Minorităţi în Olanda

Fred Grünfeld

Numele statului: Koninkrijk der Nederlanden.

Statutul constituţional: democraţie parlamentară, monarhic constituţională.

Organizaţii internaţionale în care este membră: ONU, Comunitatea Europeană, Consiliul Europei, CSCE.

Alianţe politice/militare: NATO.

Populaţia: 15.036.000

Minorităţi: frizii, „noi minorităţi” formate din surinamezi, antilezi, indonezieni (inclusiv molukani), marocani, turci, greci, spanioli, portughezi, iugoslavi.

Limba: olandeză.

Religia: catolică (o treime), biserici protestante (o treime), altele sau fără afilieri religioase (o treime).

Populaţia Olandei este formată dintr-o mulţime de grupuri minoritare. În comparaţie cu alte societăţi pluraliste, este de remarcat faptul că aceste minorităţi nu sînt de origine etnică sau naţională, cu singura excepţie a frizilor din nord. Legitimitatea autorităţii centrale nu a fost pusă niciodată sub semnul întrebării de diferitele grupuri etnice, religioase, regionale sau culturale ale ţării.

Fundalul istoric

La origine, minorităţile s-au bazat pe denominaţiile religioase. O latură etnică a pătruns în societatea olandeză destul de recent odată cu sosirea muncitorilor străini din fostele colonii olandeze, descrişi deseori prin termenul de „minorităţi noi”.

Aceştia din urmă au venit în Olanda în cursul ultimilor douăzeci de ani în căutare de muncă, la început cu intenţia de a rămîne doar pentru o perioadă scurtă. Primul astfel de grup aparţinînd noilor minorităţi a venit din bazinul mediteranean (în principal din Spania, Portugalia, Turcia şi Maroc) şi nu avea cetăţenia olandeză. Al doilea val a sosit în jurul anilor ’70 din fostele colonii olandeze din America Latină şi Centrală (din Surinam şi din Indiile Olandeze de Vest); acestea aveau cetăţenia olandeză. Împreună, membrii grupurilor aparţinînd „noilor minorităţi” formează astăzi peste 6,5% din populaţia Olandei.

„Vechile minorităţi” pot fi împărţite, în mare, în catolici (38%), localizaţi în principal în provinciile din sudul Olandei şi protestanţi (31%), împărţiţi în membrii bisericilor calviniste şi alte denominaţii protestante mai liberale. Deşi distincţiile de acest fel provin din apartenenţa la diferite grupuri religioase, implicaţiile acestei apartenenţe s-au extins mult dincolo de problemele legate de biserică şi au jucat astfel un rol important în politica şi în societatea olandeză în general.

Ca rezultat al coexistenţei paşnice a grupurilor minoritare, Olanda a dobîndit reputaţia de a fi o societate relativ tolerantă. Din cauza acestei tradiţii, alte grupuri, cum ar fi hughenoţii şi evreii, au ales la rîndul lor să se stabilească aici. După o perioadă iniţială, libertatea religioasă şi drepturile egale le-au fost acordate şi acestora.

A fost această reputaţie de toleranţă o expresie a solidarităţii cu alte minorităţi, sau a fost doar reflectarea unei atitudini de indiferenţă? Nu trebuie uitat că doar aproape 20% din populaţia evreiască din Olanda antebelică a supravieţuit celui de-al doilea război mondial. În nici o altă ţară occidentală ocupată de germani pierderile de vieţi în rîndul evreilor nu au fost atît de mari precum cele din Olanda¹. Analizarea cauzelor acestei tragedii se află dincolo de scopul acestui raport, dar — cu siguranţă, în cazul din acest exemplu — există o urmă de îndoială asupra măsurii în care coexistenţa paşnică din societăţile pluraliste rezistă la testul situaţiilor limită atunci cînd o societate este ocupată sau ameninţată.

