Cele două naţiuni române
Cele două
naţiuni române
–
controverse politice româneşti
între
1865-1872 în spaţiul habsburgic
Steliu Lambru
Istoriografia
naţional-comunistă ne-a învăţat că istoria României/românilor a fost una, aşa
cum partidul şi conducătorul său erau unici. Mai mult decît atît,
propagandiştii regimului comunist pretindeau că românii au gîndit la fel timp
de 2000 de ani şi au acţionat mereu în virtutea formării statului naţional şi a
intereselor naţiunii române. Istoria oficială a poporului român era o sumă de
invarianţe (continuitate, latinitate, unitate; după 1989 s-a adăugat şi
creştinismul ortodox, care pînă atunci, fusese tratat cu prudenţă), în care
logica sa era că sfîrşitul şi stadiul maxim al istoriei naţionale coincideau,
fără dubiu, cu instaurarea „democraţiei populare” (tautologie deplină) a
P.C.R. Discursul istoric „ortodox” naţional-comunist, demagog, agresiv şi mult
mai intolerant decît cel naţionalist clasic, a abandonat şi minimul spirit
critic pe care istoria naţionalistă interbelică totuşi l-a menţinut în doze
reduse. El a impus norme dure în scrierea istoriei, a inventat mituri
naţional-comuniste şi le-a consolidat pe cele moştenite. În concepţia
naţional-comunismului, istoria Transilvaniei este o chestiune de viaţă şi de
moarte pentru naţiunea română, o istorie eminamente naţională şi înfăptuită de
masele populare. În istoria Transilvaniei, ca în întreaga istorie a României,
mistificările şi mitificările se ţin lanţ. Astăzi, cu multă greutate, discursul
istoric împotriva canonului naţional-comunist se face totuşi auzit. Minciuni
prin omisiune, eludări de fapte şi personalităţi incomode, date prezentate sec,
exagerări de toate tipurile abundă în ceea ce înţeleg românii că ar însemna
istoria. Exemplul mişcării naţionale a românilor din teritoriile din Austro-Ungaria
care au intrat în 1918 în componenţa Regatului României, prezentată mereu ca
unitară şi eliminîndu-se din ea fragmente întregi şi idei care nu serveau
statului naţional român, ilustrează performanţele atinse de discursul
naţional-comunist.
Istoriografia
naţională statuta că românii din monarhia bicefală s-au opus vehement împotriva
Ausgleich-ului de la 1867. Departe de a fi aşa, viaţa politică a
românilor din imperiul Habsburgilor s-a adaptat noilor realităţi instituţionale
ale noului stat. După felul în care s-au manifestat public şi politic prin
liderii lor, în Austro-Ungaria au existat două naţiuni române. Una era ataşată
integrării românilor statului dualist şi s-a format în jurul deputaţilor români
guvernamentali, aşa-numiţilor deákişti. A doua naţiune română a avut ca
ideologie ceea ce vor deveni în 1869 cele două ramuri ale Partidului Naţional
Român, Partidul Naţional Român din Banat şi Ungaria (PNRBU) şi Partidul
Naţional Român din Transilvania (PNRT). Deşi toţi liderii politici ai românilor
militau pentru emanciparea naţiunii române, aceasta1 era în formă şi conţinut foarte diferită.
Încă înainte de 1867,
atunci cînd se preconiza punerea bazelor noului stat confederal2 Austro-Ungaria, se coagulează şi cele două viitoare
grupări româneşti. La deschiderea lucrărilor Dietei de la Pesta din 1865 se
petrece prima confruntare care va adînci divizarea clubul parlamentar român
compus din deputaţii Andrei Mocsonyi, George Mocsonyi, Anton Mocsonyi,
Alexandru Mocsonyi, Vincenţiu Babeş, Alois Vlad, Sigismund Borlea, Emanoil
Gozsdu, Iosif Hodoş, Aurel Maniu, Alexandru Roman şi Ioan Popovici-Desseanu.
