De la Kolozsvár la Cluj
De la
Kolozsvár la Cluj.
Ultimul
episod al regimului ungar
în
„capitala” transilvană
Peter Weber
Istoria popoarelor
central-est europene nu poate fi înţeleasă în totalitatea ei, aplecîndu-ne doar
asupra studiului istoriei unui singur popor, după cum nici cunoaşterea istoriei
unui popor din acest spaţiu nu poate fi lipsită de deficienţe dacă facem
abstracţie de împletirea acesteia cu istoria celorlalte popoare
central-europene1 . Astăzi,
spaţiul menţionat stă sub semnul prefacerilor politico-statale survenite în
ultimele momente ale unei epoci care ia sfîrşit odată cu dispariţia unor forme
de stat devenite anacronice. Aceste prefaceri însoţite de frămîntări şi
contradicţii reprezintă ultima fază a epocii moderne, fază pe cît de scurtă pe
atît de tumultuoasă şi în care principiul de referinţă, cel al autodeterminării
popoarelor, a fost folosit de către adversarii politici ai timpului ca
instrument în tendinţele fiecăruia de a-şi asigura sau extinde supremaţia
politică în detrimentul celuilalt2 .
România contemporană
s-a născut tocmai ca o consecinţă a prefacerilor amintite. Unirea teritoriilor
— în general cu majoritate românească — cu vechea Românie a racordat istoria
statelor vecine la istoria ţării noastre. Acest fenomen s-a reflectat cu
precădere acolo unde principiul autodeterminării naţionale a lăsat un spaţiu
interpretativ destul de larg, aşa cum a fost în cazul teritoriilor fostului
stat ungar care s-au unit cu România. Abordarea istoriei României şi istoriei
Ungariei ca istorii ce se intersectează în toată perioada de la încheierea
primei conflagraţii mondiale pînă la semnarea tratatului de la Trianon, poate
aduce noi completări şi revizuirea unor interpretări istorice în ceea ce
priveşte istoria spaţiului transilvan din perioada de trecere de la o autoritate
statală la alta. Procesul schimbării autorităţii statale (impériumváltás:
schimbare de «imperiu») trebuie privit ca un fenomen istoric multifactorial.
Tratarea acestui subiect ca subiect contradictoriu între istoriografia română
şi cea maghiară necesită un real spirit de obiectivitate, dar dată fiind
subiectivitatea mai mult sau mai puţin evidentă a materialului documentar, este
hazardat ca un istoric să-şi aroge interpretări istorice absolut obiective.
Totuşi, tendinţa spre obiectivitate trebuie să fie un scop primordial al
istoriografiei pozitiviste contemporane, prin eliminarea unor aprecieri
justiţiare din partea istoricului, lăsînd ca cititorul să sancţioneze
personajele şi faptele lor dintr-un anumit timp istoric. Coroborarea mai
multor materiale cu conţinut subiectiv contradictoriu poate facilita munca
istoricului în elaborarea unei interpretări de mijloc, de consens între cei doi
antipozi.
Majoritatea lucrărilor
de referinţă privitoare la evenimentele de la sfîrşitul anului 1918 şi
începutul anului 1919, atît cele româneşti cît şi cele maghiare, au recurs
preponderent la o abordare emotivă, diferind doar tonul în funcţie de contextul
politico-istoric în care acestea au fost scrise. În tot acest răstimp de
optzeci de ani, cifrele au fost subiectul celor mai diverse interpretări, de la
situaţia etno-demografică a teritoriului unit cu România pînă la amploarea
numerică a adunărilor naţionale ale românilor (Alba Iulia, 1 decembrie 1918) şi
ale maghiarilor (Cluj, 22 decembrie 1918). Caracteristică celor două
istoriografii a fost minimalizarea rolului celuilalt în formarea cadrului
evenimenţial al procesului istoric, sau chiar ignorarea totală a unor
manifestări care au jucat un rol important în procesul schimbării apartenenţei
statale a Transilvaniei. Demersul istoric pus în slujba ideologiilor naţionale
a fost dominat de ideea de victimizare şi autojustificare. Dezideologizarea
discursului istoric şi detaşarea de complexul adversităţii generator de
atitudini părtinitoare vor putea reaşeza trecutul românilor şi al maghiarilor,
creînd cadrul istoriografic pentru numeroase studii comparate din istoria
celor două naţiuni.
În ultimele zile ale
lunii octombrie 1918, înfrîngerea Austro-Ungariei devenise evidentă. Însuşi
István Tisza, personalitate marcantă a guvernărilor din a doua parte a
perioadei dualiste, recunoscuse acest fapt în faţa deputaţilor din parlamentul
de la Budapesta.3 Existenţa
atît de facto cît şi de jure a Austro-Ungariei era numărată în
zile, iar în faţa evenimentelor revoluţionare ce se prefigurau, guvernului
dualist condus de către Sándor Wekerle nu-i mai rămînea altceva decît să-şi
prezinte demisia. În această atmosferă, partidele politice aflate în opoziţie
au început pe plan central şi local pregătirile pentru preluarea puterii.
La Cluj, în 29
octombrie 1918, sub deviza „Clujul pentru o nouă Ungarie” s-a organizat o mare
adunare populară a membrilor şi simpatizanţilor partidelor
Independist-Paşoptist, Radical şi Social-democrat pentru a-şi exprima adeziunea
la Consiliul Naţional constituit cu cîteva zile mai devreme la Budapesta şi
dorinţa de separare totală şi imediată a Ungariei de Austria. Din partea
partidului Independist-Paşoptist a vorbit profesorul I. Apáthy care a reflectat
asupra „politicii opresoare” a Austriei faţă de Ungaria în decursul
istoriei, inclusiv sub sistemul dualist. Referindu-se la principiul
autodeterminării popoarelor, el şi-a exprimat convingerea că odată cu obţinerea
independenţei totale, Ungaria trebuie să păşească pe drumul democratizării care
înseamnă implicit „cooperarea cu naţionalitatea română.” Din partea
Partidului Radical a luat cuvîntul, în acelaşi spirit, Jenő Janovics,
directorul Teatrului Naţional Maghiar din Cluj care a subliniat că „trebuie
să scuturăm de pe noi Austria putredă” încheindu-şi cuvîntarea cu recitarea
poeziei „Talpra magyar”. Sándor Vincze, din partea P.S.D. din Ungaria a
făcut un rechizitoriu la adresa regimului dualist arătînd că tocmai oligarhia
politică a acestui regim a înveninat relaţiile dintre naţiunea maghiară şi
români, aducînd ca exemplu injusta disproporţionalitate faţă de români a
reprezentării parlamentare. După prezentarea celor 12 puncte ale Consiliului
Naţional Maghiar (în continuare C.N.M.) de la Budapesta ce anunţau schimbările
sociale şi politice, adunarea de la Cluj a mai adoptat încă patru, ca expresie
specială a reprezentanţilor din Ardeal ai acestor forţe politice. Primul punct
declară separarea de Austria şi ieşirea din „politica de izolare care
întăreşte reacţiunea şi pune în pericol independenţa ţării”. În punctul
doi, Comitetul Ardelenesc al Consiliului Naţional Maghiar declară disocierea
totală de minciunile vechii politici, lansînd o chemare la reconciliere către
„fraţii români şi saşi în lupta comună pentru drepturi egale”. Punctul 3
face apel la locuitorii români, maghiari şi saşi ai satelor şi oraşelor
transilvane să adere la Comitetul Ardelenesc al Consiliului Naţional. În
ultimul punct este salutată intenţia celor trei partide de a schimba cursul
politic al societăţii maghiare.
Aşa cum rezultă din
analiza acestor patru puncte, Comitetul Ardelenesc al Consiliului Naţional a
debutat ca un organism politic supranaţional (în sens etnic) care să grupeze în
jurul său cetăţeni ungari de diferite naţionalităţi pentru înfăptuirea
programului C.N.M. de la Budapesta4 . Această formulă de organizare propusă de intelectualitatea maghiară
continuă să promoveze ideea naţiunii politice ungare şi a statului naţional
unitar ungar, nerecunoscînd naţionalităţile drept naţiuni distincte, ci doar ca
entităţi lingvistice şi culturale specifice. Românii şi saşii din Transilvania
erau chemaţi să facă front comun cu maghiarii ca membri ai aceleaşi naţiuni
politice în contextul unor evenimente capitale pentru ţară. Este ignorat astfel
faptul că românii au început să se organizeze pe criteriu naţional, etnic, cu
toate că în Cluj la acea dată nu exista încă un organism politic românesc.
Personalităţile publice clujene reunite în acest consiliu ardelenesc au
resimţit, totuşi, creşterea rolului politic pe care-l vor juca românii din Transilvania,
de aceea tonul conciliant faţă de români a devenit un laitmotiv al discursului
lor politic. Totodată, nu se poate nega la unii dintre ei şi existenţa unor
sentimente sincere de fraternitate faţă de români, inspirate de convingerea că
politica eronată a regimului dualist mai poate fi remediată.
În ziua următoare
adunării populare, Consiliul Municipal al Clujului, întrunit într-o şedinţă
ordinară, sub influenţa evenimentelor interne şi externe, a decis ad-hoc
amînarea dezbaterilor de pe ordinea de zi şi ţinerea unei şedinţe
extraordinare. Propunerea şedinţei extraordinare i-a aparţinut profesorului I.
Apáthy, care în acest fel a dorit să protesteze împotriva faptului că
prim-ministrul a Ungariei5, a cedat Croaţiei „singurul port al
Ungariei” adică oraşul Fiume (Rijeka), în timp ce armata ungară era
risipită prin Belgia, Italia, Polonia, „vărsîndu-şi sîngele pentru scopuri
străine”. Apáthy deplînge faptul că soldaţii unguri din port, puţini la
număr, au permis „invadarea” portului, ceea ce în opinia sa echivala cu
încălcarea jurămîntului militar. În adresa propusă de către Apáthy către
guvernul ţării se cerea repatrierea imediată a militarilor şi constituirea unei
armate naţionale „pentru apărarea hotarelor ţării”, iar în caz contrar
prim-ministrul să fie tras la răspundere de către naţiune. În document s-a
căzut de acord ca în numele consiliului municipal să fie menţionat faptul că „oricine
ar fi prim-ministrul, regele ori dictatorul ţării, şi orice ar hotărî
Conferinţa de Pace, naţiunea maghiară nu se va dezice de portul Fiume”6 . Atitudinea adoptată la această şedinţă
exprimă cît se poate de clar miopia viziunii politice a forului conducător din
oraşul Cluj, care nu a perceput implicaţiile reorganizării Europei Centrale şi
de Est după principiile şi interesele puterilor învingătoare. Sub impulsul
evenimentelor din 30 octombrie de la Budapesta, forţele politice locale s-au
impus pe plan local în conducerea afacerilor politice, convocînd pentru
după-amiaza zilei de 31 octombrie o adunare populară în faţa primăriei pentru
ca cetăţenii oraşului să îi cunoască pe membrii noii formaţiuni politice locale7 . În legătură cu constituirea Consiliului
Naţional Maghiar din Cluj, memoriile unuia dintre secretarii acestuia,
social-democratul Jenő Kertész, confirmă existenţa unor disensiuni şi antipatii
reciproce între independist-paşoptistul Apáthy, ales preşedinte al Consiliului,
şi social-democratul Sándor Vincze, vicepreşedinte. Apáthy, de pe poziţia sa
socială îl desconsidera pe Vincze. Acesta, din considerente ideologice, nu a
agreat implicarea politică a lui Apáthy în noua viaţă politică. Astfel că în
momentul alegerii lui Apáthy în funcţia de preşedinte al C.N.M., Vincze a
ridicat obiecţii, considerînd inoportun acest fapt. Aceasta cu atît mai mult cu
cît Vincze era de părere că Apáthy s-a compromis în ochii românilor prin
atitudinile sale şovine, or dacă Consiliul Naţional doreşte să joace un rol
istoric în Ardeal, zicea el, nu va avea nici o şansă sub conducerea lui Apáthy.
