Primii teoreticieni ai transilvanismului

Gábor Flóra

 

Schimbarea statutului politico-teritorial al Transilvaniei la sfîrşitul primului război mondial, cînd regiunea a devenit parte integrantă a statului român, a atras după sine o mutaţie profundă în situaţia comunităţii maghiare transilvănene, aceasta devenind dintr-o naţiune dominantă o minoritate atît numeric, cît şi politic.

Trecerea bruscă de la statutul de naţiune dominantă la cel de minoritate a fost puternic resimţită şi datorită efectelor ruperii de „patria mamă”, de statul maghiar, perceput ca protectorul intereselor şi culturii maghiare. De fapt, schimbarea statutului teritorial a însemnat pentru locuitorii maghiari ai Transilvaniei disocierea comunităţii politice de comunitatea culturală, prin pierderea abruptă a dimensiunii politico-statale a propriei identităţi.

În aceste condiţii, ideologia şi retorica naţională tradiţionale au devenit în mare parte irelevante. Noua situaţie etno-politică impunea trasarea unor noi repere spirituale pentru maghiarii din România, care să răspundă unor cerinţe vitale:

— să redefinească în noile condiţii identitatea comunităţii maghiare din România;

— să stabilească natura raporturilor comunităţii cu statul român şi cu statul maghiar, cu maghiarimea în general şi cu românii, precum şi cu celelalte comunităţi naţionale din România.

— să elaboreze un program de autoorganizare în vederea protejării şi perpetuării identităţii naţionale.

Acest rol a fost asumat la începutul anilor douăzeci de un grup de intelectuali maghiari ardeleni, mai ales scriitori (cei mai proeminenţi fiind Károly Kós, Aladár Kuncz, Sándor Makkai, Sándor Reményik etc.), ale căror idei despre coexistenţa etnică din Transilvania au ajuns să fie cunoscute sub numele de transilvanism. Departe de a se constitui într-un sistem ideatic coerent şi unitar, prezentînd mari variaţii de la un autor la altul şi de la o epocă la alta, transilvanismul a enunţat totuşi anumite principii care au influenţat profund viaţa comunităţii maghiare din Transilvania, şi ale căror efecte, mai mult sau mai puţin directe, pot fi constatate şi astăzi.

Noua concepţie s-a structurat pe mai multe planuri:

1. Nivelul politic, care cuprindea aşteptările şi revendicările privitoare la statutul politic al maghiarimii din România.

2. Formularea principiilor şi argumentelor pentru legitimarea ideologică a dezideratelor politice comunitar-naţionale.

3. Definirea identităţii şi elaborarea unei retorici identitare care să susţină principiile legitimatoare invocate.

4. Enunţarea unor cerinţe de autoorganizare şi a unor norme etice pentru comunitarea maghiară, care să faciliteze păstrarea şi dezvoltarea identităţii şi spiritualităţii maghiare în Transilvania.

Desigur, toate aceste nivele se condiţionează şi se susţin reciproc. Pentru a obţine o anumită sistematizare care să faciliteze interpretarea, considerăm totuşi utilă o separare metodologică a analizei pe aceste nivele distincte.

1. Statul plurinaţional — condiţie a reconcilierii

Concepţia primilor teoreticeni ai transilvanismului era subordonată intenţiei şi efortului de a transmite un semnal care să conţină o ofertă alternativă nonnaţionalistă de coexistenţă etnică. În proclamaţia semnată de Károly Kós, István Zágoni şi Árpád Paál, intitulată Kiáltó Szó, apare o ruptură clară şi explicită cu concepţia naţionalistă clasică „un Stat, o Cultură, o Naţiune”¹. În viziunea lui Kós şi a colaboratorilor săi, rezolvarea situaţiei maghiarilor din România presupunea ca statul să se adapteze noilor cerinţe impuse de existenţa mai multor comunităţi naţionale pe teritoriul său.

Propunerea etnopolitică alternativă formulată de ideologii maghiari transilvanişti era menită să atenueze polarizarea societăţii în opoziţia majoritate naţională / minorităţi naţionale, şi să ofere asigurări care să risipească temerile românilor cu privire la integritatea teritorială a statului român. Ni se pare de o semnificaţie deosebită faptul că în Proclamaţie apare cît se poate de clar exprimată interdependenţa dintre loialitatea cetăţenilor faţă de stat şi capacitatea statului de a oferi servicii echitabile (inclusiv condiţii egale de păstrare şi afirmare a identităţii) pentru toţi cetăţenii săi. În viziunea transilvanistă, minoritarii pot oferi cu adevărat loialitate statului în care să se poată simţi cu adevărat acasă. Modelul de integrare propus, ca de altfel întreaga concepţie transilvanistă, se bazează de fapt pe asumarea acestui postulat de bază: coexistenţa într-un stat care să poată integra pluralitatea culturală în structurile sale.

