Reţeaua economică transfrontalieră
Reţeaua
economică transfrontalieră
în regiunea
Alpilor Adriatici.
Situaţia din
Austria de Sud
Josef Langer
Cadrul general
Integrarea
Europeană
Integrarea europeană
precum şi globalizarea antrenează schimbări dramatice în condiţiile istorice
din Europa Centrală. Tranziţia spre un viitor nesigur nu are loc doar în ţările
post-comuniste (Estul), ci şi în democraţiile occidentale, învecinate. În
ambele cazuri, statul-naţiune poate fi un cadru de referinţă pentru a discuta
despre ceea ce se întîmplă. În timp ce în Est statul-naţiune pare să se fi
consolidat în urma imploziei comuniste de acum un deceniu, în Europa de Vest
acesta îşi cedează suveranitatea altor tipuri de actanţi. Regiunile
constituie unul din tipurile de actanţi care încearcă să cîştige influenţă.
Celelalte sînt organizaţiile supra- şi transnaţionale. În orice caz, regiunile
sînt un element strategic în politica Uniunii Europene. Dar, pentru moment,
viitorul lor pare încă nesigur, cel puţin în mai mare măsură decît cel al
unităţilor trans- şi supranaţionale şi chiar al statului-naţiune. În plus,
cercurile politice şi academice nu mai pun accentul pe regiuni ca subunităţi
tradiţionale ale statelor-naţiune, ci pe cooperarea transfrontalieră şi pe
macro-regiuni, care pot îngloba numeroase subunităţi naţionale şi chiar naţiuni
întregi. În cele ce urmează, vom discuta rezultatele unui studiu care a
investigat reacţia firmelor şi altor organizaţii la acest nou mediu.
Austria de Sud:
Carintia
Centrul atenţiei al
studiului de faţă îl constituie Austria de Sud, mai precis statul federal
Carintia. Împreună cu Slovenia şi Friuli-Veneţia Giulia, această subunitate
austriacă se numără printre membrii fondatori ai Comunităţii de Lucru a Alpilor
Adriatici din 1978 (Delli Zotti, 1996). Comunitatea de Lucru a Alpilor
Adriatici a fost una dintre primele iniţiative de după Războiul Rece de a
înfiinţa regiuni transfrontaliere de mărime considerabilă. În interiorul
Austriei, Carintia se numără printre cele nouă state federale mai mici ca
dimensiune, dar şi ca PIB (Bodenhofer/Stanovik 1992). Contribuţia sa la PIB-ul
austriac (PIB-ul naţional/C~ 20.000 EURO; 1994) este de aproximativ 6 procente
(PIB-ul local/C=15.500 EURO; 1994). Stiria vecină, de exemplu, care este de
asemenea membră a Comunităţii de Lucru a Alpilor Adriatici, are un aport de
aproximativ 12 procente, iar contribuţia regiunii Friuli-Veneţia Giulia la
PIB-ul italian este de 2,5 procente. Din totalul populaţiei austriece, de 8
milioane, populaţia Carintiei este de aproximativ 570.000 de locuitori, iar cea
a Stiriei de 1,2 milioane. Creşterea PIB-lui s-a aflat sub media austriacă din
ultimul deceniu. În prezent, acest stat federal pare totuşi să înregistreze o
creştere la fel cum făcea Stiria cu cîţiva ani în urmă.
Vecinele ei din sud,
Slovenia şi Friuli-Veneţia Giulia — membre fondatoare ale Comunităţii de Lucru
a Alpilor Adriatici — se află într-o situaţie economică diferită. Slovenia, cu
o populaţie de 2 milioane de locuitori, are numai aproximativ jumătate (în jur
de 8.000 EURO per capita) din PIB-ul Carintiei. La acest lucru se adaugă un
număr mai mare de oameni care lucrează în agricultură (5,0% faţă de cei 2,8%
din Carintia) şi un sector mai restrîns al serviciilor publice (57% faţă de
Carintia cu 65%). Friuli-Veneţia Giulia, cu toate că are indicatori economici
asemănători Carintiei, a avut în trecut o dezvoltare mai dinamică. Referindu-ne
la venitul per capita, această regiune a trecut de pe locul 143 între regiunile
Uniunii Europene, pe locul 28. Această disparitate economică, alături de
factorii culturali şi sociali, confruntă organizaţiile interesate în iniţierea
unei reţele în această regiune geografică cu o situaţie destul de complicată.
Cu atît mai mult cu cît Carintia, din punct de vedere politic, este un stat
federal al Republicii Austria, Friuli-Veneţia Giulia este o regiune a Italiei,
iar Slovenia este un stat suveran din 1991.
Concepte teoretice
Inventînd
regiunea
Pentru început,
termenul „regiune” are nevoie de o anumită clarificare. În contextul de faţă,
„regiunea” circumscrie aspectul teritorial al inegalităţii socio-culturale.