În schimb, Apáthy a replicat arătînd că el a redactat cele douăsprezece puncte
ale C.N.M. de la Budapesta, care se refereau printre altele la acordarea de
drepturi naţionale naţionalităţilor. În acest fel a fost aplanată intervenţia
contestatoare a social-democraţilor.8
Caracterul duplicitar
al profesorului I. Apáthy, este surprins foarte bine în caracterizarea făcută
de către istoricul György Litván: „István Apáthy întruchipa mica burghezie
maghiară, avînd o dublă înclinaţie politică. Participa în aceeaşi măsură la
întrunirile şovine ale Ligii Transilvane a naţionaliştilor maghiari conduşi de
István Bethlen, cît şi la adunările Ligii pentru Dreptul Electoral de orientare
democratică. Făcea parte din acea clasă de mijloc care, întorcîndu-se împotriva
falsului liberalism a lui István Tisza, nu era încă decisă care dintre căile
luptei politice să o urmeze: pe cea a democraţiei sau pe cea conservatoare
naţional-creştină.”9
La două zile după
înfiinţarea Consiliului Naţional Maghiar din Cluj, intelectualii români ai
oraşului, în frunte cu Dr. Amos Frîncu şi Dr. Emil Haţieganu, după întrevederi
avute cu liderii Comitetului Ardelenesc al Consiliului Naţional Maghiar au pus
bazele unui consiliu naţional românesc. Acesta purta denumirea de Marele Senat
Naţional Român şi a fost prezentat opiniei publice printr-un comunicat redactat
în ziua de 2 noiembrie în care se arată: „deoarece la adunarea de
constituire, fiind de faţă români din toate părţile Ardealului şi din motivul
că comenduirea faptică pentru întreaga Transilvanie este aşezată în Cluj şi tot
aici s-a organizat pentru întreg Ardealul Consiliul Naţional Unguresc
(sublinierea noastră) şi din considerente geografice şi de organizare, a
hotărît să centralizeze toată activitatea pentru întreaga Transilvanie în
capitala sa faptică de azi…Clujul.”10 Astfel se constituia un organism politic propriu
românesc, excluzîndu-se participarea românilor din Cluj şi din Ardeal la
structurile Consiliul Naţional Ardelenesc, care a rămas de fapt o organizaţie
mono-etnică maghiară, fapt ce se va reflecta în folosirea tot mai frecventă a
titulaturii de Consiliu Naţional Maghiar din Ardeal. Deşi la Arad funcţiona
deja Consiliul Naţional Român Central (în continuare C.N.R.C.),
intelectualitatea românească din Cluj a atribuit Senatului constituit de ea
competenţe pentru întreg Ardealul. S-a creat astfel o confuzie care a lăsat
impresia că Senatul Naţional s-ar sustrage de sub autoritatea C.N.R.C. din
Arad. Situaţia a facilitat apariţia unor voci contestatare la adresa lui Amos
Frîncu. Toma Ienciu, membru în comitetul executiv, s-a adresat în scris lui
Vasile Goldiş, îngrijorat de eventualitatea ştirbirii autorităţii Senatului
Naţional în favoarea organizaţiei similare maghiare cu care Amos Frîncu căzuse
la început de acord să pună secţia militară a Senatului sub un comandament
militar comun româno-maghiaro- săsesc, comandat de maiorul Siegler Konrad. „Cînd
cedăm din voie liberă comanda supremă şi încheiem convenţii cu senatul maghiar
de facto recunoaştem integritatea Ungariei”, opina Ienciu.10 Constatarea aceasta este oarecum exagerată
pentru că instituirea unei comande unice se impunea din motive practice, de
distribuire a soldei şi coordonare a acţiunilor de menţinere a ordinii publice.
Conform celor descrise
de către Toma Ienciu, cel mandatat cu înfiinţarea la Cluj a unei organizaţii
locale a C.N.R.C. a fost Dr. Poruţiu, care însă i s-a adresat lui Amos Frîncu
să îndeplinească această sarcină. Amos Frîncu, preluînd acest mandat, a propus
ca Senatul să se constituie nu numai pentru comitatul Cluj, ci pentru tot
Ardealul, propunere pe care adunarea a acceptat-o după mici discuţii. S-a ales
un „senat” format din 60 de membrii, iar restul pînă la o sută urmau să
completeze forul în calitate de reprezentaţi ai consiliilor naţionale româneşti
din provincie. S-a ales un comitet executiv şi doi comisari civili pentru
susţinerea contactului cu forurile militare. Aceştia au fost Dr. Amos Frîncu şi
Dr. Emil Haţieganu. S-a format o secţie civilă şi una militară, după care s-a
ales preşedintele Senatului în persoana lui Amos Frîncu. Prin ordinul de zi din
5 noiembrie, după ce Amos Frîncu a denunţat acordul de principiu încheiat cu
Consiliul Naţional Maghiar din Cluj care propusese ca pe 3 noiembrie, atît
formaţiunile militare maghiare cît şi cele române să depună împreună jurămîntul
de credinţă faţă de guvernul de la Budapesta, el l-a numit pe căpitanul Ioan
Cotuţiu comandant militar al trupelor din Cluj. Pentru „asigurarea mai cu
efect a ordinii publice s-a confirmat acordul cu C.N.M. şi Consiliul Naţional
Săsesc conform căruia comandant comun al tuturor trupelor militare din Ardeal
era numit căpitanul Siegler.”11 Acest acord, în opinia aceluiaşi Toma Ienciu, i-ar fi dezavantajat pe
români care în momentele tulburi din primele zile ale lui noiembrie ar fi putut
prelua „tot rolul de conducere în Ardeal”12 , însă o atare tentativă la acea dată putea avea
urmări grave pentru climatul social din Transilvania, iar apelul la „terorismul
maselor” ar fi generat cu siguranţă mari vărsări de sînge. Or, obiectivul
imediat al celor două consilii naţionale, român şi maghiar, era tocmai
preîntîmpinarea acţiunilor antisociale, care în contextul neajunsurilor
populaţiei şi indisciplinei militare putea fi cu greu stăvilite. Tocmai în
spiritul acestui obiectiv cele două consilii naţionale au hotărît să colaboreze.
În fond ambele aveau nevoie de susţinere din partea celuilalt, dar, aşa cum vom
vedea în capitolul următor, în spatele colaborării fiecare tabără se străduia
să submineze autoritatea celeilalte.
La cîteva zile după
constituirea Consiliului Naţional Maghiar, un grup de demonstranţi
social-democraţi, sub presiunea maselor, au eliberat deţinuţii politici dintr-o
cazarmă a oraşului, printre care se aflau şi numeroşi români. Unul dintre
aceştia, preotul Dencasiu Aleman din Răşinari, în vîrstă de 75 de ani, decedase
chiar în momentul deschiderii temniţelor13 . Decesul său a fost pus pe seama emoţiilor
puternice care i-ar fi cauzat atacul de cord, aşa cum relata presa vremii din
Cluj. Cert este, că decesul şi ceremonia funerară a lui Dencasiu Aleman a servit
drept prilej Consiliului Naţional Maghiar să îşi manifeste în mod oficial
sentimentele de condoleanţe faţă de Senatul Naţional Român, declarîndu-l pe cel
decedat „primul martir al revoluţiei”. Menţinerea unui climat de
solidaritate şi coexistenţă paşnică se impunea nu numai din raţiuni practice,
imediate pentru menţinerea ordinii, ci şi pentru buna imagine a noului regim
ungar, care îşi dăduse seama că soarta Transilvaniei este de acum în mîna
românilor. Aşadar, reprezentanţii locali ai guvernului Károlyi au recurs la
gesturi care să repare imaginea defavorabilă a autorităţilor maghiare în rîndul
românilor. La marşul funerar a lui Dencasiu Aleman, C.N.M. a fost reprezentat
de către secretarul acestui organism, social-democratul Jenő Kertész, a cărui
discurs evocator făcuse referire la lupta comună a românilor şi maghiarilor
împotriva oligarhiei dualiste şi necesitatea sprijinirii noului regim ungar.
Pentru a sugera ideea unităţii în diversitate, din partea C.N.M. a fost aşezată
pe sicriul lui Dencasiu Aleman o coroană cu două panglici tricolore, una în
culorile naţionale maghiare şi cealaltă în culorile drapelului românesc.14
La început, Consiliul
Naţional Maghiar şi Senatul Naţional Român au cooperat cu eficienţă. Una dintre
primele acţiuni comune a fost de-a îndruma populaţia oraşului şi a comitatului
la linişte şi muncă. Acum apare şi primul afiş în limba română pe străzile
Clujului. În acele zile de început de noiembrie, la sediul Băncii Economul au
apărut şi primele steguleţe tricolore româneşti, în miniatură.15 Avînd în vedere faptul că în Cluj cele două
consilii naţionale dispuneau de formaţiuni militare proprii, la propunerea
C.N.M. în data de 4 noiembrie s-a căzut de acord asupra instituirii unui
comandament unic al forţelor militare din Ardeal, indiferent de naţionalitate,
sub comanda maiorului de infanterie Siegler Konrad. În comandamentul unic urmau
să activeze ofiţeri superiori maghiari, români şi saşi, iar pe lîngă comandant
erau numiţi cîte doi comisari militari din partea autorităţii civile pentru a
facilita comunicarea între autoritatea civilă şi cea militară16 . Acest acord nu afecta autoritatea de
decizie a vreuneia din părţile semnatare deoarece orice ordin al maiorului
Siegler trebuia contrasemnat de către reprezentantul militar al fiecărui
consiliu naţional în parte. Formaţiunea militară română era direct subordonată
căpitanului Cotuţiu căruia guvernul de la Budapesta, spre surprinderea celor
din C.N.M., i-a transferat peste 1.500.000 de coroane tocmai după ce eşuase
tentativa C.N.M. de a-i determina pe militarii români să depună jurămîntul de
credinţă faţă de guvernul şi constituţia Ungariei17 . Problema depunerii jurămîntului a semnalat prima
animozitate între cele două consilii naţionale. Guvernul Károlyi, imediat după
instalare a pretins şi din partea militarilor de naţionalitate română să depună
jurămînt faţă de noul regim ungar, avînd în vedere faptul că jurămîntul prestat
monarhului austro-ungar îşi pierduse valabilitatea. Totodată, constituirea
C.N.R.C. şi afirmarea ideii de autodeterminare a creat discordie în privinţa
prestării jurămîntului militar. Ofiţerii români au trebuit să apeleze la
autoritatea lui Ştefan Cicio-Pop pentru a interveni în privinţa clarificării
dispoziţiilor18 . În Cluj,
intenţia preşedintelui C.N.M., István Apáthy, era să-i convingă pe Amos Frîncu
şi pe Emil Haţieganu ca militarii români să depună jurămîntul simultan cu
militarii maghiari faţă de guvernul ungar în cadrul unei ceremonii militare ce
urma să se desfăşoare în Piaţa Regelui Matia19 . Voci mai moderate din C.N.M. acceptaseră
obiecţiile Senatului Naţional Român, propunînd ca fiecare formaţiune militară
să depună jurămîntul aşa cum crede de cuviinţă, dar avînd în vedere şi acordul
referitor la comandamentul unic, să se depună jurămîntul în comun, după care
comandantul Siegler să treacă în revistă trupele române şi maghiare20 . Amos Frîncu, invocînd o dispoziţie a
C.N.R.C., conform căreia militarii români sînt datori să depună jurămînt doar
faţă de C.N.R.C., a căzut în principiu de acord asupra ceremoniei comune, dar
cerea ca jurămîntul să fie prestat faţă de C.N.R.C21 . Chiar în ziua stabilită pentru ceremonia militară
comună, ofiţeri şi studenţi de la Universitate s-au întîlnit din proprie
iniţiativă în cancelaria avocatului Isacu (i.e. Emil Isac) unde s-a decis
negarea depunerii jurămîntului, fapt acceptat apoi de către Amos Frîncu şi adus
apoi la cunoştinţa căpitanului Siegler.22 Din partea maghiarilor exista acum temerea că
negarea depunerii jurămîntului ar putea însemna un pas spre războiul civil, fiind
remarcat faptul că, în timp ce militarii maghiari au îndepărtat însemnele
imperiale de pe bonete şi chipiuri, românii nu au făcut acelaşi lucru.23 În această observaţie se reflectă mai
degrabă o viziune stereotipică a românului fidel Austriei contra Ungariei, însă
realitatea era acum cu totul alta, infirmînd orice supoziţie de acest fel.