 În deceniile care au urmat, speranţele iniţiale ale transilvaniştilor s-au împlinit într-o prea mică măsură în această privinţă. Promovarea strictă a modelului şi ideologiei statului naţional, incapacitatea statului de a integra comunităţile minoritare au contribuit treptat la o înstrăinare tot mai pronunţată a persoanelor cu identitate naţională neromânească, atît faţă de puterea politică cît şi faţă de calitatea lor de cetăţean, mai cu seamă la nivelul raportării emoţional-afective.

Soluţia oferită de transilvanism — transformarea statului centralist în direcţia afirmării depline a pluralismului cultural — rămîne deci, în continuare, de maximă actualitate. Cu atît mai mult, dacă ţinem seama că în lipsa unor asemenea acorduri consensuale interne, o eventuală schimbare a frontierelor (chiar în condiţiile în care ar fi acceptată de comunitatea internaţională) nu ar face, în zonele mixte din punct de vedere etnic, decît să reproducă la o altă scară opoziţia dintre majoritate şi minoritate.

2. Acasă, în Transilvania

O reglementare de lungă durată a raporturilor interetnice în Transilvania presupunea, în concepţia teoreticienilor iniţiatori ai transilvanismului, stabilirea clară a criteriilor de acceptare reciprocă a legitimităţii locuirii în regiune. Ideea fundamentală avansată de transilvanişti era aceea a co-legitimităţii, cu alte cuvinte, a legitimităţii egale a tuturor celor trei comunităţi naţionale avînd o tradiţie istorico-teritorială în spaţiul Transilvaniei (cea maghiară, română şi germană). În concepţia transilvanistă, aceste trei comunităţi sînt în egală măsură posesoare ale dreptului inalienabil de a considera Transilvania patria lor istorică şi prezentă.

Această viziune se opunea din principiu oricăror exclusivisme de sorginte naţionalistă, prin însăşi afirmarea egalei îndreptăţiri a mai multor naţiuni de a se raporta la acelaşi teritoriu ca patria lor comună. Din acest punct de vedere, ideile enunţate de gînditorii transilvanişti reprezintă o alternativă atît faţă de poziţia din care Transilvania era socotită exclusiv românescă, cît şi faţă de aceea din care se afirma, dimpotrivă, caracterul pur maghiar al regiunii.

În susţinerea unei asemenea alternative, transilvaniştii au procedat la o reevaluare, o reconsiderare a istoriei ca factor de legitimare naţională. O contribuţie de o importanţă decisivă a adus în acest sens studiul lui Károly Kós, intitulat „Transilvania”. Denumită de autorul ei „o schiţă de istorie culturală”, cartea prezintă istoria Transilvaniei din antichitate pînă în zilele noastre, argumentînd că „forţa spirituală” a pămîntului transilvan poate „uni vocile vieţii unor societăţi...(etnice n.aut.) diferite, adeseori antagoniste, într-o melodie consonantă”²

Fără a diminua rolul vechimii şi al continuităţii într-un anumit teritoriu în stabilirea drepturilor naţional-comunitare, Kós le atribuie însă o semnificaţie complet diferită. Spre deosebire de istoriografia naţională tradiţională, istoria Transilvaniei nu mai apare în această lucrare ca arena confruntării perpetue dintre popoarele ei; dimpotrivă, ceea ce autorul evidenţiează în întreaga lucrare este tocmai istoria comună a popoarelor Transilvaniei, faptele care le leagă şi care au condus, în viziunea autorului, la formarea unor elemente identitare transilvănene comune:

 „Cele trei naţiuni politice autonome ale Transilvaniei, ca şi (...) naţiunea română, au trăit fiecare vieţile lor interne: fiecare şi-a clădit propriile facilităţi culturale şi sociale, unele lîngă altele, fără a se contopi, în general fără a se obstrucţiona sau a intra în vreun fel în calea celorlalte, dar contactîndu-se, învăţînd unele de la altele şi influenţîndu-se reciproc”³

Dintr-o asemenea perspectivă, anumite întrebări puse atît de insistent de istoricii etnocentrişti (cum ar fi permanenta dispută privind întîietatea istorică între români şi maghiari) îşi pierd sensul şi nu mai reprezintă nici o „miză”. Ideologul fondator al transilvanismului urmărea de fapt o reformare — fie şi parţială — a imaginilor identitar-istorice reciproce româno-maghiare, care erau — şi au rămas în mare măsură pînă astăzi — reciproc exclusive şi opuse. Conştient de tensiunile interetnice contemporane lui, autorul caută modele adecvate în trecut, care să contribuie la un demers constructiv.

