Frizii din Schleswig-Holstein
Frizii din
Schleswig-Holstein
Thomas Steensen
I. Principalele
trăsături istorice, geografice şi culturale ale Friziei de Nord
Frizii de nord trăiesc
între rîurile Eider şi Wiedau, pe insule şi în regiunea Halligen în
extremitatea nord-vestică a Germaniei. Ei populează un peisaj unic, puternic
influenţat de Marea Nordului. Terenurile mlăştinoase care se prelungesc pînă în
mare, se numără printre cele mai întinse din lume şi sînt caracterizate
printr-o diversitate de plaje, cîmpii, nisipuri şi cursuri de apă. Din 1985,
această zonă a fost inclusă în Parcul Naţional Schleswig-Holsteinischer
Wattenmeer. Partea continentală e formată în vest din mlaştini îndiguite, iar
în est din cîmpii mărăcinoase şi nisipoase (Geest), care au, de
asemenea, păduri şi rămăşiţe de foste hăţişuri.
Istoria timpurie a
Friziei rămîne o enigmă. După cum atestă izvoarele istorice, arheologice şi
lingvistice, din vatra lor originară situată între Zuidersee (astăzi Marea
Ijssel) şi rîul Weser frizii de nord au emigrat în două valuri spre coastele Uthlande,
numită de asemenea Frisia minor (Mica Frisie). Insulele Sylt, Föhr şi
Amrum precum şi părţile vestice ale regiunilor Eiderstedt, Heligoland şi
regiunile mlăştinoase au fost colonizate mai ales în timpul secolului al
VIII-lea. În al doilea val de emigrare de la sfîrşitul mileniului, au fost
populate vaste părţi ale regiunilor mlăştinoase. Cauzele emigrării în Frizia de
Nord ar putea fi conflictul cu Imperiul Francilor aflat în expansiune,
problemele din timpul perioadei vikinge sau o cedare în faţa încreştinării.
Această zonă le era deja cunoscută colonizatorilor datorită vastului lor comerţ
în Mare Frisicum (numele Mării Nordice din acea perioadă). Mai tîrziu
frizii de nord şi-au extins teritoriul spre est, incluzînd de asemenea părţi din
cîmpia nisipoasă.
Frizii de nord s-au
aflat la începuturi sub domnia regilor danezi pentru mult timp. În timpul
Evului Mediu s-au implicat în numeroasele conflicte legate de Ducatul de
Schleswig şi rareori au fost uniţi. După divizarea ducatului în 1544, ei au
fost împărţiţi între trei suverani diferiţi. După divizarea din 1581, Frizia de
Nord a aparţinut teritoriului Ducelui de Gottorf; numai regiunea
Nordergoesharde din jurul oraşului Bredstedt rămînînd în continuare sub
jurisdicţia regelui danez, în timp ce Westerlandföhr, Amrum şi List/Sylt erau
deja părţi ale Danemarcei şi au rămas astfel pînă în 1864. În 1721 situaţia s-a
simplificat: zona condusă de ducele de Gottorf a fost unificată cu aceea a
regelui. De atunci începînd, Frizia de Nord ca întreg a aparţinut helstat-ului
danez (care includea Danemarca, ducatele de Schleswig şi Holstein, Norvegia,
Islanda şi posesiunile coloniale de peste mări; în germană: Gesamtstaat).
Regele danez era suveranul, fiind în acelaşi timp Duce de Schleswig. În timpul
războiului danezo-german din 1864, toată Frizia de Nord a devenit parte a
statului german pentru prima dată în istoria sa. Începînd din 1867, ea a
aparţinut Prusiei, iar din 1946 statului (landului) Schleswig-Holstein.
Frizia de Nord nu s-a
constituit niciodată într-o entitate politică de sine stătătoare. Nu a existat
niciodată un stat Frizia de Nord, iar frizii nu şi-au propus niciodată să
întemeieze unul. Ideea unui stat friz a fost ridicată numai de două ori în
dezbaterile politice. În 1848 scriitorul şi revoluţionarul Harro Harring
(1789-1870), iar apoi în 1919/20 politicianul Cornelius Petersen (1882-1935) au
avansat o astfel de idee, dar nici unul din ei nu a găsit simpatie în rîndul
populaţiei pentru o astfel de idee nerealistă. De-a lungul secolelor, identificarea
regională a fost relaţionată în principal de propriul Harde (district
administrativ şi tribunal), de propria regiune sau insulă, dar niciodată de
Frizia de Nord în ansamblu. Încă de la începuturi, destinul politic al Friziei
de Nord a fost hotărît din exterior, în principal din Copenhaga şi
Gottorf/Schleswig, mai tîrziu de la Berlin, Bonn şi Kiel.
Fiind inactivi politic
(în sensul strict al cuvîntului), frizii de nord au reuşit totuşi să-şi menţină
în general propria jurisdicţie. Doar în cîmpie, Hardes Karrharde,
Goesharde de Nord şi de Sud — locuite de frizi numai în vest — era în vigoare Jydske
Lov, codul juridic iut. Cele treisprezece Hardes din Uthlande
se aflau sub jurisdicţie friză. Acestea erau Sylt, Osterland-Föhr,
Westerland-Föhr cu Amrum (din 1411/35 o enclavă a Imperialui Danez),
Wiedingharde (iniţial Horsbüllharde), Bökingharde, cele cinci Hardes din
Alt-Nordstrand, şi anume Wirichsharde, Pellwormsharde, Edomsharde,
Beltringharde şi Lundenbergharde, ca şi aşa-numitul Dreilande (trei-ţări)
din Utholm, Everschop şi Eiderstedt. Legea friză, transmisă oral de-a lungul
secolelor, nu a fost fixată în scris pînă în 1426. Taxele, mai mult decît
orice, au fost acelea care au condus la conflicte cu suveranul, libertatea
fiind înţeleasă în principal ca scutire de taxe.
Factorul determinant
în istoria friză a fost marea. Cîştigarea şi pierderea pămîntului a fost mai
decisivă pentru Frizia de Nord decît bătăliile militare. Datorită creşterii
nivelului mării, frizii au început să construiască diguri în timpul secolului
al XI-lea. Deoarece acestea protejau mlaştina fertilă, agricultura a putut
înflori. Lungimea totală a acestui baraj maritim, care astăzi depăşeşte 8 metri
înălţime, oferă o imagine a întinderii acestei fortăreţe; pe partea continentală
nord-friză ea se întinde pe nu mai puţin de 132 km, iar pe insule încă alţi 92
km. În plus, există o serie de alte diguri de consolidare care o dublează sau
pe alocuri chiar o triplează. Aproape nici o altă structură artificială din
Europa nu poate concura cu digurile de la Marea Nordului în ce priveşte
dimensiunea şi volumul de muncă pe care l-au necesitat. Ingineria digurilor
precum şi alte meşteşuguri (producerea sării de Frizia, obţinută din turba din
terenurile mlăştinoase, de exemplu), au adus perioade de mare prosperitate.
Adeseori însă acele zile de glorie au sfîrşit în furtuni dezastruoase, uneori
în sensul propriu. Atît marele uragan Mandränke din 1363, cînd, mai
presus de orice, legendarul tîrg din Rungholt a încetat să existe, cît şi cel
din 1634, cînd insula Strand, o parte importantă a Friziei de Nord a fost
ştearsă de pe faţa pămîntului, se evidenţiază ca nişte catastrofe cu totul
ieşite din comun.
De-a lungul secolelor,
digurile au fost întreţinute de fermieri; numai de curînd întreţinerea lor a
devenit o problemă guvernamentală. La început, acest lucru a fost valabil şi
pentru construirea lor. De-a lungul secolului al XVII-lea şi mai ales al
XVIII-lea, suveranii au preluat treptat iniţiativa în construirea la scară
largă a digurilor. De multe ori au numit pentru aceasta investitori financiari
de încredere şi meşteri zidari din Ţările de Jos. Istoria culturală şi
economică a Friziei de Nord s-a aflat în mod ocazional sub influenţa olandeză
în mai multe chipuri. Sentimentul responsabilităţii şi un sentiment acut al
identităţii au fost şi mai mult intensificate de autoadministrarea regiunii,
care a supravieţuit chiar şi în timpul perioadelor absolutiste. Mai ales în
Eiderstedt, dar de asemenea într-o formă mai puţin evidentă în alte părţi ale
Friziei de Nord, autoadministrarea a fost prezentă pînă în perioada prusacă.