Statutul acestui concept se va lărgi, prin urmare, odată cu accelerarea
schimbării parametrilor inegalităţii. Acesta a fost în mod evident cazul
Europei şi, mai ales, al Europei Centrale în ultimele două decenii. Cu toate că
acest concept nu se limitează doar la desemnarea zonelor rămase în urmă,
totuşi, în practică el implică acest sens. Conceptul de regiune va fi folosit
aici mai ales în următoarele trei sensuri:
a) regiunea ca
subunitate administrativă a statelor-naţionale existente,
b) regiunea ca şi
cooperare transfrontalieră a unor asemenea unităţi — regiuni transfrontaliere —
şi
c) regiunea ca idee de
spaţiu definit în funcţie de anumite criterii comune. În ciuda retoricii
euroregiunilor, cînd se foloseşte astăzi termenul în public, el are în special
sensul de unitate administrativă (accepţiunea a). În unele ţări central
europene, ca Austria şi Germania, aceste unităţi (landuri) au avut în general o
îndelungată istorie individuală şi o identitate colectivă proprie, ceea ce a
atras după sine o acută conştiinţă a graniţelor (Wastl-Walter/Kofler 1999). În
consecinţă, este dificilă punerea în practică a unor idei ca fuzionarea unor
astfel de unităţi cu alte regiuni în cadrul statului, şi cu atît mai mult
formarea regiunilor transfrontaliere. Acest aspect poate să fie diferit în ţări
ca Italia, unde, în ciuda unor identităţi regionale puternice, au avut loc în
trecut reforme administrative, şi în statele post-comuniste, unde unităţile
teritoriale descentralizate se află încă în curs de formare.
În ultimele două
decenii, regiunea părea că a cîştigat în importanţă nu numai în studiile de
specialitate (Mlinar 1995; Peterson 1996; Storper 1997), ci şi în liniile
politicile urmate şi în economia politică. Cu toate că pot apărea exagerări în
urma acestei percepţii, anumite realităţi nu pot fi negate, iar ca subunitate a
statului-naţiune, regiunea a fost şi este o realitate. Ea a cîştigat o nouă
dimensiune odată cu descoperirea potenţialului ei transnaţional. Aceasta s-a
întîmplat în anii 60-70, cînd au fost constituite primele euroregiuni, între
Germania şi vecinele sale vestice pentru a sprijini integrarea europeană. O
intenţie similară, deşi mai puţin pronunţată, a stat în spatele înfiinţării în
1978 a Comunităţii de Lucru a Alpilor Adriatici (Delli Zotti 1996), care pentru
prima dată a situat în unul şi acelaşi context ţări socialiste şi capitaliste.
Printre membrii fondatori s-au numărat Croaţia şi Slovenia (republici ale
fostei Iugoslavii), pe de o parte, iar, pe de altă parte, Friuli-Veneţia Giulia
(regiune a Italiei) precum şi Carintia şi Stiria (provincii ale Austriei). Spre
deosebire de cazul euroregiunilor (EUREGIOs), cooperarea a rămas în acest caz
în mîinile guvernului, cu toate că au existat rezultate secundare în cadrul
societăţii şi al economiei. O dată cu deschiderea şi începerea transformării
societăţilor socialiste la sfîrşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90,
Comunitatea de Lucru a Alpilor Adriatici şi-a pierdut în mod paradoxal
importanţa, cu toate că se extindea în acest timp la 19 membri, de la Ticino în
Elveţia la Somogy în Ungaria, cuprinzînd cu totul aproximativ 44 milioane de
oameni. Activităţile ei au fost din ce în ce mai mult preluate de organizaţii
supranaţionale (Iniţiativa Central Europeană, CEFTA, programele Uniunii
Europene ca INTEREG, PHARE etc.) şi de cooperarea directă a indivizilor şi a
organizaţiilor.
În concepţia actuală,
regiunea poate să fie mai mică (de exemplu, provinciile) sau mai mare (de
exemplu, macro-regiunile) decît un stat naţional. Ceea ce justifică includerea
lor într-o categorie comună este ideea că ele împart o comunitate spaţială
favorabilă relaţiilor sociale. Dacă integrarea socială se află încă la un nivel
scăzut, se presupune că au intervenit anumiţi factori non-spaţiali (cultura,
interesele de grup etc.).
Organizarea ca
agenţie
În contextul acestui
studiu, accentul cade în primul rînd asupra rolului şi comportării
organizaţiilor ca agenţi (Ahrne 1990) şi în mod particular asupra
organizaţiilor de afaceri. Sugerăm faptul că astăzi firmele constituie
principalul actor în transcenderea graniţelor naţionale, dar dacă ele nu
sînt urmate de alte tipuri de organizaţii (culturale, sociale, politice),
atunci relaţiile de afaceri nu se vor dezvolta pînă la capăt. Aceasta este, pe
scurt, problema integrării europene în zilele noastre. A sublinia importanţa
teoretică a firmelor ca actori individuali înseamnă că socotim activităţile
indivizilor, pe de o parte, ca fiind prea contingente pentru a ne furniza
modele de dezvoltare, şi societatea naţională, pe de altă parte, ca nemaifiind
reprezentată suficient de coerent într-un centru de voinţă pentru a fi
considerată un actor semnificativ. Mai mult, în afară de familii, organizaţiile
(în domeniul economic, firmele) par să fie singurele sisteme sociale care au
adrese (poştale) definite. În contrast, nici sistemele funcţionale ca
politica, economia etc., nici societatea nu au o astfel de „adresă”. Societatea
modernă funcţionează în principal prin intermediul a numeroase organizaţii,
care diferă, în primul rînd, prin funcţii (economice, culturale, sociale şi
politice) şi prin dispunerea spaţială. De aceea, orice analiză a potenţialului
competitiv al regiunilor necesită, în primul rînd, un inventar al
organizaţiilor disponibile. Următorul pas este conştientizarea
interconectării (gruparea) şi cuprinderii spaţiale (globalizarea) a acestor
organizaţii. În special, a firmelor regionale. Aici intră în centrul atenţiei
reţelele (transfrontaliere). O atenţie specială trebuie acordată diferitelor
limitări funcţionale. În general, acestea sînt mai puţine în cazul firmei
capitaliste, unde necesitatea expansiunii dincolo de frontiere se datorează
orientării ei de piaţă.