Studiul lui Kós reprezintă însă o critică mai mult implicită, decît o reevaluare critică directă a istoriografiei tradiţionale. Lucrarea nu face o distincţie clară între epoca premodernă, nenaţionalistă şi cea modernă, caracterizată prin formarea ideologiilor naţionale. Nu este formulată întrebarea dacă modele istorice preluate din perioade demult depăşite ale istoriei pot fi valabile în condiţiile prezentului. Efortul de a subordona uneori analiza obiectivă a faptelor unei „reconstrucţii” a realităţii istorice în sensul dorit (demonstrarea identităţii transilvane) îl apropie în anumite privinţe pe autor de ideologii naţionali „clasici”. De exemplu, Kós ignoră aproape complet deosebirile profunde ale situaţiei etnopolitice din deceniile premergătoare apariţiei ideologiilor naţionale moderne faţă de situaţia contemporană lui. El nu acordă o atenţie aparte în explicarea genezei identităţii naţionale a românilor, faptului că aceştia nu fuseseră recunoscuţi ca naţiune politică în epoca feudală. Importanţa dimensiunilor care au despărţit şi continuă să despartă concepţiile naţionale română şi maghiară, şi care au făcut şi fac atît de dificilă comunicarea dintre cele două naţiuni, este cel puţin minimalizată, dacă nu chiar ignorată în lucrare.

Asemenea deficienţe sînt în parte tributare unui istorism excesiv, de factură tradiţional-conservatoare, caracteristic epocii. Pe de altă parte însă, ele pot fi puse şi pe seama dorinţei autorului de a construi noi punţi de legătură între popoarele transilvănene, mai ales între români şi maghiari. Cu toate lipsurile lucrării, este de apreciat această motivaţie pragmatico-politică nobilă, de a contribui la reconcilierea naţională. În acest sens, încercarea autorului transilvănean de a produce o breşă în modul în care istoria era (este şi astăzi) folosită ca materie primă pentru ideologiile etnonaţionaliste, rămîne un exemplu de abordare creativă, expresia unui curaj intelectual şi moral deosebit. Un exemplu care, datorită influenţei puternice a ideologiei şi politicii naţionaliste în deceniile care au urmat, a rămas mai degrabă o excepţie.

3. Identităţi complexe, identităţi multiple

În elaborarea alternativei nenaţionaliste propuse, transilvaniştii au procedat la o reconsiderare radicală a felului în care identitatea naţională fusese tratată pînă atunci. În locul viziunii în care conştiinţa apartenenţei la o comunitate naţională este monolitică, fondatorii transilvanismului au propus o abordare nuanţată, care să ţină seama atît de complexitatea structurii interne cît şi de transformările în timp ale identităţii.

O asemenea reevaluare era impusă de fapt de noua situaţie în care s-au găsit maghiarii din Transilvania după 1918. Disocierea dimensiunii politico-statale de dimensiunea culturală a identităţii acestei populaţii prin schimbarea frontierelor a creat un vid identitar — exprimat şi printr-o criză de adaptare la noile realităţi — care necesita elaborarea unei noi concepţii comunitare. Scopul transilvaniştilor era tocmai elaborarea unor matrice ale apartenenţei de grup care să permită o autoorganizare rapidă şi efectivă a comunităţii maghiare în noile condiţii dificile, o flexibilitate a adaptării la aşteptări şi cerinţe variate, adeseori opuse, o rezistenţă eficientă faţă de presiunile puterii de stat, în vederea păstrării nealterate a identităţii lor naţionale.

Încercînd să răspundă acestor cerinţe, teoreticienii transilvanişti au considerat maghiarimea din Transilvania:

a. o comunitate de sine stătătoare,

b. avînd caracteristicile unei existenţe naţionale şi

c. minoritare;

d. cu trăsături regionale specific transilvane,

e. fără ca aceste caracteristici specifice să altereze sau să diminueze în vreun fel apartenenţa la naţiunea maghiară.

Vom încerca în continuare să evidenţiem principalele semnificaţii ale fiecărui element în parte.

a. Postularea caracterului de sine stătător al comunităţii maghiare din Transilvania a avut o importanţă deosebită pentru autoorganizarea acestei comunităţi, pentru ieşirea din starea de imobilism şi letargie în care mulţi maghiari s-au aflat după 1918. Cuvintele memorabile ale lui Károly Kós scrise în Kiáltó Szó au marcat în acest sens începutul unei adevărate treziri spirituale: „Noi nu sîntem pur şi simplu un număr de oameni care au fost rupţi din cadrul naţiunii maghiare unitare” — sublinia gînditorul transilvan — „ci formăm o entitate istorică distinctă de o mie de ani, cu conştiinţa noastră transilvăneană distinctă, cu o cultură şi o conştiinţă de sine distinctă”.⁴

Argumentele invocate în sprijinul acestei idei au în vedere trei factori principali. În primul rînd, maghiarii transilvăneni sînt prezentaţi ca posesorii unei tradiţii istorice separate, cu particularităţi care îi deosebesc de restul populaţiei maghiare. În viziunea transilvanistă, sursa acestei specificităţi derivă mai ales din trecutul multicultural al regiunii, din necesitatea şi practica îndelungată a convieţuirii etnice şi confesionale. Între trăsăturile particulare ale identităţii maghiare transilvănene care reflectă o asemenea experienţă istorică a multiculturalităţii sînt amintite cel mai adesea spiritul tolerant, realismul şi flexibilitatea creativ-inovativă deosebită în conservarea propriei identităţi, capacitatea de a supravieţui în condiţii dificile.