„Vechile” grupuri minoritare şi politica de compromis

Timp de decenii – pînă la mijlocul anilor ’60 – viaţa politică, socială şi culturală din Olanda a fost descrisă de termenul „pilonizare” (verzuiling). (Un alt termen pentru o astfel de segregare denominaţională este „columnizare”.) Un „pilon” constă dintr-un conglomerat de populaţie aparţinînd tuturor păturilor sociale, care sînt unite printr-un complex de organizaţii şi instituţii sociale înrădăcinate în aceeaşi religie sau ideologie. Întrebarea cheie este cît de unite erau aceste grupuri de populaţie şi în ce fel s-a ajuns la forma de unitate politică naţională prin care a putut fi atins consensul.

Principalii trei „piloni” erau cel catolic, cel protestant şi cel socialist: fiecare dintre aceştia reuneau partide politice, sindicate, ziare şi organizaţii de radio şi televiziune. Catolicii şi protestanţii conduceau de asemenea majoritatea şcolilor din Olanda, care sînt subvenţionate în totalitate de guvern. Liberalii şi conservatorii nu şi-au construit niciodată proprii lor „piloni”, deşi au avut legături strînse cu organizaţiile salariaţilor şi, într-o măsură mai slabă, cu ziarele şi companiile de radio şi televiziune².

O mai bună înţelegere a solidarităţii interrelaţiilor din cadrul unui „pilon”, odată cu cea a diviziunilor dintre „piloni”, poate fi obţinută referindu- ne la cîteva rezultate ale unei cercetări desfăşurate în 1964:

a)  Catolicii: 81% dintre membrii sindicatului NKV, 76% dintre ascultătorii postului de radio KRO şi 72% dintre cititorii ziarului Volkskrant/ Tijd au votat pentru KVP (Partidul Popular Catolic);

b)  Protestanţii: 68% dintre membrii sindicatului CNV, 72% dintre ascultătorii postului de radio NCRV şi 95% dintre cititorii ziarului Trouw au votat pentru ARP (Partidul Anti-Revoluţionar) sau CHU (Partidul Creştin Istoric),

c)  Socialiştii: 78% dintre membrii sindicatului NVV, 76% dintre ascultătorii postului de radio VARA şi 68% dintre cititorii ziarului VrijeVolk/ Parool au votat pentru pV/dA (Partidul Social-Democrat).

După al doilea război mondial socialiştii nu au urmărit formarea propriului lor „pilon”, ci au sperat să realizeze o breşă prin atragerea membrilor diferitelor denominaţii religioase. Totuşi, în mare măsură aceste eforturi au eşuat din cauza faptului că grupările confesionale tradiţionale au opus o rezistenţă încăpăţînată; de pildă, în 1954 episcopii catolici au ordonat membrilor bisericii catolice să nu se alăture NVV-ului şi să nu asculte postul de radio VARA sau să citească ziarul socialist.

În consecinţă, solidaritatea din interiorul „pilonilor” a rămas puternică, iar contactele între diferitele grupuri au fost minime – în mod sigur la nivelul membrilor obişnuiţi, deşi în rîndul elitei existau mai multe contacte între membrii diferiţilor „piloni”. Existau, de exemplu, un anumit număr de organizaţii „umbrelă” (de pildă, în domeniul economic) în care erau reprezentaţi toţi „pilonii”. Acestea au jucat un important rol consultativ pentru guvern, iar astfel de structuri erau necesare pentru a contracara tendinţele centrifuge ale „pilonizării”.

Nici unul dintre partidele politice ale vreunui „pilon” nu a obţinut majoritatea voturilor în alegeri, diferite partide politice fiind din acest motiv obligate să coopereze în guverne de coaliţie. Rolul liderilor politici a trebuit cu necesitate să fie îndreptat către o politică de compromis. În acest fel ei puteau să îşi menţină poziţiile de putere în interiorul propriilor lor grupuri şi să ţină grupurile separate ca să evite conflictele dintre ele. Cu alte cuvinte, opţiunile politice dinamice trebuiau să facă loc distribuţiei proporţionale a puterii şi resurselor pentru ca „fiecare să poată fi stăpîn în propria lui casă cît timp casa este plătită din punga publică”. Este posibil să identificăm cîteva caracteristici ale acestei politici a compromisului:

a) era o politică pragmatică, întreprinzătoare, orientată spre rezultate concrete;