Senatul Naţional Român şi Garda Naţională Română tindeau să se detaşeze cît mai
mult de structurile politice şi militare ungare. Un prim pas în acest sens a
fost denunţarea acordului din 4 noiembrie prin care se instituise comandamentul
comun. Măsura a fost justificată de încălcarea „din partea opusă în repetate
rînduri a acordului de principiu făcut şi poporul român din Ardeal este pus în
situaţiunea de dezarmare faţă de poporul maghiar”.24 Însă odată cu înaintarea trupelor Armatei
regale române în Transilvania, se vor înmulţi sesizările din provincie către
C.N.M., în sensul că Gărzile Naţionale Române dezarmează trupe regulate
maghiare. Pentru evitarea vărsărilor de sînge, comandantul Gărzilor Naţionale
Române din Cluj şi al Comitatului Cojocna a dispus oprirea imediată a acestor
proceduri. Este de remarcat faptul că încă de la începutul lunii noiembrie s-au
introdus patrule mixte româno-maghiare,25 astfel că la nivel local cooperarea militară a fost
lipsită de disensiuni.
Colaborarea dintre
cele două consilii naţionale era firească şi avea precedente în legăturile
amicale dintre intelectualii români şi maghiari ai oraşului, care se cunoşteau
demult ca şi concitadini. Între Jenő Kertész, secretar al C.N.M., avocatul Emil
Grandpierre, proaspăt numit comisar guvernamental comitatens, şi Emil Haţieganu
exista o mai veche prietenie. Cei trei obişnuiau să se întîlnească la cafenea,
discutînd probleme care erau aproape necunoscute opiniei publice, pe care însă
ei le aflau din gazete occidentale. Ei erau „amicii secreţi ai Antantei”.26 În memoriile sale, Jenő Kertész, a remarcat
faptul că legăturile dintre C.N.M. şi Senatul Naţional Român au fost mai
cordiale atunci cînd autoritatea lui Emil Haţieganu s-a impus în faţa lui Amos
Frîncu. După ce Amos Frîncu fusese destituit de la şefia Senatului Naţional
Român, conform memoriilor lui Kertész, el a încercat să se impună prin diverse
activităţi care să-i scoată în evidenţă veleităţile de conducător27 . Astfel că liderii C.N.M. au preferat să
trateze problemele comune cu Emil Haţieganu. În primele săptămîni de
coexistenţă a celor două consilii naţionale omul de legătură, apreciat de
ambele părţi, a fost sociologul Dr. Bódog Somló, care era de orientare
social-democrată şi acceptase sarcina cu satisfacţie. Însă eşecul tratativelor
româno-maghiare de la Arad din 13-14 noiembrie au dat o notă pesimistă
colaborării dintre maghiarii şi românii din Cluj. Bódog Somló îşi pierduse
optimismul şi, prevăzînd evoluţia evenimentelor, a refuzat să mai participe în
calitatea avută la colaborarea dintre cele două consilii naţionale. Atmosfera
devenise şi mai încărcată după vestea tragicelor incidente de la Beliş despre
care la aceea dată C.N.M. din Cluj a crezut că au contribuit în mod hotărîtor
la eşecul tratativelor de la Arad. De aceea, C.N.M. a luat imediat iniţiativa
unei anchete care, prin cooptarea reprezentanţilor Senatului Naţional Român, să
nu prezinte dubii în privinţa obiectivităţii. În locul lui Bódog Somló a fost
însărcinat Jenő Kertész cu atribuţiunile omului de legătură. S-a format o
comisie mixtă care să stabilească faptele comise şi să identifice vinovaţii.
Membrii comisiei din partea C.N.M. au fost maiorul în rezervă Endre Balázs şi J.
Kertész, iar din partea Senatului Dr. Poruţiu şi Dr. Pordea28 . După interogarea celor de la faţa locului
implicaţi în comiterea crimelor, comisia a întocmit cu dificultate procesul
verbal deoarece ofiţerii „comandoului” n-au vrut să recunoască nici un fel de
consilii naţionale. Întocmirea procesului verbal s-a făcut sub conducerea lui
Poruţiu. Kertész, întors grabnic la Cluj, ceruse tribunalului militar de
honvezi tragerea la răspundere a celor vinovaţi.29 Însă la scurt timp, comisia mixtă a trebuit să
cerceteze un nou caz de atrocitate, de data aceasta la Filea de Jos. De
asemenea, oriunde s-au iscat asemenea situaţii conflictuale, comisia mixtă a
celor două consilii naţionale s-a deplasat la faţa locului, iar membrii români
şi maghiari ai comisiei au dat dovadă în tot timpul investigaţiilor de un real
spirit de colaborare.30 Deoarece în mediu rural revoltele populare alungaseră autorităţile
locale, în multe localităţi rămase fără aparat administrativ, neputîndu-se
organiza altul nou, au apărut disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte
aprovizionarea cu petrol sau plata ajutorului de război. În aceste condiţii,
Consiliul Naţional Maghiar împreună cu comisari ai Senatului Naţional Român au
reorganizat consiliile comunale în plasele Gilău, Huedin şi Hida, fie prin
reinstalarea notarilor alungaţi sau numirea altora noi care nu se
compromiseseră sub regimul anterior31 . În alte cazuri, instituţiile statului ungar, precum Societatea Căilor
Ferate (MÁV) sau Poşta Ungară s-au adresat direct Senatului Naţional Român
pentru a tempera excesele populaţiei sau ale unor formaţiuni aparţinînd
gărzilor naţionale locale, care încercau să sustragă bunuri de consum sau alte
valori materiale aflate în custodia acestor instituţii de stat32 . Dar, în ciuda relaţiilor destinse dintre
cele două consilii naţionale, în spatele uşilor de la Banca „Economul” (sediul
S.N.R.) şi ale primăriei (sediul C.N.M.), suspiciunile reciproce au continuat
să nască tot felul de temeri şi supoziţii belicoase. Este limpede că Senatul
Naţional Român milita pentru unirea Transilvaniei cu România în timp ce
Consiliul Naţional Maghiar se situa pe poziţia ideii de integritate teritorială
a Ungariei. Evoluţia evenimentelor certifica din ce în ce mai evident cauza
Senatului Naţional Român care era la curent cu etapele şi mijloacele preluării
autorităţii politico-statale de către armata română. La 20 noiembrie, printr-un
raport confidenţial al sublocotenentului Petre Poruţ întocmit la Bistriţa, Amos
Frîncu a fost înştiinţat că trupele române vor intra în Transilvania „în
deplin acord cu reprezentanţii diplomatici ai aliaţilor”33 .
Detaşamente ale
armatei române îşi făcuseră apariţia la trecătorile Carpaţilor Orientali încă
din 13 noiembrie, acum însă devenea cert faptul că în curînd în întreaga
Transilvanie vor fi instalate trupe ale armatei române. Consiliul Naţional
Maghiar era de asemenea ţinut la curent cu înaintarea armatei române, sesizînd
şi ei aceeaşi perspectivă, fără însă a putea deduce cu exactitate dacă prezenţa
acesteia în Ardeal ar reflecta tocmai alipirea Transilvaniei la România. Acest
lucru era cu atît mai neclar cu cît „ocuparea punctelor strategice” de
către armata română a fost justificată Consiliului Naţional Maghiar, respectiv
Comisariatului General ca fiind în conformitate cu Convenţia de armistiţiu de
la Belgrad34 , principala furnizoare a convingerii că
integritatea teritorială nu va fi afectată. În aceste condiţii, C.N.M. şi-a
invocat rolul de protector al „maghiarilor, secuilor şi saşilor faţă de
ocuparea Transilvaniei”, urgentînd crearea unui organ central care să apere
interesele acestor naţionalităţi35 . În acest sens, după emiterea ordinului de mobilizare de către guvernul
Károlyi, István Apáthy a dispus ca un grup format din 15 ofiţeri să adune
soldaţi din Secuime, în timp ce din împrejurimile Clujului au fost colectate şi
aduse în oraş arme şi muniţie36 . Astfel că la sfîrşitul lunii noiembrie au sosit primele grupuri de
soldaţi secui a căror disciplină a lăsat mult de dorit, dovedind eroarea
măsurii luate de către preşedintele C.N.M. În zilele următoare, populaţia
oraşului a avut de suferit în urma excesului de zel al soldaţilor secui, care
încălcînd interdicţia de alcool instituită în oraş la sfîrşitul lunii
noiembrie, au tras focuri de armă la întîmplare, incidentele fiind soldate cu
victime nevinovate37 . În seara
de 8 decembrie, István Apáthy, întors de la Budapesta cu numirea sa drept
comisar general guvernamental pentru „Ungaria de Răsărit”, a fost întîmpinat de
către membrii consiliilor naţionale român şi maghiar, cu veşti alarmante despre
„zile îngrozitoare” trăite de aceştia în absenţa sa. Membrii Consiliului
Naţional Român, îşi aminteşte Apáthy, „tremurînd de spaimă (s-au poate doar
se prefăceau), au dat buzna în Consiliul Naţional Maghiar cum că secuii (soldaţii
secui n. n.) vor să atace Garda Naţională Română şi să-i spintece pe românii
din Cluj”38 . Amos
Frîncu întocmise chiar un „plan de luptă” în eventualitatea în care „conjuraţia
secuiască” va acţiona pentru exterminarea legiunii (Gărzii Naţionale), a unor
intelectuali şi ofiţeri români din Cluj. Planul prevedea ca „legiunea din
Cluj, dimpreună cu ameninţata colonie să se retragă prin Mănăştur, Feneş,
(Floreşti n. n.), Gilău la Someşul Rece în contact cu moţii. Întrucît nu
s-ar putea retrage şi săcuii şi-ar încerca realizarea planului criminal, am dat
ordine moţilor, legiunilor din Gilău, detaşamentului din Mănăştur, Someşfalău
(Someşeni n. n.), Apahida ca împreună cu moţii să tăbărească asupra Clujului,
să-l aprindă din toate părţile şi în învălmăşeala aprinsă să facă drum
legiunii, ofiţerilor şi intelectualilor din Cluj”39 . Avînd în vedere tactica politică a guvernului
ungar şi intenţiile conciliatorii ale C.N.M. faţă de români e puţin probabil ca
o eventuală „conjuraţie secuiască” împotriva românilor din Cluj să fi avut vreun
sprijin din partea oficialităţilor. Tot atît de puţin probabil este şi faptul
ca colonelul Károly Kratochwill, numit comandantul militar al
Transilvaniei de către guvernul din Budapesta şi aflat în fruntea
detaşamentelor secuieşti, să fi pornit vreo acţiune de represalii împotriva
adunării naţionale a românilor de la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie, aşa cum
ar fi fost informat generalul Moşoiu40 . Apáthy a vehiculat, e adevărat, ideea ocupării fără vărsare de sînge a
oraşului Alba Iulia, dar „nu am putut să mă opun voinţei guvernului Ungar”, adică
aceea de a nu permite nici o acţiune care să perturbe desfăşurarea adunării
naţionale române de la Alba Iulia41 . Incidentele din Cluj, inclusiv cel din 19 decembrie cînd soldaţii secui
au deschis focul asupra Băncii „Economul”, nu s-au făcut organizat şi nici nu
au avut sprijinul autorităţilor maghiare din oraş. Ele au fost acţiuni fie
individuale, fie de grup, iniţiate pe cont propriu, exprimînd pe cît se poate
de tragic consecinţele lipsei unei elementare discipline militare42 .
Cert este că cele două
consilii naţionale, român şi maghiar, n-au încetat să se suspecteze de acţiuni
îndreptate împotriva celuilalt în cele peste două luni ale coexistenţei lor în
paralel. Consiliul Naţional Maghiar, respectiv Comisariatul General, a efectuat
interceptări telefonice şi telegrafice din care a aflat că Senatul Naţional
Român se pregătea pentru primirea Armatei Române43 . Senatul Naţional Român a privit cu îngrijorare
concentrarea de militari unguri în oraş. Cu toate acestea, nevoile de zi cu zi
au determinat cele două consilii să colaboreze în interesul tuturor
locuitorilor din Cluj şi împrejurimi, indiferent de naţionalitate.