A doua sursă fundamentală a specificităţii comunităţii maghiare din regiune invocată de transilvanişti era existenţa unei tradiţii şi a unei conştiinţe regionale distincte, a unei percepţii speciale a raportării la pămîntul Transilvaniei şi a ataşamentului faţă de acesta. Mărturisirea emoţionantă a lui Aladár Kuncz, „Transilvania este patria mea”⁵, era menită să sintetizeze tocmai dimensiunea subiectivă a acestei legături.

Al treilea — şi cel mai recent — dintre factorii consideraţi de transilvanism în statuarea caracterului distinct al maghiarimii din regiune era noua realitate politico-teritorială de după 1918, apartenenţa la statul român. În noile condiţii, pentru a-şi apăra interesele, comunitatea maghiară trebuia să se organizeze ca o comunitate politică de sine stătătoare în cadrul permis de legislaţia românească.

Rezultatele pozitive ale afirmării identităţii politice distincte a maghiarimii transilvănene s-au văzut foarte curînd. Organizaţiile politice maghiare din România au avut un rol esenţial în salvgardarea, atît cît s-a putut, a spaţiului de afirmare şi perpetuare a identităţii minoritare. În activitatea lor politică, liderii maghiari transilvăneni s-au sprijinit în mare măsură pe argumentele invocate de Kós şi colaboratorii săi.

 b. Afirmarea caracterului naţional al comunităţii maghiare din regiune era menită înainte de toate să contracareze încercările de diminuare a drepturilor maghiarilor de către factorii de putere. Totodată, elementul naţional al identităţii s-a constituit într-un argument solid şi în argumentarea cererii ca statul să devină cu adevărat expresia politică a patriei comune a românilor, maghiarilor, germanilor şi a celorlaltor naţiuni conlocuitoare.

c. Intenţia de a construi comunitatea, de a-i oferi perspective şi un sens cît mai clar al existenţei individuale şi colective, reiese şi din viziunea complexă în care fondatorii transilvanismului au interpretat statutul de minoritate al comunităţii maghiare din Transilvania. Condiţia de minoritar era percepută de transilvanişti într-un mod ambivalent, nu doar în sens negativ, ca un motiv de îngrijorare şi de regret, ci şi ca o sursă de împlinire comunitară şi umană.

Contribuţia cea mai semnificativă în elaborarea teoretică a acestor dimensiuni identitare a adus-o scriitorul Kuncz Aladár, redactor al revistei Erdélyi Helikon. În viziunea lui Kuncz, restrîngerea posibilităţii minorităţii de a se afirma pe plan politic, datorită situaţiei de marginalitate impusă de către statul naţional, era într-un anumit sens compensată de şansa nou-ivită, izvorîtă din situaţia ei specifică, de a îmbogăţi cultura şi spiritualitatea maghiară, şi chiar cea universală.

În argumentarea transilvanistă, viaţa de minoritar deschide noi orizonturi condiţiei umane, care pot şi trebuie sintetizate prin creaţii literare şi artistice originale valoroase. Nu trebuie să uităm, sublinia în acest sens Kuncz, că „minoritatea este minoritate doar în politică. În literatura şi cultura ei proprie ea reprezintă însăşi universalitatea”⁶ (subl.aut.). Cultura minorităţii naţionale apărea astfel ca purtătoarea unui mesaj general uman şi umanist prin care dobîndea o semnificaţie internaţională şi europeană.

d. Scoţînd în evidenţă ceea ce ei considerau dimensiunea transilvană specifică a identităţii maghiarilor din această entitate teritorial-istorică, iniţiatorii transilvanismului au avut probabil în vedere efectele potenţial benefice pe care sublinierea unor elemente identitare comune ale românilor, maghiarilor şi germanilor din Transilvania le-ar putea avea în apropierea dintre aceste popoare, în reducerea tensiunilor şi negocierea unor soluţii cît mai echitabile ale problemei naţionale. În acelaşi timp, eforturile lor au urmărit şi încurajarea regionalismului, atragerea românilor din Transilvania şi, prin intermediul lor, şi a celor din Vechiul Regat la abordări mai favorabile spiritului regional.

În susţinerea tezei cu privire la identitatea transilvană Károly Kós atrage atenţia asupra specificităţii cadrului geografic al Transilvaniei, clar delimitat de regiunile învecinate, cu o individualitate teritorială bine definită, care ar oferi regiunii caracteristicile unei entităţi distincte pînă şi din punct de vedere economic, considerînd că trăsăturile cadrului natural şi geografic au acţionat de-a lungul istoriei în sensul creării unor elemente culturale comune ale popoarelor din Transilvania.