Formarea reţelei
Teoria reţelelor
constituie un domeniu de dezbatere vag şi vast. Întrebarea de bază este: cine
ce doreşte să facă şi cu cine. Dar interpretarea teoretică merge mai departe;
unii consideră reţeaua drept un nou tip de organizare, care nu este
caracterizată nici prin relaţiile ierarhice şi nici prin relaţiile de piaţă
(Vartiainen 1999). Alţii văd în ea doar o metodă de descriere a relaţiilor
sociale. Ca tip de organizare, reţeaua este caracterizată printr-o mare
stabilitate datorată negocierii, interacţiunii de durată care produce
solidaritate şi unei arbitrarietăţi a relaţiilor mai mică decît pe pieţe, dar
totuşi mai ridicată decît în sistemele ierarhice. Ea combină autonomia, avantaj
al pieţelor, cu înaltele abilităţi de coordonare ale sistemelor ierarhice. Dar
o asemenea definiţie — care ar putea fi restrînsă în continuare prin delimitarea
în timp sau după tipul de cooperare: pe orizontală sau în totalitate laxă — ar
fi prea riguroasă pentru scopul nostru. În contextul cercetării noastre,
termenul este folosit mai puţin ambiţios. În acest proiect, termenul „reţea”
este folosit pentru descrierea unei metode şi a unui concept de
organizare mai degrabă euristic decît distinct. În primul rînd, ne-am îndreptat
atenţia asupra relaţiilor transfrontaliere în general, fără să le clasificăm în
funcţie de caracteristica lor: ierarhice, tipice pieţei sau specifice reţelelor
de organizaţii. Totuşi, putem afirma că majoritatea organizaţiilor
non-economice luate ca mostră se aflau aproape în stadiul de reţea în momentul
descrierii relaţiilor lor. Numai în cazul organizaţiilor economice (firmelor) a
reieşit cu claritate că relaţiile se încadrau cel mai adesea în tipul de piaţă
(export/import) sau în tipul ierarhic (companie filială). La începutul
transformării din Europa Centrală şi de Est, firmele din sudul Austriei au
reacţionat în primul rînd printr-o creştere a exporturilor, apoi prin
investiţii directe (filiale) şi numai în mod periferic prin stabilirea de
reţele ai căror membri erau parteneri egali.
Atractivitatea
recurgerii la reţele în cadrul relaţiilor regionale transfrontaliere îşi are
originea în contradicţia dintre cooperare şi competiţie, aspecte de
obicei prezente simultan în aceste relaţii (Cooke 1995). Astfel, inclinaţia
spre stabilirea de reţele este o încercare de reducere a complexităţii inerente
unei astfel de contradicţii. Alte motive sînt că proximitatea spaţială sporeşte
posibilitatea înţelegerii culturale şi frecvenţa contactelor. Odată cu
dechiderea frontierelor, regiunile sînt tot mai mult înţelese ca actori
transfrontalieri (Vision 1994). În cadrul celor patru tipuri de organizaţii
prezentate (economice, culturale, politice şi sociale), firmele sînt cele mai
interesante din perspectiva formării de reţele. În timp ce în sistemul
statului-naţiune, organizaţiile culturale, sociale şi politice sînt legate în
mod natural de teritoriu, firma capitalistă nu este. Rămîne în continuare la
latitudinea unei firme anume să decidă dacă se extinde sau nu dincolo de
graniţă. În acest caz, pe lîngă consideraţii economice, sînt implicate frecvent
şi consideraţii de ordin cultural şi social. Astfel, motivele pentru care, în
ciuda unor graniţe relativ deschise, companiile din sudul Austriei nu s-au
implicat în trecut foarte mult în Italia se poate să fi fost diferenţele
culturale (limba diferită etc.) sau nivelul scăzut al resurselor de capital. Acolo
unde relaţiile economice s-au dezvoltat, ca în industria de cherestea şi în
agricultură, ele au rămas relaţii de piaţă. În cazul Sloveniei (Iugoslavia)
relaţiile au fost chiar mai complicate din cauza sistemelor politice diferite
şi din cauza unor antagonisme etnice (vorbitorii de limbă slovenă contra celor
de limbă germană).
Puncte de
atracţie şi centre de inovaţie
O problemă care apare
în momentul în care studiem reţelele din regiunea Alpilor Adriatici este de a
stabili graniţa regiunii — o problemă generală a teoriei reţelei în selectarea
actorilor (Laumann/Marsden/Prensky 1983). În cazul de faţă, calitatea de membru
al unei zone din Comunitatea de Lucru a Alpilor Adriatici ar fi putut fi
socotită drept criteriu de delimitare a graniţei, dar am lăsat în seama celor
chestionaţi să decidă care zone formează regiunea Alpilor Adriatici şi care nu.
A fost, totuşi, sugerat, prin formularea unora dintre întrebările incluse în
interviuri, faptul că Slovenia, Friuli-Veneţia Giulia şi Carintia ar aparţine
cu siguranţă acestei regiuni. Totuşi, cei chestionaţi au avut posibilitatea de
a nega aceasta, ceea ce nu s-a întîmplat foarte frecvent.