b)în acceptarea sau tolerarea pragmatică a celorlalţi „piloni” s-a ajuns la un fel de „acceptare a dezacordului”: majoritatea a ţinut cont de sentimentele diferitelor minorităţi şi nu a adoptat o politică prin care ar fi putut contrazice principalele convingeri ideologice ale acestor minorităţi, deciziile sensibile fiind luate numai după consultări cu aceste minorităţi;

c) întîlniri cheie între liderii „pilonilor” au avut loc de fiecare dată cînd intervenea o criză;

d)a existat o distribuire „dreaptă” a puterii şi a banilor;

e) s-a dezvoltat o tendinţă spre depolitizare, prezentînd problemele politice sensibile ca fiind mai curînd complicaţii tehnice;

f)  a apărut de asemenea o tendinţă de păstrare a secretului, pentru ca elita să poată căuta şi găsi compromisurile acceptabile fără să fie deranjată de intervenţia populară;

g) guvernul a ajuns să fie perceput ca fiind neutru, deşi investit în acelaşi timp cu o mare autoritate;

Pentru această formă de politică a avut o importanţă centrală faptul că alegătorii au avut încredere şi şi-au stimat liderii, fiind de acord cu această politică de compromis pentru a rezolva problemele într-un mod armonios. Totuşi, această atitudine a luat sfîrşit, din mai multe motive, la mijlocul anilor ’60.

Democratizare şi politizare

În politica internaţională au avut loc o serie de evoluţii care au avut un puternic impact asupra vieţii politice din Olanda. După diminuarea intensităţii războiului rece, sistemul mondial bipolar a fost înlocuit de un sistem policentral, în timp ce percepţia olandeză a celui mai puternic aliat al ei, Statele Unite, s-a schimbat ca rezultat al ultimelor acţiuni externe (Vietnam) şi interne (Watergate).

O conştiinţă crescîndă a dihotomiei Nord-Sud, însoţită în anumite sectoare de populaţie de admiraţia faţă de eroii revoluţionari ai Lumii a Treia şi de idealurile lor au avut ca rezultat lărgirea înţelegerii oarecum înguste a rolului ţării în politica internaţională. Aceşti factori nu au avut ca rezultat doar discutarea mai deschisă a politicii internaţionale olandeze, dar a dat de asemenea naştere unor vederi conflictuale asupra problemelor de politică internă.

Creşterea economică puternică din anii ’50 şi ’60 au creat noi tensiuni sociale, pe măsură ce un număr din tot mai mare de oameni a devenit mai afectat de inegalităţile sociale decît de creşterea economică absolută. Vechile legături sociale au slăbit şi mulţi tineri şi-au creat propria subcultură. Aceste evoluţii au condus la cereri pentru o mai mare participare şi democratizare în numeroase domenii – exprimate prin, de exemplu, revoltele studenţeşti din şi de după 1968. Rezultatul a fost o contestare a autorităţii şi un declin al respectului pentru liderii politici.

Aceasta a dus de asemenea la o polarizare în şi între partidele politice şi la crearea unor grupuri sociale centrate pe o singură temă. Această emancipare a intereselor sectoriale a cauzat în schimb declinul loialităţii în interiorul „pilonilor”, iar partidele confesionale au început să-şi piardă sprijinul în alegeri. Punînd accentul în alegeri pe diferenţele ideologice, liderii politici au ajuns să formeze din ce în ce mai greu cabinete de coaliţie, deşi sistemul electoral făcea inevitabile astfel de coaliţii.

Nu a mai fost posibil nici să se organizeze întîlniri secrete la nivel înalt, deoarece membrii de rînd doreau să aibă un cuvînt de spus în procesul luării deciziilor. Libertatea de acţiune a liderilor politici s-a diminuat puternic în cursul anilor ’70, membrii de rînd ai partidelor politice cîştigînd mai multă putere şi cerînd să fie consultaţi în toate dezbaterile importante pentru luarea deciziilor, inclusiv în stabilirea componenţei guvernului.

Mai mult, guvernele recente nu au avut decît o mică majoritate în parlament, iar baza lor a devenit şi mai instabilă deoarece, chiar şi în partidele politice care sprijineau guvernul, acei membri care aveau opinii contrare au devenit mult mai agresivi. Activitatea politică a devenit mai interesantă: au avut loc conflicte între guvern şi parlament asupra multor subiecte cum ar fi avortul, politicile socio-economice, embargoul asupra Africii de Sud, problema rachetelor de croazieră etc.