În opinia autorului, aceasta nu a însemnat însă nici pe departe o omogenizare culturală în sensul ştergerii diferenţelor culturale specifice ale diferitelor etnii. Interacţiunea culturală a condus la formarea unei culturi transilvănene, fără însă a anula sau diminua în vreun fel specificitatea spirituală a fiecărei comunităţi. Din acestă perspectivă, putem considera că argumentaţia lui Kós se constituie într-o pledoarie pentru egalitate şi unitate în diversitate, care să consolideze legăturile dintre maghiari, români şi germani, în condiţiile afirmării neîngrădite şi echitabile a identităţii particulare a fiecărei comunităţi etnice.

Invocînd istoria ca aliat puternic în sprijinul acestui model de convieţuire, tonul autorului devine pe alocuri aproape patetic, cu implicaţii clare, atît de natură ideatică cît şi emoţională pentru contemporanii lui, cărora de fapt se adresează:

 „Timp de o mie de ani un miracol s-a întîmplat pe teritoriul Transilvaniei, astfel că trei popoare şi trei culturi trăiesc împreună, păstrîndu-şi — pentru că şi-au putut păstra — personalitatea lor distinctă, dar căpătînd totodată şi un caracter comun, diferit de culturile şi popoarele învecinate, înrudite sau nu”.⁷

 Faptul că preocupările istorice ale transilvaniştilor vizau într-adevăr prezentul devine clar din importanţa acordată aprofundării legăturilor cu cultura română şi germană din Transilvania, cu scriitori şi alţi intelectuali reprezentativi ai acestor culturi. Putem aminti în acest sens programul de traduceri din autori transilvăneni români şi germani iniţiat de comunitatea scriitorilor maghiari grupaţi în jurul revistei Erdélyi Helikon, publicarea în paginile acestei reviste a numeroase creaţii literare româneşti şi germane, organizarea unor evenimente comune (serate literare, întîlniri cu cititorii etc.), toate menite să contribuie la apropierea între culturile şi popoarele Transilvaniei.

Este demn de subliniat aici legătura organică în concepţia transilvanistă dintre regionalism şi europenism. Într-o epocă profund nefavorabilă atît diviziunilor regionale cît şi structurilor transnaţionale, în care modelul considerat sacrosant şi apărat cu străşnicie era statul-naţiune centralizat, transilvaniştii au avut clarviziunea şi statura morală să arate rolul şi misiunea minorităţilor ca punţi între popoare în construirea unei lumi noi, bazate pe recunoaşterea şi promovarea alterităţii, în toate aspectele ei (etnice, naţionale, religioase, regionale etc.)

Programul transilvanist pentru „o Europă a regiunilor”⁸ formulat în termenii cei mai clari de Aladár Kuncz, avea în vedere refacerea adevăratei unităţi europene, crearea unei „Europe spirituale unite” prin fundamentarea cooperării pe „regionalisme lăsate să se exprime liber”⁹, prin crearea unui cadru favorabil pentru afirmarea individualităţii şi specificităţii regionale. În argumentarea acestei cereri, modelul istoric al convieţuirii etnice şi confesionale din Transilvania era prezentat ca un model de toleranţă şi pluralism cultural care ar trebui preluat şi urmat şi de populaţia din afara regiunii. Actualitatea acestor idei în noul spaţiu politic european şi internaţional de după 1989 este, desigur, evidentă.

 În descrierea genezei „identităţii transilvane” sînt prezentate însă în cea mai mare parte — dacă nu chiar exclusiv —, fapte şi elemente care vin în sprijinul acestei identităţi. S-a obţinut astfel o imagine întrucîtva unilaterală, şi deci mai puţin credibilă, prin diminuarea importanţei realităţilor care au despărţit popoarele transilvănene de-a lungul timpului şi care au condus la dezvoltarea unor ideologii naţionale separate, în anumite privinţe chiar opuse.

Dincolo de aceste limite de natură intrinsecă, lipsa empatiei, răceala şi chiar respingerea cu care ideea identităţii comune transilvănene a fost primită în cercurile politice şi intelectuale influente române îşi au originea în faptul că ea era considerată incompatibilă cu concepţia naţională românească oficială. Consolidarea legitimităţii statului naţional în cadrul noilor sale frontiere impunea, în concepţia unei părţi importante a liderilor politici şi spirituali de atunci ai românilor, promovarea unei retorici care să întărească legitimitatea schimbării teritoriale prin intermediul mobilizării naţionale exclusiv a majorităţii etnice.

