Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL V. 1999., nr. 11 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Euroregiunile în Est şi în Vest

Euroregiunile în Est şi în Vest

György Éger

 

După cel de-al doilea război mondial, dar mai cu seamă începînd cu anii ’60 – ’70, s-au dezvoltat în Europa Occidentală diferite forme şi tipuri organizatorice şi instituţionale ale cooperării regionale, mai ales ale zonelor aflate în apropierea graniţelor. Scopul acestui studiu este să examineze răspîndirea în spaţiu şi timp pe continentul nostru a euroregiunilor, una din formele cele mai eficiente şi mai caracteristice ale cooperării în zonele de graniţă.

Tipurile de regionalism

Înainte să vorbim despre tipurile de regionalism, e bine să examinăm problema într-un context social-istoric mai larg. Se cunosc mai multe clasificări ale mişcărilor regionaliste europene de după cel de-al doilea război mondial.1 Din punctul de vedere al temei noastre este cel mai bine să urmăm clasificarea tipologică a lui Winfried Lang.2 După Lang, se pot deosebi trei tipuri de regionalisme:

1. Regionalismul naţional. Pot exista două cazuri:

a) regionalismul porneşte din unele zone ce dispun de puternice tradiţii istorice de autonomie — în acest caz putem vorbi de regionalism construit de la bază (=federalism);

b) apariţia teritorială–locală a distribuirii funcţiilor statului: este cazul regionalismului construit de la vîrf (= descentralizare).

2. Regionalismul transnaţional (= care trece peste graniţe): este cazul unor zone geografice unitare din punct de vedere cultural sau economic. Ideea „Europei regiunilor” are drept scop dezvoltarea lor netulburată, constituind în acelaşi timp o alternativă la „Europa naţiunilor” a lui De Gaulle, inspirată de idealurile statului naţional. (De altfel dilema este aproape de nerezolvat: pe de o parte regiunile de graniţă doresc să se emancipeze, cel puţin parţial, faţă de politica centralizatoare, pe de altă parte au adesea nevoie de binefacerile centralizării pentru a înfrînge dezavantajele ce decurg din poziţia de graniţă [periferică]).

3. Regionalismul internaţional. O mişcare ce se consolidează tot mai mult după cel de-al doilea război mondial şi care se caracterizează prin preluarea a tot mai numeroase funcţii ale statului. Forma cea mai înaltă a acestui regionalism este procesul integrării europene. (Forme mai puţin reuşite ale regionalismului internaţional se întîlnesc şi în lumea a treia, ca de exemplu ASEAN, ECOWAS, precum si numeroase formaţiuni de cooperare ale ţărilor latino-americane).

Procesul studiat de noi aparţine evident celei de-a doua categorii. În cadrul procesului amintit mai înainte, în cursul anilor ’70–’80 s-a manifestat un deosebit avînt şi, prin urmare, a început un proces de instituţionalizare. Conţinutul schimbător (tot mai larg) al cooperării era semnalat prin noi concepte şi  noi cadre organizatorice. Dintre acestea, cele mai importante sînt „comunitatea de lucru” (Comunitatea de lucru Alpi-Adriatica, Comunitatea de lucru Jura, Comunitatea de lucru a Ţărilor Dunărene etc.), „comunitatea de interese” (Comunitatea de interese Alsacia de Mijloc – Breisgau), „consiliul” (Consiliul Lacului Leman, Consiliul Euroregiunilor), precum şi „euroregiunea”.

Înşiruirea care urmează înfăţişează procesul dezvoltării în timp şi spaţiu a cooperării în zonele de graniţă.

Formaţiunile europene ale regionalismului transnaţional, 1963 – 1990.

1. Regio Basiliensis.

Pe 25 februarie 1963 s-a înfiinţat Asociaţia Regio Basiliensis pe baza dreptului de asociere elveţian.

2. Comunitatea de interese Alsacia de Mijloc – Breisgau (CIMAB).

Asociaţie înfiinţată la 16 noiembrie 1964. Sediul la Colmar.

3. Comunitatea de lucru a Ţărilor Alpine (ARGE ALP).

S-a înfiinţat la 12-13 octombrie 1972, cu sediul la Mösern / Tirol. Membrii: Bavaria (Germania), Trentino – Alto Adige (Italia), cantoanele Graubünden şi Sankt Gallen (Elveţia), regiunile Tirol şi Vorarlberg (Austria).

4. Euregio

Consiliul Euregio s-a înfiinţat la 15 aprilie 1978, prin cooperarea dintre două regiuni olandeze (Twente, Oost-Gelderland) şi una germană (Rhein-Ems e.V.), reprezentînd în total 92 de comune.

5. Comunitatea de lucru Alpi-Adriatica.

A fost înfiinţată la 20 noiembrie 1978 de provinciile şi regiunile din Alpii Orientali. În 1989 s-a extins. Membrii: Burgenland, Carintia, Austria Superioară, Stiria, Salzburg (Austria); Friuli-Venezia Giulia, Veneto, Alto Adige şi ca observator Lombardia (Italia); Bavaria (Germania); Croaţia; Slovenia; judeţele Győr-Sopron, Vas, Somogy, Zala (Ungaria).

6. Comunitatea de lucru a Cantoanelor şi regiunilor din Alpii Occidentali (COTRAO).

Înfiinţată la Marsilia la 2 aprilie 1982, cu participarea a 9 regiuni şi cantoane: Provence, Alpes-Côte d’Azur, Rhône-Alpes (Franţa); Liguria, Piemonte, Val d’Aosta (Italia); Geneva, Valais, Vaud (Elveţia).

7. Comunitatea de lucru a Pirineilor.

Înfiinţată la 15 aprilie 1983 la Bordeaux. Membrii: Aquitania, Languedoc-Roussillon, Pirineii de Mijloc (Franţa), Aragon, Catalonia, Navarra, Ţara Bascilor (Spania), Andorra.

8. Comunitatea de lucru Jura.

Înfiinţată la 3 mai 1985. Membrii: cantoanele Jura, Berna şi Neuchâtel (Elveţia) şi regiunea Franche-Comté (Franţa).

