Gîndire universală, realităţi orientale:
Gîndire
universală, realităţi orientale:
o evaluare a
drepturilor
minorităţilor
naţionale în România
Gabriel
Andreescu
Acest text a fost
scris urmare a invitaţiei pe care mi-a făcut-o cunoscutul teoretician al unui
liberalism adaptat societăţilor multietnice, profesorul Will Kymlicka. Will
Kymlicka a iniţiat o cercetare asupra aplicabilităţii teoriilor occidentale, în
cazul societăţilor multiculturale din Europa Centrală şi de Est. Am fost
solicitat să tratez eu cazul românesc în cadrul unui volum colectiv ce urmează
să apară la Oxford University Press. Textul pregătit pentru Altera este
o varianta semnificativ mai lungă decît studiul din volumul amintit. Am propus
acest studiu revistei, cu gîndul că dialogul care se înfiripă cu teoreticianul
canadian nu face decît să ofere analizei realităţilor interetnice româneşti
savoarea dezbaterii internaţionale.
Este oarecum
surprinzător pentru un cercetător din afara spaţiului occidental să descopere
un scholar, precum Will Kymlicka, sceptic, în ceea ce priveşte instrumentele
propriei discipline. Limitele acesteia nu ar fi datorate numai limitelor
interne ale teoriilor, ci şi provocărilor unei Europe de Est aflată parcă pe un
al şaptelea continent. Cînd Will Kymlicka afirmă: „Se poate ca teoria
politică occidentală să aibă relativ puţine de oferit popoarelor din ţările
est-europene, confruntate cu tipurile de conflicte dezbătute în această carte”,
el desparte simultan realităţile occidentale de cele orientale şi respectiv,
gîndirea occidentală de concepţiile prin care popoarele Europei de Est sînt
chemate să controleze diversitatea lor etno-culturală. Este oare realistă o
astfel de demarcaţie?
Occidentul generic la
care se referă Kymlicka este el însuşi extrem de divers prin modul în care
tratează eterogenitatea sa etno-culturală. Aşa cum observă chiar Kymlicka,
există o mare diferenţă între politica Canadei şi politica Austriei sau
Germaniei privitoare la comunităţile de emigranţi sosite în aceste ţări în
ultimele decenii. O mare diferenţă există între modul în care Franţa şi ţările
scandinave — ele însele diverse — tratează natura şi rostul conceptului de
„minoritate naţională”. Dar nu există oare o diferenţă asemănătoare între
tratamentul minorităţilor din Ungaria, România şi Iugoslavia? Sînt oare
aceleaşi temele cu care se confruntă ţările baltice şi Croaţia? Este oare mai
mare distanţa care separă Cehia de Portugalia decît distanţa dintre Cehia şi
vecina ei imediată, Slovacia1? La
această ultimă întrebare aş răspunde negativ. Cu atît mai puţin am putea vorbi
despre o concepţie vestică şi o concepţie estică, unitare, privind felul în
care trebuie tratate consecinţele diversităţii etno-culturale.
În sensul celor de mai
sus, voi trata temele propuse de Will Kymlicka dintr-o perspectivă diferită.
Presupoziţiile mele sînt: (1) există un universalism al valorilor etice, aşa
cum există un universalism al drepturilor omului. Valorile etice universale
reprezintă referinţa majoră pentru rezolvarea inclusiv a problemelor pe care le
reclamă comunităţile aflate în minoritate; (2) principalele teme ale
societăţilor actuale, vestice şi (într-o măsură, ce-i drept, sporită datorită
rămînerii în urmă) estice, ţin nu de specificitatea determinată de istorii
diferite, ci, preponderent, de necesitatea de a face faţă modernităţii; (3)
enunţul anterior este cu atît mai valabil cu cît nu este avută în vedere numai
dinamica internă a societăţilor, ci şi incredibila lor amestecare într-o
societate globală2. În sfîrşit, toate
cele trei puncte notate mai sus se legitimează, la rîndul lor, pe ideea că (4)
o societate este în primul rînd un sistem funcţional, obligat să identifice şi
să rezolve problemele specifice vieţii. Gerd Roelecke considera această
perspectivă drept „legea de bază a societăţii moderne, adică compararea
soluţiei problemelor şi afirmarea principiului performanţei”3.
Desigur, afirmaţiile
(1) ... (4) sînt ele însele un permanent subiect de controversă. Consider însă,
pe urma lui Richard Falk, că „potenţial, orice moştenire culturală este
suficient de bogată pentru ca, în anumite condiţii şi dacă este clădită cum se
cuvine, să poată contribui inspirat la lupta pentru drepturile omului,
democraţie şi dreptate socială”4, adăugînd că afirmaţia lui se aplică la fel de bine cu privire la lupta
pentru drepturile minorităţilor. În ceea ce priveşte tema modernităţii, aş nota
că mondializarea economiilor, penetrarea tehnologiilor, progresul
ciber-spaţiului, extinderea şi adîncirea marilor structuri regionale, fragmegrarea
(ca expresie a tendinţelor simultane spre fragmentare şi integrare5), toate acestea sînt fenomene mult prea evidente
pentru a mai avea nevoie de argumente. Iată de ce, în continuare, nu voi mai
încerca să susţin presupoziţiile anterioare, concentrînd discuţia asupra
problematicii minorităţilor din România. Implicit sau explicit vor fi invocate
în această analiză toate observaţiile prin care Will Kymlicka a intenţionat să
sintetizeze ideea de „teorie politică estică versus teorie politică
occidentală”. Vom vedea în ce măsură putem vorbi despre solicitările specifice
cărora „realităţile româneşti” supun teoria politică.
Diversitatea
multiculturală a României
Care sînt însă aceste
realităţi? Există oare o specificitate a eterogenităţii etno-culturale din
România, ca stat aparţinînd Estului european, în raport cu tipul de varietate
etno-culturală existent în ţările occidentale?
O să dau cîteva date.
În recensămîntul din 1992 au fost înregistrate 16 minorităţi nationale.
Populaţia totală se ridică la 22.760.449, din care 1.620.199 maghiari; 409.723
romi6; 119.436 germani; 66.833 ucrainieni; 36.688
ruşi-lipoveni; 29.533 turci; 29.080 sîrbi; 24.649 tătari; 20.672 slovaci; 9.953
bulgari; 9.107 evrei; 5.800 cehi; 4.247 polonezi; 4.180 croaţi; 3.897greci;
2.0023 armeni. Alte 8.420 de persoane şi-au declarat apartenenţa la caraşoveni
(2.775) şi ceangăi (2.165).7
În acest sens,
diversitatea etnică din România atinge cea mai mare complexitate posibilă. Un
număr de 12 mici minorităţi sînt integrate în ansamblul populaţiei majoritare,
aflîndu-se practic în afara „tensiunilor” generate de naţionalitate, dar şi în
afara unui aport semnificativ la multiculturalitatea ţării. Numărul germanilor
şi evreilor s-a diminuat considerabil, dar, în ciuda numărului lor restrîns
astăzi, moştenirea tradiţională a celor două comunităţi rămîne puternică. Romii
ridică mari probleme de ordin social. Nivelul lor de educaţie şi standardul de
viaţă se află sensibil sub media populaţiei. Fenomenul discriminării faţă de
romi este real şi el este asociat cu cel mai scăzut indice de simpatie în
rîndul populaţiei8.
Maghiarimea din
România constituie o tipică provocare de natură politică. Transilvania,
regiunea unde se află cea mai mare parte a maghiarilor, a fost mult timp
principat autonom, iar apoi a aparţinut Regatului Ungariei, în cadrul
Imperiului Austro-Ungar. În 1918, Transilvania a fost încorporată României,
situaţie recunoscută prin Pacea de la Trianon. Astăzi Transilvania reprezintă
graniţa cu Ungaria. Deşi maghiarii se află în mod compact în centrul României
(judeţele Harghita şi Covasna) şi nu pe graniţă, totuşi tema realipirii
Transilvaniei la Ungaria rămîne o componentă constantă a imaginarului colectiv
românesc. Ne aflăm într-o situaţie întîlnită şi pe alte coordonate geografice,
a unei puternice comunităţi devenită minoritate în urma mutării graniţelor,
masată într-o regiune contiguă cu statul de aceeaşi origine (ca în Italia,
Slovacia, Finlanda etc.). Repet: România arată a avea o complexitate maximă a
structurii sale etno-culturale, la limita de sus a complexităţii societăţilor
occidentale eterogene din punct de vedere etno-cultural.
Precedente:
diversitate şi normă juridică
În 1989, în momentul
prăbuşirii regimului comunist, legislaţia românească privitoare la
recunoaşterea şi protecţia minorităţilor naţionale depăşea în mod sensibil ceea
ce numim astăzi „standarde internaţionale”, definite în documente precum
Documentul de la Copenhaga a Conferinţei CSCE asupra Dimensiunii Umane (1990),
Recomandarea 1201, Convenţia-Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale.
Conform Constituţiei din 1965, în Republica Socialistă România,
naţionalităţilor conlocuitoare li se garantau folosirea liberă a limbii materne
şi învăţămîntul de toate gradele, în limba proprie. În unităţile
administrativ-teritoriale locuite şi de populaţie de altă naţionalitate decît
cea română, organele şi instituţiile puteau folosi, oral şi scris, şi limba
naţionalităţilor respective (art. 22). Se asigura, de asemenea, folosirea
limbii materne în cadrul procedurilor judiciare (art. 102). Conform legii
învăţămîntului nr. 28/1978, în unităţile administrativ-teritoriale locuite şi
de populaţie de altă naţionalitate decît cea română se organizau unităţi de
învăţămînt, secţii, clase sau grupe cu predarea şi în limbile naţionalităţilor
respective (art. 106). La concursurile de admitere, candidaţii din rîndul naţionalităţilor
conlocuitoare aveau dreptul de a susţine probele în limba naţionalităţii lor la
disciplinele pe care le-au studiat în această limbă (art. 109).
Legislaţia existentă
în 1989 (în principal, Constituţia din 1965 şi Legea învăţămîntului nr. 28/1978,
despre care am vorbit) avea rădăcini mai vechi, în primul rînd, în Statutul
naţionalităţilor (legea nr. 86) din anul 1945. La rîndul ei, legislaţia
postbelică fusese precedată de sistemul de drepturi ale minorităţilor naţionale
dintre cele două războaie mondiale, adoptat de România în urma marilor
schimbări stabilite prin tratatele de pace de la Versailles şi Trianon. La
sfîrşitul primului război mondial, România îşi extinsese teritoriul cu două noi
provincii, locuite în majoritate de români: Transilvania şi Basarabia. Dar în
aceste teritorii mai locuiau, în proporţii însemnate, maghiari, germani, evrei,
ruşi, ucrainieni ş.a.m.d. Succesul teritorial transforma România într-o
societate pluri-etnică. (Este semnificativă, în acest sens, distribuţia grupărilor
etnice în Transilvania, în 1920: români 57,9%; maghiari 25,8%; germani 10,5%;
evrei 3,6%). România a trebuit să îşi ia, cu această ocazie, anumite
angajamente. Conferinţa de Pace de la Versailles a dus la semnarea a cinci
tratate garantate de către Liga Naţiunilor între Puterile Aliate învingătoare
şi Cehoslovacia, Polonia, România, statul Sîrbo-Croato-Sloven şi Grecia9. Principalele prevederi ale acestor „Tratate ale
Minorităţilor” erau:
— acordarea
cetăţeniei, incluzînd dreptul de opţiune;
— garantarea tuturor
locuitorilor a unei întregi şi complete protecţii a vieţii şi a libertăţii;
— garantarea
exercitării oricărui crez, a oricărei religii ori credinţe, şi a practicării
lor, în măsura în care nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri;
— garantarea
egalităţii în faţa legii, a drepturilor civice şi politice şi egalitatea de
tratament în lege şi în practică;
— diferenţele de rasă,
limbă ori religie nu trebuie să aducă prejudicii nici unui cetăţean în ceea ce
priveşte accesul la funcţiile publice, demnităţi şi onoruri, sau exerciţiului
profesiunii şi al capacităţilor;
— nu va exista nici o
restricţie în ceea ce priveşte libera utilizare a oricărei limbi, în viaţa
privată sau în public;
— în oraşele sau în
regiunile care au o proporţie considerabilă de cetăţeni aparţinînd
minorităţilor rasiale, religioase ori lingvistice, acestor minorităţi li se
poate asigura accesul în mod echitabil la sumele asigurate prin fonduri publice
la activităţi educaţionale, religioase şi filantropice10.