Din 1867 regiunea
Friziei de Nord a aparţinut districtelor (Landkreise) Tondern, Husum şi
Eiderstedt. În urma plebiscitului din 1920, partea nordică a districtului
Tondern, care nu era populată de frizi, a fost cedată Danemarcei; districtul
Sud-Todern a rămas în componenţa Germaniei. Abia în 1970 a fost constituit
districtul Friziei de Nord, cuprinzînd pentru prima dată toate zonele
nord-frize, cu excepţia insulei Heligoland. Doar o treime din cei 155.000 de
locuitori (1992) din district se consideră de origine friză, aceasta
datorîndu-se extinderii districtului dincolo de vatra sa către est, pe de o
parte, şi imigraţiei puternice, pe de altă parte (în cursul celui de-al doilea
război mondial, un mare număr de refugiaţi şi expulzaţi s-au stabilit în Frizia
de Nord).
Districtul Friziei de
Nord cuprinde 2048 km2. Cu
76 de locuitori pe km2
(163 pentru Schleswig-Holstein), el prezintă de departe cea mai scăzută
densitate a populaţiei în comparaţie cu toate celelalte districte din
Schleswig-Holstein, fiind în consecinţă una din regiunile cele mai slab
populate din Republica Federală Germania. Terenurile mlăştinoase nord-frize,
populate în mare parte în secolele anterioare, cuprind o zonă de aproximativ
1600 km2.
Districtul este format
din 16 autorităţi locale care includ 129 de comunităţi. În cele opt oraşe
populaţia este distribuită după cum urmează (numărul de locuitori din 30
septembrie 1989): Husum, pricipalul oraş al districtului — 20. 651,
Westerland/Sylt — 9.395, Niebull — 6.667, Tönning — 4.802, Bredstedt — 4.593,
Wyk/Föhr —4.436, Friedrichstadt — 3.044 şi Garding — 2.221; comunităţi mai
mari, dar nu oraşe, sînt Leck (7.020 de locuitori) şi Sankt Peter Ording
(3.636). Oraşele din Frizia de Nord au dobîndit mai tîrziu statutul de oraş;
primele care au obţinut aceste drepturi au fost Garding şi Tönning în 1590,
apoi Husum în 1603 şi, ca oraş nou format, Friedrichstadt în 1621. Bredstedt
(1900), Westerland (1905), Wyk (1910) şi Niebüll (1960) le-au urmat abia în
secolul nostru.
Aproximativ 1800 de
oameni trăiesc pe insula stîncoasă Heligoland (1,6 km2), situată în regiunea
germană Bight şi care de asemenea aparţine zonei culturale şi lingvistice
nord-frize. Între secolele VII şi XIX, insula a fost colonizată de frizi veniţi
de pe coasta de sud a Mării Nordice. Pentru mult timp ea a fost folosită şi ca
ascunzătoare de către piraţii care se grupau pe rutele de comerţ hanseatice.
Principala sursă de existenţă a insularilor a fost dintotdeauna marea:
pescuitul, recuperarea rămăşiţelor de naufragii şi serviciile de pilotaj. De la
fondarea staţiunii litorale în 1826, turismul a cîştigat mereu în importanţă.
După o istorie foarte schimbătoare, Heligoland a aparţinut coroanei daneze pînă
în 1807, cînd a fost ocupată de trupele britanice în timpul Embargoului
Continental şi a acordat azil politic refugiaţilor din Germania în timpul
ocupaţiei britanice. Aici a scris Hoffmann von Fallersleben Lied der
Deutschen („Cîntecul germanilor”), care a devenit mai tîrziu imnul naţional
german. Imperiul German a obţinut insula prin tratatul de schimb
germano-britanic din 1890. În termeni administrativi, ea a fost anexată
districtului Süderdithmarschen pînă în 1922, apoi s-a constituit în district de
sine stătător pentru ca să fie în cele din urmă alipită Districtului Pinneberg
în 1932.
De-a lungul secolelor
Frizia de Nord, mai cu seamă marile sale întinderi mlăştinoase, a fost în
special o zonă fermieră. Pînă de curînd, creşterea animalelor a fost de departe
cea mai importantă formă de activitate economică. Acesta este motivul pentru
care schimbarea structurală din ultimele decenii este de importanţă epocală
pentru Frizia de Nord. În prezent numai 9,5 % din toată populaţia activă
lucrează în agricultură, silvicultură şi pescuit; dar acest procent este totuşi
cel mai ridicat din toate districtele din componenţa Schleswig-Holstein
(împreună cu districtul Dithmarschen; media pe ţară: 4,9 %, 1987). Următoarele
cifre sînt în continuare impresionante: trei sferturi din întreaga suprafaţă a
Friziei de Nord este folosită în agricultură; în totalul de 4.279 de gospodării
agricole există nu mai puţin de 261.000 vaci, 195.000 porci, 85.000 oi şi 3.700
cai; în jur de 400.000 de tone de grîne sînt recoltate anual.
În afara agriculturii,
marinăria a fost pentru o vreme cea mai importantă sursă de venit, în special
pentru frizii insulari. În secolele XVII şi XVIII aproape toată populaţia
masculină din insulele Amrum, Föhr şi Sylt şi de asemenea Halligen era
implicată în marinărit, obţinînd un anumit grad de bogăţie vînînd balene şi
foci în Groenlanda. Prin experienţa lor maritimă, unii insulari frizi au
cîştigat o cunoaştere a lumii care mai apoi s-a constituit într-o puternică
bază împotriva oricăror idei naţionaliste. Aceasta atitudine a fost consolidată
pe mai departe de emigraţia peste mări din secolul XIX, care a avut loc la o
scară mult mai largă datorită declinului rutei groenlandeze. Emigraţia a atins
punctul culminant după anexarea de către Prusia în 1867 şi a rămas o alternativă
pentru frizi, în special în vremurile de mizerie şi de tulburări politice. Pe
insulele Föhr şi Amrum aproape că nu există nici o familie care să nu aibă rude
în America de Nord.
După construirea
staţiunii Wyk în 1819, turismul a devenit o nouă şi importantă sursă de venit
în insulele Föhr, Heligoland, Sylt şi Amrum. La începutul secolului al XX-lea,
Westerland, un sat insignifiant din Sylt, s-a transformat într-o elegantă
staţiune litorală de reputaţie internaţională. După fondarea în 1877 a
staţiunii de pe ţărmul Mării Nordice, Sankt Peter Ording, turismul a început
să prospere şi pe partea continentală nord-friză; între timp el a depăşit
agricultura în importanţă. În fiecare an numărul turiştilor se ridică la un
milion, iar cazările peste noapte la aproximativ zece milioane.
Frizia de Nord
aparţine regiunilor subdezvoltate ale Republicii Federale Germania, nivelul
industrializării fiind deosebit de scăzut. Doar 21 de angajaţi la 1000 de
locuitori lucrează în industria meşteşugărească (fabrici cu mai mult de 10
angajaţi). Cifrele corespunzătoare sînt 66 în Schleswig-Holstein şi 116 în RFG.
71% din venitul brut provenind din sectorul serviciilor, Frizia de Nord se află
cu mult deasupra valorii medii şi se clasează prima între toate districtele din
Schleswig-Holstein, aceasta datorîndu-se în mare parte turismului.
Fiind situată departe
de marile centre din Germania şi Europa, poziţia geografică face dificilă
deschiderea de fabrici mari. Autostrada către Hamburg, de exemplu, începe
departe de porţile Friziei de Nord. Unele fabrici, pe de altă parte, au
descoperit excelentele avantaje ale acestei amplasări, de exemplu în ce
priveşte diversitatea sa culturală sau facilităţile de petrecere a timpului
liber pe coasta Mării Nordice, pe insule şi în Halligen. Folosirea tot
mai mare a energiei eoliene şi eforturile de diminuare a problemei izolării de
centrele economice prin intermediul procesării electronice a datelor deschide
noi căi pentru viitor, de altfel necesare, avînd în vedere reducerea numărului
de posturi în armată şi continua criză agricolă. Dar chiar şi în prezent,
tineretul friz îşi părăseşte locurile de baştină pentru că nici nu beneficiază
de educaţia pe care şi-o doreşte, nici nu găseşte locuri de muncă atractive. Pe
de altă parte, mulţi oameni din afara Friziei de Nord îşi stabilesc o a doua
reşedinţă sau se retrag la pensionare aici. În multe locuri, această
contradezvoltare este în detrimentul vieţii comunitare rurale şi a avut un
impact negativ asupra eforturilor de păstrare a limbii şi culturii frize.
