi anti-naţionalişti, Iaşi, Polirom, 1997. 

16. Vezi Katherine Verdery, 1994, Compromis şi rezistenţă în cultura română sub Ceauşescu, [trad. Mona şi Sorin Antohi], Bucureşti, Humanitas, 1994.

17. Înainte de comunism, populaţia evreiască se aflase într-o situaţie dramatică datorită regimului fascist al lui Ion Antonescu. După 1945, un procent mare din supravieţuitori au emigrat din Banat.

18. Kathrine Verdery, 1985, The unmaking of an ethnic collectivity: Transylvania’s Germans, American Ethnologist vol. 12:4, 73.

19. Verdery, The unmaking..., 78.

20. Totuşi, diferenţele de prestigiu dintre cele trei grupuri etnice au păstrat în linii mari ierarhia interbelică.

21. „Noi” era conceptual opus statului. Vezi David Kideckel, 1993, The Solitude of Collectivism: Romanian Villagers to the Revolution and Beyond, Itacha: Cornell University Press, p.3.

22. Imigraţia a fost încurajată de evenimente precum deportarea germanilor, re-industrializarea Banatului, foametea din Moldova din 1946 sau balanţa demografică negativă a regiunii. Totuşi, nu trebuie ignorate nici acţiunile deliberate, mai difuze sau mai manifeste, de românizare a oraşelor din Ardeal şi Banat.

23. Nu e nimic neobişnuit în variaţia identităţii unui grup. Pentru manevrarea genealogiilor, vezi studiul clasic a lui Edmund Leach, Political systems of highland Burma: a study of Kachin social structure, Cambridge, Harvard University Press, 1954. Leach descrie cum o populaţie care îşi revendica o anumită origine, şi-a schimbat alegerea după o anumită periodă din cauza contextului favorabil.

24. Victor Neumann, Cultura civică în Transilvania, Orizont nr. 11 (1402) 15 nov. 1998, p. 20. 

25. Victor Neumann, Cauza riscurilor, Curentul, 9 noiembrie, 1998. Sublinierea îmi aparţine.

26. Un articol al lui Todorova a fost publicat şi în Secolul XX, numărul 7/1997, însă nu a trezit nici un ecou. 

27. Sorin Antohi, Civitas Imaginalis: istorie şi utopie în cultura română, Bucureşti, Litera, 1994), 268, n.5.

28. Retrasarea şi crearea asocierilor cu „Europa” în foste discursuri indigeniste, în timpul, şi după perioada comunismului, nu se limitează la cazul Banatului sau al României în general. Pentru cazul Ungariei, Susan Gal (Bartok’s Funeral, American Ethnologist, 1991, vol. 18:4) descrie discursurile similare produse în jurul reînhumării la Budapesta a rămăşiţelor compozitorului Béla Bartók (îngropat iniţial la New York). Un alt exemplu, aproape protocronist, este oferit de antropologul Stephen F. Jones care descrie imaginile create de naţionaliştii post-sovietici din Georgia. În dorinţa de reluare a legăturilor cu Europa, ei prezintă unele mitologii populare drept o sursă de inspiraţie pentru lumea Greciei antice şi deci pentru întreaga Europă. Vezi Stephen F. Jones, Old Ghosts and New Chains, în Rubie Watson (ed.), 1994, Memory, History and Opposition Under State Socialism, Santa Fe: School of Am. Research Press, pp. 162-163. La urma urmei, cine nu ar dori să fie european?

29. La acestea se adaugă exemple foarte exotice şi interesante: francezii din Tomnatec sau spaniolii din fosta „Noua Barcelonă”.

30. Pentru trecerea în revistă a acestor motive, vezi Katherine Verdery, What was socialism, and what comes next?, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1996, mai ales ultimul capitol, precum şi concluziile de la Compromis şi rezistenţă...

31. Mircea Mihăieş, Adriana Babeţi şi Mircea Nedelciu, 1990, Femeia în roşu, Bucureşti: Cartea Românească.

32. Ar fi interesant de făcut o analiză a romanului prin prisma conceptului de post-memorie (menţionat în n.s. 3), adică investiţia afectivă şi imaginativă intensă într-un trecut care nu este direct personal, ci mediat prin generaţii şi texte (considerate ca urme).

33. Romanul conţine mai mult decît această interpretare posibilă.

34. Vezi campaniile susţinute de ziarele Vestul şi Fruncea din anii respectivi împotriva aspectului actualei catedrale.

35. Nora, Between History..., p.300.

*

Liviu CHELCEA (B.A. in Sociology - University of Bucharest, M.A. in History - Central European University, Budapest) is a student in the PhD program of Anthropology at University of Michigan, Ann Arbor. He will co-author a book (Nemira, 1999) based on oral history study of ethnic relations, popular understanding of communism and strategies of coping with 1980s consumer goods shortage in a village near the Romanian-Hungarian border (Sintana, Arad county). Several articles based on the research on Banat regionalism and ethnic relations in Sintana have been published in „Revista de Cercetari Sociale [Social Research Journal]”, Rromathan-Journal of Rroma Studies and in the edited volumes „Minoritari, Marginali, Exclusi [Minorities, Marginals and Outcasts” (Polirom: 1996)]”; “The Garden and the Workshop: Disseminating Cultural History in Central Europe” (Europa Institute Press, Budapest, 1998). Current research interests include social history and political economy of post-socialism.