Statul român, puternic
centralizat, a acţionat însă sistematic împotriva drepturilor pe care se
angajase să le respecte. Lucrul acesta s-a făcut prin diverse măsuri, cum ar fi
acapararea posturilor din administraţia locală de către trimişii birocraţiei
din Bucureşti, ori prin schimbarea comunităţii universitare din Cluj,
principalul oraş al Transilvaniei. Este semnificativ, desigur, cum arată
tabloul variaţiei proporţiilor etnice în Transilvania*:
Anul A. B. C. D. E.
F. G. H. I.
1880 57,3% 26,1% 12,5% –
– 0,4% 1,6% 0,6% 1,5%
1910 54,0% 31,7% 10,5% –
– 0,3% 0,9% 0,6% 2,0%
1920 57,9% 25,8% 10,5% 3,6%
– – – – 2,2%
1930 58,2% 26,7% 9,8% 2,0% 0,8% 0,4% 0,8% 0,7% 0,6%
1941 56,5% 28,9% 9,1% –
– – – – 5,5%
1948 65,1% 25,7% 5,8% 0,5%
– – – – 2,9%
1956 65,5% 25,9% 6,0% 0,1% 0,6% 0,5% 0,7% 0,3% 0,4%
1966 68,0% 24,2% 5,6% 0,0% 0,5% 0,5% 0,7% 0,3% 0,2%
1977 69,4% 22,5% 4,5% 0,1% 1,6% 0,6% 0,5% 0,2% 0,7%
1986 68,0% 25,1% 3,2% 0,1% 1,6% 0,6% 0,4% 0,3% 0,7%
1992 73,6% 20,8% 1,4% 0,0% 2,6% 0,7% 0,3% 0,3% 0,3%
Legendă: A. Români, B. Maghiari, C. Germani, D.
Evrei, E. Romi, F. Ruteni, G. Sîrbi, H. Slovaci, G. Alţi
Tabloul cuprinde
informaţii şi despre evoluţia ulterioară, pînă la ultimul recensămînt.
Realităţile etnice din România s-au schimbat din nou, după al doilea război
mondial, cînd România a pierdut Basarabia, o parte din Bucovina şi ţinutul
Herţei, cu marile lor proporţii de populaţie rusă şi ucrainiană. În plus,
numărul evreilor scăzuse dramatic. În România a fost instalat un regim comunist
care, în faza de început, a promovat recunoaşterea minorităţilor ca un
principiu derivativ din principiul internaţionalismului proletar. Începînd cu a
doua jumătate a anilor ’50, comunismul de la Bucureşti s-a „românizat” din nou.
În 1959 a fost desfiinţată Universitatea de limbă maghiară, Bolyai, din Cluj,
înfiinţindu-se o universitate mixtă, Babeş-Bolyai. Proporţia dintre studenţii
maghiari şi români a evoluat continuu, în favoarea ultimilor. Represiunea
comunistă, dar şi discriminarea în ocuparea unor funcţii în stat a dus la
emigrarea germanilor şi evreilor, pînă la proporţiile arătate prin
recensămîntul din 1992. Sub regimul Ceauşescu au avut loc, cu premeditare,
schimbarea proporţiilor etnice din oraşele Transilvaniei. Iată deci un tablou complex,
care arată că în ultimii 80 de ani, statutul minorităţilor din România a
evoluat, depinzînd de politica centrului, care a fost în mare parte o politică
de asigurare a regulei majorităţii. Nu trebuie uitat însă că tendinţa de
asimilare, în România, s-a desfăşurat în condiţiile unui cadru legislativ
relativ generos privitor la drepturile minorităţilor naţionale, nefiind
posibilă nici o comparaţie cu ţările care nu au recunoscut existenţa
minorităţilor, sau cu acele ţări unde limba maternă aparţinea domeniului
exclusiv privat.
Exercitarea regulei
majorităţii şi lupta pentru legitimitate politică
Felul în care Europa
Centrală şi de Est a tratat după revoluţiile din 1989 problema minorităţilor
naţionale (şi religioase) a fost exprimată de Adam Michnik în formula: „Naţionalismul
este continuarea comunismului”. La sfîrşitul perioadei, legislaţia şi
condiţiile concrete privind minorităţile naţionale din fostele state comuniste
erau extrem de diverse. Cu greu poţi să compari Polonia, unde germanii nu aveau
voie să-şi utilizeze limba maternă, cu România, unde exista învăţămînt superior
în limba maghiară. La fel, este aproape imposibil să asociezi complexa
alcătuire de grupuri etno-religioase din Republica Federativă Iugoslavia11 şi regulile care o ordonau cu situaţia din
Ungaria. În toate aceste ţări, imediat după revoluţiile din 1989, a început o
amplă bătălie a fostelor elite comuniste pentru supravieţuire politică. Singura
ideologie care le mai stătea la dispoziţie a fost naţionalismul. Numai că
tendinţa naţionalistă, generală cum observa Adam Michnik, în confruntare cu
tendinţa democratizării nu a avut acelaşi conţinut, aceeaşi amplitudine şi
desigur, aceleaşi consecinţe, în toate ţările. Ea a dus la dezmembrare şi
război civil în fosta Iugoslavie. A produs dezmembrarea paşnică a
Cehoslovaciei. A marginalizat România în raport cu procesele de integrare
europeană. A pus probleme de definire a statalităţii în ţările baltice. A
influenţat doar puţin viaţa Poloniei şi periferic viaţa Ungariei. A creat
contexte politice extrem de interesante în Bulgaria.
În acest sens, deşi
formula lui Adam Michnik este în general relevantă, rămîne importantă doar
pentru cîteva ţări. Cadrul de emancipare a minorităţilor a evoluat excepţional
în Polonia şi Ungaria, în paralel — cum era şi firesc — cu procesul de
democratizare. În Slovacia naţionalismul a creat regimul lui Meciar. Bulgaria
şi-a păstrat oarecum standardele, dar a progresat în respectarea lor.
Naţionalismul, ca
formă a luptei de legitimare politică aparţine unui concept mai general, numit
de Jon Elster, „regula majorităţii”(majority rule). Jon Elster tratase
într-un studiu apărut în 1993 posibilul conflict care s-ar dezvolta între
regula majorităţii şi drepturile individuale în urma recentelor evoluţii din
Europa de Est.12 „Ca să
exagerez puţin, s-a trecut de la despotismul Partidului la despotismul
majorităţii, ambele inamice ale protecţiei drepturilor minorităţilor”, nota
el.13 Cred că Jon Elster identifică corect un
element specific, semnificativ, al procesului de tranziţie din ţările din Estul
Europei (tentaţia de a exercita regula majorităţii împotriva minorităţilor),
dar mai cred şi că acesta nu se manifestă în felurile argumentate de autor.
Elster se referă la încercarea majorităţii parlamentare de a rămîne majoritate
prin manipularea mecanismelor electorale; la patima amorului-propriu; la
acţiuni precum dispoziţiile de confiscare îndreptate împotriva proprietarilor;
la majoritatea populară acţionînd sub impulsul imediat, sub furia de moment
(„turbulenţa şi nebuniile democraţiei”); la majoritatea populară acţionînd
(prin reprezentanţii săi) sub impulsul unei furii de durată, permanente.
În România cel puţin,
abuzul regulei majorităţii împotriva minorităţilor naţionale a avut ca atu, pe
lîngă miza considerabilă a legitimării politice, şi moştenirea
naţional-comunismului la nivel de mentalitate a majorităţii. La rîndul său,
naţional-comunismul românesc a beneficiat de tradiţia culturii româneşti de la
sfîrşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, în care
discursul naţionalist era predominant. Toate acestea au permis crearea extrem
de rapidă a unui imaginar politic cu tentă demagogică, uşor de manipulat de
către actorii care-şi dispută influenţa şi puterea.
Primele alegeri libere
din România, din luna mai 1990, au avut ca miză constituirea unui Parlament
care să funcţioneze ca Adunare Constituantă. La capătul unor dezbateri
prelungite, în decembrie 1991, a fost adoptată noua Constituţie a României.
Unele dintre articole au constituit subiectul marilor înfruntări parlamentare,
în special cele privind natura statului român. Astfel, s-a impus (articolul 1
(1) al Constituţiei) definirea statului ca: „România este stat naţional,
suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. „Este mai presus de
orice îndoială că, la vremea adoptării Constituţiei în România, a fost destul
de puternică perspectiva naţionalistă”, nota un atent observator al
procesului constituţional din România.14 Cîteva minorităţi, printre care germanii, dar în
primul rînd maghiarii, şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la acest articol
care, în opinia lor, punea bazele asimilării lor de către majoritatea
românească. Principalele minorităţi din România au fost afectate în special de
Articolul 4 (1) al Constituţiei care prevede: „Statul are ca fundament
unitatea poporului român”.
Art. 4 (1), împreună
cu referirea la statul naţional unitar este expresia unei perspective foarte
clar naţionaliste. Niciodată nu au exprimat Parlamentul sau Curtea
Constituţională vreo opinie potrivit căreia din poporul român (Art. 4) sau
naţiunea română (Art. 1) ar face parte toţi cetăţenii ţării, indiferent de
naţionalitate. Mai mult decît atît, există argumente contrare. Într-un volum
colectiv despre Constituţia României, la a cărui scriere colaboraseră şase experţi,
membri ai Comisiei de Elaborare15,
Articolul 1 este interpretat în felul următor: „Statul nu este numai
expresia unei comunităţi umane organizate, un «oarecine», totdeauna eterogen şi
fluctuant. Această comunitate este nepieritoare şi distinctă de alte comunităţi
tocmai prin legăturile specifice şi indestructibile dintre membrii din
componenţa sa şi prin caracterul său, adică puterea sa de a constitui o
naţiune. De aceea, naţiunea nu constituie un fenomen exclusiv etnic sau
exclusiv biologic. Ea este o realitate complexă şi rezultatul unui lung proces
istoric avînd la bază originea etnică comună, limba, cultura, trăsături
psihologice, viaţa şi tradiţiile, dorinţele şi, mai presus de toate, întreaga
istorie şi aspiraţia de a dăinui pe pămîntul său”, şi chiar: „conceptul
de «comunitate umană» este singurul compatibil cu conceptul de «naţiune»
deoarece sintagma de «comunitate umană» — total diferită de noţiunea de
«societate» — exprimă tocmai istoria celor din componenţa unei naţiuni,
legăturile genetice dintre generaţiile succesive şi voinţa membrilor de a trăi
împreună”.