Ca şi peisajul şi
istoria friză, cultura şi viaţa tradiţională sînt de asemenea de o diversitate
uluitoare, reflectată în numeroase muzee, în special în Muzeul Nissenhaus din
Husum. Diversitatea e considerată mai tipică spaţiului friz decît uniformitatea.
Acest lucru este, de exemplu, adevărat în legătură cu clădirile şi casele
tradiţionale. În ceeea ce priveşte casele, Frizia de Nord oferă cea mai bogată
scenografie din Schelswig-Holstein. Vreme de secole, au coexistat influenţe
frize, iuto-daneze şi germano-saxone. În plus, se pot găsi o mulţime de bunuri
importate din Ţările de Jos, ca de exemplu, multe din casele de marinari şi
fermieri au acoperişul din ţigle daneze, sau faptul că arhitectura din Haubarg
Eiderstedt provine din Ţările de Jos şi Frizia de Est. Într-o legătură
neîntreruptă cu vechile tradiţii, portul popular este încă adînc înrădăcinat,
în special pe insula Föhr. În alte regiuni nord-frize, costume demult uitate
intră din nou în circulaţie, altele noi fiind făcute după modelul celor vechi.
Festivalul „naţional” nord-friz, Bukebrennen, sărbătorit cu focuri de
artificii în fiecare an pe 21 februarie, este din ce în ce mai răspîndit în
vremea din urmă. La o scară mai redusă, această efervescenţă caracterizează şi
alte obiceiuri şi jocuri publice.
În domeniul artelor,
Frizia de Nord a produs în special pictori. Cîteva exemple sînt Hans Peter
Feddersen (1848-1941) din Schnatebüll, a cărui tema principală este peisajul
nord-friz, Christian Albrecht Jensen (1792-1870) din Bredstedt, un portretist
de frunte din „Era de Aur” a picturii daneze, Carl Ludwig Jessen (1833-1917)
din Deezbüll, care a devenit cunoscut ca „pictorul friz”, Oluf Braren
(1787-1839), care, ca simplu profesor în Föhr, a dat picturi de o înaltă
valoare artistică, Christian Carl Magnussen (1821-1896) din Btredstedt, care
şi-a evidenţiat numele prin portretele şi picturile cu teme folclorice despre
Frizia de Nord şi Italia; Emil Nolde (1867-1956) are de asemenea legături
strînse cu Frizia de Nord. Dar în zadar va căuta cineva mari compozitori, ceea
ce conduce ocazional la invocarea dictonului latinesc Frisia non cantat.
Cîntecele frize sînt de asemenea destul de puţine. Vorbind despre literatura
(germană) trebuie să-l menţionăm şi pe Theodor Storm (1817-1888) din Husum, a
cărui lucrare tîrzie Der Schimmelreiter (Călăreţul unui cal alb)
vorbeşte despre puternicul Deichgraf Hauke Haien şi este deseori socotită drept
epopeea naţională nord-friză.[...]
Auriu, roşu şi
albastru sînt culorile steagului nord-friz încă de la începutul secolului.
Blazonul nord-friz, o creaţie neheraldică din 1840, expune jumătatea unei
acvile a Imperiului German, o coroană, şi un ceaun cu arpacaş, avînd drept
fundal culorile auriu, roşu şi albastru. Jumătatea de acvilă se referea,
probabil, la dreptul la libertate, despre care se presupune că le-a fost
garantat frizilor de împăraţii germani, coroana aparţine suveranului timpului,
regele danez, iar despre ceaun se spune că femeile frize îşi puneau inamicii
(probabil danezi) pe fugă cu arpacaş fierbinte atunci cînd puterea de luptă a
bărbaţilor lor scădea. Blazonul oficial al Friziei de Nord este de asemenea în
culorile nord-frize; din punct de vedere heraldic, este descris după cum
urmează: „Pe fond albastru trei corăbii aurii cu cîte trei catarge în stilul
secolului al XVI-lea, avînd poziţia 2:1 cu pînze aurii şi fanioane roşii; pe
fiecare dintre marile pînze există un simbol însoţitor de culoare roşie (plug,
peşte, cap de bou)”. Modelul urmat a fost blazonul Eiderstedtului.
Simbolurile însoţitoare îşi au originea în blazonul celor trei vechi districte
nord-frize şi simbolizează stilul de viaţă tradiţional. Blazonul şi steagul
Heliglandului arată culorile insulei: verde, roşu şi alb.
Ca „imn naţional”
neoficial, populaţia friză intonează cîntecul Gölj-rüüdj-ween (auriu-roşu-albastru)
de Albrecht Johannsen (1888-1967). Binecunoscutele slogane nord-frize sînt Rum
hart — klaar kiming (inimă largă — zări limpezi), reflectînd cunoaşterea
lumii dobîndită de căpitanii de corăbii frizi. Liiver duudj as slaaw (Mai
bine mort decît rob) este un slogan politic inventat în secolul al XIX-lea,
care face aluzie la legendara independenţă a frizilor.
II. Limba friză şi
mişcarea friză
Diversitate
lingvistică într-o regiune mică
În puţine alte locuri
se poate găsi o asemenea diversitate lingvistică precum în Frizia de Nord. În
partea nordică a districtului, cinci limbi convieţuiesc într-o arie foarte
restrînsă, dintre care două limbi literare: germana superioară (Hochdeutsch)
şi daneza superioară, şi trei limbi autohtone: germana inferioară (Unterdeutsch),
iuta de sud (daneza inferioară, Sørderjysk) şi friza. Unii oameni chiar vorbesc
despre o „confuzie babiloniană a limbilor”. Totuşi, diversitatea
limbilor încorporează o mare bogăţie culturală a Friziei de Nord.
Limba proprie este cea
mai importantă trăsătură de identitate pentru nord-frizi. E o limbă
vest-germanică de sine stătătoare. Ca şi engleza veche (anglo-saxona) şi saxona
veche (precursoarea germanei inferioare de astăzi), ea se trage din grupul
limbilor germanice de la Marea Nordului. Limba are în componenţă dialecte
nord-, est şi vest-frize; nu există o sursă standard a limbii. Friza de est s-a
stins în regiunea sa de baştină şi este vorbită de numai 1.500 de oameni în
Saterland în Oldenburg. Comunitatea limbii vest-frize în provincia olandeză
Friesland (dialectul Westerlauwers), pe de altă parte, numără în jur de
400.000 de vorbitori.
Friza de nord a
suferit pierderi grele la începutul epocii moderne. Peninsula Eiderstedt a
adoptat germana inferioară în jurul anului 1600. Şi ca urmare a uraganului din
1634, s-a produs o înlocuire a frizei în Nordstrand şi Pellworm. În timpul
secolelor XIX şi XX, limba friză a fost folosită tot mai puţin, declinul
începînd în sud. Friza colocvială îşi pierde de asemenea din originalitate
datorită pătrunderii limbii germane în toate domeniile vieţii, mai ales în mass
media.
„Bastioane” ale limbii
frize există astăzi la vest de Föhr, Amrum (fără Wittdün), estul insulei Sylt,
Heligoland şi de asemenea Bökingharde (mai ales Risum-Lindholm) pe partea
continentală. Numărul estimat de vorbitori în Frizia de Nord a scăzut de la
50.000 în epoca modernă timpurie la 30.000 în 1855, şi în continuare de la
aproximativ 16.000 în 1927 la circa 10.000 în prezent. De două ori mai mulţi
oameni dispun astăzi doar de o cunoaştere pasivă a limbii. Comunitatea limbii
nord-frize este în consecinţă una din cele mai mici din Europa. Toţi vorbitorii
de friză sînt totodată germanofoni, cei mai mulţi fiind vorbitori de germană
inferioară (Hochdeutsch), iar unii chiar şi de daneză inferioară sau
daneză superioară. Bi-, tri- sau multiligvismul a fost semnificativ pentru
Frizia de Nord de-a lungul secolelor, numai în ultimele decenii devenind
evidentă tendinţa spre monolingvism, care este profund regretată de mulţi
oameni.