Prin metoda folosită
aici se poate face distincţia între periferie şi centru. Zonele menţionate cel
mai frecvent de către cei chestionaţi aparţin centrului. Zonele mai puţin
amintite se situează la periferii. Din acest punct de vedere, cei chestionaţi
au considerat, de exemplu, ţări ca şi Croaţia, dar chiar şi Bavaria, ca fiind
periferice, în timp ce Sudul Austriei, Slovenia şi Friuli-Veneţia Giulia ar
aparţine centrului regiunii Alpilor Adriatici. Datorită caracterului subiectiv
al graniţelor reţelei în cadrul acestei cercetări, sînt posibile rezultate
diferite dacă aceeaşi întrebare este pusă în Croaţia şi Bavaria. Datorită premiselor
subiective ale studiului nostru, graniţele regiunilor care nu sînt în acelaşi
timp graniţele statelor-naţiune sînt, în mintea oamenilor, variabile.
Este o premisă a
proiectului că există arii ale regiunii Alpilor Adriatici care vor atrage mai
mult atenţia (relaţiile) organizaţiilor decît alte zone. Organizaţiile din
aceste spaţii sînt mai puternic interconectate cu regiunea Alpilor Adriatici
decît locurile menţionate mai rar. În legătură cu teoria reţelei, s-ar putea
vorbi de noduri ale grupărilor teritoriale, pentru că relaţiile se acumulează
şi se condensează în aceste locuri. Preferăm să le numim noduri de atracţie
(centre preferenţiale), pentru că este neclar dacă se întîmplă cu adevărat în
cazul nostru formarea de grupuri. Ce se poate afirma cu certitudine este că
aceste locuri atrag organizaţiile mai mult decît altele.
Ca urmare a
distincţiei dintre organizaţiile economice (firme), culturale, sociale şi
politice, s-ar putea căuta noduri de atracţie specializate. Specializarea poate
merge mînă în mînă cu inovaţia, dar nu neapărat. În cazul în care se întîmplă
aşa, vor apărea centre de inovaţie regionale. Teza noastră este
că acest lucru depinde de proporţia dintre conexiunile interne (regionale) şi
externe ale unui spaţiu anume. De regulă, acestea două vor converge. Dar se
poate imagina un spaţiu care atrage într-adevăr activităţi internaţionale şi
care să nu fie totuşi capabil să stabilească conexiuni intra-regionale. În
acest caz, regiunea nu este capabilă să exploateze potenţialul unui astfel de
spaţiu. Cauzele unei asemenea configuraţii pot fi ambiguităţile culturale,
problemele de comunicare (ex. limbi diferite) şi altele. Un astfel de loc poate
fi o insulă de prosperitate într-o regiune înapoiată. Se poate concepe o
proporţie optimă între conexiunile externe şi interne, în care întreaga regiune
are posibilitatea optimă de dezvoltare.
Noduri şi linii
Conexiunile
interne şi externe
Pentru a urma această
linie teoretică şi pentru a demonstra consecinţele presupuse, ar trebui să se
calculeze toate relaţiile (liniile) intra- şi extra regionale ale
organizaţiilor din regiune. În studiul nostru din 1995, acest lucru a fost
realizat doar pentru provincia austriacă Carintia, care este o parte mică a
regiunii Alpilor Adriatici. Pentru a fi mai precişi, ne referim numai la acele
organizaţii din Carintia care sînt implicate în activităţi transfrontaliere în
această regiune. Relaţiile intra-naţionale, unele dintre ele putînd fi socotite
ca aparţinînd relaţiilor Alpilor Adriatici (ex. relaţii între organizaţiile din
Stiria şi Carintia), nu au fost luate în discuţie în acest proiect. Cu aceste
limitări, cifrele noastre includ între 2 pînă la 3 procente din toate
organizaţiile din Carintia, estimate la un număr de aproximativ 40.000, peste
20.000 din acestea fiind firme. Totuşi, acest procentaj mic are relevanţă
întrucît conţine organizaţiile cele mai semnificative (ex. societăţile mari).
La începutul
cercetării, fiecare organizaţie a fost rugată să facă un clasament al primelor
cinci ţări/regiuni importante pentru activităţile lor (tabelul 1). Aproape
jumătate (48%) dintre organizaţiile investigate au considerat că învecinatele Slovenia,
Friuli-Veneţia Giulia şi nordul Italiei, sînt cele mai importante
regiuni. Al doilea loc l-a ocupat Europa Centrală (29%) — excluzînd regiunea
Alpilor Adriatici — urmată de Europa în ansamblu (12%) şi „lumea” în general
(4%). Şapte procente menţionează alte regiuni din interiorul Austriei ca fiind
foarte importante pentru activitatea lor. Dacă luăm în considerare această
clasificare, atunci Slovenia conduce în faţa Italiei şi a Germaniei.
Trebuie să ne amintim aici că ne referim la acea parte mică a organizaţiilor
care, după cum au declarat ele, sînt implicate în activităţi regionale
transfrontaliere. Socotim că majoritatea organizaţiilor din Carintia consideră
împrejurimile apropiate, alte regiuni austriace şi regiunile din Germania ca
fiind cele mai importante. Trebuie remarcată de asemenea slaba orientare
europeană şi globală, surprinzătoare întrucîtva deoarece s-ar presupune ca interesul
faţă de zonele transfrontaliere ale Alpilor Adriatici ar trebui să se
împletească cu o orientare globală, fapt care nu se confirmă. Dincolo de toate
discuţiile despre globalizare, distanţa geografică încă mai contează în
construirea unei cooperări.