e. În asemenea condiţii, reafirmarea apartenenţei organice a maghiarilor din Transilvania la trunchiul comun al maghiarimii de pretutindeni — o idee care nu a fost dealtfel nici un moment contestată de transilvanişti — a căpătat o pondere şi o semnificaţie mereu crescîndă în formarea identităţii comunitare maghiare interbelice din regiune. În lipsa unor soluţii credibile la problema minorităţilor, importanţa elementului identitar particularizant în discursul transilvanist s-a diminuat treptat, principala idee devenind sublinierea identităţii naţionale comune a tuturor maghiarilor, indiferent de locul în care trăiesc şi de statele de care aparţin.¹⁰

În acelaşi timp, viziunea despre rolul şi misiunea specifică a minorităţilor şi valorificarea pozitivă a statutului de minoritar a cedat pas cu pas locul concepţiei care considera „o imposibilitate” resemnarea pe termen lung cu condiţia minoritară  „nu atît din punct de vedere politic cît din punct de vedere moral”¹¹, datorită efectelor dezumanizante, de distorsionare a vieţii individuale şi colective implicate într-o astfel de resemnare.

4. Sociologia şi etica comunităţii

Postularea existenţei comunităţii maghiare din Transilvania ca o entitate socială organică separată, avînd viaţa ei proprie, presupunea în concepţia transilvanistă necesitatea aplicării unor principii şi direcţii de acţiune care să faciliteze autoorganizarea comunităţii, perpetuarea şi dezvoltarea identităţii ei. În acest sens, transilvanismul are meritul deosebit de a fi oferit, dincolo de reconstrucţia identităţii colective, şi o orientare pragmatică, o strategie comunitară pentru maghiarii din România, ce se dorea fundamentată în dublu sens: atît sociologic cît şi etic.

 a. O primă idee semnificativă se referea la cerinţa considerării şi abordării lucide a realităţii prezente ca un dat social, chiar dacă această realitate era defavorabilă. Renunţarea la iluzii şi ancorarea puternică în realitatea dată erau văzute de transilvanişti drept condiţii sine qua non ale acţiunii sociale şi comunitare eficiente. Din acest punct de vedere, comunitatea minoritară era considerată avantajată faţă de cei care trăiesc în cadrul statelor naţionale proprii. „Autorevizuirea” (noţiunea, ca şi concepţia dealtfel aparţin episcopului reformat transilvănean Sándor Makkai)¹² comunităţii minoritare putea constitui, în interpretarea transilvanistă, un punct de plecare şi un exemplu pentru transformarea imaginii despre propria identitate a naţiunii maghiare în general, scriitorii maghiari transilvăneni avînd, datorită situaţiei lor specifice, „un acces mai direct la universalitate” decît cei din Ungaria.¹³

Distincţia dintre ceea ce este de dorit şi ceea ce este posibil, pragmatismul şi realismul politic erau dealtfel invocate — şi întărite astfel din punct de vedere simbolic — şi ca trăsături esenţiale ale însăşi tradiţiei şi identităţii transilvănene. Necesitatea şi programul „autocunoaşterii naţiunii”¹⁴ prin intermediul promovării cercetărilor sociale de către sociologii maghiari transilvăneni în perioada interbelică poate fi considerată o prelungire şi o consecinţă practică nemijlocită a unui asemenea program ideologic.

b.Viziunea organică asupra comunităţii naţionale implica în gîndirea transilvanistă şi asumarea continuităţii dintre trecut, prezent şi viitor, interpretate ca dimensiuni în timp, strîns legate între ele, ale vieţii comunitare. Astfel, trecutul dobîndea o semnificaţie aparte, însă într-un sens mult diferit faţă de doctrinele etno-naţionaliste tradiţionale.

Istoria rămînea o sursă de legitimare fundamentală pentru comunitate, dar numai cu condiţia dezvoltării unei atitudini critice, a asumării unei confruntări lucide cu propriul trecut. Înfrumuseţarea artificială a memoriei colective în scopul de a oferi o compensaţie ideatică pentru lipsurile prezentului era considerată contraproductivă pentru interesele maghiarilor transilvăneni. Concepţia etnocentristă predominantă pînă atunci, după care mereu numai „alţii” erau de vină pentru toate evenimentele negative din viaţa naţiunii, era percepută ca potenţială producătoare de iluzii dăunătoare, şi deci respinsă.

c. Realismul, în această viziune, însemna înainte de toate renunţarea la aşteptări şi contemplări deşarte, şi la căutarea unei justeţi istorice iluzorii, şi trecerea la acţiune responsabilă în interesul comunităţii. În formularea lui Károly Kós, „justeţea noastră este puterea noastră. Numai ceea ce putem dobîndi prin efortul, prin lupta noastră, va deveni al nostru”.¹⁵

Imperativul lui Kós către maghiarii din Transilvania era deci îndemnul la muncă, considerată „chemarea vieţii”. „Trebuie să muncim, dacă vrem să trăim, şi vrem să trăim, deci vom munci”.¹⁶ Necesitatea dezvoltării unor modele comportamentale constructive, active, care să protejeze identitatea şi interesele maghiarimii din Transilvania în condiţiile neprielnice ale vieţii minoritare, a avut fără îndoială un ecou puternic şi a marcat profund structurile valorice şi atitudinea comunităţii, cu efecte perceptibile şi astăzi.