Există două grupuri
dialectale principale, care pot fi în continuare divizate în nouă dialecte mai
mici: şase dintre ele pe partea continentală (incluzînd Halligen), iar trei pe
insulele Sylt, Föhr-Amrum şi Heligoland. Totuşi, suma elementelor lingvistice
comune acestor dialecte învinge de departe. Deşi nu există o limbă standard,
dialectul Mooring (Frasch) preia tot mai mult funcţiunile unui standard
pe continent. Următoarele transpuneri ale propoziţiei „Limba noastră friză
este cheia propriului nostru ţinut” ilustrează diferitele dialecte:
Friză continentală
• Dialectul
Wiedingharde:
Üüsen freeske
spreeke äs di koie to üüs oin luin.
• Dialectul
Bökingharde (Mooring):
Üüsen frasche
spräke äs di koie tu üüs äin lonj.
• Dialectul Karrharde:
Üüsen fräische
spräike äs di koie tu üüs äin lonj.
• Dialectul regiunii
Goesharde de Nord:
Üüsen fräische
spräike äs di kaie to üüs ain loun.
• Dialectul regiunii
Goesharde Centrale:
Üüsen freesche
spreek is di koi to üüs oin loon.
• Dialectul Halligen:
Us freesk spreek is
di koie to us ään löön.
Friză insulară
• Dialectul Sylt:
Üüs sölring apraak
es di kai tö üüs ain lön
• Dialectul
Föhr-Amrum:
Üsens
fering-öömrang spriak as de kai tu üsens aanj lun.
• Dialectul
Heligoland:
Ii halunder spreek
es de sleetel tu ii ooin lun.
Pe lîngă diviziunea
primară în două grupuri dialectale cauzată de diferitele valuri de colonizare,
diversitatea dialectului nord-friz rezultă nu numai din lipsa unui centru
economic şi politic, dar şi din absenţa unui stat friz care să exercite o
influenţă unificatoare. Zonele îndepărtate, unele complet izolate, în cea mai
mare parte s-au dezvoltat independent una de alta.
În cadrul Germaniei,
frizii de nord constituie un grup etnic cu propria sa limbă şi cultură. În
această privinţă sînt comparabili cu sorbii din statele Brandenburg şi Saxonia
în Germania Unită. Fiind un grup etnic indigen, ei nu pot face apel la legături
cu un stat-naţiune „de origine”, deosebindu-se, de aceea, de celelalte două
minorităţi din regiunea de graniţă Schleswig, danezii din Germania şi germanii
din Danemarca. În Europa ei pot fi comparaţi cu bretonii din Franţa, de
exemplu, sau cu laponii din Scandinavia de Nord. Deseori aceste mici popoare
fără state proprii nu au primit recunoaşterea şi protecţia pe care le merită.
În zilele noastre există o recunoaştere a acestor mici limbi şi culturi aproape
peste tot în Europa. Acest lucru este valabil şi pentru cultura nord-friză, a
cărei supravieţuire e într-un pericol crescînd.
Extincţia limbii
nord-frize a fost prezisă de mai bine de două secole; ea continuă însă să
trăiască, iar astăzi oamenii sînt din nou interesaţi de ea. Întotdeauna au
existat nord-frizi puternic angajaţi în cultivarea limbii lor materne, în
dezvoltarea ei către o limbă scrisă şi eliberarea ei din poziţia de
Cenuşăreasă. Eforturile de păstrare şi promovare a limbii şi culturii frize şi
de a-i face pe frizi mai conştienţi de propria lor etnicitate sînt cunoscute
sub numele de Mişcarea Friză.
Istoria mişcării
frize
Friza de nord ca limba
regională colocvială nu a evoluat niciodată într-o limbă standard. După Reformă
limba oficială, ecleziastică şi vorbită în şcoli a fost predominant germana
inferioară (Unterdeutsch), iar, începînd din secolul al XVII-lea,
germana superioară (Hochdeutsch). Traduceri ale Micului Catehism
de Luther în dialectele Old Nostrand şi Osterland-Föhr s-au făcut pentru prima
dată în jurul anului 1600 şi sînt cele mai vechi documente lingvistice
păstrate. Au rămas în formă scrisă din următoarele două secole doar cîteva
poeme frize şi ceva proză, în special cu conţinut religios. Primul friz care a
compilat un dicţionar a fost comerciantul Boy Jacobsen (1697-1762) din
Sterdebüll (Bordelum).
Prima piesă mai
întinsă de literatură în friza de nord a fost scrisă de Jap Peter Hansen
(1767-1855) din Sylt la sfîrşitul secolului al XVIII-lea; cartea a fost
publicată în 1809 şi a însemnat un important pas către limba literară
nord-friză. Secolul al XIX-lea a fost un moment de „deşteptare naţională”
a popoarelor din întreaga Europă. Prin ideile romantismului, limbile şi
istoriile naţionale au fost privite cu interes reînnoit. Acelaşi lucru s-a
întîmplat în cazul Friziei de Nord. Au fost publicate lucrări despre istoria
nord-friză. De-a lungul primelor decenii ale secolului al XIX-lea mulţi frizi
s-au consacrat studiului propriei limbi. Bende Bendsen (1787-1875) din Risum,
în acea perioadă, a compilat o voluminoasă listă de cuvinte şi o gramatică
pentru dialectul Bökingharde, publicată pentru prima dată în 1860.
După 1840 şi-au făcut
apariţia primele semne ale mişcării naţionale frize. Pe insula Amrum, pastorul
Lorenz Friedrich Mechelenburg (1799-1875) a început să lucreze la o listă de
cuvinte a dialectului său, Amring. El a făcut de asemenea planuri pentru un
dicţionar care să cuprindă toate dialectele nord-frize şi pentru un ziar în limba
friză, dar nu a reuşit să găsească colaboratori pentru celelalte dialecte.
„Höret nicht auf,
Friesen zu sein” (Nu
încetaţi să fiţi frizi), le-a amintit pastorul Christian Feddersen (1786-1874)
concetăţenilor săi în ziarul său Fünf Worte an die Nordfriesen (Cinci
cuvinte către nord-frizi). El a creat un program pentru limba nord-friză şi o
mişcare friză. Puternic influenţat de ideile romantismului, a ajuns la
concluzia că el nu era nici german, nici danez, ci friz, concluzie împărtăşită
şi de lingvistul şi scriitorul Knut Jungbohn Clement (1803-1873).
Cînd Christian
Feddersen şi Lorenz Friedrich Mechlenburg şi-au făcut publice ideile şi
planurile în 1845, cel mai oportun moment pentru a face ceva, trecuse deja.
Între timp antagonismul naţional dintre danezi şi germani, evident în Ducatul
de Schleswig din 1840, a ieşit la iveală şi în Frizia de Nord. Acest puternic
antagonism a pus întotdeauna în umbră aspiraţiile frize. Situarea Friziei de
Nord „în această arie de tensiune dintre Germania şi Danemarca” (Johannes
Jensen) a devenit vizibilă mai ales în timpul a trei festivaluri publice din
1844, 1845 şi 1846, organizate în Bredstedt unde „nu Frizia de Nord era
problema, ci Schleswig-Holstein, aspiraţia germană, natura germană”, după
cum spunea un articol de atunci. „Din toate districtele locuite de frizi”, 6000
de vizitatori au venit la primul festival public. Antagonismul naţional dintre
germani şi danezi nu a lăsat loc unor evoluţii specific frize. Nici germanii
din Schleswig-Holstein, nici danezii din Eider nu au arătat vreun interes
pentru aspiraţiile frize către independenţă. Pînă la ultimul festival public de
la Bredstedt, cei mai mulţi nord-frizi erau deja de partea Schleswig-Holtein
din punct de vedere politic şi naţional. Relaţia strînsă cu limbajul cultural
şi literar german în biserici, şcoli şi administraţie de-a lungul secolelor nu
a rămas fără consecinţe. Loialitatea lor faţă de statul danez, unde membrii
diferitelor naţiuni convieţuiau în pace, s-a prăbuşit complet pentru cei mai
mulţi frizi în timpul războaielor pentru Schleswig şi a politicii de restaurare
daneză dintre 1851 şi 1864.