Această perspectivă
naţionalistă evidentă, care a asigurat multe discursuri demagogice în Adunarea
Constituantă, nu înseamnă totuşi că ideea din spatele acestei prevederi era
asimilarea minorităţilor. Sînt mai multe prevederile constituţionale care
sprijină această interpretare. Iată Articolul 6 (1): „Statul recunoaşte şi
garantează dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale la păstrarea,
la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice
şi religioase”; Articolul 16 (1): „Toţi cetăţenii se bucură de
drepturile şi libertăţile garantate prin Constituţie şi celelalte legi şi le
revin aceleaşi îndatoriri stabilite prin acestea”; Articolul 59 (2): „Organizaţiile
cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale care nu întrunesc numărul de
voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la cîte un loc de
deputat, în condiţiile legii electorale”.
Toate acestea înseamnă
nu numai că Constituţia României recunoaşte minorităţile naţionale, ci şi că
acceptă măsuri speciale pentru întărirea afirmării identităţii lor. Dar aceasta
este doar o faţetă a opţiunilor Adunării Constituante. Cealaltă faţetă constă
în faptul că ideologia naţionalistă a reuşit să afecteze multe din drepturile
de care minorităţile s-au bucurat în România înainte de 1990 şi, prin extensie,
multe din drepturile ori libertăţile fundamentale. Aşa s-a întîmplat cu
restrîngerea libertăţii de exprimare în Articolul 30 (7) al Constituţiei, potrivit
căruia „Sînt interzise de lege defăimarea ţării şi naţiunii ... ”.
Aceeaşi influenţă naţionalistă a afectat dreptul la proprietate, prin adoptarea
Articolului 41 (2) al Constituţiei, conform căruia „Cetăţenii străini şi
apatrizii nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor”,
prevedere cu consecinţe negative asupra redresării economice a ţării.
În acelaşi sens, nu
trebuie ignorată prevederea prin care este restrîns dreptul de a folosi limba
maternă în tribunal (drept de care minorităţile naţionale au beneficiat
anterior prin Constituţia din 1965): „Procedura judiciară se desfăşoară în
limba română” (Articolul 127 (1)). Conform Articolului 127, paragraful (2)
„Cetăţenii aparţinînd minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu
înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate
actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a formula
concluzii, prin interpret”, dar numai „în procesele penale acest drept
este asigurat în mod gratuit”. În toate cazurile civile, administrative,
comerciale şi contravenţionale, persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale
sînt silite să plătească dacă vor să îşi folosească limba maternă. De aceea,
aceste persoane — cu toate că sînt cetăţeni şi contribuabili români — nu se
bucură de aceleaşi drepturi ca etnicii români, nici măcar în zonele în care ele
reprezintă un număr considerabil. În aceste condiţii, folosirea limbii materne
nu mai poate fi considerată un drept, ci un lux.16
Victoria
naţionalismului în România: 1992-1996
Constituţia României a
fost adoptată în decembrie 1991. În paralel s-a produs o întărire a forţelor
naţionaliste şi chiar a celor extremist-naţionaliste. În urma alegerilor din
octombrie 1992, coaliţia majoritară din România a rezultat din cooperarea unui
grup de patru partide. Partidul cîştigător al alegerilor, Partidul Democraţiei
Sociale din România (PDSR) şi-a asociat la guvernare Partidul Unităţii
Naţionale a Românilor (PUNR), Partidul România Mare (PRM) şi fostul partid
comunist, Partidul Socialist al Muncii (PSM). Cel puţin două dintre acestea
erau partide hiper-naţionaliste, în terminologia lui John Mearsheimer17. Dezvoltarea ideologiei naţionaliste în
România a fost observată de mulţi intelectuali occidentali interesaţi de
stabilitatea regiunii: John Mearsheimer18, Huberte Hanquet şi Javier Ruperez19, SIPRI Report nr. 520, UNIDIR Report nr. 2121; Michael E. Brown22; Lothar Ruehl23; Hans-Joachim Hoppe24.
Formarea partidelor
hiper-extremiste a avut la bază, începînd cu 1990, lansarea în mass-media a
unui tip de discurs extremist de o agresivitate fără limite. Propaganda rasistă25, şovinistă26, xenofobă şi anti-europeană27 a fost folosită pe scară largă. „Ţapii
ispăşitori” ai acestor extremişti au fost cu predilecţie cele două principale
minorităţi naţionale din ţară, maghiarii28 şi ţiganii. Dar desigur, partidele coaliţiei
guvernamentale înfiripate în toamna anului 1992 negau în acelaşi timp valorile
europene în general, şi valorile instituţionale ale Europei în special29 (vezi în special cazul Partidului Socialist
al Muncii (PSM30).
Alianţa la guvernare a
PDSR-ului cu partide de tip hiper-naţionalist nu s-a limitat, desigur, la
discursul politic. Accederea unor membri PUNR, PRM şi PSM în structurile de
decizie imediat după alegerile din 1992 a avut în timp o influenţă constantă
asupra activităţii ministerelor şi altor instituţii. Astfel de schimbări ale
orientării politice au erodat bazele democratice ale statului31.
Trebuie relevat, ca un
caz extrem, implicarea Serviciului Român de Informaţii (SRI) în acţiuni de
intimidare publică a maghiarilor şi ţiganilor, după cum reiese din Rapoartele
cu privire la îndeplinirea de către SRI a atribuţiilor de asigurare a
securităţii naţionale (octombrie 1993 - septembrie 1994; octombrie 1994 -
septembrie 1995). Primul dintre acestea sublinia acţiunile de un „naţionalism
exacerbat” şi care aveau „tendinţe extremiste şi separatiste”. Drept
exemplu de iniţiativă de natură extremistă, Raportul lua în considerare „campania
de adunare de semnături [a maghiarilor] în sprijinul unui proiect de lege cu
privire la educaţia pentru minorităţile naţionale”. În opinia Serviciului
Român de Informaţii, exercitarea unui drept constituţional, o iniţiativă
legislativă care era rezultatul voinţei cetăţenilor reprezenta un pericol pentru
siguranţa naţională!
Grupul etnic al
romilor a fost la rîndul său atenţionat. În Raportul SRI se afirma că: „...anumite
elemente rome, prin denaturarea realităţilor din ţara noastră prin denigrările
şi acuzaţiile lor, au incitat la acţiuni de natură să afecteze imaginea
României în străinătate...”. Exemplul citat în acest sens este cel al lui
Csurkuly Sandor care „a furnizat informaţii părtinitoare anumitor organisme
cu privire la conflictul de la Hădăreni, prezentîndu-l denaturat, nu ca pe un
delict anti-social, de drept comun, ci ca pe o confruntare interetnică”.32
Discursul
hiper-naţionalist din zona politicii de guvernare demonstrează că România era
într-adevăr confruntată în perioada 1992-1996 cu o problemă etnocratică.
Instituţii importante ale statului român, precum Consiliul Suprem al Apărării
Naţionale sau Serviciul Român de Informaţii, prin tendinţele naţionaliste
evidente în activitatea lor, s-au dovedit a fi sub presiunea unor factori
politici de orientare naţionalist-extremistă33. Dar forma limită a acestei perioade a fost
schimbarea Legii Învăţămîntului din 1978. La mijlocul anului 1995, Parlamentul
României a adoptat o nouă normă juridică care a redus substanţial drepturile
lingvistice ale minorităţilor naţionale afectîndu-i, în primul rînd, pe
maghiari. În loc să meargă în sensul noilor drepturi pe care minoritatea
maghiară le considera necesare pentru afirmarea identităţii ei, Parlamentul
României a acţionat exact în direcţia opusă. Protestele comunităţii maghiare nu
au reuşit să oprească un act evident de insultă, de incitare, la adresa ei.
Tensiunea interetnică din toamna anului 1996 a ajuns la un nivel exploziv şi
doar detalii de context au permis evitarea unei explozii.
Afirmarea
identităţii: proiecte de legi privind drepturile minorităţilor naţionale
Pentru ucrainieni,
tătari, greci, lipoveni,..., chiar pentru germani, sistemul legislativ lăsat
moştenire în 1989 de regimul comunist era de departe suficient pentru a le
asigura protecţia identităţii, dacă era aplicat cu bună credinţă şi dacă
comunitatea avea conştiinţa unităţii sale. Mă refer la aceste comunităţi pentru
că în cazul lor nu sînt necesare condiţii speciale, cum ar fi o instituţie
independentă de învăţămînt superior, ori asistenţa socială. În plus, nu există
o problemă de mentalitate privind acomodarea cu aceste minorităţi. Iată de ce,
cele 14 mici comunităţi minoritare din România recunoscute oficial nu
constituie o temă practică şi teoretică deosebită34.
Aceasta se reflectă
foarte bine în comportamentele minorităţilor, în România ultimilor ani,
dirijate spre păstrarea sau cîştigarea drepturilor lor. Un indiciu este
preocuparea lor pentru introducerea unor proiecte de lege cu privire la
protecţia minorităţilor naţionale. Într-adevăr, astfel de proiecte sintetizează
concepţia politico-juridică a minorităţilor naţionale în sensul cel mai propriu
al termenului. Prima care, într-o perioadă de efervescenţă (1990-1991),
încercase să promoveze o lege privind minorităţile naţionale a fost minoritatea
germană. Iniţiativa s-a stins relativ repede şi, din cauză că miza ei era mică,
în cazul germanilor, a cărei organizaţie reprezentativă, Forumul Democratic
German s-a concentrat pe asistarea economică a comunităţii.
În luna decembrie
1993, Grupul parlamentar al minorităţilor naţionale a înaintat Parlamentului
României un Proiect de lege privind drepturile minorităţilor naţionale. Acesta
fusese adoptat de către 17 minorităţi naţionale, după dezbateri care începuseră
încă în 1991 pe marginea documentului prezentat de Forumul Democratic. Reprezentanţii
romilor, germanilor, sîrbilor, evreilor, grecilor, armenilor, turcilor,
tătarilor, cehilor, ucrainienilor, lipovenilor, croaţilor, polonezilor,
bulgarilor, macedonenilor, albanezilor şi italienilor au fost toate de acord cu
documentul. De altfel, nici una dintre asociaţiile minorităţilor, altele decît
minoritatea maghiară, nu a oferit un alt proiect. Opţiunile lor au fost în
general vag şi imprecis definite, prin platforme, programe, declaraţii.
Dar nici acestui
document nu i s-a dat prea multă atenţie. Şi aceasta întrucît tema a fost
dominată complet de programul minorităţii maghiare. Dintre cele 16 minorităţi
din România, minoritatea maghiară şi-a dezvoltat o structură organizatorică
care a primit recunoaşterea, practic, a întregii comunităţi. La baza acestei
structuri a stat un sistem conceptual foarte bine elaborat, centrat pe
drepturile minorităţii maghiare, dar propunînd în aceeaşi măsură obiective cu
caracter general, privind evoluţia statului român35. În luna noiembrie 1993, Uniunea Democrată Maghiară
din România a trimis Biroului permanent al Camerei Deputaţilor un proiect de Lege
privind drepturile minorităţilor naţionale şi comunităţilor autonome. În
luna mai 1995, Congresul al IV-lea al UDMR a adoptat un Program care
sintetizează viziunea UDMR asupra întregii vieţi sociale, cu accentul firesc
dat drepturilor minorităţii maghiare. Programul UDMR a preluat cea mai mare
parte a sistematizărilor din Proiectul său de lege. În cîteva cazuri, el a
nuanţat şi a dezvoltat anumite noţiuni — cum ar fi autodeterminarea ori autonomiile.36
Eforturile comunităţii
maghiare de a obţine adoptarea de către reprezentanţii majorităţii a
reglementărilor dorite au fost însă iluzorii. Aşa cum s-a notat mai sus, nu
numai că Parlamentul a refuzat să ia în considerare introducerea
autodeterminării interne şi a autonomiilor, dar a fost adoptată noua Lege a
învăţămîntului nr. 84/1995, îndreptată evident împotriva minorităţii maghiare.