Tabelul 1. Clasamentul zonelor geografice
Zona Economică Socială Culturală Politică
Total
(68)
(42) (52) (41) (203)
Lumea 17 4 6 5 32
Europa (fără 43 4 24 14 85
Europa centrală) 15,6 3,1 12,1 10,2 11,5
Europa Centrală 86 38 58 36 218
Ţările vecine 112 70 99 76 357
Austria 17 15 12 6 50
Total 275 131 199 137 742
37,1 17,7 26,8 18,5 100,0
Introducînd aceste
informaţii în distincţia dintre nodurile de atracţie şi centrele de
inovaţie — cu alte cuvinte, nodurile unei regiuni —, se poate
ajunge la concluzia că organizaţiile carintiene nu se folosesc prea mult de
legătura lor cu regiunea Alpilor Adriatici pentru a canaliza inovaţia spre
regiune. Aceasta este cauza absenţei orientării globale a acestui grup de
actori. Dacă totuşi transferă inovaţia, atunci o fac cel mai probabil ca
mediatoare între regiuni şi centrele de nivel superior din Austria, Germania şi
probabil Elveţia. Ceea ce atrage atenţia în legătură cu aceste organizaţii este
implicarea scăzută în Europa (de Vest). Se poate, ca alte părţi ale regiunii
Alpilor Adriatici să fie mai active în această direcţie şi, dacă într-adevăr se
întîmplă aşa, acest lucru este în dezavantajul Carintiei în epoca actuală a
integrării europene.
Cu privire la
separarea celor patru arii funcţionale ale societăţii (economie,
cultură, domeniul social şi politică), firmele sînt, în medie, cel puţin de
două ori mai des orientate global decît celelalte trei tipuri. Acest lucru este
valabil şi pentru „Europa” şi „Europa Centrală”. „Europa”, ca ţintă a
activităţilor, este chiar de trei ori (16%) mai des menţionată decît în cazul
organizaţiilor sociale. Pe de altă parte, în ce priveşte regiunea Alpilor
Adriatici, firmele sînt mai slab relaţionate. Numai 41% consideră această zonă
ca foarte importantă. Printre organizaţiile politice şi sociale, această
proporţie este de 56 de procente şi respectiv 53 de procente. Cea mai scăzută
orientare globală se prezintă în cazul organizaţiilor culturale (3%). Aceasta
pare să contrazică premisele teoriei globalizării, după care globalizarea este
în primul rînd o întreprindere culturală şi economică. Dar se poate
concluziona, de asemenea, că actorii culturali din regiune au ţinte diferite şi
poate chiar o înţelegere diferită a culturii decît aceea implicată în teoria
globalizării.
Slaba orientare
globală a acestor companii, instituţii şi asociaţii nu le împiedică să
considere Carintia extrem de potrivită pentru construirea de conexiuni
şi de cooperare în regiunea Alpilor Adriatici. Cele mai ezitante şi critice în
această privinţă sînt, totuşi, firmele. Deşi în 1996 Austria a fost cel mai
important investitor străin în Slovenia — cu mai mult de 700 de investiţii
directe (FDI) — numai aproximativ 60 dintre acestea au venit din partea
Carintiei. Cu toate acestea, 65 % din societăţile investigate în acest studiu
văd în Carintia un loc bun pentru a face afaceri cu Slovenia; pentru Friuli-Veneţia
Giulia procentele se ridică la 70. Cele mai entuziaste în acest caz sînt
asociaţiile culturale (mai mult de 90%). Motivul acestei discrepanţe poate fi
explicat diferit. Poate fi acela că scopurile afacerilor sînt mai dificil de
realizat în Carintia decît scopurile altor organizaţii. Dar poate foarte bine
să fie acela că experienţa internaţională mai largă a afacerilor duce la o
judecată mai ezitantă, dar poate mai realistă.
Puncte de
atracţie
Cînd cele 203
organizaţii investigate au fost rugate să numească cele şase locuri din
regiunea Alpilor Adriatici în care sînt plasaţi cei mai mulţi parteneri ai lor,
au fost numite 657 de cazuri în 177 de sate, oraşe mici şi oraşe mari. În
acelaşi timp, numai 25 de locuri au fost menţionate de cinci sau mai multe ori
(Figura 1). Distribuţia acestor locuri este de 11 în Slovenia, 9 în
Friuli-Veneţia Giulia şi 4 în Veneţia. Considerate împreună, 46 de locuri din
cele 177 sînt plasate în Slovenia şi aproape acelaşi număr se află şi în
Friuli-Veneţia Giulia şi Veneţia. Acest lucru arată concentrarea activităţilor
transfrontaliere în regiunile învecinate. În această zonă sînt, din nou, patru
oraşe care atrag majoritatea relaţiilor. Ele sînt în ordine descrescătoare:
1)Liubliana, 2) Udine, 3) Triest şi 4) Maribor. Din punctul de vedere al
organizaţiilor carintiene, acestea sînt, metaforic, nodurile regiunii Alpilor
Adriatici. Liubliana, cu 106 menţionări, este clar, în acest context, centrul
de gravitaţie, urmată de Udine (68) şi Triest (40). Chiar dacă nu luăm în discuţie
numai locurile, ci şi numărul organizaţiilor implicate, acest lucru nu schimbă
cu nimic tabloul general. În cele mai multe din cazuri, numărul partenerilor
dintr-un loc variază de la 1 la 5.
Oraşul Triest merită o
atenţie deosebită în acest context. Cu toate că numărul locuitorilor se apropie
de numărul locuitorilor din Lubliana (Lubliana 270.000; Triest 230.000), oraşul
atrage destul de puţine organizaţii din Carintia. Acest lucru, totuşi, nu
permite o concluzie finală asupra statutului său în regiune, deoarece ancheta
noastră nu a luat în considerare mărimea tranzacţiilor. De exemplu, ar putea fi
la mijloc faptul că firmele din Carintia au mai puţine tranzacţii cu parteneri
din Triest, dar că aceste tranzacţii sînt mai importante şi mai mari decît cele
cu Lubliana sau Udine. Dar, se pare că Triest, în ciuda unor instituţii cheie
ca portul, universitatea, facilităţile de cercetare internaţionale,
instituţiile financiare, facilităţile de transport, secretariatul Iniţiativei
Central Europene etc., nu este capabil să-şi concretizeze potenţialul de centru
de inovaţie pentru toată regiunea transfrontalieră. Numai la un nivel inferior
constituie oraşul un punct de atracţie pentru organizaţii, cel puţin în ce
priveşte Austria de Sud.