Prima asociaţie
nord-friză a fost fondată în Niebüll-Deezbüll în martie 1879. La acea vreme
oamenii erau destul de mulţumiţi de noua situaţie politică creată odată cu
anexarea la Prusia în 1867. Asociaţia din Niebüll-Deezbüll reprezenta şi ea mai
degrabă ideile şi experinţele lui Christian Feddersen şi Knut Jungbohn Clement.
În cuvintele pastorului Friedrich August Feddersen (1838-1908): „Am dori să
purtăm îndărătul portului nostru friz o inimă germană cinstită, cucernică şi
liberă”. Oamenii erau dornici să fondeze şi alte „fundaţii speciale” care
să se reunească într-o „asociaţie generală” pentru întreaga Frizie de Nord,
însă nu au reuşit să îşi împlinească visul. Mai ales insularii s-au arătat
indiferenţi faţă de acest fel de asociaţii. Asociaţia din Niebüll-Deezbüll a
făurit mai multe planuri de perspectivă. Ea a asistat dezvoltarea unui standard
ortografic uniform pentru toate dialectele nord-frize. La puţin timp a apărut
un mic ziar friz, care nu a depăşit însă faza incipientă şi foarte curînd după
aceea activitatea asociaţiei nord-frize a scăzut în intensitate.
În 13 august 1902, a
fost fondată în Rodemis, lîngă Husum, Nordfriesicher Verein für Heimatkunde
und Heimatliebe (Asociaţia Nord-Friză), prima asociaţie pentru întreaga
Frizie de Nord. Ea există şi astăzi şi are filiale în toate zonele din
district. Constituirea ei a fost relaţionată cu Heimatbewegung, o
mişcare pentru protecţia identităţii tradiţionale şi promovarea patriotismului
de la începutul secolului, şi care poate fi socotită ca o reacţie la tot mai
marea centralizare şi industrializare. Odată cu această schimbare rapidă,
oamenii au considerat că valorile ţinutului lor natal, în care îşi căutaseră
alinare, erau în pericol. „Patriotismul începe acasă” a constituit o
idee călăuzitoare a asociaţiei, exprimată de preşedintele său, pastorul August
Schulz (1847-1936) din Mildstedt.
Activitatea Asociaţiei
Nord-Frize a fost în cea mai mare parte determinată de interesul ştiinţific şi
folcloric al fondatorilor săi. „Curentului vremii”, care ameninţa
originalitatea regională, i s-a opus idealul unui presupus mod de viaţă local
autentic. Această expresie a vieţii frize se regăseşte în picturile idealizate
ale lui Carl Ludwig Jessen. În formarea asociaţiei nu fusese de importanţă
majoră interesul pentru limba friză. Aceasta îşi propunea să depună eforturi
pentru promovare limbii cu precădere pe căi ştiinţifice, pentru „ridicarea unui
monument” pentru posteritate. Acesta este de altfel motivul pentru care ea a
plănuit alcătuirea unui mare dicţionar al tuturor dialectelor nord-frize.
Pe insulele
nord-frize, în special pe insula Sylt, limba şi cultura frize erau socotite a
fi puse în pericol de turismul tot mai prosper. Insularii s-au întrunit în trei
„festivale frize” pentru a stăvili „potopul de străinătate”: pe insula Amrum în
1907, pe insula Sylt în 1909 şi pe insula Föhr în 1913. Această iniţiativă a
fost asumată de fermierul şi fostul marinar Nann Mungard (1849-1935) din
Keitum/Sylt. În aceşti ani au apărut importante publicaţii frize, mai ales pe
insula Sylt. Se dorea crearea unui standard ortografic pentru toate dialectele.
Cu ajutorul unui dicţionar al unei insule frize şi printr-un ziar friz comun,
frizii insulari ar fi trebuit să poată citi şi înţelege celelalte dialecte
insulare. Cuvintele absente dintr-un dialect urmau să fie preluate dintr-un
altul. În acest fel, ar fi fost făcut un prim pas de la simpla păstrare la o
îmbogăţire deliberată a limbii. Dar toate aceste aspiraţii semnificative s-au
stins odată cu primul război mondial şi nu au mai fost niciodată reluate în
acelaşi fel şi cu aceeaşi intensitate.
Plebiscitul din 1920 a
creat iarăşi animozitate între germani şi danezi şi Frizia de Nord şi, din nou,
această animozitate a umbrit mişcarea friză care s-a împărţit în două direcţii,
care au luptat cu cerbicie una împotriva celeilalte. De o parte se afla Nordfriesischer
Verein für Heimatkunde und Heimatliebe, acum făcînd un mare efort pentru
păstrarea limbii frize. În acelaşi timp, ea a adoptat o poziţie naţională, care
să se opună mai ales graniţei germano-daneze din 1920. De cealaltă parte se
afla Friesisch-Schleswiger Verein (Asociaţia Friză din Schleswig), mult
mai mică, fondată în 1923, care a pus accentul nu numai pe independenţa
poporului friz, ci a întărit de asemenea legăturile cu nordul, colaborînd
ocazional cu minoritatea daneză.
Tendinţele contrare
ale celor două asociaţii din acea vreme pot fi descrise după cum urmeză:
Asociaţia Nord-Friză a luat o poziţie regională friză. Din punctul său de
vedere, frizii fuseseră la început un popor independent, dar au devenit în cele
din urmă germani sub influenţa germanei superioare (Hochdeutsch)
literare şi a culturii germane. Limba şi cultura friză trebuiau încurajate, dar
nu în defavoarea germanei superioare. În contrast cu aceasta, atitudinea
Friesische-Schleswigscher Verein poate fi descrisă ca o poziţie „naţională”
friză. Pentru ei frizii constituiau un popor separat, nefiind nici germani,
nici danezi. Limba friză trebuia încurajată prin orice mijloc, germana
superioară (Hochdeutsch) respinsă. Un stat independent friz era privit
ca utopic. Această asociaţie avea ca scop un anumit grad de autoadministrare şi
statutul de minoritate naţională în cadrul Germaniei (şcoli avînd friza ca
limbă de predare, de exemplu).
Începînd din 1925,
Friesich-schleswigscher Verein a militat pentru acceptarea în Congresul
European al Naţionalităţilor din Geneva, un forum al minorităţilor şi
grupurilor etnice europene. Nord-friesischer Verein a formulat ca răspuns
Obiectivele de la Bohmstedter (Bohmstedter Richtlinien) stabilite la
adunarea generală anuală din 1926: „Noi, frizii de nord, avem o mentalitate
germană. Avem sentimentul că legătura noastră cu cultura germană şi cea din
Schleswig-Holstein durează de secole. Dorim să ne păstrăm identitatea etnică în
interiorul acestui cadru cultural. Vrem să ne păstrăm limba în şcoli şi biserici
în perimetrul ariei lingvistice frize. Refuzăm să fim consideraţi o minoritate
naţională.” Politicienii germani interesaţi de problema graniţelor au luat
iniţiativa în ce priveşte Bohmstedter Richtlinien. Ei au încercat să evite
complicaţiile care puteau apărea din pricina aspiraţiilor specific frize
întrucît erau interesaţi să păstreze o influenţă germană uniformă asupra
graniţelor trasate în 1920. Printr-o listă de semnături alcătuită la scară
mare, 13.000 de frizi (ceea ce însemna majoritatea lor, fără îndoială) au
sprijinit Bohmstedter Richtlinien. Congresul European de la Geneva nu s-a putut
decide dacă să invite Friesischschleswigscher Verein, fapt care a dus în 1927
la divizarea sa, frizii de nord provocînd astfel un incident internaţional la
acea vreme. În cele din urmă, cererea de admitere a „naţionalilor frizi” a fost
respinsă.