Disputa are loc între Ferencz Deák şi clubul parlamentar român în privinţa
sintagmei „pe temeiul egalităţii”, cuprinsă în mesajul către tron după
deschiderea Dietei în 1865. Se convine asupra formulării „dreptatea şi
echitatea faţă de toate clasele cetăţenilor statului, fără deosebire de
religiune şi limbă”3.
Divergenţele se radicalizează şi deputatul Alexandru Mocsonyi, liderul
naţionaliştilor, susţine obiecţiile deputaţilor sîrbi, Stratimirovic şi Gozsdu,
pentru a se înlocui expresia: „Redă deci, Majestate, înainte de toate,
naţiunii maghiare libertatea constituţională” cu expresia: „Redă deci,
Majestate, înainte de toate, patriei noastre libertatea constituţională”.
Mocsonyi îşi justifică poziţia prin afirmaţia că în Ungaria trăiesc mai multe
naţiuni şi nu este just ca acestea să se ascundă sub numele „naţiunea
maghiară”. Aceasta poate însemna fie că împăratul se adresează numai
naţiunii maghiare (ceea ce înseamnă discriminarea celorlalte naţiuni), fie că
întreaga populaţie a Ungariei este maghiară, prin această interpretare putîndu‑se
promova deznaţionalizarea celorlalte naţiuni, nemaghiare. Prim-ministrul
maghiar, contele Andrássy, refuză să recunoască egalitatea în drepturi a
naţiunii române în absenţa unei legi a naţionalităţilor4.
A doua confruntare are
loc cînd clubul parlamentar român are iniţiativa ca naţiunile Ungariei să fie
reprezentate în parlament proporţional cu numărul lor. Liderul liberal Ferencz
Deák a argumentat imposibilitatea adoptării sale, considerînd că deputaţii
dietali nu reprezintă în Dietă individualităţi etnice, ci ţara întreagă.
Constituţia nu a învestit naţionalităţile cu drept de a fi reprezentate, ci
doar de a fi reprezentaţi toţi cetăţenii patriei, care sînt toţi membri ai
naţiunii politice. Prin urmare, Deák credea că nu se putea fixa dinainte cîţi
deputaţi să fie dintr‑o naţie şi cîţi din altă naţie. În plus, la nivelul
populaţiei nu se putea fixa numărul membrilor fiecărei naţiuni, deoarece ar fi
apărut tensiuni locale, iar, în cazul familiilor mixte de exemplu,
dificultăţile erau sporite. Intervenţia lui Deák îi face pe nemulţumiţii Alois
Vlad şi Aurel Maniu să plece din clubul deputaţilor români, dominat de
naţionalişti, şi împreună cu Sigismund Papp şi George Ivacicovici să formeze
gruparea deputaţilor români deákişti (guvernamentali).
Momentul prezentării
proiectelor legii de naţionalitate şi al discutării lor a clarificat poziţiile
celor două fracţiuni româneşti. După aprinse dispute, votul Dietei în favoarea
proiectului legii naţionalităţilor din 1868 (lege care nu s-a aplicat niciodată
integral) a provocat părăsirea lucrărilor Dietei de către deputaţii
naţionalişti români şi sîrbi. În faţa acestei atitudini de protest, românii
deákişti se manifestă cu ostilitate împotriva conaţionalilor lor şi a sîrbilor.
George Ivacicovici, deputat deákist, declara: „Cînd viu să protesteze în
contra acestei afirmări, nu pot să nu declar totodată că noi nu suntem aici
deputaţi naţionali, ci suntem deputaţii ţării. (...) În cercul meu electoral am
fost ales din partea concetăţenilor de buze române, bulgare, sârbe, maghiare şi
germane, şi ca deputat regnicolar am datorinţa să fac parte din legislaţiune şi
să fac aceea ce‑mi stă în putinţă. În celelalte cercuri electorale asemenea,
după cum ştiu eu, nu se află numai exclusiv cîte o naţionalitate, ci mai multe,
şi dacă acei domni deputaţi vreau să reprezinte exclusiv numai cîte o
naţionalitate, le‑aş recomanda să‑şi depună mandatul”5. Alt deputat român deákist, Sigismund Papp, ia
poziţie dură împotriva plecării naţionaliştilor: „Protestez prin aceasta în
contra declaraţiunii făcute (de Alexandru Mocsonyi care anunţa părăsirea
Dietei, n.aut.), în numele deputaţilor români, pentru că eu interesele
patriei le pun totdeauna deasupra pretensiunilor naţionalităţilor”6. Şi Ferencz Deák se arată nemulţumit de acţiunea
naţionaliştilor, considerînd că „dacă acei meritaţi domni se girează de
reprezentanţi ai nu ştiu ce naţiuni sau naţionalităţi, în privinţa asta aşa
cred, că în Ungaria, naţionalităţile, ca atari, nu au reprezentanţi”.