d. Eficienţa acţiunii sociale minoritare trebuia bazată în concepţia transilvanistă pe principiul solidarităţii comunitare, singura acceptabilă, atît din punct de vedere politico-pragmatic cît şi ca normă morală. Aceasta însemna înainte de toate cerinţa unei acţiuni politice unitare, realizarea unei coeziuni ferme în jurul interesului naţional. Dincolo de diferenţele de statut economic şi social, dincolo de diversitatea concepţiilor ideologice şi politice, membrii comunităţii maghiare trebuiau să coopereze strîns, să-şi unească forţele în scopul apărării intereselor şi a rezolvării problemelor generate de statutul de minoritar.

e. Statutul de membru al comunităţii minoritare implica în acest sens asumarea de către indivizi a unei responsabilităţi speciale pentru soarta colectivităţii naţionale. Emigrarea (fie şi spre Ungaria) era echivalată cu abandonarea responsabilităţii şi, în consecinţă, cu autoeliminarea din comunitate, printr-o renunţare implicită la statutul moral de membru al comunităţii. „Iar cei ce s-au lăsat duşi de ape (au emigrat n.aut.) aici nu se mai pot întoarce, şi nici să nu dorească vreodată acest lucru, pentru că ei nu vor mai avea aici nici loc, nici parte” — afirma cu o fermitate aproape pasională, Károly Kós.¹⁷

Ataşamentul faţă de pămîntul natal, legătura organică indisolubilă dintre identitatea naţională şi teritoriul patriei căpăta astfel în gîndirea transilvanistă importanţa unei valori identitare fundamentale. Rămînerea în Transilvania era identificată cu un angajament implicit că individul îşi va îndeplini datoria faţă de comunitate pînă la capăt. Iar cei care nu erau pregătiţi să răspundă acestor imperative morale, erau chiar sfătuiţi să emigreze. „Cei care se tem, fricoşii, cei care nu cred, cei slabi să iasă din rînd. Să plece!”¹⁸

f. Semnificaţiile atribuite statorniciei, fidelităţii faţă de locul de origine, îşi au desigur originea în viziunea naturalist-organică asupra comunităţii naţionale asumate de transilvanism, dar ele derivă şi dintr-un anumit mod de percepere a situaţiei de minoritar în condiţiile date. Structura etno-demografică a Transilvaniei multietnice a reprezentat o chestiune deosebit de sensibilă şi intens politizată încă de la începuturile formării ideologiilor naţionale. După 1918, comunitatea maghiară era însă pentru prima oară confruntată cu posibilitatea pierderii masive a poziţiilor sale demografice tradiţionale. Datoria de „a rămîne acasă”, ca principiu moral, a îndeplinit deci un rol esenţial ca parte a unei strategii orientate spre replierea în „adăposturi solide” ale vieţii naţionale şi apărarea cu orice preţ a acestora.

 g. Un astfel de reazem sigur era considerat de transilvanişti cultura comunităţii minoritare. Ca o consecinţă a marginalităţii politice a maghiarimii transilvănene, dar şi ca efect al legăturii directe dintre cultură şi sfera identitară, reazemul spiritualităţii a dobîndit un rol fundamental nu doar în programele ideologice şi politice ale minorităţii maghiare, dar şi în eforturile de zi cu zi îndreptate spre consolidarea cadrului vitală, spre găsirea unor noi spaţii de afirmare ale existenţei comunitare.

Poziţia privilegiată a culturii derivă — în interpretarea autorilor transilvanişti — şi din funcţia socială — autoasumată — a minorităţii de a construi noi punţi de înţelegere între popoare, bazate pe o nouă ordine a valorilor¹⁹, care pune cultura şi arta pe primul plan.

Cultura minoritară are în această viziune rolul nobil de a transmite către alţii atît experienţa pozitivă a convieţuirii, cît şi valorile umaniste provenite din sublimarea frămîntărilor şi suferinţelor trăite. Or, un asemenea efort îndreptat spre sinteză, o ridicare de la faptele şi întîmplările particulare din viaţa comunităţii la nivelul unor valori şi principii universal valabile se poate realiza tocmai prin intermediul creaţiilor artistice, mai cu seamă al celor literare. De aici şi rolul determinant atribuit intelectualilor creatori, mai ales scriitorilor, în opera de construcţie comunitară.