Pe lîngă orientarea
germană, Bohmstedter Richtlinien avea şi ea în vedere încurajarea limbii frize.
Nordfriesischer Verein a publicat crestomaţii, culegeri de cîntece, dicţionare
frize şi a asigurat folosirea parţială a frizei în ziare şi biserici. Prin două
decrete din 1925 şi 1928, guvernul din Schleswig a introdus friza în şcoli.
Autorităţile guvernamentale au sprijinit eforturile Nordfriesische Verein
deoarece se temea de cererile de recunoaştere ca minoritate naţională,
înaintate de Asociaţia Friză Schleswig. Documentele guvernamentale dezvăluiau
totuşi obiectivul pe termen lung al unei „germanizări” (Eindeutschung) a
Friziei de Nord.
După preluarea puterii
de către naţional-socialişti la 30 ianuarie 1933, sprijiniţi de 70% din
populaţia nord-friză cu drept de vot, în martie 1933, asociaţiile frize sperau
să obţină o susţinere puternică pentru activitatea lor. Declaraţiile
naţional-socialiste ca Volks- und Stammestum (naţionalitate şi rasă) şi
Blut und Boden (sînge şi glie) s-au dovedit a fi doar sloganuri, ei nefiind
deloc interesaţi în sprijinirea unei limbi frize, ne-germane. În 1933 Asociaţia
Nord-Friză a declarat că sprijină noul guvern „în întregime şi fără rezerve”.
Dar asociaţia s-a opus unei subordonări totale şi îndepărtării preşedintelui
Dr. Rudolf Muuß (1892-1972), cerută de naţional-socialişti. Ea a fost, totuşi,
„aliniată” şi pusă la cheremul puterii naţional-socialiste în mai 1935.
Întîlnirile anuale în 1937 şi 1938 din Niebüll au fost raliuri naziste de masă.
Mai mulţi membri au părăsit Heimatbund Nordfriesland, noul nume al
Nordfriesischer Verein. Cei cîţiva „naţionali frizi” din Asociaţia Friză
Schleswig aveau ca obiectiv recunoaşterea ca minoritate naţională chiar după
1933. Preşedintele Johannes Oldsen (1894-1958) a luat atitudine în favoarea
acestui obiectiv. În cele din urmă, i s-a interzis să scrie. Începînd cu anul
1938, era ilegal să vorbeşti în public despre un popor friz independent sau o
minoritate naţională friză.
După 1945 o
animozitate puternică s-a născut din nou între germani şi danezi. După al
II-lea război mondial, mişcarea pro-daneză număra şi ea mulţi membri în Frizia
de Nord. Conflictul germano-danez a umbrit aspiraţiile frize timp de decenii şi
atmosfera tensionată emoţional punea în dificultate stabilirea unei poziţii
frize independente. Numai mai tîrziu s-a reuşit depăşirea îndelungatului
conflict referitor la graniţe. În ciuda poziţiilor contrare, numeroasele
asociaţii frize au devenit acum conştiente de importanţa unei probleme:
menţinerea şi promovarea limbii şi culturii frize aflate în pericol. Se poate
spune că astăzi nord-frizii colaborează foarte strîns avînd acest ţel în minte.
Întrebarea problematică dacă nord-frizii sînt sau nu o minoritate naţională a
fost lăsată deoparte. Termenul Volksgruppe (grup etnic) — lipsit şi el
de o definiţie clară — pare a fi acceptat astăzi de toate asociaţiile. Actualul
front comun se pare că a fost o condiţie necesară pentru progresul făcut în ultimii
ani în politică şi în cultivarea limbii.
III. Domenii
specifice în păstrarea limbii şi operelor culturale frize
Mai întîi de toate,
trebuie făcută distincţia crucială dintre frizi şi celelalte două minorităţi
din regiunea graniţei germano-daneze. Minoritatea daneză din Schleswigul de Sud
la fel ca minoritatea germană din Schleswigul de Nord şi-au construit fiecare
un subsistem cultural şi social independent cu ajutorul „naţiunii-mamă”. Aceste
minorităţi dispun de grădiniţe, ziare, partide politice, şcoli, parohii şi
servicii sociale proprii, ca să menţionăm doar cîteva lucruri. Ideea de bază a
acestei reţele este să se asigure faptul că membrii minorităţii pot fi
contactaţi şi influenţaţi în toate aspectele vieţii: să le permită un standard
ridicat de realizare culturală, lingvistică şi politică. Nord-frizii, pe de
altă parte, sînt integraţi complet în societatea germană (într-o anumită măsură
şi în subsistemul minorităţii daneze). Politica, educaţia, şcolile, presa,
bisericile, aproape orice alt domeniu sînt în întregime — sau în cea mai mare
parte — germane. Frizii pot fi distinşi cît de cît doar ca un fenomen
periferic. Obiectivul mişcării frize este de a deschide noi spaţii de
manifestare pentru populaţia friză şi de a le extinde pe cele existente.
Condiţii
politice şi juridice predominante
În timpul ultimilor
cîţiva ani, condiţiile pentru promovarea problemelor frize s-au îmbunătăţit
considerabil sau au fost tocmai create. La 4 iunie 1987, Landtag-ul
Schleswig-Holstein (Parlamentul statului) a dezbătut pentru prima dată un
raport exhaustiv privind limba şi cultura friză al guvernului statului. Pe
viitor, va fi prezentat un raport în timpul fiecărei legislaturi, împreună cu
raportul asupra minorităţii daneze din Schleswigul de Sud şi cel al minorităţii
germane din Schleswigul de Nord, cum s-a întîmplat în anii 1988-92 pentru prima
dată.
În 7 septembrie, 1988,
a fost formată, cu unanimitatea de voturi a Parlamentului de stat (Landtag),
o comisie pentru problemele frizilor din statul Schleswig-Holstein. Grupul e
format din Preşedintele Parlamentului de stat, care devine prin aceasta şi
preşedintele comisiei, un membru din fiecare partid parlamentar din guvernul
federal de la Bonn precum şi un reprezentant al Guvernului de stat din Kiel,
Comisarul pentru Regiunea de Graniţă şi Minorităţi responsabil în faţa
primului-ministru, un reprezentant al Departamentului de Educaţie şi patru
delegaţi din Frizia de Nord, aleşi de Consiliul Friz (Friesenrat),
secţiunea Frizia de Nord. Grupul se întruneşte cel puţin de două ori pe an
pentru a discuta toate problemele „referitoare la grupul etnic friz, pentru
a sprijini limba, educaţia şi cultura friză”. Comisarul pentru Regiunea de
Graniţă şi Minorităţi, mai întîi Kurt Hamer şi după moartea sa în 1991, Kurt
Schulz, este de asemenea responsabil pentru problemele frize. El le reprezintă
interesele şi acţioneză ca un mijlocitor între frizi şi autorităţile de stat.
Noul articol 5
(Minorităţi Naţionale şi Grupuri Etnice) al Constituţiei landului
Schleswig-Holstein, intrat în vigoare în 1 august 1990, a fost perceput de
către frizi ca o piatră de hotar:
(1) Apartenenţa la
o minoritate naţională e voluntară; ea nu scuteşte pe nimeni de datoriile
civice generale.
(2) Independenţa
culturală şi participarea politică a minorităţilor naţionale şi a grupurilor
etnice este garantată de stat, de Comunităţi şi de Asociaţiile Comunităţilor.
Minoritatea naţională daneză şi grupul etnic friz au dreptul la protecţie şi
promovare.
Această reglementare
constituţională este de o importanţă majoră deoarece statutul frizilor nu
fusese garantat în nici un fel pînă la ea. În Declaraţia din 1949, de la Kiel,
unde au fost stabilite principiile fundamentale ale poziţiei minorităţii
daneze, frizii au fost menţionaţi, dar fără ca aceasta să aibă vreo urmare. Mai
mult, Declaraţia de la Kiel a fost anulată în 1955, după ce a intrat în vigoare
Declaraţia de la Bonn-Copenhaga. Practic, principiul opţiunii în baza căruia se
stabilea apartenenţa la minoritatea germană sau daneză din Schleswig, le-a fost
refuzată frizilor.