Liderul maghiar este nedumerit că „acei meritaţi domni, cari nu voiesc să
iee parte, sînt bărbaţi de naţionalitate română, sîrbă sau de alte buze, dar
lucrul acesta pe Dietă nu o priveşte. Noi nu întrebăm, care deputat de ce
naţionalitate e? Întrebăm numai aceea, e deputat ales în mod legal din partea
cercului?”7.
Alegerile dietale din
1869 s-au remarcat prin tensiuni între românii deákişti şi cei naţionalişti. În
multe circumscripţii electorale, deákiştii şi naţionaliştii s-au blocat
reciproc pentru alegerea deputaţilor. S-a ajuns chiar la ciocniri între
alegătorii celor două tabere. Alegerile au fost anulate, la repetarea lor
cîştigînd naţionalistul Alexandru Mocsonyi împotriva ministrului apărării,
Szende Béla.8 După deschiderea
sesiunii dietale, la iniţiativa deputaţilor naţionalişti, se propune
deputaţilor deákişti concentrarea tuturor într‑un club parlamentar românesc.
Alois Vlad şi Iosif Pop sînt pentru propunerea ca un eventual club să activeze
doar în „chestiuni curat naţionale” (naţionalitatea şi problema Transilvaniei),
Miron Romanul este de acord cu acest club cu condiţia ca el să nu conteste
actul dualismului, iar Petru Mihali şi Vasile Jurca, deputaţi deákişti maramureşeni,
se pronunţă pentru ca scopul clubului să fie social, un schimb de părere între
deputaţi, fără ca acesta să ia decizii în numele tuturor deputaţilor români şi
fără a‑i obliga pe toţi la aceleaşi păreri. Cînd Iosif Hodoş le cere
deákiştilor ca scopul clubului să fie „de a urmări politica naţională în
solidaritate”, aceştia consideră „că la aceasta nu se pot supune”9 şi părăsesc convorbirile. În aceste condiţii,
naţionaliştii formează un club naţional, boicotat de deákişti şi supranumit „clubul
intoleranţilor”. Acesta a avut ca scop „politica naţională în
solidaritate”, aşa cum a propus Iosif Hodoş. Nemulţumirile cresc şi printre
naţionalişti. În urma acestor nemulţumiri slăbeşte şi solidaritatea cu sîrbii,
excelentă în legislatura anterioară. Relatînd formarea clubului naţional, chiar
ziarul naţionalist „Albina” constată cu regret că „în sesiunea
trecută clubul deputaţilor naţionali s’a constituit fără orice program precis,
iar solidaritatea s’a mărginit exclusiv la acel proiect de lege care se numeşte
apriat «în cauza naţionalităţilor». Urmarea fu că mulţi deputaţi cu nume
românesc, dar cu inimă străină, intrară în club şi puteau intra, că nici un
program nu‑i împiedeca (...). Odată intraţi în club acest soiu de oameni
urmăreau două tendinţe: de o parte tindeau a sparge solidaritatea, chiar şi în
cauză apriat naţională, iar de altă parte îşi dădeau truda ca peste tot să
liniştească, să molcomească, să împiedice, să adoarmă mersul lucrurilor
naţionale, care se pornise cu o repeziciune nu mare, dar totuşi îmbucurătoare
(...). În locul moralei începuse a se încuiba neruşinarea, încât vedeai, ici‑colo,
câte‑un biet om (fost naţional) care, în setea prea mare de vreun oficiu gras,
nu pregeta a mărturisi în public, cu vorba şi cu peana nişte principii, menite
a destrăma naţiunea, a o profana şi a o ruşina, ca astfel să escorteze şi
castrele străine (...). Cel ce a primit doctrina: «Să iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi» a primit întreagă religiunea creştină, căci s’a supus
devizei ce o propagă. Întocmai deputaţii naţionali, cei zece dela Dieta din
Pesta, când subscriseseră «o politică naţională» şi «solidaritate», au subscris
şi primit întregul program al adunării naţionale dela Timişoara care încă are
numai scopul acesta. Acest început bun şi devotamentul celora ce ni l‑au creat
ne sunt toată garanţa realizării speranţei noastre.”10 Cele mai importante momente ale anului 1869
a fost înfiinţarea PNRBU şi PNRT.