Prin proclamaţia din
20 noiembrie, Consiliul Naţional Român Central a convocat pentru ziua de 1
decembrie Marea Adunare Naţională a românilor din Transilvania şi Ungaria, ce
avea să se desfăşoare în oraşul Alba Iulia, oraş cu rezonanţă istorică în
trecutul românilor. Cele zece zile de la proclamaţia de convocare şi pînă la 1
decembrie s-au dovedit a fi pline de entuziasm şi satisfacţie naţională pentru
marea majoritate a românilor transilvăneni.44 Era perioada de pregătire a adunării naţionale,
care trebuia să se deosebească prin conţinutul şi forma sa juridică de toate
adunările şi întrunirile pe care le-au avut românii pînă atunci. Acum, nu mai
era vorba de o simplă adunare populară românească care să declare şi să decidă
asupra problemelor sale, ci de o adunare a împuterniciţilor aleşi ai populaţiei
româneşti, care au fost investiţi cu mandate speciale (crediţionale) asupra a
ceea ce aveau să hotărască. Ţinînd seama tocmai de acest caracter al adunării,
preşedintele P.N.R., Gheorghe Pop de Băseşti declară adunarea drept
constituantă.45
Atît guvernul maghiar,
cît şi Consiliul Naţional Maghiar din Cluj nu au recunoscut valoarea
politico-juridică a acestei adunări, ci au văzut în desfăşurarea ei un prilej
prin care regimul ungar dorea să dovedească Europei respectarea libertăţii de
expresie şi de întrunire pentru toţi cetăţenii săi. De aceea, guvernul Károlyi
s-a străduit să satisfacă cererile organizatorilor Marii Adunări Naţionale
punînd la dispoziţia participanţilor a unor garnituri de tren speciale46 şi dînd dispoziţie gărzilor naţionale
maghiare şi armatei ungare ca Adunarea să nu fie tulburată de nici un incident
venit din partea acestora. În această bunăvoinţă de imagine a guvernului
Károlyi, unii oameni politici maghiari vedeau o naivitate inutilă prin care
înseşi autorităţile statului ungar îşi dădeau concursul la acţiuni ale căror
idei le combătea. În aceste condiţii, putem admite ideea că autorităţile
maghiare nu erau în cunoştinţă totală de cauză în ceea ce priveşte
posibilitatea desprinderii teritoriilor cu populaţie românească din Ungaria.
J.Kertész ne oferă o imagine pe cît se poate de concludentă despre atitudinea
generală ce domnea în Consiliul Naţional Maghiar, în preajma Marii Adunări
Naţionale de la Alba Iulia. „Mulţi nu s-au gîndit mult timp la desprinderea
Ardealului. Chiar şi aceia care — deşi puţini la număr — deja în 1916 erau
convinşi de pierderea Ardealului, acum sub influenţa unui optimism cu nimic
justificabil nu au luat în serios pregătirile separatiste. Defetiştii însă
credeau sincer în Ardealul independent la care s-ar alipi poate şi Bucovina.
Cei mai putini optimişti erau siguri de o largă autonomie a
Transilvaniei pentru că şi domnii, dintre care unii au devenit apoi miniştri în
Consiliul Dirigent, subliniau cît de conştienţi sunt de nivelul calitativ al
românilor ardeleni, că şi Vechiul Regat va trebui ridicat la acest nivel, motiv
pentru care consideră în mod imperativ menţinerea unei autonomii faţă de
România.”47 Avînd în
vedere amploarea reală a discuţiilor din sînul C.N.R.C.-ului despre problema
autonomiei, respectiv a formulei de Unire cu România48 , devine evident faptul că oamenii politici maghiari
au supralicitat aceste dezbateri amăgindu-se cu convingerea că românii nu sunt
atît de uniţi în acţiunea lor pe cît s-ar părea. Astfel că unirea
necondiţionată proclamată la 1 decembrie 1918 a creat o adevărată stupefacţie
în rîndul membrilor Consiliului Naţional Maghiar.49
Faţă de legitimitatea
hotărîrilor şi corectitudinea modului de organizare a Marii Adunări Naţionale
de la Alba Iulia, preşedintele Consiliului Naţional Maghiar din Cluj şi-a
exprimat profunde rezerve minimalizînd voit importanţa evenimentului: „Ştiu
prea bine că la Alba Iulia s-au dus şi mulţi români care ar fi dorit (ca
Transilvania, n.n.) să rămînă în cadrul statului ungar, dar am ştiut
totodată că aceştia nu vor fi lăsaţi să ia cuvîntul pentru că conducătorii au
hotărît deja unirea cu România. Nu-i pot numi acum pe aceia care ştiu că
s-au dus de la Cluj la Alba Iulia ca să protesteze împotriva unirii, dar mai
ştiu că la Alba Iulia românii i-au reţinut şi după mai multe zile i-au
eliberat.”50 Aceste
afirmaţii trebuie primite cu rezervă deoarece din cercetarea efectuată pînă
acum nu am găsit nici o altă sursă care să certifice aceste aprecieri. Cert
este ca Apáthy se înşală în privinţa numărului participanţilor la Adunare, la
care „ar fi participat doar vreo 10.000 (!) de persoane”, nedepăşind
„mărimea unei adunări politice de provincie”.51 Chiar dacă în unele surse istoriografice româneşti
se indică numărul de 200.00052 care pare o exagerare, avînd în vedere chiar şi relatările presei
maghiare, numărul participanţilor a putut atinge cifra de 100.000.
Avînd în vedere
dispoziţiile guvernului ungar, Consiliul Naţional Maghiar din Cluj a fost
nevoit să se abţină de la orice acţiuni potrivnice adunării naţionale româneşti
de la Alba Iulia. Apáthy recunoaşte că, dacă guvernul central i-ar fi permis,
ar fi dispus ca „fără vărsare de sînge” să ocupe oraşul cu trupe armate
ungare53 . Însă aşa cum am mai arătat, nu s-a
întreprins nimic în acest sens, totul ramînînd doar o simplă ipoteză. Ceea ce
autorităţile maghiare clujene au reproşat cel mai mult organizatorilor Marii
Adunări Naţionale de la Alba Iulia a fost faptul că acolo s-a decis soarta
Transilvaniei, fără să fie invitaţi la Adunare şi maghiarii şi saşii. Dacă în
acest moment în rîndul saşilor devine tot mai evidentă intenţia aderării la
ideea Unirii, maghiarii din Cluj şi din Transilvania încă neocupată, frustraţi
din cauza exclusivismului Adunării Naţionale de la Alba Iulia, au hotărît să
organizeze o contramanifestaţie, o Adunare Naţională Maghiară cu participarea
unor români şi şvabi care să adere la proiectul de rezoluţie al Consiliului
Naţional Maghiar din Transilvania ce se pronunţa pentru păstrarea Ardealului
între hotarele Ungariei.54
Astfel că doar cu două
zile înaintea intrării Armatei române în Cluj a avut loc această „adunare
naţională“, în ziua de 22 decembrie. Ea s-a desfăşurat în Piaţa Regelui Matia,
cu participarea a diferitelor organizaţii obşteşti reprezentînd mai multe
categorii sociale şi profesionale, de la intelectuali la agricultori sosiţi
atît din Transilvania cît şi din Banat, Crişana şi Cîmpia Maghiară. În Sala
Mare de la sediul Corporaţiei Industriaşilor (actualmente sediul filialei
B.N.R.) delegaţii la adunare au dezbătut şi adoptat proiectul de rezoluţie,
timp în care în Piaţă soseau în coloane participanţii purtînd steaguri roşii şi
tricolore maghiare. Coloanele erau alcătuite din cîte 1.500-1.800 de oameni.
După ora zece, Piaţa a devenit neîncăpătoare şi deîndată s-a intonat imnul
naţional. Apoi fanfara muncitorilor feroviari a intonat Marseilleza, după care
s-au cîntat diferite cîntece naţionale maghiare. Numărul celor prezenţi putea
fi estimat la cca. 12-15.000 de oameni55 care doreau să exprime voinţa „poporului
Ungariei de Răsărit, de patru milioane de suflete.”
Comisariatul General
Maghiar primise cu două zile înainte de adunarea naţională maghiară asigurări
din partea Consiliului Dirigent că acesta nu va împiedica în nici un fel
libertatea de expresie a populaţiei maghiare. Însă cu o zi înainte de
desfăşurarea acesteia, au început să sosească mesaje telefonice, note
telegrafice, anunţuri ale Consiliilor Naţionale Maghiare din localităţile în
care intrase Armata română exprimîndu-şi regretele că nu pot participa la
adunare deoarece autorităţile militare locale nu le-au permis deplasarea la
Cluj56 . În felul organizării adunarea naţională
maghiară de la Cluj imita unele aspecte ale Marii Adunări Naţionale de la Alba
Iulia, dar, din cauza timpului scurt şi a situaţiei nesigure, nu s-a putut
ridica la nivelul acesteia. La Cluj, delegaţii au sosit cu „scrisori de
împuternicire” (megbizólevél) corespunzătoare crediţionalelor de la Alba
Iulia, iar după ce delegaţii au adoptat proiectul de rezoluţie, acesta a fost
prezentat spre aprobare adunării din Piaţă. Acesta a fost citit mulţimii de
către vicepreşedintele Consiliului National Maghiar şi Secuiesc, Sándor Vincze.
În comparaţie cu proiectul de rezoluţie al Adunării de la Alba Iulia, acesta a
fost mult mai succint, apropiindu-se mai degrabă prin formă şi conţinut, de
stilul unei declaraţii solemne decît de un program politic de perspectivă.
Proiectul de rezoluţie de la Cluj reflectă principiile politice ale guvernului
Károlyi: menţinerea unităţii politice şi economice a Ungariei istorice,
autodeterminarea naţionalităţilor în sistemul cantonal, menţinerea formei
republicane de guvernămînt.
Cel mai înflăcărat
orator al adunării a fost prof. dr. I. Apáthy, care a vorbit despre unitatea
geografică, istorică şi economică a Ungariei. Au luat cuvîntul şi doi
socialişti români: Sava Ştrengar Demian şi Gheorghe Averescu; acesta din urmă,
sosit din Regat, a vorbit mulţimii în limba română. El a propus celor prezenţi
ca soluţie pentru reconcilierea dintre români şi maghiari, ca Transilvania să
se proclame republică independentă, iar rezolvarea problemelor naţionale să se
facă după modelul elveţian.57
Protagoniştii acestor
evenimente n-au realizat încă nici la acel moment că acţiunea lor va rămîne
fără efect, că soarta Transilvaniei fusese deja hotărîtă de către factorii
decizionali internaţionali, hotărîre faţă de care majoritatea ardelenilor şi-au
exprimat adeziunea la Alba Iulia, în 1 decembrie 1918. Cu toate acestea nu
trebuie ignorate manifestările şi atitudinile alternative de atunci privind
viitorul Transilvaniei deoarece ele constituie parte integrantă a istoriei
acestei provincii, iar necunoaşterea obiectivă a acestora ar putea perpetua o
imagine denaturată despre procesul schimbării autorităţii politico-statale în
Transilvania.