Figura 1
Puncte de atracţie
Făcînd un rezumat al
aspectului cantitativ al relaţiilor transfrontaliere, se poate observa că
organizaţiile din Carintia active în regiunea Alpilor Adriatici înregistrează
cam aceeaşi proporţie de tranzacţii în Slovenia (275 de menţionări) ca în regiunile
Friuli-Veneţia Giulia (187) şi Veneţia (60) luate împreună. Din punctul de
vedere al organizaţiilor carintiene, acesta este centrul regiunii Alpilor
Adriatici. O diferenţiere interesantă: sînt confirmate aşteptările conform
cărora între organizaţiile implicate în Slovenia, acelea care au fundal etnic
sloven din Carintia sînt, într-un fel, supra-reprezentate. Ceea ce este
surprinzător, totuşi, este că printre aceste organizaţii doar cîteva deţin
relaţii cu partea italiană a regiunii Alpilor Adriatici. Acest lucru este lăsat
în seama organizaţiilor din Carintia care nu sînt slovene. Aici se pot pune în
discuţie preferinţele etnice. Pe de altă parte, anexele străine din Carintia
acţionează mai mult în direcţia Sloveniei decît în cea a Italiei. Motivul acestui
fapt este că, în principal, cartierele lor generale au deja filiale în Italia,
pe cînd în Slovenia de cele mai multe ori nu au, datorită situaţiei politice
diferite de dinainte de 1991.
Administrarea
transfrontalieră
Cea mai mare parte din
organizaţiile din Carintia nu văd în diferenţele culturale şi în stilurile
diferite de afaceri bariere în activităţile din zona Alpilor
Adriatici. O afirmaţie aşa de generală cere o analiză mai atentă (Langer 1998).
Considerînd limba drept element major al culturii, apar diferenţe
semnificative, din punctul de vedere al organizaţiilor carintiene, în
comparaţia dintre Slovenia şi Friuli-Veneţia Giulia. În cazul Sloveniei, limba
germană şi slovenă sînt egal folosite în o cincime din cazuri, în negocieri şi
în interacţiunile de fiecare zi. Mai puţin de zece procente folosesc numai
engleza. În relaţia cu organizaţiile din Friuli-Veneţia Giulia, limba italiană
în combinaţie cu germana are prioritate (o cincime), apoi vine italiana cu doar
15% şi engleza cu doar 12%. Numai 8 procente din organizaţii folosesc exclusiv
germana. În urma acestor observaţii se pot trage două concluzii: a)
organizaţiile carintiene dispun de o competenţă destul de ridicată în domeniul
limbilor străine şi b) în ce priveşte limba, slovenii sînt parteneri mai
convenabili decît italienii. Organizaţiile austriece trebuie, în cele mai multe
din cazuri, să se adapteze la partenerii lor italieni. Din nou, firmele fac
acest lucru mai rar decît celelalte tipuri de organizaţii. Modalitatea cea mai
obişnuită este de a recurge la engleză (20%). Acest lucru poate să fie un
indicator al faptului că ele întîmpină dificultăţi în a atribui un statut anume
acestei regiuni. Se poate să le fie greu să îşi perceapă activităţile din
regiunea Alpilor Adriatici ca ceva separat de comerţul şi investiţiile lor în
general. Afacerile — tot afaceri.
Cu privire la standardele
culturale mai subtile, diferenţele au fost privite, în special, din punctul
de vedere al reprezentanţilor firmelor. Slovenii, de exemplu, sînt consideraţi
mai puţin temeinici, mai puţin de încredere, mai puţin corecţi şi punctuali.
S-a menţionat, de asemenea, că ei nu separă problemele personale de cele
profesionale în gradul în care o fac austriecii (vezi şi
Langer/Feichtinger/Meierewert 1999). Organizaţiile culturale, politice şi
sociale consideră aceste diferenţe mai puţin acute. Întrebate fiind despre
partenerii italieni, firmele austriece observă la aceştia o mai mare
flexibilitate şi o mai mare încredere în propriile puteri. Firmele pun accent,
de asemenea, pe competenţa ridicată a italienilor, care nu este percepută de
organizaţiile culturale şi politice, de exemplu. Pe de altă parte, cuvîntul
italienilor este văzut asemănător cu cel al slovenilor; sînt mai puţin
punctuali şi nu respectă întotdeauna regulile. Privind în ansamblu toate
aspectele, se poate presupune o afinitate culturală mai mare între
organizaţiile austriece şi slovene decît între cele austriece şi italiene.
Acest lucru poate să sugereze că austriecii au o competenţă mai mare în a trata
cu organizaţiile slovene decît cu cele italiene.