9. Consiliul lacului Leman (Geneva).

Constituit la 19 februarie 1987. Membrii: cantoanele Geneva, Vaud, Valais (Elveţia) şi departamentele Ain şi Haute-Savoie (Franţa).

10. Comunitatea de lucru a Ţărilor Dunărene.

Înfiinţată la 17 mai 1990. Membrii: Germania, Austria, Ungaria, Iugoslavia şi Moldova. Provinciile din Moravia de Sud şi Slovacia Occidentală iau parte la cooperare cu statut de observatori.3

Ca rezumat al celor de mai sus, putem spune că începînd cu anii ’70 – ’80 a intervenit o schimbare în ideologia regionalismului (vest-)european şi în aplicarea ei practică. În timp ce după cel de-al doilea război mondial a predominat regionalizarea efectuată de stat, mai tîrziu a cîştigat tot mai mult teren regionalismul construit de la bază, interesînd în special zonele de graniţă.

După cum rezultă din enumerarea de mai sus, în ultimii douăzeci-douăzeci şi cinci de ani s-a putut observa o extindere rapidă în timp şi spaţiu a diferitelor forme de cooperare în zonele de graniţă. La începutul anilor ’90, în Europa Occidentală erau înregistrate patruzeci şi şase de cooperări regionale.4

Franţa şi Germania participă cel mai intens la aceste cooperări. Dar în fapt această cooperare este şi mai intensă în cazul Olandei, Belgiei şi Elveţiei, ţinînd seama de suprafaţa lor mai mică şi lungimea mai redusă a graniţelor lor: Olanda participă la unsprezece, iar Belgia şi Elveţia la cîte zece cooperări regionale.5

Marea majoritate a formaţiunilor ce participă la cooperările din zonele de graniţă se autodefineşte ca euroregiune.

Despre conceptul de euroregiune

Definiţia generală, acceptată în mod ştiinţific sau instituţional a „euroregiunii” încă nu s-a cristalizat. În orice caz, ultimele evoluţii — de exemplu instituirea Comisiei Regiunilor în cadrul UE — i-au constrîns pe eurobirocraţi să creeze varianta de lucru a posibilei definiţii. Aceasta sună astfel: „Euroregiunea este structura formalizată a cooperării din zonele de graniţă, care include reprezentanţii autorităţilor locale şi regionale, precum şi parteneri sociali şi economici, după caz. Euroregiunea dispune de o structură organizatorică specifică, al cărei nivel maxim îl constituie consiliul ales, urmat de comisie, grupuri de lucru tematice şi secretariatul permanent.” 6 Totodată este vorba de un concept recunoscut, larg aplicat în practică. În special literatura germană de specialitate se distinge prin definiţii practice (desigur şi datorită faptului că Germania este larg interesată în domeniu), astfel încît poate nu ar fi exagerat să vorbim despre doctrina germană a euroregiunilor. Această doctrină este pragmatică, definiţia ei tinde spre esenţă: „euroregiunile sînt considerate forma tradiţională şi cea mai eficientă a cooperării din zonele de graniţă şi prin instituirea lor avem la dispoziţie un instrument relativ suplu al cooperării”.

„Euroregiunea nu înseamnă altceva decît forma instituţionalizată a cooperării zonelor de graniţă: din punct de vedere al formei juridice, este vorba de o asociaţie înscrisă în cadrul sistemului juridic naţional de care aparţine teritorial respectiva asociaţie. În relaţie transfrontalieră, adunarea generală a euroregiunilor îndeplineşte rolul organului suprem de decizie.” Pe lîngă această definiţie clară, doctrina germană rezumă în şase puncte caracteristicile euroregiunilor:

– Euroregiunile sînt formele cele mai eficiente ale cooperării din zonele de graniţă.

– Euroregiunile ajută la echilibrarea nivelelor de dezvoltare diferite a zonelor de graniţă.

– Euroregiunile consolidează încrederea şi spiritul de cooperare al oamenilor.

– Euroregiunile constituie terenurile de exersare a bunei vecinătăţi şi a integrării.

– Euroregiunile ajută la depăşirea moştenirii negative a trecutului.

– Euroregiunile constituie elemente importante ale integrării statelor central-europene în Uniunea Europeană.7

În pofida formulării fără îndoială atrăgătoare, analistul sceptic central-(est)-european îşi pune întrebarea: enumerarea de mai sus nu face parte din categoria wishful thinking, cel puţin pentru moment?

Euroregiuni în Europa Occidentală

Procesul de integrare vest-european ce a urmat celui de-al doilea război mondial a început prin crearea Pieţei Comune (1957). Ca o proiecţie regională a acesteia, o formă teritorială-spaţială a integrării, au apărut curînd euroregiunile. Formula originară, modelul european al euroregiunii a fost Regio Basiliensis, care funcţionează şi azi, şi s-a constituit în februarie 1963 pe baza dreptului la asociere elveţian. Fiind vorba de o acţiune de pionierat, merită să vorbim mai pe larg despre ea.

Această euroregiune se află în zona Rinului Superior, la confluenţa graniţelor germană, franceză şi elveţiană, pe teritoriul dominat de oraşele Freiburg, Colmar şi Basel. Acest teritoriu constituia cîndva o singură unitate culturală. Acest fapt este dovedit şi astăzi de structura asemănătoare a localităţilor, obiceiurile aproape identice, mîncărurile şi băuturile asemănătoare şi nu în ultimul rînd tipicul dialect aleman.

Dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere a fost iniţiată de Basel, marele oraş elveţian situat între Rin şi graniţa franceză. Ideea cooperării transfrontaliere a devenit realitate în 1963, prin înfiinţarea asociaţiei Regio Basiliensis. Francezii au răspuns în 1965 iniţiativei elveţiene prin crearea la Mulhouse a Regiunii Haut-Rhin, iar germanii prin Asociaţia Regio înfiinţată la Freiburg. Cooperarea dintre cele trei părţi, dincolo de relaţiile cotidiene — muncă, cumpărături, turism etc. — înseamnă organizarea unor conferinţe şi simpozioane comune, cooperarea dintre autorităţi, înfiinţarea unor comisii de specialitate, funcţionarea unui post de radio regional. (Radio Dreyeckland, care şi-a început activitatea în 1977 ca emiţător privat, din 1988 difuzează zilnic din Freiburg 16 ore de informaţii de interes general pentru locuitorii zonei în limbile franceză şi germană, precum şi în dialect aleman.) Mai tîrziu s-a trecut la armonizarea sistemului de comunicaţii, apoi a întregii dezvoltări zonale şi regionale, precum şi la crearea învăţămîntului superior integrat. Pentru garantarea rezultatelor cooperării s-a încheiat şi un contract interguvernamental trilateral. Pe baza tuturor acestora se poate spune că cooperarea din regiunea Rinului Superior este una din cooperările cele mai fructuoase dintre ţările europene şi astfel poate constitui un model pentru celelalte zone de graniţă şi celelalte state. Nu întîmplător, în declaraţia comună a şefilor guvernelor german, francez şi elveţian de la sfîrşitul anului 1990 această cooperare a fost caracterizată drept „exemplară”.

După exemplul lui Regio Basiliensis s-au înfiinţat mai multe euroregiuni la graniţa germano-franceză şi germano-olandeză.

În Europa Occidentală concentraţia cea mai mare de euroregiuni se află în zona de graniţă belgiano-olandezo-luxemburghezo-franco-germană.

Pe acest teritoriu — mărginit de Maas (Meuse), Rin şi Marea Nordului — funcţionează în prezent şapte euroregiuni.

Dintre ele — ca reprezentant al modelului vest-european — ne vom ocupa mai în amănunţime de Euroregiunea Maas-Rin.

Euroregiunea Maas-Rin s-a înfiinţat oficial în martie 1991, ca fundaţie înregistrată conform prevederilor dreptului de asociere olandez, deşi funcţiona în practică încă din 1976. Regiunea include cinci zone din trei ţări: provinciile Limburg şi Liège din Belgia, partea de sud a provinciei Limburg din Olanda, provincia Aachen din Germania, precum şi comunitatea germană din jurul oraşului Liège din Belgia, care s-a alăturat euroregiunii mai tîrziu, în iunie 1992, ca persoană juridică distinctă.

Structura teritorială şi populaţia Euroregiunii Maas-Rin

Ţara                              Regiune, provincie             Populaţie, (nr. locuitori)

Belgia                                     Limburg                                                761.593

                                                Liège                                                     942.897

                                                Liège (comunitatea germană)            68.471

Olanda                                   Limburg                                                793.331

Germania                              Aachen                                              1.200.921

TOTAL                                                                                              3.767.213

(Conform datelor din: G. Pire: The Euroregio Meuse-Rhin. )

 

Aici trebuie să notăm faptul că, deşi oficial cea mai veche euroregiune este deja amintita Regio Basiliensis, de fapt prima cooperare transfrontalieră a început încă din anii 1957-1958 în bazinul Rinului, între Olanda şi Germania. Această aşa-zisă Euregio include Renania de Nord-Vestfalia şi Saxonia Inferioară (din Germania) şi anumite părţi din trei provincii olandeze: Drenthe, Gelderland şi Overijssel. Din punct de vedere formal, Euregio s-a constituit în aprilie 1978, iar de atunci această zonă a devenit un model al pieţei de muncă integrate din zonă, mai ales după 1987, cînd a fost gata noua concepţie de dezvoltare a teritoriului.8 (Astăzi în Europa există zece regiuni în care organizaţiile naţionale ale muncii cooperează transfrontalier, acestea sînt aşa-zisele regiuni Eures, aşa este şi Euregio.9)

Revenind la Euroregiunea Maas-Rin, se poate vedea că ocupă un loc central în Europa Nord-Occidentală. Ea este situată pe traseul celor mai importante linii de transport şi comunicaţie feroviare, rutiere, aeriene şi maritime.

Bazîndu-se pe o infrastructură dezvoltată, ea reprezintă un potenţial economic foarte puternic. Factorii mai importanţi ai acestuia sînt forţa de muncă calificată, ramurile industriale şi tehnologiile dezvoltate, remarcabilul sistem instituţional de învăţămînt şi cercetare, cultura mediului (construcţii de locuinţe, mediul ambiant natural, protecţia mediului). La acestea se adaugă caracteristici sociologice cum ar fi trilingvismul euroregional, condiţiile de viaţă asemănătoare, nivelul înalt al calităţii vieţii, bunăstarea tradiţională, conştiinţa civică puternică şi caracterul tot mai simbolic al graniţelor.

În ceea ce priveşte structura organizatorică a euroregiunii, organul conducător superior este consiliul director. Consiliul director ia deciziile strategice: aprobă bugetul anual, ia atitudine în ceea ce priveşte programele în curs de desfăşurare, precum şi deciziile şi iniţiativele de dezvoltare. Munca de fiecare zi se desfăşoară în cadrul biroului întreţinut de fundaţie, în care sînt reprezentaţi toţi cei cinci parteneri. În esenţă aceasta înseamnă un secretariat regional, care pe de o parte gestionează fondurile structurale europene, pe de altă parte coordonează grupurile de lucru regionale, pe lîngă activităţile tradiţionale de secretariat.

Între timp, structura organizatorică a euroregiunii s-a rafinat în continuare: a apărut Adunarea Generală şi la urmă — în ianuarie 1995 — s-a constituit Consiliul Euroregiunilor de la Maastricht. În consiliu, pe lîngă partidele politice, au intrat toţi factorii şi toate organizaţiile importante ale euroregiunii, deschizîndu-se astfel calea pentru legitimarea pe scară largă a părerilor, structurilor, programelor, proiectelor şi bugetului.10

Euroregiuni la est de fosta Cortină de Fier

După cotitura din 1989-1990 — ca o manifestare teritorial-regională a schimbării de regim — au apărut numeroase euroregiuni în ţările fostului bloc estic. În frunte se află Germania şi Polonia.

La graniţa de est a Germaniei unificate s-au înfiinţat în 1992-1993 opt euroregiuni. Şase din acestea se află de-a lungul graniţei fostei RDG, iar două în zona graniţei dintre Bavaria şi Cehia.