În disputele de idei
politice dintre fracţiunile româneşti în peisajul publicistic, notabilă este
prestaţia mai puţin cunoscutului dar nu mai puţin incisivului ziar „Patria”.
Editat de consorţiul cu acelaşi nume format din „50 de români”, ziarul a avut
în Francisc Virgil Olteanu, Romulus Ulpiu Preda şi Iuliu Popovici pe animatorii
săi. Încă de la apariţia sa, la 14/26 septembrie 1871, gazeta românească
deákistă a dorit să fie o variantă de atitudine naţională românească faţă de
politica guvernului maghiar în general şi faţă de vulcanicele partide
naţionaliste româneşti. Românii deákişti mizau mai puţin pe un discurs
patriotard şi mai mult pe implicarea mai activă a naţiunii române la creşterea
şi dezvoltarea economică a Austro-Ungariei.
„Patria” a militat constant pentru o bună înţelegere
a românilor cu maghiarii, şi s‑a dovedit a fi exponentul constituţionalismului
şi loialismului românesc faţă de statul maghiar. S-a manifestat constant
împotriva liniei politice promovate de cele două partide naţionaliste româneşti
şi s-a declarat pentru o politică naţională românescă dar numai alături de
naţiunea maghiară. A fost adepta activismului politic; aceasta a apropiat-o de
activismul conservatorilor ortodocşi de la Sibiu, grupaţi în jurul
mitropolitului ortodox al Transilvaniei Andrei, baron de Şaguna. Principalele
idei ale grupului de opinie de la „Patria” se constituiau într-un
adevărat program politic, gazeta sprijinindu-i constant pe „deputaţi
guvernamentali” români din Dieta de la Pesta. Principiile pe care „Patria”
le-a promovat au apărut în primul număr al său. În şapte puncte, „Patria”
statuta că:
„1. Va sta totdeauna
pe terenul legalităţii, nicicând nu va avea tendinţe separatiste, ci patriotice
române deoarece ţara ce o locuim este şi a noastră; declarăm însă că deşi
jurnalul nostru va lucra între marginile legalităţii, va combate pentru aceea
totdeauna cu arme onorifice toate legile aduse până acuma, sau aducânde în
viitor, care după convingerea noastră nu consună cu principiile dreptăţii şi
echităţii, şi prin urmare nici cu interesele binepricepute ale poporului român
şi ale patriei comune.
2. va solicita ca
legea de naţionalitate (...) să se modifice după lipsele poporului nostru şi în
consonanţă cu interesele comune ale patriei noastre. (Austro-Ungaria n.aut.)
3. va pretinde ca atât
la ministere şi tribunale, cât şi prin comitate, românii, fireşte calificaţi,
să fie aplicaţi în proporţie corespunzătoare.
4. va pretinde
egalitate şi reciprocitate deplină între confesiunile patriei noastre, fără ca
“Patria” să fie foaie confesională.
5. (...) va solicita
din capul locului straformarea legii electorale din Transilvania de după legea
electorală din Ungaria.
6. va controla şi
combate cu obiectivitate toate abuzurile publice.