Eliminarea prin această lege a posibilităţii de a susţine examenele în limba
maternă şi limitarea domeniilor învăţămîntului universitar maghiar lovea grav
comunitatea maghiară într-una dintre valorile ei identitare cele mai
importante.
Reconcilierea
româno-maghiară: măsuri speciale versus autonomii
Procesul de deterioare
a climatului interetnic a fost stopat în urma alegerilor din noiembrie 1996.
Acesta a fost de asemenea contextul internaţional mai larg care a influenţat
schimbarea. Ar trebui adăugat la aceasta contextul mai restrîns şi mai
solicitant al procesului extinderii structurilor europene şi euro-atlantice,
temelia tuturor evoluţiilor actuale din Europa Centrală şi de Est. De n-ar fi
fost contextul excepţional, specific acestui sfîrşit de secol, cu greu s-ar fi
putut explica specificitatea „modelului românesc“ al reconcilierii româno-maghiare,
conturat la finele lui 1996.
Punctul de plecare a
fost invitarea maghiarilor, de către cele două formaţiuni politice cîştigătoare
a alegerilor, Convenţia Democratică din România şi Alianţa Social-Democrată, de
a participa la guvernare. S-a continuat apoi cu acceptarea de către
autorităţile române a standardelor foarte înalte în domeniul măsurilor speciale
de protecţie a minorităţilor naţionale. În paralel, grupurile naţionaliste
româneşti — fie ele culturale, precum Vatra Românească, ori politice, precum
PUNR — au fost împinse la periferia vieţii publice. În mai şi iunie 1997,
Guvernul României a adoptat noi norme legale în cea mai sensibilă arie, cea a
folosirii limbii materne în administraţie şi educaţie37. Simultan, România a semnat documente
internaţionale, precum Carta limbilor minoritare şi regionale şi Carta
autonomiilor locale. Alte documente, precum Documentul de la Copenhaga al
Conferinţei CSCE asupra Dimensiunii Umane (1990), Declaraţia cu privire la
Drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, etnice, religioase
şi lingvistice (1992), Recomandarea 1201, Convenţia Cadru pentru protecţia
minorităţilor naţionale, au devenit norme juridice obligatorii în urma semnării
tratatelor cu Ungaria (1996) şi Ucraina (1997)38.
La rîndul său,
minoritatea maghiară a renunţat implicit la soluţia sa pentru protecţia
proprie, adică la sistemul de autodeterminare internă şi autonomii care nu îşi
găsesc locul în cadrul constiuţional al României39. Evident, acest sistem reflectă un anumit scepticism
al reprezentanţilor minorităţii maghiare faţă de „cooperarea” în domeniul
minorităţilor cu instituţiile statului român. Pe de altă parte, sistemul
autodeterminării interne şi autonomiei a soluţionat cu succes problemele
minorităţilor în ţări precum Finlanda, Spania sau Italia. Statutul maghiarilor
din România este în mod cert similar cu cel al minorităţilor suedeză, bască ori
cea de limbă germană din cadrul ţărilor menţionate mai sus.
Dacă clasa politică
românească care a ajuns la putere după alegerile din 1996 a acceptat înaltele
standarde de protecţie a minorităţilor naţionale cerute de maghiari — chiar
fără să înţeleagă exact pentru ce sînt necesare acestea — s-a datorat în
principal noului context internaţional. Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană
i-au impus României soluţionarea problemei minorităţilor drept criteriu
obligatoriu pentru o posibilă integrare. Dorinţa arzătoare a clasei politice de
a vedea România „intrînd în Europa” a cîştigat în faţa lipsei sale de
(bună)voinţă ce se datora faptului că nu era familiarizată cu principiile
politice ale statului modern40.
În cele din urmă, este
demn de remarcat de asemenea că diferenţa dintre forţele conservatoare
naţionaliste şi forţele politice reformatoare care au cîştigat alegerile din
1996 era relativ mică. Voturilor parlamentarilor maghiari s-au dovedit foarte
importante în acest context. Refuzul de a colabora cu minoritatea turcă în 1995
a condus la criza politică din Bulgaria şi la colapsul care i-a urmat41. Scenariul bulgar a fost evitat în Romania,
cel puţin pînă în toamna lui 1998.
În acelaşi timp, aripa
pragmatică a mişcării politice maghiare a înţeles caracterul „intangibil” — cel
puţin deocamdată — al Constituţiei României actuale. O schimbare
constituţională implică asigurarea a cel puţin 2/3 din voturile Parlamentului
României şi supunerea la o procedură foarte complicată42. Acest lucru era imposibil de realizat şi,
dată fiind fragilitatea democraţiei româneşti, probabil chiar greşit. Nu i-a
fost uşor minorităţii maghiare să înţeleagă necesitatea de a renunţa la
proiectele sale tradiţionale. Liderii politici care au acceptat acest
„compromis istoric” au înţeles aceste orientări noi.
Trebuie făcută o
menţiune cu privire la rolul Transilvaniei în schimbarea politică din 1996.
Într-adevăr, dacă „modelul reconcilierii româneşti” s-a bazat pe schimbările
politice din 1996, este interesant de observat în ce mod a fost realizată
această schimbare în timpul alegerilor. „Din studiul lui Szekely István
asupra rezultatelor alegerilor locale din 1990 şi 1992 în judeţele din România
reiese că în timp ce în 1990 opoziţia a cîştigat în alegerile parlamentare
peste 40% din voturi doar în patru judeţe cu cea mai numeroasă populaţie
maghiară, în 1992, judeţelor Harghita, Covasna, Mureş şi Satu Mare li s-au
alăturat Bihorul, Aradul şi Timişul (cu peste 50% din voturi).
Punctul de ruptură
s-a repetat şi în alegerile din 1996 în judeţele situate în centrul
Transilvaniei, locuite în principal de români. Acest fapt demonstrează clar că
ne găsim în faţa unui dat structural a cărui semnificaţie depăşeşte cu mult
factorul maghiar (...) Întîmplarea face de asemenea ca în 1996 Transilvania să
fi fost de fapt cea care a decis rezultatele alegerilor la nivelul întregii
ţări”43.
În aceste condiţii, se
poate afirma că schimbarea politică din 1996 se datorează Transilvaniei. Ce a
determinat Transilvania să voteze altfel decît restul ţării?
Mulţi intelectuali
români răspund la această întrebare în termeni de tradiţie regională. Unii
dintre ei consideră că transilvănenii sînt mai serioşi decît regăţenii şi
moldovenii datorită influenţei benefice a Imperiului. Destul de des,
identitatea transilvană este prezentată în opoziţie cu mentalitatea din
celelalte regiuni româneşti. „Valorile central-europene ale Iluminismului,
Reformei, toleranţei şi competiţiei, caracteristice mai ales românilor din
Transilvania, sînt dublate în România cu forme de cultură socială şi politică
aflate sub influenţa contemplaţiei şi pasivităţii, şi prin aceasta ţinînd de
alte coduri, mai puţin active social, caracteristice sistemului de valori al
Ortodoxiei orientale”44.
Un analist maghiar, Gusztáv Molnár, afirmă: „... cînd vorbesc despre
identitatea culturală specifică a transilvănenilor (fie ei români, maghiari, şi
desigur puţinii germani care au rămas să trăiască aici), mă gîndesc în primul
şi primul rînd la atitudinea lor faţă de muncă şi la cultura lor politică,
strîns legată de cea dintîi”45. Există şi opinii contrare, care consideră votul din Transilvania ca
fiind expresia unor conjuncturi.
De ce romii au un
loc marginal în această analiză?
În România
recensămîntul a arătat existenţa a circa 409.000 de romi. Probabil, ei sînt
între 1 milion şi 2 milioane, aşa cum afirmă unele organizaţii ale comunităţii
şi aşa cum rezultă din evaluări sociologice banale.46 Iată deci o populaţie foarte numeroasă, cu mare
„vizibilitate” socială, aflată în centrul vieţii de fiecare zi şi, desigur, al
mass-media din România. Ei reprezintă cea mai puternică concentrare de romi din
ansamblul ţărilor Europei de Est. De ce totuşi romii ocupă un loc marginal în
această analiză?
Romii reprezintă,
desigur, o comunitate importantă în România din punctul de vedere al
diversitătii etnice. Ei au avut dintotdeauna un statut social marginal.47 După revoluţie, romii au resimţit poate mai
tare decît alte grupuri impactul liberalizării mecanismelor economice. În
perioada comunistă exista o minimă atenţie pentru asigurarea unor locuri de
muncă pentru ţigani. Majoritatea — circa 50% — lucrau în agricultură; circa 70%
trăiau, în 1977, în mediul rural. „În 1992, mai mult de 50% dintre
persoanele eşantionului de anchetă şi de vîrstă activă erau fără slujbă, dintre
care doar 3% beneficiau de îndemnizaţie de şomaj, 40% erau recenzaţi ca
muncitori independenţi ori salariaţi, 5% dispuneau de o pensie”48. Pe de altă parte, romii sînt ofensivi şi
dinamici. Proporţia romilor din totalul cetăţenilor români care emigrează este
foarte mare (în Germania, în 1992, ei reprezentau între 50% şi 60%49).
Unul dintre fenomenele
cele mai semnificative după schimbările din 1989 a fost apariţia unor lideri
romi. Aceştia au încercat să promoveze, prin organizaţii civice sau politice,
interesele comunităţii, pe grupuri ori în totalitate. De cele mai multe ori
aceasta a însemnat fie opunerea la fenomenul de discriminare de care suferă
romii, fie căutarea unor fonduri pentru proiecte avînd ca ţintă comunitatea,
fie elaborarea unor strategii care să asigure depăşirea condiţiei romilor, de
populaţie marginală, prin implicarea autorităţilor statului.
Totuşi, tema şi lupta
romilor pentru drepturile lor ca minoritate naţională au fost puse în umbră de
militantismul elaborat al maghiarilor. Avînd un statut educaţional şi cultural
evoluat, maghiarii au fost interesaţi de dezvoltarea sistemului de protecţie a
identităţii naţionale mult peste nevoile celorlalte minorităţi. (Aici intervin
de altfel şi aspectele teoretice cele mai fine şi interesante.) Desigur însă,
odată adoptat, de acest sistem poate beneficia oricare altă minoritate.
În plus, spre
deosebire de cazul romilor, situaţia maghiarilor din România reprezintă o
problemă de stabilitate regională.50 Statul ungar şi-a asumat prin constituţie protecţia maghiarilor de peste
hotare. Toate guvernele din Ungaria de după 1990 au avut pe agenda lor, ca un
subiect important, susţinerea conaţionalilor din România şi Slovacia. Anvergura
internaţională a statutului minorităţilor maghiare explică de ce Înaltul
Comisar al OSCE pentru Minorităţile Naţionale, Max van der Stoel, a avut dese
turnee la Budapesta şi Bucureşti, legate de problemele maghiarilor. Nu a avut
însă investigaţii în privinţa romilor, deşi incidentele care au avut ca victime
comunităţi de romi au fost serioase şi numeroase.51 Iată de ce, din punct de vedere practic şi
teoretic, marile teme ale minorităţilor din România se joacă în jurul temei
maghiare.