În data de 12
decembrie, la cererea generalului Prezan, generalul Berthelot şi-a dat acordul
ca trupele armatei române să treacă linia de demarcaţie. Intervenţia
generalului francez în acest sens a ajuns la cunoştinţa guvernului maghiar abia
în 15 decembrie, după care autorităţile maghiare au încercat să intervină pe
lîngă generalul F. L. d’Esperey şi lt. col. Vix pentru a li se oferi explicaţii
în legătură cu această decizie care în opinia Budapestei însemna încălcarea
Convenţiei de armistiţiu. Lt. col. Franchet Vix, în urma discuţiei telefonice
avute cu gen. Berthelot a adus la cunoştinţa guvernului maghiar că armata
română va ocupa unele puncte strategice mai importante, printre acestea
numărîndu-se şi oraşul Cluj.58
În întreg răstimpul
dintre 15-23 decembrie, guvernul ungar şi autorităţile locale clujene au
desfăşurat tratative cu ofiţerii superiori ai Misiunii Franceze care aveau şi
rolul de intermediari între guvernul maghiar şi Consiliul Dirigent. Astfel s-a
ajuns la o amînare de 24 de ore a trecerii liniei de demarcaţie de către armata
română pînă ce vor sosi la Cluj comisarii guvernamentali L. Fényes şi Z. Rónai,
care să discute personal cu generalul Berthelot. Dar această discuţie n-a mai
avut loc deoarece, la scurt timp de la sosirea lor în Cluj, li s-a transmis că
guvernul ungar a cedat în privinţa trecerii liniei de demarcaţie datorită
imposibilităţii practice de a opune rezistenţă. Guvernul ungar şi-a pus acum
toate speranţele în prevederile Convenţiei de armistiţiu, punctele II şi III59 . Noi complicaţii s-au ivit în jurul
desfăşurării ocupaţiei deoarece ministrul de război maghiar, V. Böhm,
intenţiona să menţină în Cluj şi pe timpul ocupaţiei româneşti trupele armate
maghiare existente. Situaţia a fost salvată de intervenţia gen. Vix, care l-a
convins pe ministrul ungar să renunţe la acest lucru, ademenindu-l cu faptul că
trupele armatei române ce vor ocupa Clujul vor fi înlocuite cu unităţi militare
franceze60 .
La 19 decembrie,
comisarul general de la Cluj a primit telegrama guvernului maghiar cu
dispoziţia de a accepta „ocuparea” oraşului, dar trupele armate ungare să nu
părăsească localitatea. În acelaşi timp, de la Tg. Mures sosea mesajul
generalului Neculcea care insista asupra retragerii trupelor maghiare din oraş.
Răspunsul autorităţilor clujene a fost destul de ambiguu. Astfel, în privinţa
retragerii armatei regulate şi-au derogat competenţa afirmînd că doar ministrul
de război poate dispune acest lucru, iar referitor la gărzile naţionale
maghiare, poziţia lor a fost că acestea trebuie să menţina ordinea în
localitate deoarece Clujul este un oraş maghiar61 . Apáthy consideră insuficient efectivul Gărzii
Naţionale Române din Cluj pentru păstrarea ordinii publice, singurele forţe
militare acceptate de gen. Neculcea. Invocînd punctele III şi XVIII ale
Convenţiei de armistiţiu de la Belgrad, comisarul general al Ungariei de
Răsărit şi-a reafirmat dreptul de a menţine în oraş un efectiv militar ungar de
pînă la opt divizii, cît şi poliţia şi jandarmeria municipala62 . În cursul şedinţei Consiliului Naţional
Maghiar şi Secuiesc din după amiaza zilei de 19 decembrie a fost adoptată
evacuarea efectivelor militare regulate pentru a preîntîmpina asedierea
oraşului, urmînd să rămînă în oraş poliţia şi jandarmeria, precum şi Garda
Naţională Maghiară a oraşului.63
În cursul întregii
zile de 19 decembrie din zori pînă seara au avut loc în oraş adunări şi luări
de cuvînt ale oficialităţilor clujene şi ale studenţimii maghiare, cu menirea
de a linişti populaţia în privinţa sosirii armatei române.
Liniştea publică a
Clujului în zilele premergătoare intrării armatei române a fost grav perturbată
de incidentele64 soldate cu
victime nevinovate din rîndul populaţiei oraşului, rănite sau chiar răpuse de
focurile de armă dezordonate ale unor grupuri violente şi indisciplinate de
soldaţi secui. În asemenea împrejurări s-a produs şi incidentul armat de la
sediul Senatului Naţional Român unde soldaţi secui în afara oricărei discipline
militare au deschis focul asupra Băncii „Economul”. Acţiunea nesăbuită s-a
soldat cu uciderea elevului Petrovici Octavian Teodor, nimerit de gloanţe în
momentul în care intenţiona să se salveze din sediu. Abia la intervenţia Gărzii
Naţionale Maghiare în cooperare cu Garda Naţională Română au putut fi dezarmaţi
soldaţii indisciplinaţi. Ziua următoare, Consiliul Naţional Maghiar şi Secuiesc
au emis un comunicat în care au condamnat actele a căror gravitate nu puteau
avea nici o justificare65 . Astfel că evacuarea formaţiunilor militare constituite în majoritate de
secuii recrutaţi la sfîrşitul lui noiembrie, a însemnat pe de o parte, o
uşurare pentru locuitorii oraşului. Majoritatea celor recrutaţi erau pur şi
simplu întreţinuţi de stat, care, de îndată ce sesizau blocaje în întreţinerea
lor, deveneau „tîlhari, nu militari”66 .
În data de 23
decembrie, în timp ce ultima unitate militară secuiască părăsea oraşul, la Cluj
sosise deja personalul însărcinat cu pregătirea cazării celor 40 de ofiţeri
români. În aceeaşi zi, primarul localităţii, Gusztáv Haller a participat la o
întrevedere cu gen. Gherescu, desfăşurată la Apahida, cu scopul clarificării
unor detalii referitoare la operaţiunea de ocupare. Gherescu a afirmat că
intenţiile sale sînt paşnice, dar că va reprima cu asprime orice răzvrătire sau
dezordine. A dat asigurări primarului Haller că administraţia existentă a
oraşului nu va fi stingherită sub nici o formă67 . Conform celor stabilite, în jurul amiezii zilei de
24 decembrie armata română a intrat în oraşul Cluj, fiind salutată de către
Senatul Naţional Român şi ţăranii români din împrejurimi. Festivitatea s-a
desfăşurat în Piaţa Regelui Matia68 . Şedinţa comună din după-amiaza zilei de 24 decembrie ţinută la Primăria
Cluj a oferit cadrul clarificării poziţiilor părţilor implicate în evenimentele
istorice ale urbei de pe Someş. La şedinţă au participat gen. Neculcea în
fruntea unei delegaţii militare, de faţă fiind şi gen. Gherescu, membrii ai
Senatului Naţional Român, ofiţeri ai Gărzii Naţionale Române. Comisarul
general, I. Apáthy şi-a precizat poziţia faţă de prezenţa Armatei române în
Cluj, arătînd că „ocuparea oraşului are loc contra punctului III din
Convenţia de Armistiţiu de la Belgrad”, care permite menţinerea în oraş nu
numai a poliţiei, jandarmeriei şi gărzii naţionale ci „în conformitate cu
punctul II al aceleiaşi Convenţii, este permisă menţinerea a 8 divizii ale
Armatei ungare.” Comisariatul General, arăta Apáthy, a dispus evacuarea
efectivelor militare regulate din considerente preventive pentru a exclude
orice incidente ce ar perturba liniştea urbei. El a dat asigurări că oraşul
Cluj nu va opune rezistenţă şi locuitorii săi nu vor iniţia acţiuni subversive
împotriva armatei române, conformîndu-se întocmai cu punctul XVIII al
Convenţiei de armistiţiu. Cere în schimb ca Garda Naţională Maghiară (cu
efectiv redus), poliţia şi jandarmeria oraşului să îşi poată exercita în
continuare atribuţiunile publice. Astfel s-a obţinut din partea conducerii
oraşului şi a Comisariatului General ca în oraş să poată rămînă sub arme 50 de
gardişti, 15 jandarmi şi 88 de poliţişti. Înainte de ocuparea Clujului, Garda
Naţională Maghiară era compusă din 420 de membri. Aceasta îşi putea păstra în
continuare efectivul total de care dispusese şi înainte de 24 decembrie. În
privinţa efectuării serviciului de gardă s-a stabilit ca patrulele să fie
compuse din cîte doi militari ai armatei române, doi gardişti români şi doi
gardişti maghiari sau un gardist maghiar secondat de un jandarm respectiv un
poliţist — patrula fiind condusă de unul dintre membrii Gărzii Naţionale Române.
Generalul Neculcea şi-a exprimat părerea că nimeni nu trebuie stingherit în
privinţa folosirii simbolurile naţionale.69
Comisariatul General
maghiar a fost nevoit de forţa împrejurărilor să adopte o atitudine de
resemnare faţă de intrarea armatei române în Cluj. Apáthy a fost foarte
îngrijorat de faptul că temeiul intrării trupelor române în Cluj ar fi fost
altul decît prevederile Convenţiei de armistiţiu, ameninţînd cu demisia dacă
lt. col. Vix nu i-ar fi dat asigurări în acest sens70 . Comisariatul General nu ar fi fost străin nici de
posibilitatea organizării unei rezistenţe armate, dar după ce Apáthy aflase de
la preşedintele C.N.M. din Tg. Mureş care este adevăratul raport de forţe
româno-ungar, a respins această încercare. O rezistenţă maghiară în acest
context, aprecia Apáthy, ar fi însemnat dispariţia tuturor insulelor etnice
maghiare din Transilvania71 . Aşadar, singura modalitate de rezistenţă a Comisariatului General
Maghiar a fost: coexistenţa paşnică alături de armata aomână din Cluj şi asumarea
rolului de protector al populaţiei maghiare din oraş.
Comisariatul General
Maghiar de la Cluj din decembrie 1918 - ianuarie 1919 a fost o realizare a unui
concept ceva mai vechi de creare în capitala transilvană a unui centru de
putere secund, cu unele atribuţii autonome, dar direct subordonat Budapestei.
Iniţiativa a venit din partea unor intelectuali maghiari ardeleni care, după
izbucnirea primului război mondial, resimţeau din ce în ce mai mult ignoranţa
şi indiferenţa Budapestei faţă de sprijinirea vieţii economice şi culturale din
Transilvania. Fenomenul autonomist era totodată şi o reacţie la centralismul
accentuat din ultimul deceniu al dualismului. Astfel ca o parte din
intelectualitatea şi mica nobilime maghiară din Transilvania se simţea frustrată,
depreciată la rangul unei elite de provincie. Resuscitarea patriotismului local
sub forma transilvanismului a devenit o modalitate prin care această categorie
de cetăţeni maghiari ardeleni îşi manifestau atitudinea de fronda faţă de
centralismul de stat. Bineînţeles că nu era vorba de tendinţe secesioniste,
dimpotrivă ei doreau ca Budapesta să acorde mai mare atenţie Transilvaniei şi
dezvoltării ei. În anii războiului frustrarea a fost accentuată de sentimentul
de abandon. „Ne-au obişnuit (budapestanii) să ne conformăm totdeauna
Budapestei şi nu le-a păsat de noi. Dacă am cerut, ne-au respins, dacă am
revendicat ne-au luat în derîdere şi ne-au tratat ca pe cerşetori. Ne-au
reproşat cu batjocură transilvanismul chiar şi aceia care au venit aici să trăiască
de pe spinarea noastră.” Acestea erau aprecierile lui Lajos Kelemen72 şi mai erau încă destui de mulţi care
gîndeau ca el. Aceste idei au început spre sfîrşitul războiului mondial să
prindă contur, să fie puse pe hîrtie şi exprimate în mod public deşi promotorii
lor aveau oarecare temeri ca vehicularea acestor idei să nu fie intenţionat
răstălmăcite sau chiar interzise de către autorităţi.
Unul dintre aceşti
promotori a fost Artúr Vákár, deputat comitatens din Gheorghieni, care a
publicat o serie de articole în gazetele centrale dar şi în ziarul local
clujean „Kolozsvári Hírlap”, acţiune ce avea menirea de a sensibiliza
opinia publică şi guvernul faţă de nemulţumirea acestor ardeleni maghiari.
Aceste articole au putut să apară fără dificultăţi deoarece nu aveau caracter
politic deschis, însă alta a fost situaţia cu iniţiativa de înfiinţare a unui
minister al Transilvaniei, concepţie pe care Artúr Vákár i-a împărtăşit-o lui
Apáthy în iunie 1917. Vákár conta pe sprijinul acestuia, care deşi nu era la acea
dată decît membru al consiliului municipal, partidul său fiind în opoziţie,
reprezenta totuşi o autoritate morală remarcabilă, cu influenţă la diferite
organizaţii culturale şi sociale. Vákár a venit cu propunerea ca Apáthy să facă
cunoscută iniţiativa sa consiliului municipal şi să i-o susţină în timp ce şi
el ar fi întreprins o acţiune similară în congregaţia comitatului Ciuc.73 De la acest nivel local propunerea sub
forma unui proiect de rezoluţie ajunge în parlamentul ţării şi la guvern. Se
pare însă că iniţiativa aceasta nu s-a bucurat de prea mare succes rămînînd pe
moment fără ecou. Abia după mai bine de un an, din cu totul alte considerente
şi în circumstanţe politico-militare diferite, a fost reactualizat planul unei
autorităţi politice autonome maghiare în Transilvania.