Euroregiuni la graniţa comună a Germaniei cu Cehia şi Polonia

 

Numele               Ţări              Suprafaţă           Populaţie             Densitate         Tip

                                                  (km2)                                              (loc./km2)

Neisse               Germania       12.248              1.723.000                  140,7         omogen

                          Rep.Cehă

                          Polonia

Elba                  Germania       5.547               1.430.000                  257,8         omogen

                          Rep. Cehă

Egrensis           Germania       16.000             1.884.500                  117,8         mixt

                          (Bavaria)

                          Rep. Cehă

Munţii              Germania       4.673               765.950                    163,9         omogen

Metalici           Rep. Cehă

Pădurea           Germania       16.345             1.260.000                  77,1          mixt

Bavareză         (Bavaria)

                          Rep. Cehă

                          Austria

Pomerania      Germania       16.300             1.252.000                  76,8          omogen

                          Polonia

Spree/Neisse   Germania       7.500               730.000                    97,3          omogen

                          Polonia

Pro Europa     Germania       9.067               760.800                    83,9          omogen

                          Polonia

(Conform: Deutschland, 1995. Nr.3, p. 31 )

În pofida activităţii germane, dezvoltarea cea mai spectaculoasă o putem constata în cazul Poloniei: între 1991-1996 au luat naştere nouă euroregiuni de-a lungul graniţelor sale. E drept, patru dintre acestea constituie proiecte comune cu Germania (vezi tabelul de mai sus). Celelalte euroregiuni sînt:

 

– Euroregiunea Silezia – Moravia          (graniţa polono-cehă, septembrie 1992)

– Euroregiunea Glacensis                        (graniţa polono-cehă, octombrie 1996)

– Euroregiunea Tatra                               (graniţa polono-slovacă, august 1994)

– Euroregiunea Carpaţilor                       (zona de graniţă polono-ucraineano-

                                                                      slovaco-maghiară, februarie 1993)

– Euroregiunea Bug                                  (zona de graniţă polono-ucraineano-                                                                                           bielorusă, septembrie 1995)11

Se pare că extinderea euroregiunilor se continuă în mod nestăvilit şi în jumătatea de est a Europei, a ajuns pînă la Ţările Baltice, Ucraina şi Bielorusia. Nici Rusia nu a rămas în afara acestui proces.

Încercare de depăşire a trecutului: cooperare la graniţa odinioară cea mai închisă a Europei — cazul Euroregiunii Barents Euro-Arctic

Cooperarea regională a ajuns pînă în colţul nord-estic al Europei şi a creat una dintre cele mai interesante euroregiuni. Această euroregiune cuprinde zonele dintre cercul polar de nord şi Marea Barents ale Finlandei, Norvegiei, Suediei şi Rusiei.

Împărţirea teritorială a Euroregiunii Barents:

        Teritoriu, ţară                                                 Populaţie                         Suprafaţă

Provincia Lappland (Finlanda)                               202.000                         99.000

Provincia Finnmark (Norvegia)                                 76.000                         46.000

Provincia Nordland (Norvegia)                               240.000                         36.000

Provincia Tromso (Norvegia)                                  149.000                         25.000

Provincia Arhanghelsk (Fed.Rusă)                      1.561.000                        587.000

Provincia Murmansk (Fed. Rusă)                        1.135.000                        145.000

Rep. Karelia (Fed. Rusă)                                          798.000                        172.000

Provincia Norrbotten (Suedia)                                266.000                         99.000

Total:                                                                         4.427.000                     1.209.000

(Vezi: The Euro-Arctic Barents Cooperation.)

 

Putem observa că cea mai mare parte a populaţiei, cît şi a suprafeţei, respectiv 78,9 % şi 74,8 %, aparţine Federaţiei Ruse.

Cooperarea Barents a fost oficializată prin Declaraţia de la Kirkenes semnată la 11 ianuarie 1993. Conform acestei declaraţii, scopurile cooperării sînt următoarele:

       – asigurarea unei dezvoltări paşnice continue;

       – întărirea relaţiilor culturale dintre popoarele din regiune;

       – dezvoltarea relaţiilor bilaterale şi multilaterale;

       – fundamentarea dezvoltării economice şi sociale a regiunii;

       – apărarea intereselor popoarelor băştinaşe (laponi, neneţi) şi asigurarea participării lor active în toate aceste procese.11

Înţelesul mai adînc şi scopul adevărat al înfiinţării acestei euroregiuni îl constituie asigurarea păcii şi stabilităţii la periferia nordică a Europei. Acest deziderat se justifică prin caracteristicile geopolitice specifice ale zonei: graniţa fino-rusă are o lungime de 1.300 km, iar cea norvegiano-rusă are şi ea mai multe sute de kilometri. Nu mai e cazul să insistăm asupra diferenţelor de nivel de trai şi nivel de calitate a vieţii dintre ţările scandinave şi Rusia. Probabil nu mai există nici o parte a Europei unde de o parte şi de cealaltă a graniţei să existe o prăpastie mai mare în privinţa indicatorilor amintiţi, decît în această zonă. Acest lucru înseamnă fireşte un uriaş risc în politica de securitate pentru factorii decizionali ai ţărilor respective. Pe deasupra, în urma schimbărilor politice intervenite, a crescut în mod ameninţător numărul trecerilor de frontieră: dacă în 1990 de exemplu, s-au înregistrat la Storskog 3.000 de treceri — majoritatea celor care au trecut fiind cetăţeni scandinavi, tot acolo în 1997 s-au înregistrat 92.000 de treceri. Este deci de înţeles, de partea scandinavă, frica societăţii locale şi a autorităţilor centrale de criminalitate, de imigraţia ilegală, de munca la negru, etc. La aceasta se adaugă şi situaţia înspăimîntătoare a protecţiei mediului în Rusia. Autorul acestor rînduri a avut ocazia să vadă la faţa locului haldele de steril şi fumul negru al furnalelor de metale grele ce învăluia, fără nici un fel de filtrare, întreaga atmosferă a oraşului Nikkel (chiar şi numele lui este foarte elocvent), la doar cîţiva kilometri de graniţa norvegiano-rusă, deci la doar cîţiva kilometri de graniţa unei ţări care are una din cele mai severe legislaţii din lume în ceea ce priveşte protecţia mediului !