7. „Patria” în loc
de separatism şi înstrăinare va stărui o colaborare între noi românii,
apropiere, bună coînţelegere şi înfrăţire a românilor cu celelalte popoare ale
patriei noastre între care vieţuim şi voim să murim.”11
Acest program este
semnat de Olteanu şi este inclus în editorialul Ce voiesce «Patria». În
timp ce „Patria” se situează „pe terenul legalităţii” şi „nu
va avea tendinţe separatiste, ci patriotice române”, în programul PNRBU
există o ostilitate mascată împotriva guvernului, fără a milita însă pentru
încălcarea constituţiei. Faptul că „Patria” aşează în programul său ca
prim principiu legalitatea demersului său, semnifică hotărîrea sa de a nu
permite manifestarea tendinţelor secesioniste de care erau acuzate partidele
naţionaliste.
„Patria” a
abordat toate chestiunile politice care îi privea pe români. În privinţa
controversatei legi a naţionalităţilor din 1868, „Patria” doreşte să
modifice această lege în folosul şi în interesul comun al Ungariei. Adversarul „Patriei”,
PNRBU cerea elaborarea unei alte legi bazate pe proiectul deputaţilor
naţionalişti. Diferenţele sînt sensibile, miza este funcţionarea statului
ungar; naţionaliştii şi deákiştii dezvoltă argumente proprii care se încheagă
în jurul concepţiilor politice ale liderilor. Cele două naţiuni române au
opinii diferite şi faţă de celelalte naţionalităţi ale statului: în timp ce
poziţia deákiştilor este pentru o solidaritate patriotică între toate
naţiunile, naţionaliştii doresc „solidaritate cu naţiunile patriei de
asemenea interes”, prin urmare cu acele naţiuni dispuse să lupte pentru
egalitatea deplină în stat a tuturor limbilor vernaculare din monarhie.
Problema autonomiei
Transilvaniei a declanşat altă furtună în disputele inter-româneşti. Pretenţiei
naţionaliştilor de a se reda autonomia Transilvaniei, gazeta românească de la
Pesta i se opune categoric. Singura referire la Transilvania din programul „Patriei”
este armonizarea legii sale electorale cu aceea din Ungaria. Naţionaliştii, la
fel ca şi în cazul legii naţionalităţilor, mizează pe proiectul de rezoluţie al
deputaţilor lor, care prevedea restituirea autonomiei acestei provincii şi
anularea unirii cu Ungaria ce a precedat Ausgleich‑ul. Pentru a slăbi
dualismul, PNRBU sprijinea orice program care avea în vedere emanciparea
naţiunilor din Austro-Ungaria şi care submina prezenţa maghiară la conducerea
statului. Astfel se explică sprijinul acordat programului naţional croat pentru
o Croaţie autonomă12. Atitudinea „Patriei”
faţă de autonomia Transilvaniei, atît de deplînsă de deputaţii naţionalişti, ca
şi în interpretările istoricilor pînă în zilele noastre, a fost singulară şi
extrem de interesantă. În articolul „Ce e de făcut?”13, redacţia protestează împotriva
demersurilor naţionaliste care revendică autonomia Transilvaniei. Argumentele
ziarului deákist introduc în discuţie organizarea şi funcţionarea Transilvaniei
ca principat autonom în Imperiul Habsburgic. Repetatele cereri ale grupurilor
parlamentare naţionaliste de renunţare la unirea din 1867, i se par „Patriei”
scandaloase, deoarece legea din 1791 (conform căreia doar nobilii votează) a