În contextul deja
cunoscut, în 2 decembrie, Apáthy, dîndu-şi seama că, după Proclamaţia de la
Alba Iulia şi în contextul înaintării armatei române în Ardeal, nu va putea
face faţă dezorganizării maghiarilor din Transilvania fără o autoritate
efectivă, s-a deplasat la Budapesta pentru a se consfătui cu membrii
guvernului. În 4 decembrie, la întîlnirea cu ministrul de interne Batthyányi,
Ugron Gábor, deputat parlamentar, originar din Secuime, a propus ca pentru cele
26 de comitate revendicate de către români (comitate ce erau proclamate, deja
unite cu România) ar trebui organizat un comisariat general (făkormánybiztosság)
şi că Apáthy ar fi cel mai potrivit în fruntea acestui organism. Apáthy a
acceptat propunerea condiţionat, dacă îşi poate păstra catedra de la
universitate refuzînd totodată să primească orice indemnizaţie bănească pentru
serviciul de comisar general. Astfel s-a concretizat ideea înfiinţării la Cluj,
cu titulatura oficială „Comisariatul General Guvernamental pentru protecţia
maghiarilor din Ungaria de Răsărit”. În şedinţa guvernului din 6 decembrie
ministrul Batthányi l-a propus în mod oficial pe Apáthy în funcţia de comisar
general guvernamental, propunere acceptată de plenul guvernului Károlyi. Astfel
Apáthy era investit „cu puteri depline în fruntea administraţiei
civile” recunoscîndu-i-se competenţa de a trata cu oficialităţile
competente aplicarea Convenţiei de armistiţiu de la Belgrad. Apáthy primea mînă
liberă în organizarea Comisariatului, propunînd pentru ocuparea diferitelor
posturi, funcţionarii numiţi oficial de guvern.
Întors la Cluj pe 8
decembrie, Apáthy le-a încredinţat lui József Papp, numit şef al
departamentului administrativ, şi lui Albert Deák, numit şef al departamentului
juridic, sarcina de a întocmi un proiect al statutului de funcţionare al
Comisariatului, pentru a-l propune aprobării guvernului.74 Conform statutului, comisarul general avea
dreptul să emită ordonanţe, să propună numiri în funcţiile Comisariatului şi a
organelor comitatense (judeţene, n.aut), fiind dator să informeze
permanent guvernul despre desfăşurarea activităţii sale. Erau prevăzute 18
departamente conduse de cîte un şef de departament care avea drepturi depline
de decizie în privinţa numărului şi identităţii personalului angajat. Atît
şefii departamentelor, cît şi personalul angajat erau consideraţi funcţionari
de stat. Ei trebuiau să se bucure de deplină încredere a Comitetului Ardelenesc
al C.N.M. şi a comisarului general care îl putea suspenda din funcţie în caz de
suspiciune. În privinţa problemelor care nu prezentau importanţă prea mare
şeful de departament putea să decidă în nume propriu, însă acele probleme care
erau considerate majore trebuiau înaintate spre dezbatere şi aprobare
Consiliului şefilor de departamente, iar în caz de urgenţă, rezolvarea acestora
se putea face cu avizul comisarului general. De asemenea se prevedea ca despre
fiecare şedinţă a Consiliului să se întocmească un proces verbal.75
Avînd în vedere
competenţele Comisariatului şi structurile politice locale din Cluj, acesta a
îndeplinit mai degrabă funcţia unui minister decît a unui guvern al
Transilvaniei, deşi este evident rolul său de a contracara funcţionarea
Consiliului Dirigent. Comisariatul s-a dorit a fi organul executiv al
Comitetului Ardelenesc al C.N.M., subordonîndu-şi administraţia publică din
întreaga Transilvanie. Apáthy îşi păstrase în continuare funcţia de preşedinte
al C.N.M. din Cluj, iar majoritatea funcţionarilor Comisariatului aveau funcţii
de conducere şi în C.N.M., care prin fuziunea din 17 decembrie cu cel secuiesc
va purta titulatura oficială de Consiliul Naţional Maghiar şi Secuiesc.
Comisariatul General a
funcţionat la început în Sala Mare a Primăriei, iar de la mijlocul lunii
decembrie s-a instalat în clădirea căminului studenţesc de pe str. Petőfi
(actualul cămin „Avram Iancu”) ocupînd cîteva încăperi la etajul I.76 Spre nemulţumirea lui Apáthy, locţiitorul
său a fost, din necesitate, social-democratul Sándor Vincze, care în curînd
şi-a luat atribuţiile în serios încercînd să se impună în faţa şefilor de
departamente. În general, departamentele trebuiau să rezolve reclamaţiile
persoanelor fizice şi juridice, să emită dispoziţii despre organizarea şi
funcţionarea aprovizionării cu alimente şi combustibil a centrelor de distribuire
din oraş sau din alte localităţi unde aceste dispoziţii mai aveau vreo valoare
juridică. În realitate însă, autoritatea Comisariatului General era foarte
restrînsă, atît ca teritoriu, cît şi ca intensitate şi a avut o importanţă mai
mult simbolică. Activitatea sa era finanţată din bugetul statului pe baza
„producţiei” de acte rezolvate, astfel că birocraţia a devenit o caracteristică
a acestei instituţii. Comisariatul cu tot aparatul funcţionăresc a ajuns în
scurt timp să reprezinte o formă fără fond. Această instituţie cu nume atît de
sonor a ajuns în curînd, sub forţa împrejurărilor, să nu mai reprezinte altceva
decît două, trei persoane. Pe drept cuvînt aprecia Kertész: „Comisariatul
General Guvernamental al Ungariei de Răsărit nu dispune nici măcar asupra unei
străzi din Cluj, ba chiar nici asupra clădirii, fiindcă în doar câteva
zile sau ore clădirea va fi percheziţionată de Armata română.”77
Comisariatul General a
putut fi uşor identificat cu I. Apáthy, care a rămas o persoană cu
autoritate şi o somitate în faţa persoanelor oficiale civile sau militare cu
care a intrat în contact în acest epilog al carierei sale politice. În
calitatea sa de comisar general a refuzat să aibă legături oficiale cu
Consiliul Dirigent. Însă după intrarea armatei române în Cluj, un grup de şefi
de departamente în frunte cu dr. József Papp, fost preşedinte al baroului din
Cluj (din grup a făcut parte şi Jenő Kertész, furnizorul unor preţioase
informaţii) au hotarît să se deplaseze la Sibiu pentru a rezolva problema depunerii
jurămîntului de credinţă de către funcţionarii publici maghiari. Era deja
mijlocul lunii ianuarie 1919 şi tot mai mulţi dintre funcţionarii
Comisariatului au realizat că în curînd autoritatea statului român se va impune
ireversibil în Transilvania, deşi la acea dată considerau că ei şi ceilalţi
funcţionari publici sînt încă supuşi ungari. Apáthy a refuzat să se deplaseze
la Sibiu, dar nici nu s-a opus intenţiei acestui grup, atenţionînd însă
delegaţia că întrevederea nu trebuie să aibă nici un caracter oficial. El
credea în continuare cu convingere în valabilitatea Convenţiei de armistiţiu de
la Belgrad şi că prezenţa armatei române în Transilvania era trecătoare. Tot
astfel n-a recunoscut nici autoritatea Consiliului Dirigent refuzînd orice
contact oficial.78
Faptul că acest
Comisariat General şi-a continuat activitatea aproape o lună de zile şi după
intrarea trupelor române în Cluj releva faptul că pentru început legitimitatea
sa a fost recunoscută. Însuşi gen. Berthelot, cu ocazia vizitei efectuate la
Cluj, în 31 decembrie, de faţă cu gen. Neculcea, i-au dat asigurări lui Apáthy
că nu va fi obstrucţionat în activitatea sa de comisar general guvernamental
maghiar. Astfel, cel puţin pînă la 31 decembrie 1918, autoritatea statului
ungar, de jure, era încă recunoscută. Însă cunoscînd faptul că factorii
de decizie internaţionali au decis definitiv apartenenţa Transilvaniei la
România, am putea trage concluzia că Apáthy a fost menajat cu prudenţă din
considerente tactice, dar că zilele carierei sale politice şi ale
Comisariatului pe care l-a condus, erau numărate.
Din păcate,
reconstituirea rolului şi activităţii Comisariatului General Maghiar de la Cluj
rămîne o sarcină dificilă din cauza lipsei materialului de arhivă al acestei
instituţii. În ciuda demersurilor întreprinse în ţară şi în Ungaria, nu am
putut afla locul de inventariere al acestui material. De aceea, studiul de faţă
s-a limitat doar la o prezentare generală a unor aspecte ale activităţii
Comisariatului, folosind la elaborarea lui izvoarele memorialistice, presa
vremii şi doar puţinele acte oficiale păstrate în fondul Apáthy de la
Biblioteca Naţională Széchenyi din Budapesta.