Viitorul
În timp ce în trecut
succesul şi supravieţuirea organizaţiilor dintr-o regiune depindeau mult de
politica statului-naţiune, viitorul ne apare mult mai complex. Acesta include
politica agenţiilor supranaţionale, precum şi a organizaţiilor transfrontaliere
rivale care, în cele mai multe cazuri, sînt deja mult mai permeabile. Luînd ca
exemplu nivelul supranaţional, o unitate regională precum Carintia trebuie să
acorde o atenţie sporită activităţilor de planificare ale Uniunii Europene. În
acest caz se poate descoperi că, pînă în prezent, în mai toate viziunile eurocraţilor,
Carintia a rămas un subiect ignorat. Această parte a Europei nu numai că este
neglijată în metaforele folosite de ei în planificare (de exemplu, „banana
albastră”), ci şi în politicile lor (de exemplu, conturarea reţelelor
transeuropene = RTE). Planul RTE de la mijlocul anilor ’90, încă valabil, nu
numai că ignoră Carintia, dar şi Austria în ansamblu. Este evident că asemenea
parametrii sînt importanţi pentru reprezentarea şi organizarea propriului
viitor de către organizaţii. Totuşi, aceştia nu sînt singurii parametri luaţi
în considerare.
La fel de important
este modul în care organizaţiile estimează viitorul mediului înconjurător învecinat
lor, care, în condiţiile noilor premise, include regiunea vecină dincolo de
frontiera naţională. Un indiciu al entuziasmului acestor organizaţii este
faptul că patru cincimi din ele plănuiesc să-şi extindă cooperarea regională
transfrontalieră. Acest lucru este valabil mai ales în cazul organizaţiilor
politice şi economice. În cazul Sloveniei, chiar şi organizaţiile culturale
dovedesc un entuziasm ridicat. Dar, în general, iniţiativa pentru o cooperare
transfrontalieră vine mai degrabă din partea organizaţiilor economice şi
politice, decît din partea celor culturale şi sociale. În timp ce lupta pentru
pieţe mai mari este inerentă pentru afaceri, orientarea transfrontalieră a
politicilor (chiar locale) este, fără îndoială, un efect al integrării europene
(Barjak 1999; Scott 1999). Totuşi, conştientizarea acută a dorinţei de
cooperare transfrontalieră este cu totul alt lucru decît împlinirea acestei
dorinţe. Direcţia şi felul de cooperare depind de faptul dacă resursele din
Alpii Adriatici sînt sau nu complementare. În primul caz cooperarea este
posibilă, în timp ce similitudinea resurselor va produce competiţie şi
dominaţie.
Se poate presupune că
organizaţiile dornice să se extindă transfrontalier au o imagine mai mult sau
mai puţin clară asupra aşteptărilor pe care le pot avea. Luînd acest lucru în
considerare, a fost surprinzător că aproape jumătate din respondenţi nu aveau
nici o idee despre ce îi aştepta, din punctul de vedere al resurselor umane şi
al dezvoltării economice şi sociale, în Slovenia şi Friuli-Veneţia Giulia.
Astfel, a fost extrem de dificil pentru ei să identifice limita de
competitivitate a Carintiei. Aşteptările comune celor care şi-au exprimat
opinia au fost următoarele: a) viitorul fiecăreia din cele trei subregiuni ale
zonei Alpilor Adriatici se află în sectorul serviciilor publice, dar b) spre
deosebire de Carintia, în Slovenia şi Friuli-Veneţia Giulia se va menţine o
producţie tradiţională semnificativă. c) Învăţămîntul/cultura şi comerţul se
vor menţine într-un con de umbră în toate cele trei subregiuni, deşi d) se
aşteaptă de la Friuli-Veneţia Giulia să aibă un impuls competitiv în artă şi
design. e) Se întrevede posibilitatea pentru Slovenia şi Carintia de a dezvolta
o industrie de înaltă tehnologie. f) Carintia se va specializa şi în produse
ecologice.
O privire mai atentă
asupra termenului „sector al serviciilor” arată că cei chestionaţi înţeleg prin
el, înainte de toate, „turism”. Va conduce acest lucru la o mai mare cooperare
transfrontalieră? La o primă privire, nu pare să existe multă complementaritate
în acest domeniu. Resursele turistice din Carintia, Friuli-Veneţia Giulia şi
Slovenia sînt aproape similare. O acţiune complementară este imaginabilă numai
dacă se ia în considerare Marea Adriatică. Cu toate că pînă şi în acest caz
competiţia cu lacurile montane din Carintia constituie un scenariu posibil,
sînt imaginabile proiecte comune pe baza complementarităţii (de exemplu,
schiatul montan combinat cu relaxarea la Marea Adriatică). De obicei, cînd
lipseşte complementaritatea dintr-o situaţie, relaţia de putere prevalează faţă
de cooperare în reţele. Se poate observa că un factor de complementaritate în
regiunea Alpilor Adriatici este costul scăzut al forţei de muncă din Slovenia
şi în alte state post-socialiste. Întrebarea este cît timp se vor menţine
aceste diferenţieri de costuri în viitor. Pînă acum acest factor a atras mai
mult investiţiile directe (implicînd structurile ierarhice) decît cooperarea în
reţea, într-un sens restrîns. Pentru aceasta din urmă ar trebui să existe nu
numai salariile scăzute, ci şi organizaţii complementare.