fost înlocuită cu aceea de la 1848, prin care orice cetăţean poate dobândi
dreptul la vot, indiferent de naţionalitatea sa, cu condiţia ca acesta să poată
plăti un impozit de 8 florini. Redacţia crede că românilor nu le‑ar fi de folos
autonomia, deoarece n‑ar avea majoritatea în Dieta Transilvaniei. Din cele 125
de mandate de deputaţi dietali ai Transilvaniei, 45 ar putea aparţine
românilor, restul de 80 revenind ungurilor, secuilor şi saşilor. Prin urmare,
cele trei naţiuni ar putea vota legile în conformitate cu interesele lor, fără
a lua în considerare „opoziţia” românească — de altfel, aşa cum au şi făcut‑o
în tot cursul secolelor anterioare. „Patria” crede că dacă se grupează
argumentele în jurul ideii de naţionalitate, românii n‑ar avea nici o şansă de
a vota legile convenabile lor în dieta ardeleană. Dimpotrivă, ziarul crede că
numai în Ungaria românii se pot manifesta politiceşte mult mai eficient şi fără
a construi solidarităţi exclusiv pe baze etnice. Pe de altă parte, nici
proiectul de constituţie al dietei sibiene din 1863 nu poate fi luat în
discuţie, întrucît nefiind sancţionat de împărat nu are putere juridică,
devenind caduc. „Patria” îi avertizează pe naţionalişti că prin
autonomia Transilvaniei maghiarii ar avea din nou putere de conducere, pe cînd
în parlamentul de la Pesta dezbaterile s‑ar purta în jurul teoriei dreptului în
urma cărora legile ar putea fi modificate în interesul românilor. Pentru a se
exprima cît mai convingător, „Patria” reproduce pasaje din legislaţia
transilvăneană, care ar intra în vigoare în cazul în care Transilvania ar
redobîndi autonomia. „Patria” foloseşte extrasele din legislaţia
transilvăneană de la 1791 şi 1848, pentru a arăta situaţia generală a românilor
din fosta Transilvanie autonomă şi pentru ce luptă naţionaliştii:
„Noha az oláh natio
a hazában sem a statusok közé nem számláltatott sem vallások nem a recepta
Religiók közül való: mindazonáltal propter Regni emolumentum miglen
potialtatnak, az oláh egyházi rendek ehhez tartsák magokat (Deşi naţiunea
valahă în patrie nu era inclusă nici în status şi nici religia lor nu făcea parte
din religiile recepte, totuşi, pentru folosul domniei, ordinele bisericeşti
valahe să respecte aceasta)”.
„Noha az oláh
nemzet propter bonum publicum admitáltott ez Hazában; mind azáltal nem vevén
eszében állapotjának alacson voltát, némely nemes atyánkfiait impedialták, hogy
az ő inepeken ne legyen szabad munkálkodni. Végeztetett azért azok ellen, hogy
a magyar nationak ne praescribáljanak. (Deşi naţiunea valahă a fost admisă în
această patrie pentru interesul public, cu toate acestea, neţinînd seama de
caracterul inferior al condiţiei sale sociale, i‑a împiedicat pe unii
concetăţeni de‑ai noştri nobili ca la sărbătorile lor să lucreze. S‑a pronunţat
o hotărîre judecătorească ca să nu se poruncească naţiunii maghiare)”.
„Egyéb rendbeli
oláhság puskával, tegezzel, karddal, pallossal, és egyéb fegyverekkel eljárni
nemerészeljen (Vlahimea făcînd parte din celelalte pături, să nu aibă voie să
umble cu puşcă, arc, sabie, paloş şi alte arme)”.