La doar o săptamînă de
la asigurările date de către generalii Berthelot şi Neculcea că activitatea
Comisariatului General nu va fi obstrucţionată, autorităţile militare române,
la solicitarea Consiliului Dirigent, au făcut primul pas spre desfiinţarea
acestuia. Interesant este modul subtil şi deloc direct al operaţiunii, ceea ce
reflecta prudenţa Consiliului Dirigent şi al armatei române din Transilvania în
ceea ce priveşte lichidarea instituţiilor statului ungar, încercînd astfel să
tempereze sensibilitatea populaţiei maghiare. În 7 ianuarie, Comandantul
militar al Clujului, gen. Neculcea îi aduse la cunoştinţa Comisarului general
Apáthy că, în urma ordinului gen. Moşoiu de la Marele Cartier General din
Sibiu, întrerupe orice contact oficial cu persoana sa şi institutia pe care o
conduce, pănă ce Apáthy nu va dovedi în temeiul cărui drept şi ca exponent al
cărei autorităţi îşi exercita calitatea de comisar general.79 Apáthy îşi dădu seama că „această
conjuraţie” ar fi pusă la cale de către Consiliul Dirigent care, conform
memoriilor lui Apáthy, îi contesta funcţia de comisar general pe motivul că, în
momentul numirii sale, guvernul ungar publicase în Monitorul Oficial al
Republicii Ungare numai numirea sa fără a-i specifica şi atribuţiunile. Pentru
clarificarea situaţiei, Apáthy s-a adresat guvernului ungar. În urma acestui
demers, prim ministrul Károlyi a reconfirmat numirea acestuia şi atribuţiile cu
care a fost investit. Telegrame conţinînd această reconfirmare au fost
înaintate generalului Berthelot, locotenent colonelului Vix şi generalului
Moşoiu. În ciuda acestora, gen. Neculcea şi-a menţinut poziţia adoptată în 7 ianuarie
invocînd faptul că nu a primit din partea gen. Moşoiu nici un alt ordin.80 Situaţia din Cluj începea să devină din ce
în ce mai confuză. Ordinele emise de către comandamentul militar român din
Cluj, conform memoriilor lui Lajos Kelemen, exprimau din ce în ce mai deschis
apartenenţa oraşului la România Mare, fiind prevăzute diferite sancţiuni
împotriva celor care „ridică cuvîntul sau acţionează împotriva
«regatului unit al României»“81 În aceste zile ale noului an, în oraş au început să
se înmulţească măsurile de punere sub observaţie a mai multor persoane oficiale
maghiare.82 Unii erau suspectaţi de activităţi
subversive şi de propagandă bolşevică, în multe cazuri neexistînd însă un temei
solid. Aceste măsuri pot fi interpretate şi ca măsuri preventive, de
descurajare a unor acţiuni antiromâneşti pe măsură ce intelectualitatea şi
populaţia maghiară în general realizau adevăratul sens al evenimentelor. După
cum mărturiseşte Apáthy, în faţa acestei realităţi el însuşi s-a implicat în
organizarea rezistenţei aparatului funcţionăresc, menţinînd legătura cu membrii
guvernului ungar care l-au asigurat de tot sprijinul lor. Pentru a convinge
funcţionărimea clujeană de acest sprijin, Apáthy a solicitat o telegramă de
îmbărbătare a greviştilor, care îi asigura pe aceştia că „funcţionarii care refuzau
să depună jurămîntul de credinţă faţă de regele Ferdinand nu vor fi părăsiţi”.83 Între timp gen. Neculcea a emis un ordin
pentru oficialităţile maghiare ale Clujului făcîndu-le pasibile de tragerea lor
la răspundere pentru acţiunile trupelor regulate ungare de dincolo de linia de
demarcaţie nou stabilită (Baia Mare, Ciucea, Zam) îndreptate împotriva armatei
române sau a locuitorilor români.84
În dimineaţa zilei de
9 ianuarie, o comisie militară română a pus sechestrul pe clădirea
Comisariatului General, percheziţionând birourile acestuia. În aceeaşi zi,
conform specificaţiei comandantului Diviziei a VII-a, percheziţia s-a efectuat
la ordin militar superior cu scopul de a stabili dacă în clădirea
Comisariatului sau în locuinţa personală a lui Apáthy se aflau manifeste sau
alte materiale de propagandă antiromânească. În urma acestei descinderi,
comisia a constatat inexistenţa unor asemenea materiale antiromâneşti sau de
instigare la nesupunere civică, după cum reiese din declaraţia oficială a
comandamentului Diviziei a VII-a.85
În 13 ianuarie, în
apropierea satului Ţigani (azi Crişeni) la cîţiva kilometri de Zalău, un grup
de soldaţi honvezi au atacat garnitura de tren care transporta militari ai
armatei române în deplasarea acesteia spre vest.86 Atacul s-a soldat cu uciderea a nouă soldaţi
români. Gen. Neculcea, invocînd ordinul dat de el cu cîteva zile înaintea
incidentului, a dispus sancţionarea bănească a 21 de oficiali ai oraşului, în
frunte cu Apáthy, S. Vincze, J. Kertész, prin obligarea acestora la plata unei
despăgubiri de 900.000 de coroane.87 La două zile de la incidentul de la Ţigani, în dimineaţa zilei de 15
ianuarie, Apáthy a fost reţinut de către o comisie militară şi condus în faţa
gen.Neculcea. Acesta i-a adus la cunostinţă faptul că este arestat în baza
ordinului 990 al Comandamentului militar suprem, referitor la arestarea unor
persoane oficiale ungare, cu funcţii înalte, în cazul unor incidente din
teritoriile aflate sub autoritate ungară îndreptate împotriva românilor.88 Acest episod se derula în timp ce la Sibiu
se afla delegaţia Comisariatului General pentru a găsi în comun cu Consiliul
Dirigent o modalitate acceptabilă pentru ambele părţi în ceea ce priveşte
depunerea jurămîntului de credinţă. Delegaţia maghiară a fost de părere că,
pînă la încheierea tratativelor de pace, funcţionarii maghiari să nu fie
obligaţi la prestarea jurămîntului de credinţă, propunînd în locul acestuia un
simplu legamînt funcţionăresc. Încercările delegaţiei maghiare au rămas fără
succes.89 Întoarsă de la Sibiu, delegaţia maghiară a
trebuit să constate lipsa comisarului general. În ce măsură a fost implicat
Apáthy în incidentul de la Ţigani este dificil de stabilit. Se pare că a
existat o telegramă a comisarului general trimisă C.N.M.-ului din Zalău, în
care i-ar fi încurajat pe soldaţii honvezi să opună rezistenţă.90 Apáthy a fost condamnat la 5 ani de
închisoare, dar din motive de boală cardiacă a fost internat la un sanatoriu
din Sibiu, iar după un an, în urma recursului la Parchetul Militar, a fost
achitat.91
Comisariatul General
n-a fost desfiinţat imediat după arestarea lui Apáthy. Însă funcţionarea sa era
din ce în ce mai anevoioasă deoarece linia telefonică directă cu Budapesta,
care funcţionase pînă atunci, a fost întreruptă, iar activitatea acestuia era
îndeaproape urmărită de organele militare. Această activitate a mai durat o
săptămînă de la arestarea lui Apáthy, după care întreaga arhivă şi birourile
Comisariatului au fost sechestrate de către armata română. Practic, din acest
moment în Cluj a încetat să mai existe acel centru de autoritate ungară, care
ar fi trebuit să menţină ideea statalităţii maghiare pînă la Conferinţa de
Pace. Arestarea lui Apáthy, desfiinţarea Comisariatului General, punerea sub observaţie
sau arest la domiciliu a unor personalităţi maghiare din Cluj au creat în
rîndul populaţiei maghiare din oraş psihoza oprimării naţionale şi sentimentul
de nesupunere şi rezistenţă faţă de autorităţile militare, pentru ei străine.
Sosirea la Cluj în
ziua de 24 ianuarie a generalului francez Pathé, considerat de clujeni
filomaghiar, a oferit prilejul ca această stare de spirit a localnicilor să se
manifeste deschis. Devenise cunoscut faptul că generalul francez se afla cazat
la hotelul „New York” (actualmente Continental). În după amiaza aceleaşi zile
avusese loc o şedinţă muncitorească în clădirea Teatrului de Vară (acum Teatrul
de Stat Maghiar) pentru a dezbate situaţia grevelor de la Petroşani şi din
Cluj. După terminarea acesteia, mulţimea nu s-a dispersat, ci s-a îndreptat
spre hotel. Pe acest traseu rîndurile s-au îngroşat. Au apărut drapele
naţionale ungare cu stemă. Ajunşi în faţa hotelului, demonstranţii au început
să intoneze imnul naţional şi „Cîntecul lui Kossuth”. Obiectivul principal al demonstraţiei
era eliberarea lui Apáthy prin sensibilizarea generalului francez. Însă
intervenţia armatei i-a dispersat pe manifestanţi, folosindu-se în acest scop
cartuşe de manevră.92 Acest
episod a marcat o schimbare de atitudine şi viziune a populaţiei maghiare din
oraş în sensul abandonării treptate a iluziilor legate de reafirmarea
statalităţii ungare în Cluj şi în Transilvania în general.
În condiţiile
consolidării autorităţii Consiliului Dirigent asupra Clujului după depăşirea
momentelor critice de la sfîrşitul lui ianuarie, s-a trecut la înlocuirea
oficialităţilor maghiare comitatense şi municipale cu români, persoane
devotate Consiliului. Funcţionarii de stat maghiari erau chiar şi acum
nedumeriţi de aceste măsuri invocînd încă prevederile Convenţiei de armistiţiu.
Replica dr-lui Valentin Poruţiu la aceste argumente a fost cît se poate de
cinică: „Convenţia de armistiţiu şi-a pierdut valabilitatea pentru că a fost
deja încălcată“. Preluarea administraţiei oraşului şi a comitatului
a generat noi momente de tensiune fără a se ajunge însă la confruntarea
funcţionarilor maghiari cu armata care era echipată de luptă şi avea
dispozitivele postate în faţa Primăriei.
După numirea noilor
oficialităţi în posturile de conducere ale Clujului, problema jurămîntului de
credinţă a continuat să frîneze bunul mers al administraţiei publice.
Majoritatea funcţionarilor erau maghiari, iar noua putere nu avea cum să-i
înlocuiască imediat cu funcţionari români, fiindu-i de aceea indispensabili
pentru moment. Ademeniţi de la Budapesta, o mare parte a acestora au refuzat să
depună jurămînt regimului românesc, fiind asiguraţi că administraţia maghiară
va fi reinstalată. „Stăpînirea cea de o mie de ani s-a prăbuşit în aşa hal
încît parcă din pămînt a răsărit noua gardă de funcţionari, care de bine de rău
au ştiut conduce noua organizare statală.”93
Viaţa politică din
oraşul Cluj la finele anului 1918 şi începutul celui următor a parcurs o
perioadă plină de efervescenţă, dominată de confruntarea cu problemele sociale
zilnice, dar şi de entuziasmul afirmării naţionale. Ea s-a încadrat în
contextul politic general, caracterizat prin refuzul guvernului Károlyi de a
recunoaşte înainte de deciziile Conferintei de Pace orice modificare
teritorială a Ungariei şi năzuinţele fruntaşilor naţionali români de a pune
Conferinţa de Pace în faţa faptului împlinit.
Revoluţia
burghezo-democratică din 30-31 octombrie de la Budapesta a avut acelaşi efect
şi la Cluj prin înfiinţarea pe plan local a unor formaţiuni politice similare
în întreaga Ungarie. Acelaşi impact local l-a avut şi organizarea naţională a
românilor din fosta Monarhie austro-ungară prin constituirea Senatului Naţional
Român din Cluj. Aceste două organisme naţionale au urmărit îndeaproape evoluţia
relaţiilor dintre guvernul Károlyi şi C.N.R.C. reglementîndu-şi raporturile
reciproce în funcţie de această evoluţie. Cele două Consilii Naţionale, român
şi maghiar din Cluj, în ciuda rivalităţilor ascunse, au ştiut să treacă peste
orgoliile naţionale proprii atunci cînd necesităţile vremurilor le-a impus
colaborarea.
Schimbarea autorităţii
politico-statale la Cluj nu s-a produs în mod automat, din momentul proclamării
solemne la Alba Iulia a unirii Transilvaniei cu România. Ea s-a desfăşurat ca
un proces istoric tranzitoriu în sensul diminuării treptate a autorităţii
instituţiilor statului ungar şi a organismelor politice locale ce ţineau de
sistemul politic din Ungaria, în contrast cu consolidarea poziţiei Senatului
Naţional Român şi afirmarea treptată a autorităţii Consiliului Dirigent şi asupra
Clujului. Existenţa la Cluj pînă spre finele lunii ianuarie 1919 a unui centru
de autoritate al puterii de la Budapesta dovedeşte faptul că oraşul a continuat
să aparţină Ungariei pînă în momentul desfiinţării Comisariatului General, în
ciuda prezenţei armatei române, al cărei comandant local s-a conformat
autorităţilor locale întocmai. Această stare de lucruri îşi poate găsi
explicaţie în modul diplomatic de rezolvare a preluării autorităţii
politico-statale de către autorităţile române, pentru a preîntîmpina unele
reacţii violente din partea susţinătorilor statalităţii ungare, care avînd în
vedere compoziţia etnică a oraşului nu erau puţini. Preluarea efectiva a
administraţiei oraşului de către autorităţile româneşti nu s-a izbit de
dificultăţi deosebite, în afară de deruta funcţionarilor publici maghiari.
Acest lucru a fost posibil datorită faptului că această administraţie ungară
n-a mai avut în Cluj nici un suport armat, văzîndu-se nevoită să predea
conducerea oraşului. Astfel că în oraşul Cluj hotărîrile Marii Adunări
Naţionale româneşti de la Alba Iulia şi-au putut cîştiga valabilitatea abia pe
la începutul lunii februarie 1919, cînd administraţia civila românească a
permis racordarea oraşului la circuitul de autoritate al Consiliului Dirigent.
Astfel, pentru românii din Cluj şi din satele judetului Cluj a devenit
realitate ceea ce reprezentanţii lor votaseră la Alba Iulia. Dar să nu uităm să
privim şi reversul acestor momente, aşa cum Ion Negoiţescu avea să afirme: „Mărturisesc
că niciodată n-am uitat că fericirea naţională românească a însemnat la acea
epocă de tranziţie, pentru concetăţenii noştri maghiari, o tragedie naţională.
Istoria nu te întreabă, nici măcar nu-ţi explică, ci te lasă doar să te
obişnuieşti ori să te împaci cu ea.”94 q
Note
1. Ács Zoltán, Nemzetiségek a történelmi
Magyarországon, Budapest, 1996, p.6.
2. Nagy Zsuzsa, A párizsi békekonferencia és
Magyarország, 1918-1919, Budapest, 1965, pp. 10-12.
3. Magyarország története, 1890-1918, red.
Litván György, Budapest 1978, vol.VIII, p. 1217
4. Kolozsvár egy új Magyarországért în Kolozsvári
Hírlap XIX ą284, 29 octombrie 1918, p. 3.