Avem nevoie de o
anume teorie politică care să dea soluţii pentru tratarea diversităţii în
România?
Am făcut acest lung
excurs prin evoluţia luptei pentru drepturile minorităţilor din România — care
este în acelaşi timp o istorie a luptei împotriva lor — pentru a arăta că modul
de rezolvare a problematicii minorităţilor naţionale depinde foarte mult de
contextele politice interne şi internaţionale. Tradiţia, raţionamentul
politologic şi standardele reprezintă o referinţă permanentă a proiectelor care
se propun societăţii multiculturale româneşti. Rămîne însă o iluzie, credinţa
că paşii principali ai evoluţiei spre pacea interetnică pot rezulta din pură
speculaţie politologică.
Ar fi însă cazul să
pătrundem mai în adînc şi în detalii, în mecanismul de promovare concretă
a drepturilor minorităţilor. Exemplul următor este, cred, unul dintre cele mai
interesante: disputa din toamna lui 1998 pentru universitatea de stat de limbă
maghiară.
Echilibrul politic
fragil stabilit în urma intrării UDMR la guvernare în toamna anului 1996 a
început să se deterioreze în a doua parte a anului 1997. Forţele politice
naţionaliste, interesate în autarhie ori mezalianţe cu Federaţia Rusă şi-au
înteţit campania vizînd spargerea coaliţiei majoritare. Rezultatul a fost
blocarea la Parlament a reglementărilor privind administraţia şi învăţămîntul
în limba minorităţilor naţionale adoptate de Guvern în prima parte a anului
1997. La sfîrşitul anului 1998, presiunea politică a luat ca obiectiv crearea
unei universităţi de stat de limbă maghiară, solicitată în mod imperativ de
UDMR.52 La 2 septembrie, Comisia de Învăţămînt a
Camerei Deputaţilor a discutat proiectul de lege pentru modificarea Legii
învăţămîntului, susţinînd că grupurile şi secţiile în limbile minorităţilor
sînt maximumul care poate fi fondat în cadrul învăţămîntului universitar de
stat. Anterior, liderii politici ai principalelor partide din România şi
Ministrul Educaţiei Naţionale refuzaseră, la rîndul lor, posibilitatea fondării
unei universităţi de stat de limbă maghiară.
Maniera în care
liderii politici, inclusiv cei aflaţi la guvernarea ţării, Ministrul Educaţiei
Naţionale şi o parte semnificativă a presei au răspuns cererilor minorităţii
maghiare a reprezentat o întoarcere la politica naţionalistă de dinaintea lui
1996. O astfel de politică putea periclita procesul de reconciliere dintre
minoritatea maghiară şi majoritate, iniţiat cu doi ani în urmă. Ea putea arunca
din nou România pe scena tensiunilor interetnice care ar fi putut oricînd
degenera în probleme grave.
Un curent periculos îl
reprezenta faptul că anumite figuri politice şi oficialităţi ale statului
prezentau o imagine falsă a instituţiilor de învăţămînt în limba maternă a
minorităţilor, care era în măsură să producă confuzie şi să manipuleze opinia
publică. Unul din cele mai semnificative documente de acest fel a fost publicat
în august 1998 de către Secretariatul de Stat pentru Învăţămîntul Universitar,
intitulat „Segregarea etnică a învăţămîntului universitar din România este
inoportună”. Documentul afirmă că „Secretariatul de Stat pentru
Învăţămîntul Universitar s-a confruntat constant cu cereri imperioase de
segregare etnică sub diferite forme instituţionale care, dacă ar fi împărţite
în categorii, ar varia de la înfiinţarea, pe criterii etnice, de secţii şi facultăţi
cu administraţie proprie pînă la înfiinţarea universităţii de stat în care
instruirea să aibă loc în limba maghiară”. (Termenii aleşi de Ministerul
Educaţiei Naţionale se însumează altora de acelaşi tip, precum „federalizarea
educaţiei”, „enclavizarea educaţiei”, „dezvoltarea educaţiei pe criterii
etnice”.) Documentul susţinea: „sincer, ar trebui recunoscut faptul că
proporţia şi calitatea învăţămîntului universitar în limba maternă, în
organizarea sa actuală din România, depăşeşte orice comparaţie cu situaţia din
Europa sau cu oricare altă parte a lumii”.
Felul în care
militanţii pentru drepturile minorităţilor din România şi reprezentanţii
minorităţii maghiare au reacţionat la această situaţie este desigur relevant
pentru tema dezbătută de către lucrarea lui Will Kymlicka. Într-adevăr,
argumentarea/legitimitatea practică, relevanţa argumentărilor pentru societatea
românească spun esenţialul despre felul în care se pot gîndi, şi promova, în
Est, raporturile inter-etnice.
Dar cum se pot
argumenta necesitatea şi dreptul la o universitate de stat de limba maghiară,
de vreme ce există instituţii de învăţămînt superior multilingve (Cluj, Tîrgu
Mureş) care asigură utilizarea limbii materne în cîteva domenii ale
învăţămîntului terţiar? Iată, concret, cele patru aspecte invocate de
susţinătorii reconcilierii româno-maghiare prin întemeiera universităţii cerute
de UDMR, în dezbaterea publică din toamna anului 1998:
(a) Primul aspect:
respectarea documentelor internaţionale în spiritul lor
România trebuie să acţioneze
în spiritul Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile civile şi
politice, adoptată de ONU în 1996 şi ratificată de România în 197453. Art. 27 al Convenţiei prevede: „În
acele state în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice,
persoanelor aparţinînd acestor minorităţi nu trebuie să li se refuze dreptul,
în comun cu alţi membri ai grupului lor, să se bucure de propria cultură, de
a-şi profesa şi practica propria lor religie, sau de a-şi folosi propria lor
limbă”. În concordanţă cu interpretarea Comitetului de la Geneva pentru
Drepturile Omului care examinează încălcările Convenţiei, art. 27 consfinţeşte
dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale şi obligaţia statului
care este parte a Convenţiei de a face paşi reali şi realişti în direcţia
împlinirii aspiraţiilor lor.
Trebuie menţionat că
maghiarii din România sînt cea mai numeroasă minoritate în Europa (lăsînd
deoparte fostele ţări CIS). Revendicarea de a-şi înfiinţa propriile instituţii
de învăţămînt superior a fost exprimată în urma unei largi consultări şi prin
programele UDMR, un partid politic ce a fost votat de majoritatea covîrşitoare
a populaţiei maghiare. De asemenea trebuie observat că învăţămîntul universitar
în limba maghiară are o tradiţie istorică în Transilvania. Prin urmare, trebuie
luat în considerare faptul că poziţiile luate împotriva fondării, în principiu,
a unei universităţi de stat cu predare în limba maghiară reprezintă o încălcare
chiar a spiritului Convenţiei internţaionale privitoare la drepturile civile şi
politice.
(b) Al doilea
aspect: încercările de învinovăţire a minorităţii maghiare şi a
reprezentanţilor săi
Calificînd
revendicările minorităţii maghiare de înfiinţare a unei universităţi de stat în
limba maghiară ca „segregare etnică a educaţiei”, „enclavizarea educaţiei”,
„dezvoltarea educaţiei pe criterii etnice” etc. reprezintă o încercare de a
acuza minoritatea maghiară pentru „vina” de a cere anumite condiţii socotite
necesare pentru protejarea şi dezvoltarea identităţii sale naţionale. A
învinovăţi o comunitate minoritară pentru că îşi exprimă idealurile reprezintă
un act de ostilitate şi o incitare la o reacţie şovinistă faţă de minoritatea
respectivă. Dreptul unei minorităţi de a-şi face publice idealurile
reprezintă o componentă a dreptului său la identitate. Nu acesta este dreptul
care poate fi contestat, ci, dacă se pune totuşi problema, mai degrabă,
motivaţia şi realismul opţiunii comunităţii.
Trebuie accentuat
faptul că termenii de „federalizare” şi „enclavizare” nu se aplică în nici un
caz activităţilor din domeniul educaţiei. Ei definesc relaţia dintre stat şi
teritoriu. Termenul de „segregare” se referă la educaţie doar în cazurile de
încălcare a anumitor drepturi, iar nu de afirmare a lor. Existenţa şcolilor şi
universităţilor în limba maternă, independente, nu poate fi privită ca
federalizare, enclavizare ori segregare a educaţiei. Am putea vorbi de
„educaţie pe criterii etnice” numai atunci cînd disciplinele predate în şcoală
se concentrează abuziv pe partea etnic-culturală a minorităţii şi a
majorităţii.54
(c) Subiectul
standardelor internaţionale referitoare la învăţămîntul universitar în limbile
minorităţilor
Unul din subiectele
invocate pentru a refuza înfiinţarea unei universităţi maghiare este absenţa
standardelor internaţionale în domeniu. Într-adevăr, nici unul din documentele
internaţionale la care a aderat România, adoptate de importante structuri
interguvernmentale, nu include drept standard înfiinţarea de universităţi de
stat în limba maternă. De fapt, noţiunea de „standard internaţional” aplicabilă
învăţămîntului universitar este lipsită de conţinut. Standardele internaţionale
reprezintă măsurile minime pe care statele trebuie să le respecte
pentru a asigura protecţia minorităţilor naţionale (în acest caz). De vreme ce
problema învăţămîntului universitar este pusă exclusiv în cazul minorităţilor
bine reprezentate, cu o cultură bine dezvoltată, în cazuri excepţionale,
nu este aplicabil nici un standard internaţional — de vreme ce ele se aplică
„în general”. Acesta este motivul pentru care în domeniul învăţămîntului
universitar poate fi invocat mai degrabă spiritul decît litera dreptului
internaţional. Un rol semnificativ îl joacă modelele prin care anumite state au
soluţionat probleme similare în condiţii analoge. Modelele naţionale nu fac
parte din dreptul internaţional, dar joacă într-un fel rolul dreptului
cutumiar.
(d) Spiritul
documentelor internaţionale
Spiritul documentelor
internaţionale în domeniu provine direct din Convenţia internaţională a
drepturilor civile şi politice. Există, pe de altă parte, recomandări
referitoare la domenii „specializate”, ratificate de organizaţii
interguvernmentale nu printr-o procedură de validare propriu-zisă, ci mai
degrabă prin poziţii exprimate sub egida lor de grupuri de experţi.
Astfel sînt de exemplu „Recomandările de la Haga cu privire la dreptul la
educaţie al minorităţilor naţionale” (elaborate sub egida Fundaţiilor
pentru relaţii interetnice împreună cu Înaltul Comisar pentru Minorităţi
Naţionale al OSCE, 1996). Art. 17 al documentului stipulează: „Persoanele
aparţinînd minorităţilor naţionale au dreptul la acces la învăţămînt
universitar în propria limbă dacă a fost demonstrată o dorinţă adevărată şi
dacă există justificarea numerică. ... Persoanele aparţinînd minorităţilor
naţionale pot de asemenea urma diferite căi şi mijloace pentru a-şi înfiinţa
propriile instituţii de învăţămînt superior”. Art. 18 este în mod special
semnificativ: „În situaţiile în care o minoritate naţională a menţinut şi
deţinut, în istoria sa recentă, controlul asupra proriilor instituţii de
învăţămînt superior, acest fapt trebuie recunoscut în hotărîrea modelelor care
trebuie urmate.” De fapt, dreptul la instituţii cu valoare identitară
reprezintă o cerinţă a tuturor convenţiilor internaţionale privitoare la
protecţia minorităţilor pe care România are obligaţia legală să le respecte.