Într-o scrisoare
adresată cancelarului Republicii Federale, secţiunea nord-friză a Consiliului
Friz s-a declarat de asemenea în favoarea afirmării depturilor pentru
minorităţi şi grupuri etnice în Constituţia Germaniei. Într-un memorandum cu
privire la Constituirea unei Fundaţii a Poporului Friz, preşedinţii
asociaţiilor nord-frize au făcut apel la Guvernul Federal să sprijine
activitatea friză care fusese sprijinită pînă atunci numai de statul
Schleswig-Holstein.
Asociaţiile frize
speră de asemenea în noi progrese cu ajutorul „Cartei Limbilor Regionale şi
Minoritare” a Consiliului Europei, care a fost semnată în noiembrie 1992 de
Republica Federală Germania. Frizia de Nord a participat de asemenea la
promovarea grupurilor minoritare la nivel european, în special în cadrul
Biroului European pentru Limbi mai puţin folosite, de la Dublin, şi Uniunea
Federală a Naţionalităţilor Europene (UFNE). Foriining for nationale Friiske
(Asociaţia pentru naţionalii frizi ) a intrat în UFNE ca membru fondator
încă din 1949/50. Asociaţia nord-friză a trimis mai întîi nişte observatori, a
devenit membru asociat în 1962 şi membru deplin în 1973.
Viaţa publică
Pînă acum limba
nord-friză nu a avut niciodată un statut aparte în viaţa publică. De-a lungul
secolelor, germana a fost limba oficială în tribunale, şcoli etc. În unele
oficii de stare civilă este totuşi posibil ca ceremonia căsătoriei să aibă loc
în limba friză. În unele locuri, friza e vorbită în consiliul municipal. În
multe comunităţi, numele de străzi sînt frize. Dar tentativa de a pune tăbliţe
frizo-germane (de exemplu Naibel/Niebull, E Hoorne/Langenhorn, Olersum/Oldsum)
n-a avut succes pînă acum. După cîte se pare, această absenţă a limbii frize
din viaţa publică a făcut ca friza să fie uneori numită „cel mai bine păzit
secret al Republicii Federale Germania”.
Şcoala
Nu ştim în ce măsură a
fost folosită friza în şcoli în secolele anterioare. Încă din vremea helstat-ului
danez se păstrează regulamente ale consiliilor şcolare prin care se interzice
susţinerea cursurilor în limba friză. Ideea de a preda friza în şcoli a apărut
pentru prima dată în secolul XX. În orice caz, friza nu a fost, practic,
niciodată o limbă de instruire, numai o materie printre celelalte. Din cauza
lipsei de interes manifestat de şcoli, cei mai mulţi nord-frizi sînt analfabeţi
în propria lor limbă chiar şi în ziua de azi.
Din 1909, friza a fost
pentru prima dată predată cu regularitate în şcolile de pe insula Sylt. Dar s-a
dovedit foarte repede că operele literare frize erau întotdeauna întrepătrunse
cu probleme naţionale. Ministrul prusac al educaţiei a interzis orele frize în
şcoala primară din Westerland, deoarece politica guvernamentală era orientată
spre realizarea unităţii lingvistice şi naţionale a statului.
Printr-o rezoluţie votată
în 1925, guvernul provincial din Schleswig a permis folosirea ocazională a
frizei în clase, iar în 1928 predarea unei ore pe săptămînă în limba friză.
Aceste concesii se datorează temerii guvernului că „dorinţele minorităţilor”
exprimate de Asociaţia Schleswig ar putea căpăta un nou impuls. În timpul
perioadei naţional socialiste, promovarea limbii frize în şcoală a intrat în
declin. După cel de al doilea război mondial, Ministrul Educaţiei Publice a
emis un decret în 1947 în completarea reglementării din 1925: instrucţia în
limba friză trebuia să aibă loc pe bază de voluntariat.
În timpul anilor ’50
şi ’60 au fost exprimate rezerve considerabile împărtăşite şi de profesori în
legătură cu predarea în friză. Mulţi părinţi se temeau că „limba oamenilor de rînd”
va împiedica progresul şcolar şi carierele profesionale ale copiilor lor.
Astfel, ei nu au transmis limba generaţiilor următoare. Eforturile de a avea
şcoli care să ofere friza ca limbă de instruire au eşuat deoarece nu au fost
sprijinite de autorităţile locale, părinţi sau profesori. Doar la Frasch
schölj în Risum, coordonată de Asociaţia Şcolii Daneze, friza a fost limba
predominantă în clase din 1950.
Guvernarea, părinţii
şi profesorii şi-au schimbat sentimentele în timpul anilor ’70. Din 1976/77, învăţarea
frizei a fost extinsă sistematic. Astăzi friza este predată în aproape fiecare
şcoală de stat precum şi în unele şcoli daneze din zonele în care se vorbeşte
friza. Limba friză constituie o materie opţională. Unele lecţii au loc în afara
programului de predare obişnuit. Totuşi, clase întregi, în special clasele a
III-a şi a IV-a, participă la lecţii în friză. În ianuarie 1991, 24 de
profesori învăţau 950 de elevi în 34 de şcoli în timpul a 153 lecţii
săptămînale (şcoli primare: 667 elevi, învăţămînt gimnazial: 130, licee: 50,
şcoli preparatorii preuniversitare: 59, şcoli speciale 11, şcoli private
daneze: 31). În general friza e predată 2 ore pe săptămînă numai claselor a
III-a pînă în a VI-a. În aceste condiţii va fi greu să se înregistreze vreun succes
pe termen lung sau mediu.
Astăzi oamenii cred,
spre deosebire de anii 50 şi 60, că copii care îşi însuşesc două sau mai multe
limbi nu sînt deloc dezavantajaţi. Bi- şi multilingvismul sprijină dezvoltarea
cognitivă şi talentul lingvistic, după cum s-a dovedit ştiinţific. Această
conştientizare a avut un impact pozitiv asupra predării frizei şi asupra
întregii chestiuni a limbii, dar mai este încă nevoie răspîndirea ei în rîndul
populaţiei.
Toţi profesorii de
friză formează un grup avansat al Institutului Schleswig Holstein pentru
Practică şi Teorie în Şcoli (IPTS). Concursul de lectură friză pentru şcolari,
care are loc o dată la trei ani şi este co-sponsorizat de bănci, s-a dovedit un
succes. Asociaţiile frize şi Nordfriisk Instituut încearcă de asemenea să
trezească în şcoli interesul pentru istoria friză. Nordfriisk Instituut asigură
de asemenea materiale didactice.
Grădiniţa
Importanţa grădiniţei
în păstrarea limbii frize a fost cunoscută de multă vreme, dar abia acum limba
friză a fost introdusă în domeniul al educaţiei primare. În satele
Süderende/Föhr şi Lindholm a fost iniţiat un proiect-pilot cu sprijinul
Guvernului federal, care oferă desfăşurarea instrucţiei în limba friză de la
grădiniţă şi pînă la sfîrşitul învăţămîntului primar.
Educaţia adulţilor
Cursurile de limbă
friză sînt disponibile prin asociaţiile frize, clase pentru educaţia adulţilor
şi Nordfriisk Instituut. Aproximativ 200 de persoane interesate participă la
15-20 de cursuri în fiecare an. Există numeroase gramatici şi cursuri pe casete
audio pentru studiul individual.
Biserica
Germana inferioară (Unterdeutsch)
a fost după Reformă limba predominantă în biserică şi şcoală. Din secolul al
XVII-lea, locul ei a fost luat de germana superioară (Hochdeutsch). Din
cîte se ştie, primul serviciu religios în limba friză a fost ţinut în 1924 la
Klanxbüll. De atunci, astfel de servicii au avut loc la întîlnirile anuale ale
asociaţiilor frize, congrese şi alte ocazii speciale. Parohiile
Niebüll-Deezbüll şi Bredstedt încearcă să asigure o anumită regularitate a
acestor servicii, făcîndu-le posibile cam de două ori pe an. Diferite imnuri
religioase precum şi părţi din Biblie au fost traduse în friză, dar nu există
totuşi o traducere integrală a acesteia. În afara cîtorva fragmente din Biblie,
numai Evangheliile după Matei şi Marcu sînt tipărite în friza Bökingharde. În
jurul anului 1870, Noul Testament şi Psalmii au fost traduşi în dialectul Sylt.