5. Concluzii

Meritul principal al transilvanismului rezidă probabil în faptul de a fi propus şi promovat un model de integrare care se adresează deopotrivă propriei comunităţi şi popoarelor conlocuitoare. La baza „ideii transilvane” a stat convingerea că identităţile şi ideologiile naţionale ale românilor, maghiarilor şi germanilor din Transilvania sînt compatibile şi conciliabile. Fără a avea în vedere în vreun fel limitarea exprimării particularităţilor naţionale (etnice, culturale, religioase) ale fiecărei comunităţi în parte, teoreticienii transilvanişti au propus reunirea acestor identităţi particulare într-o formă de identitate comună mai largă: identitatea transilvană. Din acestă perspectivă, concepţia transilvanistă poate fi considerată o încercare de reformulare a paradigmei naţionale tradiţionale etnocentriste prin înlocuirea ei cu o viziune a „unităţii în diversitate”.

În acest sens, transilvanismul este de fapt purtătorul a două mesaje ideatice principale. Unul, îndreptat spre comunitatea maghiară din Transilvania, care pune accentul pe apărarea şi consolidarea identităţii ei specifice în condiţiile vieţii minoritare. Altul, adresat popoarelor conlocuitoare, este expresia unei dorinţe de deschidere, de cooperare, de regăsire reciprocă într-o identitate comună prin care să se depăşească efectul izolator al ideologiilor etnocentriste particularizante. Este adevărat că respingerea acestei oferte de deschidere de către politicienii şi liderii spirituali influenţi ai majorităţii naţionale a făcut ca preocupările transilvaniştilor să se deplaseze din ce în ce mai mult spre întărirea propriei comunităţi, ducînd spre o anumită repliere pe poziţii defensive. Însă valoarea etică şi semnificaţia politică deosebită a ofertei iniţiale, îndreptată spre înţelegere şi dialog cu românii şi celelalte popoare din Transilvania, a rămas nealterată.

Din perspectiva reformulării ideologiei naţionale tradiţionale, transilvanismul a încercat să iniţieze o reconsiderare a rolului istoriei şi istoriografiei, în scopul eliminării efectelor negative, generatoare de tensiuni etnice. Recunoscînd importanţa istoriei în construirea identităţii popoarelor din regiune, transilvaniştii au căutat însă să ofere o viziune istorică constructivă, care să apropie naţiunile, nu să le despartă. Strădaniile lor nu au reuşit să producă o schimbare fundamentală de mentalităţi şi atitudini în această privinţă, în parte datorită condiţiilor politice nefavorabile, dar şi datorită deficienţelor propriei lor viziuni despre istorie şi identitate. Dar ideile lor novatoare cu privire la necesitatea „autorevizuirii istorice”, atît a felului în care istoria este scrisă cît şi a imaginii despre propriul trecut, au fertilizat gîndirea politică în deceniile următoare, păstrîndu-le în actualitate pînă în zilele noastre. q

Note

1. O prezentare a acestei concepţii în Ernest Gellner, Nations and Nationalism, Blackwell, Oxford, 1983.

2. Kós Károly, Erdély. Kultúrtörténeti vázlat, Cluj-Kolozsvár, Erdélyi Szépmives Céh, 1929, p.5

3. ibid., p.64

4.  Kós Károly, Kiáltó Szó, p.4

5.  Kuncz Aladár, Erdély az én hazám în Erdélyi Helikon, 1929, p. 487-492

6. Kuncz Aladár, Tiz év în Erdélyi Helikon, 1.szám, 1928 május.

7. Kós Károly, Erdély, p.87

8. Conceptul este utilizat de Pomogáts Béla în articolul Régiók Európája apărut în Korunk 3/1994, pp.8-14

9. Kuncz Aladár, Erdély az én hazám, apărut în Erdélyi Helikon, 1929 pp.487-492

10. Makkai Sándor, Az erdélyi szellem apărut în Nem lehet, Budapest, 1988, pp. 106-111

11. Makkai Sándor, Nem lehet apărut în Nem lehet, Budapest, 1988, p.109

12. Makkai Sándor, Magunk reviziója, Cluj-Kolozsvár, Erdélyi Szépmives Céh, 1931.

13. Scrisoarea lui Kuncz Aladár către Dezső Kosztolányi, citată în Korunk 5/1998, p.61

14. Gáll Ernő, Dimitrie Gusti hagyatéka ésaz együttműködés erkölcse în Gáll Ernő, A sajátosság méltósága, Magvető, Budapest, 1983, p.396.

15.  Kós Károly, Kiáltó Szó, p.4

16. ibidem

17. Ibidem

18. Ibidem

19.  Kuncz Aladár, Az erdélyi gondolat Erdély magyar irodalmában, Erdély az én hazám în Erdélyi Helikon, 1929, pp.487-492.

*

Gábor Flóra este lector universitar în sociologie la catedra de ştiinţe sociale a Facultăţii de Teologie Reformată din Oradea şi doctorand în filozofia istoriei la Universitatea Babeş-Bolyai. În ultimii ani a urmat cursuri postuniversitare şi a beneficiat de stagii de cercetare la Universitatea din Oxford şi Universitatea Central Europeană (CEU). Principalele lui domenii de interes sînt sociologia relaţiilor interetnice şi sociologia religiei.