Am aminti de asemenea
că Recomandarea 1353 a Consiliului Europei cu privire la accesul minorităţilor
la învăţămîntul universitar, adoptată de Adunarea Parlamentară la 27 ianuarie
1998, afirmă în art. 6 (iv): „guvernele trebuie să recunoască libertatea
fundamentală de implicare în activităţi de învăţămînt universitar şi de
înfiinţare de instituţii în acest scop; astfel de instituţii, odată ce au fost
acreditate — pe baze nediscriminatorii şi juste — şi odată ce a fost
demonstrată o dorinţă reală, ar trebui sprijinite oficial; limba nu ar trebui
să constituie un criteriu în recunoaşterea instituţiilor şi calificărilor”.
Luînd în considerare
numărul şi dezvoltarea culturală a minorităţii maghiare din România, se poate
afirma că dacă documentele citate mai sus nu i se aplică, ele nu ar trebui să i
se aplice nici unei alte comunităţi din Europa.
(e) Exemple de
învăţămînt universitar în limbile minorităţilor
Cum tratează alte state
minorităţile? Care sînt modelele? Legea universităţilor din Finlanda, lege
fundamentală în domeniu, în forma adoptată la 27 iunie 1997, Secţiunea 9, par.
2 afirmă: „Limbile de predare şi examinare la Universitatea din Helsinki, la
Universitatea Tehnică din Helsinki, la Academia de Arte, la Academia Sibelius,
la Universitatea de Arte şi Design şi la Academia de Teatru sînt finlandeza şi
suedeza. Limba de predare şi examinare la Abo Acadeemy University, la Şcoala
Suedeză de Afaceri şi Economie şi de Asistenţă Socială Suedeză şi la Şcoala de
Administraţie Locală este suedeza.” (De aceea, există cîteva universităţi
bilingve şi cîteva cu predare în limba suedeză pentru cei aproximativ 285,000
de suedezi din Finlanda care reprezintă 5.8% din populaţia Finlandei).
Învăţămînt universitar există de asemenea în Tirolul de Sud (Italia) pentru cei
303,000 germanofoni (0.5%). În Elveţia sînt 1,3 milioane de francofoni (18%) şi
500,000 de vorbitori de italiană (7%). Acestea sînt limbi oficiale în care se
desfăşoară învăţămîntul universitar. În Ontario, Canada, unde predomină
anglofonii (80% din cele 6,1 milioane de francofoni care trăiesc în Québec)
există învăţămînt universitar de limbă franceză (Universitatea din Ottawa).
Ultimele exemple se
referă la state cu un sistem constituţional diferit (state federale). Însă din
perspectiva drepturilor minorităţilor naţionale, caracterul statului (unitar
sau federal) nu prezintă nici o relevanţă pentru obligaţia statului de a
proteja minorităţile.
Este o realitate că
universităţile multilingve sînt încurajate în multe state. Limbile
minorităţilor se bucură însă de o atenţie specială în astfel de universităţi.
Astfel, la universitatea bilingvă din Ottawa (Ontario/Canada — regiune
anglofonă), membrii Senatului pot vorbi în limba în care doresc. Personalul
trebuie (cel puţin) să înţeleagă ambele limbi, iar profesorii trebuie să fie
bilingvi. La Universitatea din Freiburg (Elveţia), un rector germanofon este
succedat de un rector francofon şi vice-versa.
*
Sfîrşitul
argumentelor! După cum se
vede, într-o ţară europeană precum România, apărarea identităţii naţionale
presupune invocarea documentelor internaţionale, a tradiţiei, a spiritului şi a
literei legii, a valorilor politice liberale şi a realităţilor concrete, a
contextului internaţional şi a interesului naţional. Toate acestea
reprezintă ingrediente în lupta pentru pacea interetnică. Rămîne
întrebarea, cît valorează astfel de exemple în raport cu o analiză academică
asupra principiilor de justiţie într-o societate multiculturală? Aş aminti în
acest sens poziţia lui Richard Rorty, pentru care drepturile omului — şi aici
trebuie să includem şi drepturile minorităţilor — presupun pasiune şi curaj, nu
raţiune şi teorie. Pentru el, căutarea unor temeiuri filosofice pentru drepturile
omului este condamnată, din punct de vedere filosofic, la eşec şi este, din
punct de vedere practic, lipsită de rost.55 Poate această poziţie este prea radicală şi prea
nedreaptă cu meritele teoreticienilor. Dar aş susţine că principala resursă
pentru cunoaştere în domeniul eticii politice rămîne bătălia pentru drepturi,
care nu înseamnă, desigur, atitudine pură. Bătălia pentru mai multă justiţie
are nevoie şi de concepte pentru că are nevoie de nuanţare şi eficacitate.
Specificitate şi
particularitate în România
Şi totuşi,
presupoziţiei lui Will Kymlicka, a unei specificităţi a Europei de Sud-Est nu i
s-a răspuns mai sus în totalitate. Poate fi ea absolut artificială? Aş răspunde
observaţiilor lui Will Kymlicka prin distincţia dintre „specificitate” şi „particularitate”.
Ce este specific şi ce este particular în sensul propus aici? Aş numi
„specifică” acea realitate care presupune o conceptualizare proprie.
„Totalitarismul” este specific în raport cu „democraţia” întrucît el are nevoie
de o teorie specifică pentru a-i descrie logica şi evoluţia. Desigur,
democraţia americană este doar „particulară” în raport cu democraţiile
europene. La fel, totalitarismul chinez rămîne un caz particular în raport cu
cel nord-corean etc.
Particularitatea
înseamnă diferenţa care nu are nevoie de lărgirea cadrului conceptual. Ci doar
de aplicarea conceptelor la situaţii concrete.
În sensul celor de mai
sus, eterogeneitatea multiculturală a ţărilor din Europa Centrală şi de Est
constituie variante particulare ale eterogenităţii pe care o găsim în
societăţile occidentale. Desigur, este necesar şi important să descriem această
particularitate, de la o societate la alta. Să o aprofundăm şi să îi testăm
consecinţele în cadrul liberalismului modern.
În cazul României am
descris deja un element particular care şi-a pus pecetea asupra raporturilor
interetnice în ultimii ani: lupta pentru legitimare politică după căderea
comunismului. Ea explică dezvoltarea conflictelor etnice mult peste ceea ce
poate fi explicat prin mentalitatea majorităţii şi a minorităţilor. Nu este
deloc ciudat, astfel, că tema etnică s-a diluat acolo unde elitele politice au
fost aproape complet schimbate, iar reforma instituţională şi economică a avut
succes: Polonia, Ungaria şi Cehia. În România, lupta pentru legitimare a dus în
aceşti ani la o constantă dominare a vieţii politice de către propaganda
naţionalistă.
Un alt aspect al
tranziţiei este existenţa unei lipse de aşteptare, de probleme, care nu se
poate parcurge deodată sau sărind etapele. Cea mai semnificativă, din acest
punct de vedere, este problema noilor imigranţi. Împotrivirea la multe dintre
iniţiativele maghiarilor, importantă minoritate istorică, a făcut aproape
imposibilă introducerea pe agendă a problemelor şi drepturilor celor veniţi în
ultimii ani.
Un al treilea aspect:
relaţia dintre drepturi şi costuri. Dar acesta este un aspect interesant în
sine, şi complicat, de aceea merită mai multă atenţie.
a) Costuri
Perspectiva mea este
aceea că diferitele tipuri de drepturi: drepturi pur individuale, drepturi
individuale exercitate în comun cu alţii, drepturile colective exercitate
individual, drepturile pur colective se pot sprijini şi consolida reciproc. De
aceea, orientarea raţională în domeniul drepturilor minorităţilor poate şi
trebuie să constea în dezvoltarea continuă a sistemului de drepturi, indiferent
de ţară, dar luînd în seamă specificitatea istorică, numerică şi culturală a
minorităţilor. În sine, provocarea pentru teoreticienii şi activiştii în
domeniul drepturilor este de a compatibiliza (teoretic şi practic) individul şi
grupurile pentru a se evita contradicţia lor. Dar, desigur, acest proiect
suferă de diferite constrîngeri. Una din ele provine din faptul că „drepturile
implică costuri”.56
Evaluarea în termenii costurilor ar conduce la o distincţie reală între soarta
drepturilor minorităţilor în Europa Occidentală şi soluţiile la drepturile
minorităţilor din alte părţi, în particular, din România.
Cum rămîne atunci cu
costurile implicate de drepturile minorităţilor? În sfera teoriei opţiunii în
domeniul drepturilor57,
„costurile” se referă în general la constrîngeri generale. Constrîngerea de
bază în domeniul drepturilor este compatibilitatea dintre diferitele tipuri de
drepturi. Pînă una alta, drepturile au uneori „costuri” în sensul concret.
Părerea mea este că există trei nivele elementare ale costurilor: costurile
drepturilor civile şi politice, costurile măsurilor speciale (pentru a
proteja, printre altele, drepturile minorităţilor) şi costurile drepturilor
sociale şi economice. Primul nivel este în general la îndemînă şi este de aceea
o chestiune de voinţă (politică). Costurile drepturilor sociale şi economice
sînt semnificative. Din cauza acestui „detaliu”, drepturile sociale şi
economice sînt considerate de mulţi un desiderat. Între aceste nivele
extreme există un anumit tip de „măsuri speciale”, care reprezintă instrumentul
de bază al drepturilor minorităţilor naţionale.
Această distincţie are
în mod evident mai multe consecinţe. Am să încep remarcînd că mărimea
costurilor diferă pentru măsuri speciale diferite. A avea reprezentanţi în
Parlamentul naţional, a beneficia de libertăţi privitoare la autodeterminarea
internă a minorităţilor etc. sînt lucruri ce ţin cu toate de un nivel de
costuri specifice drepturilor civile şi politice. Socotesc că costurile
specifice ale drepturilor minorităţilor sînt plătite ca urmare a strategiilor
de numerus clausus, şi în general pentru sistemul de acţiuni de afirmare
a identităţii. (Este o chestiune de cercetare specifică de determinare a costurilor.)
Povara măsurilor speciale explică parţial complexitatea dezbaterii cu privire
la drepturile minorităţilor.
Cum se poate face o
evaluare a costurilor diferitelor „tipuri” de drepturi? O decizie privitoare la
drepturile civile şi politice depinde de deciziile Parlamentului (ori ale altei
autorităţi cu aceeaşi competenţă). În principiu, implementarea acestei decizii
nu impune costuri semnificative. Evident, instituţiile implicate de o societate
democratică — judecători, avocaţi etc. — au nevoie de bani. Dar nu există nici
un motiv să se considere costurile instituţiilor specifice unei democraţii ca
fiind mai mari decît costurile instituţiilor de opresiune. De aceea, nivelul
elementar pentru menţinerea ordinii este în acelaşi timp nivelul drepturilor civile
şi politice. Cu alte cuvinte: drepturile civile şi politice nu necesită costuri
suplimentare.
Pentru a identifica
costurile drepturilor sociale şi economice, este disponibilă ierarhia
produsului intern brut al ţărilor prospere şi al celor sărace. Dacă nivelul
mediu ar fi acela elementar al drepturilor sociale şi economice, atunci PIB-ul
ţărilor în care populaţia suferă de foame şi e lipsită de locuinţe trebuie
multiplicat cu 10.