Lucrarea nu a fost niciodată publicată şi a fost redescoperită abia după 1945.
Astăzi mai multe texte religioase se află în curs de traducere în limba friză.
Mass media
De la începutul
mişcării frize, s-a plănuit publicarea unei reviste frize, dar acest lucru
rareori a reuşit. Singura revistă pentru întreaga Frisie de Nord şi care
tratează tot felul de subiecte este jurnalul trimestrial Nordfriesland,
publicat de Nordfriisk Instituut cu începere din 1965. Articolele lui sînt în
principal scrise în germana superioară (Hochdeutsche), dar conţine de
asemenea texte în friză şi în germana inferioară (Unterdeutsch). Texte
frize în ziare nord-frize au fost publicate ocazional începînd cu secolul al
XIX-lea. În anii ’20 şi ’30, reviste importante erau Nordfriesische
Rundschau (din Niebüll), care a publicat lungi povestiri în foiletoane şi
suplimentul lunar al Sylter Zeitung, numit Fuar Söl’ring Lir,
care a apărut în serie nouă între 1953-1970.
În ansamblu, friza
este slab reprezentată în presă. Atît minoritatea germană, cît şi cea daneză au
fiecare cîte un ziar cotidian, în timp ce ziarele locale nord-frize publică numai
ocazional texte scrise în friză. Din toamna 1993, ziarele locale din Frizia de
Nord au consacrat în fiecare lună o pagină frizei şi germanei inferioare. Unele
reviste au de asemenea reportaje în friză. Mooringer krädjer pentru
municipalitatea Risum-Lindholm, ambele versiuni ale ziarului critic Büürstook
din Föhr şiAmrum, Üüsen äine wäi (Propriul nostru drum), publicat de Foriing
for nationale Friiske, şi cîteva alte reviste, sînt în totalitate în friză.
Revista şcolară, Fering-öömrang Breipot a apărut în întregime în friză
între 1973-1985.
Pînă în 1989, friza a
fost practic singura limbă vest-europeană absentă din posturile de televiziune
şi radio. De atunci Welle Nord din NDR, principalul post radio în
nord-germană, a transmis în friză, deşi numai cîteva minute pe săptămînă. Pînă
acum nu au existat emisiuni TV în limba friză. Klaar Kiming, realizat în
1991, a fost primul film în cea mai mare parte în friză.
Literatura friză
Temele din literatura
nord-friză se referă aproape exclusiv la ideea de patrie. Genurile predominante
sînt poveştile „despre zilele de odinioară”, piese de teatru, poezii, rime şi
poveşti etc. Unele din aceste texte sînt disponibile şi pe casete. Literatura
nord-friză poate fi publicată doar în tiraje mici datorită varietăţii dialectale,
a răspînditului analfabetism friz al vorbitorilor nativi şi a faptului că
numărul acestora este foarte mic. De aceea, publicaţiile în friză au nevoie de
sprijin financiar, lucru luat în calcul de statul Schleswig-Holstein, care din
1991 acordă o subvenţie anuală pentru publicaţiile frize.
Ar trebui menţionaţi
aici cîţiva autori de friză din trecut şi prezent. Începînd cu insula Sylt,
prima carte, publicată în 1809, reprezintă o culme în literatura nord-friză,
nemaiatinsă de atunci: comedia Di Gidtshals, of di Söl’ring Pid’ersdei
(Sărmanul sau Ziua Sf. Peter din Sylt), scrisă în timpul călătoriilor sale pe
mare de Jap Peter Hansen (1767-1855). Fiul său, Christian Peter Hansen
(1803-1879), supranumit cronicarul din Sylt, a scris de asemenea poeme
frize şi a corectat şi revăzut poveşti populare din Sylt. [...] Alţi poeţi de
seamă au fost comis-voiajorul maritim Andreas Hübbe (1865-1941), care s-a
născut la Altmark, dar a crescut pe insula Sylt, proprietar al unei tipografii,
şi publicistul Christian Peter Christiansen (1855-1922) şi directorul de şcoală
Boy Peter Moller (1842-1922), care a alcătuit de asemenea un vast manual al
dialectului Sylt. Cel mai mare poet de limbă friză este considerat în general a
fi fermierul Jens E. Mungard (1885-1940) din Keitum/Sylt, a cărui operă
depăşeşte scrisul autohton tradiţional. Pentru dragostea sa de libertate şi
non-conformismul său Jens Mungard a trebuit să plătească cu viaţa în lagărul
de concentrare din Sachsenhausen. El se compara cu o într-unul din poemele sale
cu măceşul:
Stron’-tisteel es min bloom
Stron’-tistel nem-s uk mi.
Ju groort up dunemson’,
Ik up des leewents-stron’,
En proter haa wat biid.
Măceşul este floarea mea.
Măceş îmi spun şi mie.
O, cum creşte el pe dune,
Pe această plajă a vieţii!
Şi spini avem amîndoi.
[...]
În prezent se pare că
există un mare interes pentru scrisul în limba friză. Acest lucru reiese din
participarea a cincizeci de concurenţi la concursul literar nord-friz de proză
scurtă care a fost organizat de Ferring Foundation şi Institutul Nordfriz în
1989/1990.
IV. Perspective
Eforturile mişcării
frize de a păstra şi promova limba şi cultura friză durează de aproape două
secole. Fundaţiile de bază au fost înfiinţate prin propria sa iniţiativă
idealistă, deşi întreruperi au apărut întotdeauna şi a fost în mai multe
rînduri necesar să se ia totul de la capăt. După ce limba friză a fost
neglijată timp de decenii, consecinţele acestui fapt fiind încă resimţite,
eforturile frize au primit un crescînd sprijin financiar în ultimii ani. Cu aceste
subvenţii, s-a realizat un progres esenţial în toate domeniile de activitate
frize.
Un punct de vedere
realist duce la următoarea concluzie: dacă o mică limbă din Schleswig-Holstein,
o piatră măruntă în mozaicul european urmează să fie păstrată, dacă friza are
într-adevăr un viitor, atunci au fost făcuţi abia primii paşi în această
direcţie.
Kurt Hamer,
reprezentantul primului ministru pentru minorităţi, a clarificat cum ar putea
arăta o perspectivă friză. El a declarat la Academia Sankeelmark în noiembrie
1989: „Acum ştim că sîntem un model european în zona frontierei
germano-daneze, în ceea ce priveşte soluţia problemelor ambelor minorităţi
naţionale (germanii din Danemarca şi danezii din Germania). Sînt convins că
noi, cu condiţia să vrem, vom fi în stare să creăm un al doilea model, care va
fi un exemplu pentru promovarea şi menţinerea unei limbi europene minoritare.
Mă gîndesc la un proiect pe care mi-ar plăcea sa-l numesc «Modelul Nord Friz»
care ar trebui plănuit pe termen lung, cuprinzînd toate măsurile de promovare a
limbii şi culturii frize şi ar trebui suţinut economic şi ecologic astfel încît
frizii să poată ramîne în patria lor ca frizi.” Iar în timpul întrunirii
generale a Asociaţiei Institutului Friziei de Nord, Kurt Hamer a afirmat în
1989: „Dacă renunţăm la unicitatea lingvistică şi culturală a frizei în ţara
noastră, atunci putem fi acuzaţi pe drept cuvînt de barbarism cultural.”q
Traducere Crista Bîlciu
*
Thomas Steensen, cercetător la Nordfriiske Instituut şi autor a numeroase studii consacrate
culturii, istoriei şi evoluţiei politice a minorităţii frize, dintre care
menţionăm Die friesische Bewegung in nordfriesland im 19, und 20. Jahrhundert
(1879-1945), în Quellen und Forschungen zur Gesichte Schleswig-Holsteins,
vol. 89, 90, Neumunster 1986, şi Friesische Sprache und friesische Bewegung:
Streifzüge durch die Geschichte Nordfrieslands în Schriftenreihe des
Kreisarchivs Nordfriesland, vol.11, 1996, Husum.
Thomas Steensen, The Frisians in Schleswig-Holstein, broşură
editată de Consiliul Friz, Nordfriisk Instituut, Bräist/Bredstedt, 1994.