5. După demisia lui S. Wekerle din 23 octombrie
1918 regele l-a numit ca prim-ministru pe contele János Hadik a cărui guvern a
rămas în funcţie doar o săptămînă.
6. Kolozsvár kommunitása egyhangúan tiltakozik
în Kolozsvári Hírlap, an XIX nr256, 31 octombrie 1918, p. 4.
7. A kommunitás állásfoglalása a Nemzeti Tanács
mellett în Kolozsvári Hírlap, an XIX nr. 256, 31 octombrie
1918, p. 6.
8. Botlik József, Erdély tíz tételben
(1918-1940), Szombathely, 1988, p. 45.
9. Litván György, Magyar gondolat-szabad
gondolat, Budapest, 1978, pp. 101-102.
10. Ibidem, fila 48.
11. Ibidem, fila 36.
12. Ibidem, fila 48.
13. Botlik József, op. cit p. 46.
14. Dencasiu Aleman, a forradalom halotjának
temetése în Kolozsvári Hírlap, an XIX, nr. 260, 5 noiembrie 1918, p.
4.
15. Kertész Jenő, A tíz év előtti Erdély napjai
în Korunk nr1, 1929, p. 16.
16. A magyar és a román nemzeti tanács
megegyezése a fegyveres erők dolgában în Kolozsvári Hírlap an XIX,
nr260, 5 noiembrie 1918, p. 3.
17. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi,
Budapesta, fond Quart. Hung. nr2455, Apáthy István, Erdély az összeomlás
után (manuscris), f. 21.
18. Cicio-Pop, Ştefan, Zile istorice, zile de
glorie, în Marea Unire a românilor în izvoare narative, Bucureşti,
1984, p. 556.
19. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, Bp.,
fond Quart. Hung., nr2455, Apáthy István, loc. cit, f, 10.
20. Kertész Jenő, op. cit, p. 15.
21. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, Bp., fond
Qart. Hung., nr2455,. Apáthy István, loc. cit, p. 10.
22. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Documentele
Senatului Naţional Român 1918, nr. 238, dos. 31-78, f f. 43.
23. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Kelemen
Lajos, dosar 41, jurnal 1916-1926 (manuscris), f. 539.
24. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Documentele
Senatului Naţional Român, nr238, dos. 31-78, f. 31.
25. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Colecţia
Gărzile Naţionale Române 1918, nr 238, doc. 80, f. 6.
26. Kertész Jenő, loc. cit., p. 13.
27. Kertész Jenő, loc. cit, p. 12, vezi Livezeanu,
Vasile, în Istoria luptelor revoluţionare în România, Bucureşti, 1960,
p. 529.
28. Kertész Jenő, art. cit, în Korunk nr2,
p. 90.
29. Kertész Jenő, loc. cit., p. 91.
30. Ibidem, p. 92.
31. Elbocsátják a renitens jegyzőket în Újság
an XIX, nr288, 11 decembrie 1918, p. 4.
32. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Documentele
Senatului Naţional Român, nr238, dos. 31-78, f. 57, 62.
33. Arhivele Statului Cluj-Napoca, loc. cit, f. 53.
De fapt, au intrat în Transilvania încă de la 13 noiembrie!
34. În data de 13 noiembrie 1918 s-a semnat la
Belgrad convenţia militară între aliaţi şi guvernul ungar, care stabilea o
linie de demarcaţie de-a lungul cursului rîului Mureş întretăind teritoriul
transilvan. Aliaţii urmau să ocupe partea de sud a Transilvaniei, existînd însă
posibilitatea extinderii ocupaţiei asupra oricăror puncte considerate
strategice de pe întreg teritoriul fostei Ungarii. Punctele de prim interes
prevedeau: I. Teritoriul ocupat de trupele aliate rămîne sub administraţia
ungară; II. Armata ungară va putea menţine sub arme, în acest teritoriu şase
divizii de infaterie şi de cavalerie, cît şi trupele de poliţie şi jandarmerie
existente; punctul XVIII enunţă încetarea oricăror ostilităţi între Aliaţi şi
Ungaria. (Vezi textul integral în Raffay Ernő, Trianon titka, Budapest,
1990, p. 10-11)
35. A komány a Nemzeti Tanácsra ruházza fel
Erdély igazgatását în Újság, an XIX, nr272, 22 noiembrie 1918, p. 1.
Referitor la saşi, aceştia nu au aderat la o asemenea iniţiativă întrucît nu
îşi vedeau interesele periclitate prin prezenţa armatei române. Vezi Kertész
Jenő, art. cit, în Korunk nr1, 1929, p. 14.
36. Arhiva Bibliotecii Széchenyi, Bp., fond Quart.
Hung., nr2455, István Apáthy loc. cit, f. 34.
37. Kolozsvár izgalmas napjai a román megszállás
előtt în Kolozsvári Hírlap an XIX, nr299, 20 decembrie 1918, p. 3.
38. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi Bp.,
fond Quart. Hung. nr2455, Apáthy I, loc. cit, f. 34.
39. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Documentele
Senatului Naţional Român, nr 238, dos. 31-78, f. 70.
40. Ţepelea Ioan, 1919. O campanie pentru
liniştea Europei, Cluj-Napoca 1995, p.58.
41. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, Bp.
fond Quart. Hung. Apáthy I., loc. cit, f. 34.
42. Kolozsvár izgalmas napjai a román megszállás
elött în Kolozsvári Hírlap an XIX, nr 299, 20 decembrie 1918, p. 3.
43. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, Bp.,
fond Quart. Hung. nr 2455, Apáthy I., loc. cit. f. 34.
44. Pascu, Ştefan, Făurirea statului naţional
unitar român, vol. II, Bucuresti, 1983, p. 152
45. Deac, Augustin, Pregătirea Marii Adunări
Naţionale Constituante a românilor de la Alba Iulia, în Unirea
Transilvaniei cu România: 1 Decembrie 1918, Bucureşti, Editura Politică,
1970, p. 688.
46. Ibidem, p.679.
47. Kertész Jenő, art. cit, în Korunk, an
IV, nr2, p. 97.
48. vezi despre discuţiile referitoare la problema
autonomiei: Duica, Nicolae, Contribuţia socialiştilor la înfăptuirea Marii
Uniri, în Unirea din 1918 - împliniri şi speranţe, Sibiu, 1994, p.
118-119; Deac, Augustin, loc. cit, p. 684.
49. Kertész Jenő, art. cit, în Korunk, an
IV, nr2, p. 97.
50. Arhiva Bibliotecii Naţionale Szécheny, fond
Quart. Hung nr2455, Apáthy I., loc. cit, f. 34.
51. Idem.
52. vezi 1918 Unirea Transilvaniei cu România,
ediţia a III-a, Bucureşti, 1978, p. 623.
53. Arhiva Bibliotecii Naţionale Szécheny, Bp.,
fond Quart. Hung. nr2455, Apáthy I., loc. cit, f. 34.
54. Kertész Jenő, loc. cit, p. 98.
55. Arhivele Statului, Cluj Napoca, Fond Kelemen
Lajos, dosar 41, loc. cit, f. 566 (Apáthy apreciază la 40.000 numărul
participanţilor).
56. Erdély magyarságának és székelységének nagy
napja, în Kolozsvári Hírlap, an XIX, nr301, 22 decembrie 1918, p. 2;
A vasárnapi Nemzetgyűlés, în Újság, an XX, nr296, 20 decembrie
1918, p. 2.
57. Keletmagyaroszág egyhangúan tiltakozik,
în Kolozsvári Hírlap, an XIX, nr302, 24 decembrie 1918, p. 1.
58. Raffay Ernő, Erdély 1918-1919, Szeged,
1987, p. 173.
59. Ibidem, p. 175.
60. Ibidem, p. 177.
61. Ibidem, p. 178.
62. A megszálló hadsereg tábornokainak
tárgyalásai a főkormánybiztossal ,în Kolozsvári Hírlap, an XIX,
nr304, 25 decembrie 1918, p. 1.
63. Dr. Apáthy István és dr. Vincze Sándor a
helyzetről , în Kolozsvári Hírlap, nr 299, 20 decembrie 1918, p. 1.
64. Kolozsvár vezetői nyugalmat parancsolnak,
în Kolozsvári Híralp, an XIX, nr 299, p. 2.
65. Kolozsvár izgolmas napjai a román megszállás
előtt, în Kolozsvári Hírlap, an XIX, nr 299, p. 3.
66. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Kelemen
Lajos, dos. 41, loc. cit, p. 569.
67. Erdély fővárosát ma délelőtt szálják meg a román
csapatok, în Kolozsvári Hírlap, an XIX, nr 302, 24 decembrie 1918,
p. 2.
68. Raffay Ernő, op. cit., p. 187.
69. A megszálló hadsereg tábornokainak
tárgyalásai a főkormánybiztossággál, în Kolozsvári Hírlap, an XIX,
nr 303, 25 decembrie 1918, p. 1.
70. Arhiva Bibliotecii Naţionale Szécheny,
fond. Quart. Hung., nr 2455, Apáthy, loc. cit, f. 49.
71. Ibidem, f. 43.
72. Kelemen Lajos, (1885-1963), profesor
clujean, arhivar, ulterior preşedinte al Asociaţie Muzeului Ardelean.
73. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi,
Budapesta., fond. Fol. Hung, nr 1673, corespondenţe, doc. 712
74. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi,
Bp., fond. Quart. Hung., nr 2455, I. Apáthy, f. 37-38
75. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, Bp.,
fond. Quart. Hung., nr 2455, doc. ą1.
76. A főkormánybiztosság új otthonában, în
Ellenzék, an XXXIX, nr 272, 25 decembrie 1918, p. 4.
77. Kertész Jenő, loc. cit., p. 173
78. Ibidem, p. 174
79. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, fond.
Quart. Hung., nr 2455, I. Apáthy, loc. cit., f. 50.
80. Ibidem, f. 51.
81. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Kelemen
Lajos, dos. 41, loc. cit., f. 578.
82. Mikes Imre, Erdély útja Nagymagyarországtól
Nagyromániáig, Sf. Gheorghe, 1996, p. 199.
83. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, Bp.,
fond. Quart. Hung., nr 2455, I.Apáthy, loc. cit., f. 53.
84. A koloszvári magyarok felelnek a meg nem
szálott területeken elkövetett atrocitásokért, în Kolozsvári Hírlap,
XX, nr7, 10 ianuarie 1919, p. 5.
85. Házkutatás a Kolozsvári
Főkormánybiztosságnál, în Kolozsvári Hírlap, an XX, nr 7, 10
ianuarie1919, p. 5.
86. Kertész Jenő, loc. cit., p. 174.
87. Mikes Imre, op. cit., p. 200.
88. Dr.Apáthy Istvánt Nagyszebenbe internálták,
în Kolozsvári Hírlap, an XX, nr 12, 16 ianuarie 1919, p.4
89. A kolozsvári küldöttség visszaérkezett
Nagyszebenből, în Kolozsvári Hírlap, an XX, nr 13, 17 ianuarie 1919,
p.3.
90. Iancu, Gh., Contribuţia Consiliului Dirigent
la consolidarea statului naţional unitar român, Cluj, 1990 p.101.
91. Arhiva Bibliotecii Nationale Széchenyi, fond
Quart. Hung., nr 2455, doc. nr 12.
92. Mikes Imre, op. cit., p. 201; vezi detalii
despre demonstraţie în jurnalul lui Lajos Kelemen, Arhivele Statului Cluj
Napoca, loc. cit., f. 597.
93. Kertész Jenő, op. cit., p. 177.
94. Negoiţescu, Ion, În cunoştinţă de cauză.
Texte politice, Cluj, 1990, p. 90.
*
Peter Weber, absolvent al Facultăţii de Istorie şi
Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai, masterand la Freie Universität
Berlin-Osteuropa Institut, membru al Asociaţiei pentru Dialog Interetnic, Cluj.
Publicaţii: Das ungarische Millenium an den Rumänen în Kultur und
Zivilisation im siebenbürgischen Raum, Cluj 1996, Millenium and
nationalities in dualist Hungary în Transylvanien Revue nr.4, 1997.