Cum rămîne atunci cu
costurile drepturilor minorităţilor? Un indicator al costurilor drepturilor
minorităţilor ar fi preţul plătit pentru măsurile speciale din diferite
domenii. Să luăm în considerare cazul educaţiei. Care este diferenţa de preţ
dintre o universitate monolingvă şi una bilingvă? De exemplu, costul
suplimentar al bilingvismului Universităţii din Ottawa (Ontario, Canada)
reprezintă în jur de 10% din subvenţia pe care provincia o acordă
universităţii.58
Există cazuri în care
măsurile speciale costă mai mult — cum ar fi prezenţa în şcoală a romilor. În
aceste condiţii o importanţă crescîndă o are schimbul, întrucît „schimburile
constituie un caz particular de probleme economice”.
Este clar că costurile
drepturilor minorităţilor nu sînt foarte mari. Multe societăţi şi-ar putea
permite să plătească aceste costuri. Limitări reale există doar în condiţii
foarte precare. Concluzia mea este că în majoritatea ţărilor obstacolele din
calea drepturilor minorităţilor constituie o chestiune de voinţă, nu de preţ.
Asigurarea acestor drepturi şi-o poate permite, într-o anumită măsură, şi
România. Într-adevăr, nu există nici un obstacol financiar real pentru a
soluţiona revendicarea maghiarilor cu privire la o universitate de stat în
limba maghiară. Totuşi, există limitări reale la promovarea unei strategii de
acţiune afirmativă de care este nevoie pentru ameliorarea situaţiei romilor.
Concluzie
La capătul evoluţiei
politice din regiunea Europei Centrale şi de Est se află societăţi democratice
şi, în perspectivă, prospere. Iată de ce nu există nimic, adică nici o „esenţă”
a zonei, care să oblige la o tratare a problematicii minorităţilor în opoziţie
ori divergenţă cu concepţiile, cu standardele şi cu modelele Occidentului.
Problemele ce ţin de costuri şi cele de natură politică, cu alte cuvinte,
problemele specifice perioadei de tranziţie, vor fi depăşite. Ceea ce va urma
va fi acomodarea internă, în sensul dezbaterilor care s-au dus şi se duc în
continuare în societăţile occidentale, între diferitele componente ale
societăţilor eterogene sau foarte eterogene etno-cultural ale Europei Centrale
şi de Est. Opinia lui Will Kymlicka, că am avea nevoie de concepte „specifice”
acestei zone nu mi se pare corectă. Există desigur, soluţii specifice la
probleme specifice, dar ele aparţin toate tezaurului universal al cunoaşterii —
i.e., tezaurul universal al conceptelor — care asigură răspunsuri fericite la
situaţiile nefericite create uneori de eterogenitatea etnică a comunităţilor
umane.q
NOTE
1. Slovacia lui Meciar, înaintea alegerilor din
octombrie 1998, ale căror efecte asupra relaţiilor interetnice urmează să le
evaluăm în viitor.
2. Vorbesc despre un veritabil „amestec” întrucît
comunitatea internaţională actuală a depăşit de mult faza interacţiunii
actorilor politici tradiţionali: statele. Astăzi organizaţiile
neguvernamentale, religiile, afacerile, comunicaţiile transnaţionale nu mai
sînt entităţi închise în perimetrul graniţelor teritoriale ale statelor
suverane. Aş nota în acest sens dezvoltarea unei societăţi civile globale şi
observaţia lui Gordon Christenson: „societatea civilă mondială (...) mai
degrabă conţine un sentiment global că evidenţierea unei vieţi diverse şi
pluraliste a lumii devine tot mai liberă în raport fie cu statele suverane, fie
cu sistemul statelor suverane” (Gordon Christenson, World Civil Society
and the International Rule of Law, în Human Rights Quaterly,
vol. 19, no. 4, November 1997, p. 737).
3. Gerd Roelecke, Nation, national-state, and
nationalism in Europe, lucrare nepublicată.
4. Richard Falk, Cultural Foundations for the
International Protection of Human Rights, în Abdullahi Ahmed An-Na’im
(ed.), Human Rights in Cross-Cultural Perspectives, University of
Pennsylvania Press, p. 54.
5. Interesantul concept a fost introdus de James N.
Rosenau, „Fragmegrative” Challanges to National Security, în Terry L.
Heyns, ed., Understanding US Strategy: A Reader, Washington, DC:
National Defense University, 1983, pp. 65-82. Celelalte lucrări ale lui James
N. Rosenau (Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity,
Harvester/Wheatsheaf, Princeton University Press, 1990; James Rosenau,
Ernst-Otto Czempiel (ed.), Governance without Government: Order and Change
in World Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1992) sînt o
sugestivă argumentare privind intensitatea interacţiunilor în lumea
contemporană.
6. Cifra dată de recensămînt nu corespunde în modul
cel mai evident cu cea reală. Organizaţiile romilor dau cifre diferite,
majoritatea situîndu-se între 1 milion şi 2 milioane de romi.
7. O sinteză foarte utilă privind minorităţile din
România se găseşte în studiul Renatei Weber, The Protection of National
Minorities in Romania: A Matter of Political Will and Wisdom, în volumul
editat de Jerzy Kranz în colaborare cu Herber Kupper, Law and Practice of
Central European Countries in the Field of National Minorities Protection After
1989, Center for International Relations, Warszawa 1998, pp. 199-269.
8. Conform cercetării IMAS.
9. Tratatul cu Polonia: Versailles 1919; cu
Cehoslovacia: Saint-Germain 1919; cu România: Paris 1919; cu Statul
Sîrbo-Croat-Sloven: Saint-Germaine 1919; cu Grecia: Sevres 1920.
10. La acestea se adăugau un număr de drepturi
speciale în beneficiul anumitor minorităţi — cum ar fi evreii din Polonia,
România şi Grecia.
11. Vezi distincţia dintre „naţiuni” şi
„naţionalităţi” în legislaţia iugoslavă. Constituţia federală din 1974 făcea
diferenţa dintre „naţiuni” (narodi) precum sîrbii, croaţii, slovenii,
montenegrenii, macedonenii şi musulmanii şi „naţionalităţi” (narodnosti),
celelalte grupuri slave şi non-slave ale căror state nu făceau parte din
Iugoslavia — precum albanezii, maghiarii, slovacii, românii, italienii (Tibor
Váradi, Minorities, Majorities, Law and Ethnicity. Reflections on the
Yugoslav Case, Human Rights Quarterly, Volume 19, No. 1, February
1997, pp. 1012).
12. Jon Elster, Majority Rule and Individual
Rights, în Stephen Shute and Susan Hurley (ed.), On Human Rights,
Basic Books, 1993, pp. 175-217.
13. Op.cit., p. 176.
14. Renate Weber, The Protection of National
Minorities in România: A Matter of Political Will and Wisdom, în Jerzy
Krantz (ed.), Law and Practice of Central European Countries in the Field of
National Minorities Protection After 1989, Center for International
Relations, Warszawa 1998, pp.199-269.
15. Cinci dintre ei erau judecători ai Curţii
Constituţionale.
16. Gabriel Andreescu, Renate Weber, „Nationalism
and Its Impact upon the Rule of Law in Romania ”, în International Studies,
no.1, 1995, pp. 49-64.
17. Vezi John Mearsheimer, Back to the Future:
Instability in Europe After the Cold War, în International Security, Vol.15,
No.1, Summer 1990, pp. 5-56.
18. Ibidem.
19. Mme Huberte Hanquet (Belgique), Javier Ruperez
(Espagne), Co-rapporteurs spécieux, „PROJET DE RAPORT SPÉCIAL - ROUMANIE: UNE
TRANSITION INACHEVÉE”, AJ 75, CC (92) 5, Commission Affaires Civiles, Assamblée
de l’Atlantique Nord, mai 1992, parag. 39-47, pp. 11-13: „...problema
minorităţii maghiare este o permenentă pepinieră de tensiuni în România...”;
„[România] este una din ţările europene în care problema protecţiei
minorităţilor este foarte acută”.
20. Stephan Iwan Griffiths, Nationalism and
Ethnic Conflict. Threats to European Security, SIPRI Research Report No. 5,
Oxford University Press, Oxford/New York/Toronto, 1993, p. 23: „În decursul
ultimilor trei ani, România a dezvoltat un sentiment extraordinar de
insecuritate de pe urma existenţei unei minorităţi maghiare atît de numeroase
în Transilvania şi a făcut orice pentru a se apăra de acuzaţiile de
discriminare aduse de maghiari. Totuşi, există numeroase dovezi că în ultimii
doi ani relaţiile interetnice din regiune s-au polarizat dramatic şi că mare
parte a acestor probleme a fost cauzată de extremiştii români, acţionînd cu
«aprobarea» oficialilor vizibil îngăduitori”.
21. Dominiques Rosenberg, Les minorités
nationales et le défi de la sécurité en Europe, Travaux de Recherche No.
21. Institut de Nations Unies, New York, 1993, p.
17: „...tensiunile naţionaliste nu au dispărut din Transilvania şi sînt de
aşteptat provocări atît de partea română cît şi de cea maghiară...pasiunile
sînt exacerbate, fiind marcate mai ales de interzicerea bilingvismului,
instituită de unele autorităţi române, de pildă primarul municipiului Cluj”.
22. Michael E. Brown, Causes and Implications of
Ethnic Conflict, în Michael E. Brown, ed., Ethnic Conflict and
International Security, Princeton University Press, Princeton, New Jersey,
1993, p. 3.
23. Lothar Ruehl, European Security and NATO’s
Eastward Expansion, în AUSSENPOLITIK, Vol. 45, Quarterly Edition,
No. 2, 1992, p. 119: „...(România şi Ungaria, n. aut.) au o relaţie
încărcată de conflicte (datorită maghiarilor din Transilvania)”.
24. Hans-Joachim Hoppe, The Situation in Central
and Southeast European Countries, în AUSSENPOLITIK, Vol. 45,
Quarterly Edition, No. 2, 1994, p. 143: „...(relaţia României cu Ungaria, n.
aut.) continuă să fie tensionată din cauza minorităţii din Transilvania, pe
care guvernul român o acuză de activităţi separatiste”.
25. „Vom adăuga la toate acestea şi atacurile
bestiale ale trenurilor, de către hoarde asiatice zăpăcite de alcool şi de ură
sanguinară, care îi bat pe bieţii români cu lanţurile şi cu ciomegele, numai
pentru că vorbesc româneşte!” — Corneliu Vadim Tudor, „Atenţie la Ungaria!
(5)”, în România Mare, Nr.18, Anul I, 5 octombrie 1990.
„Vasăzică ungurii, care sînt asiatici, ne
împiedică pe noi, care sîntem latini şi europeni, să reintrăm în concertul de
valori al continentului nostru!”— Corneliu Vadim
Tudor, „ Ardealul, Ardealul, ne cheamă Ardealul” (Scrisoare deschisă adresată
Domnului Ion Iliescu), în România Mare, Nr. 27, Anul I, 7 decembrie
1990.
„Recent, mai mulţi criminali itineranţi,
care operau prin trenuri, au fost arestaţi; fireşte, toţi sînt de naţionalitate
maghiară” — Corneliu Vadim Tudor, „ Atenţie la Ungaria
(6)”, România Mare, Nr.19, Anul I, 12 octombrie 1990.