Pe baza celor de mai sus e de înţeles faptul că ţările scandinave — în primul rînd în propriul lor interes — depun eforturi imense pentru eliminarea acestor focare de pericol. În această luptă se situează în frunte Norvegia, fiind cea mai direct interesată. (Desigur, nu întîmplător secretariatul general al Euroregiunii Barents se află în oraşul norvegian Kirkenes.) Din 1993, Norvegia a sprijinit 164 de proiecte în cadrul programului Barents, în valoare de circa 82,5 milioane de coroane. Catalogul de proiecte pentru 1997 înfăţişează foarte bine caracterul multilateral al cooperării. Regula de bază a acesteia este că la fiecare proiect trebuie să participe şi un partener rus. (Ba mai mult, un sfert din proiecte sînt orientate exclusiv către teritoriul rus.)

 

Proiectele finanţate în cadrul coperării Euroregiunii Barents Euro-Arcticîn perioada 1994 – 1997

Conţinutul proiectului,  Extinderea geografică a proiectului        Numărul total

domeniul de activitate      Numai           Scandinavia     Numai        al proiectelor

                                            Scandinavia         + Rusia         Rusia

 

Cultură                                          2                        12                      3                      17

Învăţămînt preuniversitar          -                          5                      3                       8

Învăţămînt superior şi

cercetare                                        -                          6                      3                        9

Popoare băştinaşe                       2                          7                      5                      14

Agricultură, dezvoltare

locală şi creşterea renilor             -                          4                      6                      10

Industrie şi comerţ                       -                          9                    13                      13

Protecţia femeii                            -                          5                      5                      10

Protecţia mediului                        -                          9                      4                      13

Sănătate                                        -                          7                      8                      15

Comunicaţii                                  -                          3                      1                       4

Informaţie                                     -                          1                      3                       4

Tehnologia informaţiei               -                          3                      1                       4

Total                                              4                       71                    55                   130

Procentaj                                   3,1                     54,6                 42,3                   100

(vezi: Barents Euro-Arctic Cooperation- Norway. Project Directory 1997).

 

Proiectele ruseşti mai interesante, în ordinea categoriilor enumerate în tabelul de mai sus, sînt:

1. Festival de film la Murmansk; crearea mişcării independente de protecţie a mediului din peninsula Kola.

2. Înfiinţarea unei şcoli cu două limbi de predare (norvegiană şi rusă) la Murmansk; bursă pentru doi elevi ruşi.

3. Pregătirea unor studenţi ruşi în instituţii de învăţămînt superior din Norvegia; cursuri de perfecţionare pentru oameni politici, funcţionari din administraţia publică şi manageri care joacă un rol important la nivel local.

4. Înfiinţarea unui centru cultural pentru laponii din regiunea Murmansk şi neneţii din zona Narian Mar; cursuri pentru întreprinzătorii din rîndul popoarelor băştinaşe; cursuri de artizanat în peninsula Kola; cursuri de limbă pentru neneţi.

5. Aclimatizarea cartofului la condiţiile din regiunile Murmansk şi Arhanghelsk; ajutarea şcolilor profesionale agricole; sprijinirea crescătorilor de reni de pe Teritoriul Autonom al Neneţilor; dezvoltarea creşterii oilor; modernizarea silviculturii.

6. Introducerea unui nou sistem de norme în domeniul industriei şi comerţului; revizuirea normelor ruseşti din domeniul construcţiilor; realizarea unor obiective turistice în partea rusă a graniţei; construirea unei fabrici de pîine la Murmansk şi a unei fabrici de cherestea în Karelia.

7. Instruirea unor femei-întreprinzători; crearea unui centru de criză la Murmansk.

8. Îmbunătăţirea calităţii apei potabile din peninsula Kola.

9. Înfiinţarea unor centre de sănătate pentru popoarele băştinaşe pe teritoriul locuit de laponi şi neneţi; crearea unor spitale moderne de copii; ridicarea nivelului serviciilor de asistenţă socială; trimiterea unor echipamente moderne pentru spitalele din teritoriul rusesc; organizarea petrecerii vacanţei de vară în Norvegia pentru copii defavorizaţi; organizarea unei conferinţe împotriva consumului de alcool şi droguri; lupta împotriva difteriei.

10. Îmbunătăţirea nivelului serviciului poştal rusesc.

11. Deschiderea la Petrozavodsk şi Arhanghelsk a unor birouri de informaţii cu privire la activitatea Euroregiunii Barents Euro-Arctic, iar la Murmansk a unui secretariat regional.

12. Extinderea reţelei internet pe teritoriul rus al euroregiunii.12

Din catalogul de proiecte rezultă şi faptul că ţinta predilectă a acţiunilor ce vizează teritoriul rus sînt zonele Murmansk şi Arhanghelsk, Karelia abia dacă primeşte ceva. Dacă privim harta, explicaţia este uşor de găsit, primele zone sînt învecinate cu Norvegia, ultima cu Finlanda.

Pe baza celor de mai sus, putem trage concluzia că această euroregiune îndepărtată constituie o încercare atrăgătoare pentru soluţionarea unei serioase dileme a politicii de securitate.

Ungaria şi euroregiunile

Ungaria a avut un rol determinant, ca şi în demolarea cortinei de fier, în înfiinţarea primei euroregiuni a acestei zone, Euroregiunea Carpaţilor.

Euroregiunea Carpaţilor — după mai mulţi ani de pregătiri — a luat fiinţă oficial la 14 februarie 1993, cînd reprezentanţii zonelor de graniţă poloneze, maghiare, slovace şi ucrainene — în prezenţa doamnei Catherine Lalumière, secretar al Consiliului Europei, precum şi a miniştrilor de externe din Polonia, Ucraina şi Ungaria şi a reprezentanţilor ministerului de externe slovac — au semnat documentul de bază al Euroregiunii Carpaţilor. (Slovacia a participat cu statut de observator, iar guvernul de atunci al României nu a fost de acord cu cooperarea în cadrul euroregiunii a judeţelor Satu Mare şi Maramureş, deşi acestea se integrau organic în această zonă.)