Într-o măsură din ce în ce mai mare, conflictele, atît cele asupra problemelor de politică internă cît şi a celor de politică externă, au putut fi caracterizate drept conflicte între stînga şi dreapta spectrului politic. Această tendinţă a fost reîntărită din cauza pierderii puterii de către „pilonii” catolic şi protestant, care în realitate au dispărut ca entităţi separate.

Cel al catolicilor – cea mai mare minoritate din Olanda, cu o poziţie centrală în sistemul politic olandez, care a înfăptuit într-o oarecare măsură emanciparea lor – a fost primul care s-a prăbuşit. Mulţi dintre cei din tînăra generaţie, în special dintre catolici, s-au rupt de comunitatea lor religioasă. Partidul politic catolic (KVP) şi-a micşorat în anii ’70 numărul de membri pînă la jumătate din cel al anilor ’50. În 1980 el s-a unit cu două alte partide confesionale (CHU şi ARP) pentru a forma Apelul Democratic Creştin (CDA); sindicatul catolic s-a contopit cu sindicatul socialist pentru a forma în cele din urmă Federaţia Sindicală Olandeză (FNV).

Dintre ziarele catolice, unul şi-a încetat apariţia, iar celălalt a devenit un important ziar de stînga. În parte ca rezultat al acestui lucru, noul partid confesional şi-a pierdut electoratul de stînga şi a devenit din ce în ce mai mult un partid conservator. La alegerile municipale din 1984 el şi-a pierdut poziţia majoritară în sudul predominant catolic, iar în unele oraşe din sud Partidul Social Democrat (Pv/dA) a devenit pentru prima oară partidul majoritar.

Mai tîrziu CDA s-a stabilizat şi şi-a recăpătat puterea, devenind din nou partidul majoritar. El şi-a menţinut de asemenea poziţia majoritară în toate cabinetele olandeze de coaliţie, iar influenţa sa politică nu s-a diminuat. Dimpotrivă, celelalte partide politice – liberalii şi socialiştii – îşi adaptează în prezent vederile politice după acest partid confesional, deplasîndu-se astfel către centrul spectrului politic. Această evoluţie a cauzat o puternică scădere a electoratului lor tradiţional, în special al celui al Partidului Social-Democrat care este văzut ca intrînd în anii ’90 fără nici o bază ideologică. Această „de- pilonizare” a avut pe termen lung un impact enorm asupra Partidului Socialist care a sfîrşit prin pierderea electoratului său tradiţional.

Olanda rămîne totuşi o ţară a minorităţilor; iar cei aflaţi la putere continuă să trateze cu acelaşi respect sentimentele şi convingerile celorlalte minorităţi, încercînd să nu le ofenseze sensibilitatea. Dacă procedează totuşi altfel, după cum s-a întîmplat în cazul desfăşurării rachetelor de croazieră, o fac fără convingere: unii susţinători ai deciziei finale au deplîns faptul că această hotărîre a trebuit să fie luată pe baza unei majorităţi restrînse.

Frizii

Frizii sunt singura minoritate lingvistică indigenă din Olanda. Ei se află în principal în provincia Friesland din nord-vestul Olandei, care cuprinde şi cîteva insule. Din cei 550.000 de locuitori, aproape 400.000 sunt frizi şi există probabil alţi aproape 300.000 care locuiesc în afara provinciei. Mulţi locuitori ai oraşelor vorbesc „friza citadină”, un dialect frizo-olandez datînd din secolul al XVII-lea. Atît limba cît şi cultura friză au fost revigorate şi nutrite de mişcarea frizilor, care a cunoscut apogeul la începutul secolului al XX-lea.

Friesland este unică între cele unsprezece provincii olandeze prin faptul că locuitorii au dreptul să vorbească şi să scrie în limba lor maternă, considerată a doua limbă oficială alături de limba olandeză. Friza a fost de asemenea recunoscută din 1955 ca limbă de predare, iar din 1975 guvernul olandez a acceptat propunerea ca ea să fie folosită în şcolile primare şi să constituie un obiect de studiu obligatoriu. Limba este studiată de asemenea şi în colegii şi universităţi din alte regiuni ale Olandei.