26. „Tare mă tem că, în ritmul acesta, dacă tot
sîntem zgîndăriţi la infinit, vom mai face un galop de sănătate pînă la acel
minunat oraş al ceardaşului şi al femeilor disponibile, şi acolo vom rămîne o
perioadă, ca să mai asigurăm pacea în această zonă, măcar pînă în anul 2000 —
nu dorim să se ajungă pînă aici, nimănui nu-i plac campaniile militare, dar în
faţa alternativei Ungurii la Bucureşti sau Românii la Budapesta, vă daţi seama
ce variantă vom alege şi care-i muzica aceea care ne place nouă....” —
Corneliu Vadim Tudor, „Atenţie la Ungaria (4)”, România Mare, nr.17,
Anul I , 28 septembrie 1990.
„Iar o paralelă între grija noastră faţă de
românii din Basarabia şi grija Budapestei faţă de maghiarii din Transilvania nu
se poarte face, pentru simplul motiv că noi avem drepturi istorice asupra
pămînturilor cuprinse între Prut şi Nistru, în timp ce ungurii n-au nici un fel
de drept nu numai asupra Transilvaniei, dar nici măcar asupra Cîmpiei Panonice,
pentru că acolo au locuit strămoşii noştri geto-dacii. Din toleraţii Europei,
aceşti nobili reprezentanţi ai celor mai primitive triburi asiatice au ajuns să
dea omul afară din casa lui, să facă pe jandarmul în zonă, să ameninţe şi să
ţină sub teroare populaţii cu mult mai vechi şi civilizate decît ei” — Corneliu Vadim Tudor, „Atenţie la Ungaria (5)”, România Mare,
Nr.1, Anul I, 5 octombrie 1990. „Pe-aici nu se trece, stimaţi iredentişti
maghiari şi foarte preţuiţi trădători de ţară români, noi nu credem în varianta
voastră pentru Casa Comună Europeană, aşa sîntem noi, mai ciobani, mai
primitivi, nu ne place să fim slugi şi grăjdari pe la alţii, vrem să domnim în
casa sufletelor noastre, n-aveţi absolut nici un spor, mutaţi-vă gîndul,
colonizaţi mai degrabă pusta aia, sau închiriaţi pămînturi prin Siberia şi
Asia, dar obişnuiţi-vă cu ideea că Ardealul va fi veşnic românesc.” —
Corneliu Vadim Tudor, „Atenţie la Ungaria (3)”, România Mare, nr.16,
Anul I, 21 septembrie 1990.
27. „ Şi dacă vor veni trupe de intervenţie
O.N.U., cum ne tot ameninţă unii extremişti unguri, ţăranul român o să le dea
şi lor în cap, cu orice risc, cu orice preţ, pentru că o asemenea viaţă de
ocară nu merită trăită.”— Corneliu Vadim Tudor, „Ardealul, Ardealul, ne
cheamă Ardealul”, România Mare, Nr. 27, anul I, 27 decembrie 1990.
Aceeaşi idee reapare în Cuvîntarea Lui Corneliu Vadim Tudor rostită la 7
februarie 1995, în cadrul reuniunii de lucru a PDSR, PUNR, PRM şi PSM (România
Mare, Nr. 241, Anul VI, 17 februarie 1995): „ ţăranul acesta păduros
pune mîna pe lancea lui Horea şi le dă la mir! Şi atunci vine o echipă de
mediatori, în frunte cu Jimmy Carter, cum citesc în presă, iar baciul îi dă şi
lui la mir. Nu te joci cu ţăranul român. Noi sîntem o populaţie formată, în
proporţie de 50% din ţărani.”
28. Vezi interviul preşedintelui partidului,
Gheorghe Funar, publicat în numărul din 27 octombrie 1994 al ziarului Informaţia
Zilei din Satu-Mare, unde liderul PUNR afirmă: „După cum se ştie, acest
spirit nomad, această purtare barbară, prezentă în abundenţă în poporul maghiar
şi în minoritatea din România, nu au dispărut nici după 1000 de ani. Noi,
românii, îi vom lecui probabil de această năpastă ca să poată deveni şi ei un
popor paşnic, european, civilizat, şi să nu mai poftească la teritorii străine.
Să ferească Dumnezeu să întindă laba spre teritoriile româneşti”.
29. Gabriel Andreescu, Renate Weber, Nationalism
and its Impact on the Rule of Law in Romania, în International Studies,
nr. 1, 1995, pp. 49-64
30. Participînd la formarea Consiliului Consultativ
Naţional pentru Integrare Euro-Atlantică, la 13 noiembrie 1993, PSM-ul a semnat
Protocolul de fondare cu condiţia unei Declaraţii care exprima „rezervele în
privinţa afirmaţiilor din paragrafele 3, 4 şi 5 ... care prezintă ca absolut,
pricipiul integrării în structurile euro-atlantice, conferind o imagine unilaterală
şi limitată asupra politicii externe a României.” În paragrafele
menţionate, „integrarea completă în structurile vest-europene şi
euro-atlantice” este considerată „opţiunea fundamentală a României”,
„integrarea euro-atlantică a României fiind un obiectv major, de interes
naţional” făcîndu-se totodată referire la necesitatea de a ajunge la un
consens naţional al tuturor forţelor politice pentru atingerea acestui scop.
31. Gabriel Andreescu, Renate Weber, Op.cit.
32. Gabriel Andreescu, “Raportul SRI”,
Revista Română de Drepturile Omului, nr. 6-7, 1994, pp. 17-25.
33. Gabriel Andreescu, Renate Weber, Op.cit.
34. Există şi excepţii, cum ar fi problema
ceangăilor din România, dar acesta rămîne un subiect cu totul particular (vezi
Romanian Helsinki Committee, Human Rights Developments in Romania, 1997
Report, Bucharest, 1998).
35. Singura concepţie alternativă coerentă asupra
drepturilor minorităţilor de care minoritatea maghiară a părut să ţină cont a
fost proiectul de lege al Centrul pentru Drepturile Omului (APADOR-CH). Această
atenţie s-a datorat nu numai calităţii documentului, ci şi devotamentului
Comitetului Român Helsinki pentru promovarea drepturilor minorităţilor
naţionale (Gabriel Andreescu, Valentin Stan, Renate Weber, “Un proiect de
lege privind minorităţile naţionale elaborat de Centrul pentru Drepturile
Omului”, în Legislaţia în tranziţie, Bucureşti, 1995, pp. 102-112) .
36. Vezi Gabriel Andreescu, Renate Weber, The
evolution of the DAHR conception on the Hungarian minority rights, Centre for
Human Rights, 1995.
37. Ordonanţele de urgenţă adoptate în mai şi iunie
de guvernul român au rezolvat cea mai mare problemă, aceea a folosirii limbii
materne în educaţie şi administraţie. Aceste norme, care se presupune că vor fi
adoptate şi de Parlament, sînt extinse şi prin faptul că Recomandarea 1201 a
fost inclusă în dreptul intern. O lege a minorităţilor naţionale, a cărei
adoptare fusese anunţată pentru anul 1998, ar completa ultimele detalii ale
sistemului de protecţie a minorităţilor — precum folosirea limbii materne în
tribunal. (Vezi Gabriel Andreescu, Renate Weber, Evolution of the DAHR
conception on the rights of the Hungarian minority, Centrul pentru
Drepturile Omului, Bucharest, 1995; Renate Weber, „România şi drepturile
omului: standarde interne, standarde internaţionale (I)”, Revista Română
de Drepturile Omului, Bucureşti, 1996, pp. 27 - 38).
38. Gabriel Andreescu, “Recommendation 1201 and
a Security (Stability) Network in Central and Eastern Europe”, în International
Studies, nr. 3, 1997, pp. 49-63.
39. Acest sistem a fost ratificat prin UDMR şi
sitematizat prin proiectul de lege cu privire la minorităţile naţionale şi
comunităţile autonome, înaintat de UDMR Parlamentului României în 1993 (vezi
Gabriel Andreescu, Renate Weber, Op.cit.)
40. Gabriel Andreescu, “The Central European
Divide”, în War Report, June/ July 1997, pp. 27-28.
41. Michael Shafir, “Guvernarea Ciorbea şi
democratizarea: bilanţ intermediar”, Sfera politicii nr. 55, 1997,
pp. 6-24.
42. De vreme ce forma de guvernămînt şi „caracterul
naţional, independent, unitar şi indivizibil al Statului Român” nu pot fi
supuse revizuirii conform prezentei Constituţii (art. 148(1)), procedura ar
trebui să înceapă prin abrogarea art. 148.
43. Gusztáv Molnár, “Problema transilvană”, Magyar
Kisebbség no. 3-4, 1997.
44. Emil Hurezeanu, „Cine a cîştigat alegerile?”,
în „22”, 4-10 decembrie 1996.
45. Gusztáv Molnár, Op. cit.
46. E. Pons (Les Tsiganes en Roumanie: des
citoyens à part entière?, L’Harmattan, 1995) indică cifra de 2,5 milioane,
ceea ce susţin şi unii lideri politici ai minorităţii. Cifrele limită sînt însă
mai puţin credibile.
47. Au fost dezrobiţi de abia în 1987.
48. Rachid Benattig, Olivier Brachet, Rapport
Final: Ministere de L’Emploi et de la Solidarité, Les dynamiques migratoires
Roumaines, Juin 1998, p. 15
49. Rachi Benattig, Olivier Brachet, Op.cit.,
p. 14
50. Ca şi a celor din Slovacia ori Voivodina.
51. Din 1990 pînă în 1995 au avut loc circa 35 de
acţiuni îndreptate împotriva comunităţilor de romi (Helsinki Watch,
1995). Mandatul Înaltului Comisar al OSCE pentru Minorităţile Naţionale nu este
însă de a evalua situtaţia drepturilor minorităţilor, ci de a preveni (early
warning) transformarea tensiunii interetnice într-un conflict deschis.
52. Decizia UDMR a fost determinată şi de
imposibilitatea de a ameliora poziţia comunităţii maghiare în cadrul
universităţii multilingve Babeş-Bolyai din Cluj.
53.Comunicatul APADOR-CH din ... Argumentaţia
acestuia a fost preluată de către liderii UDMR, reprezentanţi ai minorităţii
maghiare.
54. În realitate, singura acţiune care ar putea fi
etichetată drept „educaţie pe criterii etnice” în România a fost introducerea
disciplinei „Istoria Românilor” în loc de „Istoria României”, prin Legea no.
84/1995.
55. Richard Rorty, “Human Rights, Rationality
and Sentimentally”, în Stephen Shute & Susan Hurley eds., On Human
Rights, 1993.
56. Hillel Steiner, Op.cit., p. 55.
57.Vezi H.L.A. Hart, “Bentham on Legal Rights”,
în Essays on Bentham, Oxford University Press, 1982.
58.Jean-Michel Beillard, „Bilingualism at the
University of Ottawa”, masa rotundă de la Snagov (Romania), 6-8 februarie
1998.
*
Gabriel ANDREESCU: absolvent al Facultăţii de Fizică din Bucureşti în 1976 este
co-preşedintele Comitetului Helsinki Român, membru fondator al Grupului pentru
Dialog Social, director executiv al Revistei Române de Drepturile Omului. A
publicat numeroase articole şi studii, este autorul volumelor: „Sisteme
axiomatice ale logicii limbajului natural”. Funcţii şi operaţionalizare, „Cel
mai iubit dintre ambasadori”, „Despre filosofia disidenţei”, „Patru ani de
revoluţie”, „România versus România”, „Naţionalişti, antinaţionalişti... o
polemică în publicistica românească”. A fost distins cu premiile Pro Amicitia,
acordat de Asociaţia Ziariştilor Maghiari din România şi Pro Minoritate,
acordat de Guvernul Ungariei.