La înfiinţarea sa, Euroregiunea Carpaţilor cuprindea un teritoriu de circa 53.200 km2, cu aproape 5 milioane de locuitori. În prezent ea are o suprafaţă de 132.651 km2, ce cuprinde în oraşele şi comunele de pe teritoriul judeţelor ce au aderat o populaţie de 14 milioane de locuitori.13

Scopul înfiinţării Euroregiunii Carpaţilor a fost crearea unui cadru organizatoric corespunzător pentru coordonarea cooperării transfrontaliere, sprijinirea unei dezvoltări regionale şi economice mai rapide şi, bineînţeles, contribuirea la dezvoltarea unor legături de bună vecinătate între ţările şi popoarele din zonă.

Conform Declaraţiei Comune şi Acordului Constitutiv, scopurile şi sarcinile Euroregiunii Carpaţilor sînt următoarele:

– Organizarea şi coordonarea activităţilor care favorizează cooperarea economică, ecologică, culturală, ştiinţifică şi în domeniul învăţămîntului.

– Sprijinirea membrilor săi în elaborarea unor planuri concrete în domeniile de interes comun.

– Sprijinirea şi facilitarea şi favorizarea dezvoltării relaţiilor dintre oameni, inclusiv a relaţiilor dintre specialiştii din diverse domenii de activitate.

– Sprijinirea creării relaţiilor de bună vecinătate dintre membri.

– Sprijinirea dezvoltării teritoriale.

– Determinarea domeniilor potenţiale de cooperare multilaterală dintre membri.

– Sprijinirea şi facilitarea legăturilor şi cooperării membrilor cu alte organizaţii, instituţii şi agenţii internaţionale.15

Istoria Euroregiunii Carpaţilor este — în pofida frumoaselor ţeluri de mai sus şi chiar a unor rezultate obţinute — istoria luptei cu puterea centrală, îndeosebi în ceea ce priveşte Slovacia şi România. Situaţia dominantă în zona noastră este bine ilustrată de amestecul politicii centrale în evoluţia cooperării din zonele de graniţă. O dovadă evidentă a acestui lucru îl constituie faptul că în jumătate de deceniu s-a schimbat de mai multe ori statutul zonelor de graniţă al ţărilor amintite.

Incertitudinea şi neîncrederea politică au ţinut timp de ani de zile euroregiunea într-o stare de moarte aparentă. În 1997 — odată cu extinderea teritorială — a avut loc o înnoire organizatorică şi de personal: secretariatul general s-a mutat din oraşul ucrainean Ujgorod în oraşul polonez Krosno, care a jucat încă de la început rolul de motor al cooperării.

 În timp ce între respectivele capitale nu domneşte nici pe departe armonia, pe plan local s-a reuşit rezolvarea mai multor probleme care erau de mult timp în suspensie. De exemplu, s-au deschis două noi puncte de trecere la graniţa ungaro-slovacă — în urma luptei tenace şi presiunii depuse de populaţia locală şi de primari —, ambele pe teritoriul euroregiunii.

Din cauza contradicţiilor amintite mai sus — şi anume a dezacordului existent la nivelul politicii de stat, respectiv neconcordanţa cu cooperarea şi iniţiativele pozitive locale — după părerea mea viitorul Euroregiunii Carpaţilor — sau al altor euroregiuni ce funcţionează în zonă — va fi decis de tendinţa ce se va dovedi mai puternică. Vor fi capabile aceste euroregiuni să lupte, pornind de jos şi sprijinindu-se pe forţa şi unitatea societăţii civile, pentru a obţine posibilitatea dezvoltării integrate, cum au făcut fraţii lor din Europa Occidentală? Sau vor fi mai puternice spaimele politice ale guvernelor centrale, care consideră regionalismul un prim pas spre autonomie, iar autonomia — un cal troian care duce la secesiune, la dezmembrare?

Suprafaţa, populaţia şi densitatea populaţiei regiunilor ce fac parte din  Euroregiunea Carpaţilor (1998)

Nr.    Unităţi administrative      Suprafaţa          Populaţia       Densitatea populaţiei

crt.             membre                       1000 km2       1000 locuitori        locuitori / km2

Ungaria

1.       Borsod-Abaúj-Zemplén        7,2               749,9                                 103

2.       Hajdú-Bihar                            6,2              549,7                                   89

3.       Heves                                        3,6              328,4                                   90

4.       Jász-Nagykun-Szolnok          5,6              420,7                                   75

5.       Szabolcs-Szatmár-Bereg       5,9              563,5                                   95

Polonia

1.       Krosno                                      5,7              501,7                                   88

2.       Przemysl                                   4,4              411,5                                   93

3.       Rzeszów                                   4,4              735,3                                 167

4.       Tarnów                                     4,2              696,1                                 166

România

1.       Bihor                                         7,5              634,1                               84,2

2.       Botoşani                                   4,9              451,2                               90,9

3.       Maramureş                              6,2              538,5                               86,7

4.       Satu Mare                                4,4              400,2                               90,8

5.       Sălaj                                          3,9              266,3                               69,2

Slovacia

1.       Bardejov                                  1,0                79,0                                   78

2.       Humenné                                 1,9              112,0                                   59

3.       Košice                                       1,8              334,2                                 186

4.       Mihalovce                                1,3              111,3                                   85

5.       Prešov                                       1,4              200,3                                 141

6.       Svidník                                     0,9                44,2                                   51

7.       Trebišov                                    1,3              118,9                                   90

8.       Vranov                                      0,8                73,4                                   87

Ucraina

1.       Cernăuţi                                    8,1              938,0                              115,9

2.       Ivano-Frankiovsk                13,9           1.423,0                              103,0

3.       Ucraina Subcarpatică          12,8           1.252,0                               93,8

4.       Lviv (Lvov)                           21,8           2.748,0                              126,3

Total:                                             132,8        14.014,9                              105,6

(Vezi: Cei 5 ani ai Euroregiunii Carpaţilor. )

Fratele cel mic: Euroregiunea Dunăre-Mureş-Tisa

Ca rezultat al dezvoltării regionale central-europene, după pregătiri îndelungate, la 21 noiembrie 1997 s-a înfiinţat şi oficial Euroregiunea Dunăre-Mureş-Tisa (DMT). Euroregiunea cuprinde nouă judeţe sau provincii din trei ţări.