Frizii au un puternic ataşament faţă de casa regală de Orania, şi din acest motiv nu au organizat niciodată o mişcare separatistă, ci au rămas loiali Regatului Olandez. Autonomia lor culturală a fost salvgardată. Frizii au propriul lor partid politic prin care să îşi apere interesele, care a cîştigat totuşi numai 6,09% din voturile frizilor în alegerile pentru Consiliul Provincial Frizan din 1991. Ţelul principal al acestui partid a fost păstrarea autonomiei culturale şi nu a dovedit nici o altă ambiţie politică care să depăşească acest scop.

Noile minorităţi

În martie 1991 existau în Olanda 703.597 de străini înregistraţi (4,68% din totalul populaţiei). Cea mai importantă creştere a numărului lor a avut loc după 1960; această evoluţie a fost rezultatul sosirii muncitorilor străini – în special turci şi marocani – împreună cu familiile lor. Imigrarea muncitorilor străini a încetat acum, dar aparţinătorii celor aflaţi deja în ţară au încă permisiunea de a se muta în Olanda. Într-adevăr, în condiţiile declinului economic actual, stabilirea în Olanda este permisă numai în scopul reunificării familiilor.

Rata medie a fertilităţii femeilor non-olandeze este de peste două ori mai mare decît rata fertilităţii femeilor olandeze: o medie de 5,1 copii pentru marocani, 3,2 pentru turci şi 1,5 pentru olandezi. Mai mult, ca rezultat al structurii de vîrstă relativ tînără a grupului, rata mortalităţii residenţilor de altă naţionalitate este uneori de trei ori mai mică decît cea a olandezilor. La începutul Iui 1984, aproape 60% dintre străini trăiau în Olanda de mai mult de cinci ani. Aceşti residenţi de altă naţionalitate au avut pentru prima oară dreptul să participe la alegerile municipale în 1986, atît ca alegători cît şi în postura de candidaţi.

Spre deosebire de acest grup, aproximativ 280.000 de persoane din Surinam şi din alţi caraibieni (1,86% din populaţie) locuiesc în Olanda, ridicînd astfel procentul noilor minorităţi la 6,54%. Pînă la obţinerea independenţei de către Surinam în 1975, surinamezii erau cetăţeni olandezi şi puteau să se deplaseze liberi dintr-o regiune în cealaltă. Acei surinamezi care locuiau în Olanda în momentul obţinerii independenţei au rămas cetăţeni olandezi. În practică această distincţie nu a fost atît de rigidă precum pare, iar cetăţenii surinamezi au putut în continuare să intre în Olanda, deşi cu unele restricţii, în timp ce reunificarea familiei şi strămutarea sunt relativ uşoare.

Este de aşteptat o creştere a numărului de oameni aparţinînd acestor grupuri în viitor. De exemplu, în 1951, cînd au sosit în Olanda, sud-molukanii numărau 13.000 de persoane, acest număr crescînd în 1981 la 40.000 de persoane. Mai mult, ei tind să se concentreze în anumite zone, cum este Amsterdamul, unde, în 1991, 9,7% din totalul populaţiei era formată din surinamezi şi caraibieni, iar 8,7% avea o ascendenţă turcă sau mediteraneană, aceste grupuri constituind 38,13% din populaţia în vîrstă de pînă la 17 ani a Amsterdamului.

Cînd au sosit primii muncitori străini, se credea că ei vor rămîne o perioadă scurtă. Cu toate acestea, la începutul anilor ’80 a devenit clar că nu acesta era cazul. Natura permanentă a stabilirii acestora a transformat Olanda într-o societate multiculturală.

Ca răspuns, guvernul olandez a stabilit următoarea politică: scopul oficial este de a-i integra pe străini în societatea olandeză simultan cu asigurarea posibilităţii de a-şi păstra identitatea. În acelaşi timp a fost recunoscut faptul că asemănările dintre grupurile minoritare erau mai mari decît diferenţele dintre ele. Aceste asemănări au fost identificate ca fiind de structură, fiind cauzate de poziţia lor în societatea olandeză. Nivelul lor educaţional este scăzut, asigurarea cu locuinţe este precară, iar rata şomajului în rîndul lor este cel puţin de două ori mai mare decît cea a altor locuitori ai Olandei.

