Adrian Marino şi ideea europeană
Adrian Marino şi ideea europeană
Una din trăsăturile
sau „cărţile” pe care le joacă continuatorii naţional-comunismului în România
perioadei de tranziţie este aceea de a susţine, deschis, că orice critic al
realităţilor româneşti, orice promotor al (re)integrării noastre europene este
anti- sau ne-român, fie maghiar, fie evreu, fie, culmea, greco-catolic, fie pe
jumătate toate acestea şi prin urmare, spun ei, trădător. Fără îndoială, lista
invectivelor este mai lungă, iar rădăcinile acetui tip de atitudini le putem
afla undeva în a doua jumătate a secolului trecut (nu întîmplător îşi încheia
zilele trecute TVR una din emisiunile dedicate evenimentelor din decembrie 1989
cu mirarea retorică: Ce ţară-i asta? De ce a plecat Caragiale?...).
Totuşi, pe lîngă faptul
că reprezintă o încălcare flagrantă a drepturilor omului, această căutare cu
obstinaţie pentru a defini, chiar a impune o anume identitate cuiva, pe baza
regulii lui „noi ştim tot”, ea îţi oferă şi un indiciu, şi poate chiar mai
mult. Întorcîndu-le logica (pe cît de uşor de desluşit, pe atît de greu de
acceptat), în toţi cei care se află pe lista neagră a acestor adversari ai
democraţiei, poţi recunoaşte, pe lîngă spiritul deschis, liberal, în primul
rînd verticalitatea morală. A fi ţinta atacurilor celor care se declară
purtătorii adevărului unic în România, reprezintă în acest sens, chiar dacă
paradoxal, o confirmare.
Cu siguranţă, una din
personalităţile care au făcut mult pentru ecologizarea mentalităţii româneşti
de după revoluţie şi, trebuie spus, chiar de dinainte de aceasta, prin
atitudinea sa împotriva regimului comunist, este domnul Adrian Marino. În cele
ce urmează, din plimbarea sa ca om al cetăţii prin această agoră virtuală a
intelectualităţii româneşti post-decembriste, am să mă opresc la ceea ce
probabil îl defineşte cel mai bine: scrierile/cărţile sale. Mai exact este
vorba de trei titluri (în ordine cronologică: Pentru Europa. Integrarea
României. Aspecte ideologice şi culturale (1995), Politică şi cultură.
Pentru o nouă cultură română (1996) şi antologia Revenirea în
Europa.Idei şi controverse româneşti 1990-1995 (1996), primele două
publicate de Editura Polirom din Iaşi, iar ultima la Editura Aius din Craiova)
care, luate la un loc, ar putea forma la fel de bine un volum unic intitulat eventual
„România şi ideea europeană”.
Sugerînd încă din
titlul primeia dintre aceste cărţi — Pentru Europa — situaţia în care
ne aflăm sau punctul de plecare pentru „revenirea” noastră la Europa, domnul
Marino ne arată nu atît ceea ce sîntem (europeni prin istorie, cultură şi,
argumentul ultim, prin geografie), ci ceee ce nu sîntem sau încă nu am ajuns să
fim (europeni în bunăstare şi civilizaţie, politic şi economic). Bineînţeles,
„ideea europeană” se constituie într-un subiect cît se poate de complex, cartea,
nepropunîndu-şi o abordare exhaustivă, acoperind parte din subiectele polemicii
actuale din jurul acestui subiect: imaginea noastră despre Europa,
„oscilaţiile” culturale şi literare între Occident şi Răsărit, dar şi între
dreapta-centru-stînga, precum şi o serie de aspecte documentare româneşti
referitoare la „epoca luminilor” sau teoria „formei fără fond”.
Chiar dacă sînt voci
care afirmă că a dori să devii european (integrîndu-te în structurile ei),
reprezintă o poziţie nespecifică europenilor (occidentali), Adrian Marino nu
oboseşte să pledeze, idee care revine deseori în rîndurile acestor cărţi,
pentru „reafirmarea energică — şi uneori polemică — a adeziunii şi a
integrării ţării şi culturii noastre în sistemul instituţiilor şi al valorilor
europene. Pe toate planurile. O asumare deschisă a ideii europene, după
decenii de izolare totalitară şi de de virulentă propagandă anti-occidentală.”
O continuare firească a acestui spirit militant îl constituie volumele Revenirea
în Europa şi Politică şi cultură.
Dacă primul dintre ele
este o selecţie personală şi fără pretenţii savante, după cum susţine
însuşi autorul, de texte „proeuropene” publicate după 1989 şi care
prezintă, pe capitole, materiale publicate despre problematica europeană de
către reprezentanţi de marcă ai intelectualităţii româneşti ai acestor ani,
începînd de la încercările de a defini acest termen, la aspecte legate de
integrare, condiţia „schizoidă” a României, ca ţară situată la demarcaţia
dintre Est şi Vest, Ortodoxie şi Catolicism, şi pînă la diferitele poziţii şi
acţiuni pro şi contra acestei idei, cel de al doilea volum, Politică şi
cultură, propune îndeosebi noi „perspective — ca să nu spunem «modele»
politice şi culturale — pentru societatea şi viaţa noastră intelectuală”. Aceasta
din urmă este „o carte fundamental critică faţă de trecut, profund implicată
în realitatea imediată şi energic proiectată spre viitor”. În demersul său
de a decanta raţionalul de iraţionalul din istoria noastră, autorul delimitează
liniile ideologice din trecut şi prezent, care au împiedicat sau continuă să
împiedice aproprierea noastră de Europa. Adrian Marino încearcă o delitescenţă
la nivelul mentalului nostru colectiv privitoare la „miturile” (mitizările!)
ultimilor 150 de ani, cu spasmele ei — sfîrşitului perioadei interbelice şi
comunismul. Şi, cred, o face cu succes.