„In omnibus sive ad
politiam sive justitiam vele oconomiam administrandam necessariis oficiis
utemur indigenis Transylvanis, Hungaris nempe siculis et saxonibus. (În toate
cele ce primesc administraţia sau justiţia sau oficiile economice ele vor
angaja ardeleni indigeni maghiari, de asemenea secui şi saşi)”
„Bonis ob defectum
prolicum aut notam infidelitatis ad fiscum regium devolvendis bene mertos
Transylvanos, Hungaros nempe siculos et Saxones indigenos propensi erimus
dignari.(Bunurile care prn stingerea seminţiei sau confiscate din cauza
înaltei trădări, şi care ar reveni fiscului vom porunci ca în viitor să fie
atribuite transilvănenilor merituoşi din naţiunea maghiarilor, de asemenea
secuilor şi saşilor născuţi în ţară [Transilvania])”14
Prin aceste pasaje din
Constituţiile transilvănene, „Patria” reamintea naţionaliştilor că
Transilvania autonomă a pedepsit petiţiile naţionale româneşti începînd cu cel
al episcopului greco-catolic Inocenţiu Micu. Redacţiei i se pare „nebunească”
ideea redării autonomiei unei ţări în care românii ar putea avea un cuvînt de
spus, numai în cazul introducerii votului universal, chestiune în favoarea
căreia liderii PNRT şi PNRBU s‑au pronunţat frecvent. Cînd guvernul maghiar
iniţiază un „proiect de împăcaţiune” cu naţiunea română (cum a făcut de
altfel cu toate naţiunile Ungariei), „Patria” revine la chestiunea
autonomiei Transilvaniei: „Mulţi pretind autonomia Transilvaniei după cum
aceasta o are Croaţia. (…) amintim numai că pe proiectul de împăcaţiune,
chestiunea autonomiei transilvane ar rămîne închisă. Poate fi că maghiarii,
secuii şi saşii încă se vor socoti mai tîrziu altfel, şi ei singuri vor cere o
formă de autonomie precum aceasta o are Croaţia. (…) Chiar şi împăcaţiunea cu
Croaţia are să se ia la revizuit, deşi referinţele Croaţiei nu sînt atît de
confuze precum sînt cele din Transilvania”15
La aceste opinii,
reacţia „Albinei” a fost promptă. Ea îi atacă pe ziariştii deákişti
calificîndu‑i ca „oameni depravaţi”, „aceşti corupători ai poporului
român”, „priculicii”, „minciuni tendenţioase”, „neputinţă spirituală”,
„calomnie obraznică” etc. Francisc Virgil Olteanu îşi apără poziţiile în
articolul „«Albinei», ca să ne priceapă”16, în care foloseşte sintagmele scandalizatoare ale „Albinei”
avînd grijă să încheie cu o nota bene prin care se precizează raţiunea
conţinutului şi totala desolidarizare de limbajul suburban, care nu‑i aparţine.
Încă de la apariţia
sa, „Patria” s‑a aflat într‑o polemică dură cu ziarul naţionalist „Albina”,
care a apărut între 1868‑1878 la Viena, iar după această dată la Pesta.
Disputele „Patriei” cu „Albina”, organul naţionalist, a adus în
arena publicistică disputele dintre cele două naţiuni române. În paginile 2‑3
ale numărului inaugural, redacţia guvernamentală răspunde atacului gazetei
naţionaliste. Aceasta din urmă — nici nu apucase bine „Patria” să apară
— declanşează disputa. Acuzaţiile „Albinei” constau în invective şi
reproşuri făcute „Patriei” că ar fi antinaţională şi subvenţionată de
guvernul maghiar pentru a‑i destabiliza pe români şi a crea derută. „Patria”
neagă acuzaţiile aduse, pe care le consideră arbitrare (cere „Albinei”
să‑şi dovedească spusele prin probe) şi prin aluzii: ziarul naţionalist ar fi
subvenţionat la rîndul său de familia Mocsonyi, de România şi de Rusia. Aceste
„săgeţi” reciproce aveau la bază poziţiile net diferite exprimate de cele două
gazete, ca şi personalizarea puternică a direcţiilor politice ale
naţionaliştilor şi ale deákiştilor („separatism teritorial” urmărit de
România şi Rusia, erau acuzaţiile aduse de „Patria”, şi „politică
antinaţională românească” propagată de guvernul maghiar, erau cele ale „Albinei”).
Aceasta se explică
prin coalizarea în Dieta de la Pesta a naţionaliştilor români cu opoziţia
maghiară exercitată de Partidul Democrat de sorginte paşoptistă al lui Dániel
Irányi sau cu deputaţii maghiari socialişti şi social‑democraţi, care
împărtăşeau opiniile naţionalităţilor nemaghiare în vederea unei mai largi
permisivităţi a acestora în conducerea statului. Apropierea dintre PNRBU şi
poziţiile de stînga din Dieta pestană a atras plasarea PNRBU în „stînga extremă”
de către ziarele proguvernamentale, nu doar de către „Patria”.