La mijlocul anului 1987, rata şomajului pentru diferitele grupuri era următoarea: olandezi 13%, surinamezi 27%, antilezi 23%, turci 44%, marocani 42%. Mai mult, în comparaţie cu situaţia din 1983, poziţia noilor minorităţi s-a înrăutăţit. Folosind 100 ca indice pentru 1983, rata şomajului pentru olandezi a scăzut la 88 în timp ce pentru celelalte grupuri ea a crescut: la antilezi la 138, la surinamezi la 137, la turci la 114, iar la marocani la 126.

În ciuda obiectivului declarat al politicii de ajutorare a minorităţilor, realitatea este că poziţia lor se înrăutăţeşte, după cum demonstrează rata şomajului în Amsterdam, unde este evident că minoritarii de vîrste cuprinse între 18 şi 64 de ani sînt afectaţi de şomaj mult mai puternic decît olandezii.

Reorganizarea industriei olandeze în anii ’80 a cauzat în principal pierderea slujbelor celor care aveau un nivel educaţional scăzut. Aproximativ 75% dintre membrii noilor minorităţi au absolvit numai şcoala primară, în timp ce acest lucru este adevărat pentru numai 14% din populaţia olandeză de sex masculin. Există o nevoie urgentă pentru un efort de mobilizare în vederea şcolarizării şi calificării pentru a depăşi problemele alarmante ale noilor minorităţi.

Amsterdam - populaţia şi rata şomajului

Cifre din ianuarie 1990, cifra populaţiei totale din 1991.

Cîteva concluzii

Cercetări cuprinzătoare au arătat că discriminare rasială sistematică nu există şi nu a existat niciodată în Olanda, deşi a fost identificată o creştere a numărului incidentelor rasiale. Nu mai puţin însă, există un larg consens în societatea olandeză asupra faptului că discriminarea este cu totul inacceptabilă.

O explicaţie posibilă a acestui consens poate fi cultura politică a societăţii olandeze. Din cauza vechii despărţiri în „piloni”, în care suveranitatea internă a fiecărei părţi a societăţii era acceptată („stăpîni în propria casă”), noilor minorităţi nu le-a fost impusă cu forţa asimilarea. Nu a fost socotit necesar ca ele să-şi abandoneze identitatea pentru a se integra în societatea olandeză, o societate în care sentimentele naţionale puternice au fost absente.

Totuşi, în condiţiile unei economii în declin, competiţia dintre oameni este mai ascuţită şi mai directă. Această competiţie poate să dea naştere unor prejudicii, care, cu toate acestea, nu determină întotdeauna comportamente discriminatorii. Există o conştiinţă a existenţei acestor probleme în societatea olandeză, ceea ce este deja un pas către depăşirea lor. De aceea putem spera că şi în viitor convieţuirea olandezilor cu aceste noi minorităţi va fi încununată de succes. □

Traducere de Silviu-Ioan Balla

Note

1)  În 1940 existau 128.000 de evrei olandezi; 107.000 dintre aceştia au fost deportaţi în lagărele de concentrare, dintre care au supravieţuit 5200. Dispariţia a 101.800 de evrei – aproximativ 80% din comunitatea evreiască din Olanda antebelică – trebuie comparată cu dispariţia a 28% dintre evreii din Belgia, 15% în Luxemburg, 19% în Franţa, 74% în însăşi Germania, 1% în Danemarca şi aproape 15% în Italia. (În uncie ţări numărul vieţilor omeneşti pierdute diferă în funcţie de numărul evreilor care locuiau în aceste ţări înainte de război).

2)  Timpul de emisie la radio şi la televiziune este distribuit în Olanda în funcţie de numărul de aderenţi ai fiecărei companii de radio sau televiziune şi este plătit de guvern.

(Minorities and Autonomy in Western Europe, A Minority Rights Group Report, London, 1991)