Din cele scrise de
domnul Marino, precum şi de solidarii lui în ale ideilor şi faptelor, reiese că
toate acestea reprezintă pentru viitor un risc, dar şi o provocare. Pînă la
urmă, toate cele trei volume încearcă să contureze imaginea relaţiei pe care o
avem cu spaţiul european, „privind” înainte la şansele pe care acest patriarh
al europenismului cum a fost numit, ni le acordă.
Pentru a încheia, am
considerat că nimic nu poate reda mai bine spiritul acestor cărţi decît înseşi
cuvintele autorului. De aceea, am ales două pasaje, care redau toată această
tristă, dar reală înregimentare între „noi” şi „ei”, între pro-europeni şi
anti-europeni (deşi ar ajunge să spunem non-europeni), între liberi şi
tradiţionalişti.
Pentru cei care nu au
citit (dar chiar şi pentru aceştia), iată cîteva portrete tipice de la „vîrful
ierarhiei oficiale şi aproape inexistente la bază unde omogenizarea este
aproape totală. Sînt unele din «caracterele epocii post-decembriste». Teofrast
şi La Bruyčre nici nu au bănuit pe cine anticipă. Subliniem în acelaşi timp că
orice «asemănare» cu un personaj sau altul în viaţă este cu totul întîmplătoare
şi... regretabilă.
Tipul nr. 1
aparţine, să spunem, înaltei ierarhii bancare. Este afectat, superior, distant,
condescendent şi iremediabil sclifosit. Agasat, mai ales, că trebuie să dea
explicaţii unor profani, de regulă jurnalişti, în faţa cărora este nevoit să se
justifice. O corvoadă tot mai greu de suportat. Face mari şi vizibile eforturi,
din vîrful buzelor, cu o voce subţire, piţigăiată, vădit plictisită, că trebuie
să se adapteze la nivelul foarte coborît, de înţelegere al profanilor. [...]
Tipul nr. 2 este şi
el un tehnocrat, din domeniul însă al ştiinţelor sociale. Uneori provine, dar
deloc obligator, din grupul Un viitor pentru România. Stilul său este la fel de suficient,
definitiv, categoric, împănat doar de citate savante (sau mai puţin savante),
totdeauna însă cu multe trimiteri şi date statistice. Demonstraţia se vrea
impecabil de «ştiinţifică». Este viu preocupat de viitorul României în
tranziţie. Format de catedrele de marxism-leninism, care acum se numesc, în
terminologie post-modernă, de «politologie», el ştie că referinţele americane fac,
după 1989, cea mai bună impresie. [...]
Tipul nr. 3 este
expresia perimată, agresivă şi sumbră a ideologului oficial, care a pierdut
definitiv poziţia dominantă şi acum este nevoit să se apere, în condiţii
incomfortabile, la care nu este, în mod vădit, adaptat. Şi atunci el revine,
indignat la culme, la procedeul şi stilul tradiţional al demascării,
ameninţării şi chemării drastice la ordine. Cînd cere «dreptul la replică», de
pildă la TV, în legătură cu obiecţiile unui critic, doar că nu pune pistotul pe
masă şi nu dă telefon la Secu:
«Umflaţi-l». Are gestul reflex al represiunii violente, instinctive, ripostei
zdrobitoare, impulsul şi voluptatea ultimului cuvînt definitiv [...]
Şi tipologizarea,
pentru a prelua nota rîndurilor de mai sus, nu se opreşte aici.
De cealaltă parte,
„Europeanul” [...]
nu poate fi nici de «stînga», nici de «dreapta», ci pur şi simplu de «centru».
Inclusiv în cultură, oricît de relative ar fi aceste noţiuni, în funcţie de un
context sau altul. Definită foarte sumar, [ideea europeană] presupune
echilibrul axiologic al valorilor, liberalismul (pe toate planurile),
umanismul, europenismul declarat şi activ, convergenţa şi chiar sinteza între
valorile naţionale şi universale, raţionalismul şi spiritul critic — atît de
detestat de «filosofia» de dreapta, naţionalist-intuitivă, dintre cele două
războaie — respingerea misticismului, ocultismului, a tuturor formelor de
mistagogie, un anumit «bun simţ» care se opune oricărui bombasticism, oricărei
nebulozităţi şi dezechilibrări într-un sens sau altul. [...] Impenetrabile la
culpabilizare, această mentalitate «mic burgheză» îşi dă întreaga adeziune
ideologică la drepturile omului şi cetăţeanului. Ea are nostalgia societăţii
civile şi a «cetăţii universale a literelor» din care face parte incontestabil
şi literatura română. Aceasta ar fi, în cîteva cuvinte, orientările culturii
europene «centriste» spre care ne îndreptăm. Cel puţin în ordinea aspiraţiilor
ideale.
Acest amestec de
speranţă vie, completată de o consecventă activitate de susţinere a ei, şi
spirit critic, îmi aduce aminte într-un fel de umorul unuia din tricourile pe
care le realiza caricaturistul Mihai Stănescu la începutul anilor 90 şi care
avea scris pe el graffiti-ul cu „EU-RO-PA”, cu literele care
formează indicativul auto al României, în cădere (liberă) din cuvînt. Revenirea
contrariantă la a fi sau a nu fi...
Marius Cosmeanu