Membrii săi sînt:

Ungaria: judeţele    Bács-Kiskun

                                     Békés

                                     Csongrád

                                     Jász-Nagykun-Szolnok

România: judeţele   Arad

                                     Hunedoara

                                     Caraş-Severin

                                     Timiş

Iugoslavia: regiunea Voivodina

 

                       Suprafaţa şi populaţia Euroregiunii Dunăre-Mureş-Tisa

Regiune componentă             Suprafată (km2)                Populaţie        Reşedinţă

Judeţul Arad                                      7.652                            507.000           Arad

Judeţul Bács-Kiskun                        8.362                            542.000           Kecskemét

Judeţul Békés                                    5.631                            407.000           Békéscsaba

Judeţul Csongrád                              4.263                            438.000           Szeged

Judeţul Hunedoara                           7.016                            547.000           Deva

Judeţul Jász-Nagykun-Szolnok      5.607                            423.000           Szolnok

Judeţul Caraş-Severin                      8.514                            376.000           Reşiţa

Judeţul Timiş                                     8.692                            715.000           Timişoara

Regiunea Voivodina                      21.506                         2.013.000           Novi Sad

Euroregiunea DMT                      77.243                         5.968.000

(Vezi: Euro-Trio)

Se pare că DMT a învăţat din greşelile Euroregiunii Carpaţilor: ocoleşte cu grijă capcanele marii politici — evenimentele ultimilor ani din Timişoara şi din Voivodina au constituit oricum un avertisment în acest sens — şi se concentrează exclusiv asupra dezvoltării relaţiilor cu adevărat locale, regionale. Conform formulării documentului constitutiv (Proces verbal): „Scopul cooperării regionale DMT îl constituie dezvoltarea şi lărgirea relaţiilor dintre comunităţile şi administraţiile locale în domeniul economic, al învăţămîntului, al culturii şi al sportului, urmînd ca prin această cooperare să se înlesnească integrarea în cadrul proceselor europene actuale.”

Domeniile cooperării

În interesul realizării scopului cooperării, părţile participante şi-au propus ca sarcină armonizarea intereselor legate de următoarele domenii:

1. În domeniul relaţiilor economice:

a) elaborarea unor programe comune bazate pe posibilităţile economice ale participanţilor;

b) elaborarea şi folosirea unui sistem comun de informaţii;

c) sprijinirea şi încurajarea cooperării dintre camerele de comerţ şi industrie;

d) sprijinirea fondării unor societăţi comerciale şi bănci mixte;

e) realizarea cooperării în domeniul producţiei agricole şi al comercializării produselor agricole;

f) sprijinirea realizării unor acorduri economice între societăţi comerciale;

g) realizarea unei participări economice şi financiare comune pe terţe pieţe.

2. Dezvoltarea infrastructurii transporturilor şi comunicaţiilor:

a) dezvoltarea infrastructurii transporturilor (în transporturile feroviare, rutiere, fluviale şi aeriene);

b) deschiderea unor noi puncte de trecere a frontierei şi modernizarea celor existente.

3. Protecţia mediului:

a) armonizarea programelor de protecţie a mediului;

b) armonizarea unor activităţi comune de protecţie a solului, aerului şi apelor.

4. Turism:

a) dezvoltarea turismului.

5. Relaţii în domeniul ştiinţific, cultural, sanitar, sportiv şi civic:

a) sprijinirea dezvoltării cooperării şi relaţiilor ştiinţifice dintre universităţi, centre de cercetare şi instituţii de specialitate;

b) realizarea unor relaţii în domeniul culturii şi elaborarea unor programe de cooperare culturală;

c) sprijinirea cooperării civice şi sindicale;

d) urmărirea şi sprijinirea afirmării drepturilor minorităţilor corespunzătoare normelor europene;

e) dezvoltarea şi sprijinirea cooperării în domeniul sănătăţii şi al asistenţei sociale, în spitale, clinici universitare şi alte instituţii de specialitate;

f) organizarea unor manifestări sportive regionale.15

Ceea ce este comun şi ceea ce se deosebeşte

După prezentarea formării euroregiunilor în Europa Occidentală şi de Est şi a cîtorva dintre tipurile lor caracteristice, am ajuns la esenţa expunerii noastre: la analiza comparată a euroregiunilor „răsăritene” şi „occidentale”.

În acest punct pare oportună stabilirea unei anumite tipologii. Din cele prezentate pînă acum decurge în mod logic modul stabilirii acesteia: întîlnim — în funcţie de precedenta împărţire a Europei — euroregiuni formate doar din zone de graniţă occidentale sau doar răsăritene — acestea constituie tipurile „omogene”; respectiv euroregiunile înfiinţate în zone ce se întind de o parte şi de alta a fostei cortine de fier — acestea constituie tipurile „mixte”.

Euroregiunile se amplasează într-un fel de continuu occidental-oriental. Ca rezultat al dezvoltării istorice, tipul exclusiv occidental este urmat de tipul mixt central-european, iar apoi apare tipul exclusiv central-est-european.

Această dezvoltare, respectiv caracteristicile sale sociale sînt prezentate în cele două tabele care urmează:

Euroregiuni în continuul Apus-Răsărit (1963-1998)

Direcţia extinderii spaţiale şi temporale

 

Regiuni doar apusene                 Regiuni mixte                  Regiuni doar răsăritene

 

Regio Basiliensis (1963)               Euroregiunea                     fosta RDG – Cehoslovacia

                                                          Egrensis (1993)                  — 2 euroregiuni

                                                                                                       fosta RDG – Polonia

                                                                                                        — 3 euroregiuni

 

Euregio (1965)                               Euroregiunea                     fosta RDG – Cehoslovacia                     Pădurea Bavareză             – Polonia (1992)

                                                          (1993)

 

Euroregiunea                                  Euroregiunea 

Saar – Lor – Lux (1971)              Carpaţilor (1993)

 

                                                          Euroregiunea Tatra (1994)

                                                         

                                                          Euroregiunea Bug (1995)

                                                         

                                                          Euroregiunea Dunăre –

                                                           Mureş – Tisa (1997)

 

Euroregiunea                                  Euroregiunea Barents –

Maas – Rin (1991)                        Euro – Arctică (1993)