De partea austriacă
există, cu siguranţă, un număr mic dar semnificativ de organizaţii de toate
tipurile, devotate intensificării relaţiilor transfrontaliere în cadrul
regiunii Alpilor Adriatici. Cu toate că aceasta variază între diferitele părţi
ale ţării, după cum arată şi cazul Carintiei, implicarea de bază există. În
urma acestui studiu rămîne deschisă problema dacă relaţiile stabilite pot fi
privite ca nuclee ale unui tip de societate alpo-adriatică viitoare. Deşi
există anumiţi factori taciţi de afinitate culturală, ca resursele naturale (de
exemplu, distribuţia lor similară), infrastructura (Reţelele Transeuropene
propuse) şi interesele socio-politice (grupurile sociale subregionale, relativ
închise), ei nu impun în mod automat o integrare crescută a actorilor în
această regiune. Fără îndoială, caracterul pestriţ al societăţilor regionale
poate cîştiga în greutate numai într-o Europă lărgită, printr-o cooperare mai
puternică şi mai coordonată a organizaţiilor ei. Nici orientarea naţională,
care a triumfat în trecut, nici strategia de conectare cu precădere la centre
globale sau la alte locuri îndepărtate, dominantă astăzi, nu sînt suficiente să
asigure o dezvoltare stabilă şi prosperă a tuturor subunităţilor sociale ale
regiunii Alpilor Adriatici. q
Bibliografie
Ahrne, G. (1990): Agency and Organization (Agenţie
şi Organizare), Londra.
Barjak, F. (1999): Entrepreneurial Decisions
with Spatial Impact along the Eastern German Border (Decizii antreprenoriale cu
impact spaţial de-a lungul frontierei germane estice), H. Eskelinen, I.
Liikanen şi J. Oksa , Curtains of Iron and Gold (Perdele de
fier şi aur), Aldershot (Ashgate), pp. 195-212.
Bodenhofer, H.-J./P. Stanovik (1992): Wirtschaftsreform
in Slowenien und Wirtschaftskooperation Slowenien-Osterreich, Raport de
cercetare, Klagenfurt/Liubliana.
Cooke, P. (1995): Planet Europa: Network
Approaches to Regional Innovation and Technology Management (Europa
mondială: Abordările de reţea ale inovaţiei regionale şi a managementului
tehnologic), studiu de caz, New Zork, Elsevier.
Delli Zotti, G. (1996), Transfrontier
cooperation of the external borders of the European Union — implications for
sovereignty (Cooperarea transfrontală a graniţelor externe ale Uniunii Europene
— implicaţii pentru suveranitate), L. O‘Dowd/Th.M.Wilson, Border,
Nations and States (Frontiere, Naţiuni şi State), Aldershot (Avebury),
pp. 51-72.
Langer, J./C. Feichtinger/S. Meierewert (1999): Slowenische
Kulturstandards aus oesterreichischer Perspektive (Standarde culturale
în Slovenia cum le văd managerii austrieci), Raport de cercetare,
Klagenfurt/Viena.
Laumann, E. O./P. V. Marsden/D. Prensky (1983): The
Boundary Specification Problem in Network Analysis (Specificaţia problemei
frontierei în analizele reţelei), R.S. Burt/M.J. Minor, Applied
Network Analysis (Analizele aplicate de reţea), Londra (Sage),
pp. 18-34.
Mlinar, Z. (1995): Territorial Dehierarchization
in the Emerging New Europe (Deierarhizarea teritorială înr-o nouă Europă în
apariţie), J. Langer, W. Pollauer, Small States in the Emerging New
Europe (State mici într-o nouă Europă în apariţie), Eisenstdt
(Verlang fur Soziologie und Humanethologie), pp. 161-179.
Peterson, M. (1996): Force of dynamism or
regression? The new regionalism in Europe (Forţa dinamismului sau a regresiei?
Noul regionalism în Europa), J. Langer/G. Eger, Border, Region and
Ethnicity in Central Europe (Frontieră, regiune şi etnicitate în Europa
Centrală), Klagenfurt (Norea), pp. 31-48.
Scott, J. W. (1999): Evolving Regimes for Local
Transboundary Cooperation — The German- Polisch Experience (Transformarea
regimurilor pentru o cooperare locală transfrontalier[ă– Experienţa germană –
polonă), H. Eskelinen, I. Liikanen şi J. Oksa, Curtains of Iron Gold
(Perdele de aur de fier), Aldershot (Ashgate), pp. 179-193
Storper, M. (1997): The Regional World -
Territorial Development in a Global Economy (Lumea regională – Dezvoltarea
teritorială într-o economie globală), New York (Guilford).
Vartianen, P. (1999): Urban Networking in the
Baltic Sea Region - A Nordic View (Iniţierea reţelei urbane în regiunea Mării
Baltice – O vedere nordică), H. Eskelinen, I. Liikanen şi J. Oska, Curtains
of Iron Gold (Perdele de aur de fier), Aldershot (Ashgate), pp.
117-130
Vision and Strategies around the Baltic Sea 2010
(Viziune şi Strategii în jurul Mării Baltice 2010), A
treia conferinţă a miniştrilor pentru planificare şi dezvoltare spaţială,
Tallinn, 7-8 Decembrie 1994.
Wastl-Walter, D./A. Kofler (1999), Dynamics of
Local Cross-Border Activities between Carinthia (Austria) and Slovenia
(Dinamica activităţilor de peste frontiere dintre Carintia (Austria) şi
Slovenia), H. Eskelinen, I. Liikanen şi J. Oksa, Curtains of Iron
Gold (Perdele de aur de fier), Aldershot (Ashgate), pp. 213-227.
Traducere de Lia Conţiu
*
Dr. Josef Langer, profesor de sociologie la Universitatea din Klagenfurt, Austria,
editor şi/sau autor a numeroase volume avînd ca temă dezvoltarea şi
frontierele, cultura şi identitatea: Border, Region and Ethnicity in Central
Europe (Klagenfurt, 1996,co-editor); Kleine Staaten in großer
Gesellschaft (Eisenstadt, 1995), Emerging Sociology (Aldershot
1992).
Josef Langer, Cross-Border Networking of
Business Organisations in the Alps-Adriatic Region — How is it in Southern Austria?,
studiu publicat cu permisiunea autorului.