Caracteristicile structurale şi sociologice aleeuroregiunilor apusene şi răsăritene

 

Euroregiuni occidentale                                    Euroregiuni răsăritene

Ordinea structurală şi instituţională                  Ordinea structurală şi instituţională

constituită                                                              constituită

Participare, respectiv reprezentare                    Participare, respectiv reprezentare

în cadrul instituţiilor regionale                           treptată în cadrul instituţiilor regionale europene     europene

Încredere politică,                                                Pe alocuri neîncredere politică,

respectiv relaţii bune                                            respectiv tensiune între putere

cu puterea de stat                                                 şi euroregiune

Cooperare rodată între parteneri;                     Cooperare limitată, dar  

cooperarea este multilaterală,                           cooperarea este în curs de extindere

complexă

Politică de dezvoltare regională                        Politică de dezvoltare parţial sau de loc      integrată               armonizată

Instituţii fundamentate                                       Dificultăţi materiale continue în  

din punct de vedere material,                            funcţionarea euroregiunii, lipsa

resurse proprii                                                        resurselor proprii

Identitate regională dezvoltată                         Încercare de a configura o identitate

                                                                                 regională

Diferenţe sociale, de mod de viaţă,                  Diferenţe sociale, de mod de viaţă, şi

şi de venituri relativ reduse.                                de venituri de la caz la caz însemnate.

Concluzii

Pe baza celor de mai sus putem stabili ca o concluzie că instituţia euroregiunilor este forma cea mai eficientă a cooperării din zonele de graniţă, respectiv a dezvoltării acestor zone. Importanţa lor deosebită în zona noastră constă în faptul că integrează zonele de graniţă, altfel predispuse la secesiune, în general periferice sau avînd o situaţie multiplu defavorizată.

În timp, în cursul procesului de integrare europeană, diferenţele teritoriale şi de nivel de trai se vor reduce probabil atît între euroregiuni (vezi tipurile „exclusiv orientale” şi „exclusiv occidentale”), precum şi în cadrul aceleiaşi euroregiuni (în cazul tipului „mixt”). Astfel euroregiunea — pe lîngă multe alte importante caracteristici ale sale — constituie un instrument al moderării diferenţelor de dezvoltare teritorială, ca urmare a efectului amintit de echilibrare.

Şi în sfîrşit, dar nu în cele din urmă, constituie în acelaşi timp un atelier al identităţii locale, respectiv regionale, ce capătă un rol din ce în ce mai însemnat.q

NOTE

1. Vezi mai pe larg: Fried Esterbauer – Peter Pernthaler (Hrsg.), Europäischer Regionalismus am Wendepunkt. Bilanz und Aussblick. Braumüller, Wien, 1991.

Jóo Rudolf, Etnikumok és regionalizmus Nyugat-Európában, (Etnii şi regionalism în Europa Occidentală). Gondolat, 1988.

2. Winfried Lang, Regionen und Grenzen: Auf dem Weg zum neuen Europa, în Esterbauer – Pernthaler (Hrsg), Europäischer Regionalismus am Wendepunkt, pp. 145-147.

3. Winfried Lang, Idem, pp. 147-154.

4. Illés Iván, Határok és határmenti együttműködés Nyugat- és Kelet-Európában. (Graniţe şi cooperare în zonele de lîngă graniţă în Europa Occidentală şi Orientală). BIGIS Papers. 1994. Nr.1 pp. 35-42.

5. Illés I., Idem p. 40.

6. Marian S. Sucha, Eurorégiók Németország és az Európai Unió keleti határain. (Euroregiuni la graniţa de est a Germaniei şi Uniunii Europene). Deutschland, 1995, iunie, pp. 28 – 31.

7. Practical Guide to Cross-border Cooperation. Regional Policy and Cohesion, ediţia a 2-a, 1997, pag.3

8. James Corrigan, The EUREGIO: Policies and Programmes to develop a cross-border labour market — in the German-Dutsch border region, studiu prezentat la conferinţa Regionalism and Euroregions in Central and Eastern Europe, p. 10.

9. Daniel Deckers: SAAR — LOR — LUX. Deutschland, 1997. Nr. 1, p. 43.

10. Georges Pire, The Euregio Meuse — Rhin. 5 Partners, 3 Counties, 3 Languages, studiu prezentat la conferinţa Regionalism and Euroregions in central and Eastern Europe, p.13.

11. J. W. van der Meulen, Euregio’s langs de Poolse grenzen. Nederlands Instituut voor Internationale Betrekkingen, Clingen dael’ 1997, pp. 17-18.

12. Oddrunn Pettersen, The Barents Cooperation, studiu prezntat la conferinţa Regionalism and Euroregions in Central and Eastern Europe, pp. 2-3.

13. Barents Euro-Arctic Cooperation — Norway. Project Directory 1997. Barents Secretariat, Kirkenes. p. 86.

14. Zilahi József, Az együttműködés lépcsőfokai (Treptele cooperării), în A Kárpátok Eurorégió 5 éve (Cei 5 ani ai Euroregiunii Carpaţilor). Nyíregyháza, 1998. p. 6.

15. Süli-Zakar István, Eurorégiókról dióhéjban. I. m. 53, p. 56.

16. Együtt — egymásért. Jegyzőkönyv a Duna-Maros-Tisza regionális együttműködésről (Împreună — unii pentru alţii. Proces verbal despre cooperarea regională Dunăre-Mureş-Tisa), în Euro — Trio. Szeged, 1997, pp. 7-8.

 

Traducere de Elga Mayer

*

György Éger (n. 1950), economist şi sociolog la Institutul Central-European Teleki din Budapesta. A publicat mai multe studii în reviste de specialitate din Ungaria pe tema regionalismului, a relaţiilor interetnice, a euroregiunilor şi a dezvoltării regiunilor de frontieră din Europa de Est, Centrală şi de Vest. Este autor al volumelor: A burgenlandi magyarság rövid története (Scurtă istorie a maghiarilor din Burgenland), Anonymus, Budapesta, 1991, şi Border, region and ethnicity in Central-Europe, Norea, Klagenfurt, 1996.

 

Éger György: Eurorégiók Keleten és Nyugaton, publicat cu permisiunea autorului.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006