Cît priveşte
atitudinea „Patriei” faţă de deputaţii naţionalişti, aceasta este
nuanţată. În paginile acesteia este atacat în mod constant Vincenţiu Babeş,
considerat principalul vinovat pentru ţinuta PNRBU şi a deputaţilor
naţionalişti, calificaţi ca „stîngă extremă” a eşichierului politic. În nr. 45,
„Patria“ publică un atac devastator la adresa pasivismului şi a lui
Babeş: „Înainte cu vreo trei ani nu se mai auzeau decît imnele pasivismului
şi dacă voia cineva pe acele timpuri să devină om mare nu trebuia să facă alta
decît să repete mereu deviza faimoasă a pasiviştilor: nimic decît pasivitate,
nu ne pasă de interesele naţiunei dacă acestea nu derivă din pasivitate.(…)
Astăzi însă, cînd politica activităţii începe a prinde mereu rădăcini între
românii transilvăneni, cînd poporul amăgit ajungînd după un trist experiment de
patru ani la conştiinţa adevăratelor sale interese părăseşte mereu profeţii cei
mincinoşi ai pasivităţii inerte şi sinucigaşe, şi se întoarce cu încredere
către activitatea mult hulită şi înjurată, politicul din Hodoniu (aluzie la
Babeş, n.aut.) cum poate fi el pasivist? Şi, în adevăr, Babeş
peregrinîndu-se prin Transilvania abia a observat semnele noii metamorfoze,
cînd s-a şi găsit a anunţa prin monitorul său «Albina» că şi el e — activist
(!). Iar în nr. 32 al acestei foi iacă ce zice «providenţialul» bărbat: «Pentru
pasivitate şi astăzi stăm, dacă ni se va dovedi că ea există şi e practicabilă
la noi». Va să zică: «conducătorul politic» al «Albinei» a luptat mai bine de
trei ani de zile pentru pasivitate care nici nu exista şi despre a cărei
practicabilitate el însuşi se îndoieşte. La aceste nu mai trebuie conmentariu.
Scopul pentru care a militat Babeş e evident. El n-a susţinut pasivitatea
pentru că i-ar fi aflat raţiunea şi practica ci pentru că era în modă şi pentru
că corifeii acestei direcţiuni politice treceau, in illo tempore, de
politicieni mari, dintre care dînsul n-ar fi putut lipsi.” În paginile „Patriei”,
deputatul deákist, preotul Alexiu Popescu17, duce o dură campanie împotriva lui Vincenţiu
Babeş. Polemica este alimentată şi de victoria primului în cercul Sasca la
alegerile din vara anului 1872. Spre deosebire de alţi deputaţi naţionalişti,
Alexandru Mocsonyi se bucură de un tratament mai îngăduitor, însă nici lui nu‑i
este iertată prietenia cu Babeş.
Reluînd combaterea
pasivismului, „Patria” consideră că acest curent politic este foarte
nociv pentru români. În nr. 69 ziarul deákist arată duplicitatea liderilor
naţionali transilvăneni în urma adunării de la Alba Iulia din 27 iunie 1872,
cînd au declarat neparticiparea la alegerile dietale din 1872: „Dr. Raţiu,
Măcelariu şi Nicola — treime politică — în înţelepciunea lor cea înalt politică
dederă din nou testament de pauperitate românilor ardeleni coadunaţi la Alba
Iulia; dovediră din nou incapabilitatea lor de a figura drept conducători
practici în politică; arătară mai odată, că ei, ca «supuşi loiali ai Maiestăţii
Sale», şi «oameni constituţionali» nu vreau să ştie nimica, nici de
«loialitate» nici de «consituţiune» cu atît mai puţin de «legile sancţionate
pentru Ungaria şi Transilvania». Dee ei socoteală înaintea lui Dumnezeu şi
înaintea oamenilor despre onestitatea şi loialitatea lor în politică; aceasta nu
ne interesează. Dar din punctul de vedere al intereselor noastre vitale
româneşti din Transilvania, condamnăm cu toată rezoluţiunea bărbătească
apucăturile lor, prin care ei năzuiesc a seduce pre poporul român, a-l face
să-şi neglijeze datoriile sale către naţiune, stat, şi constituţie; protestăm
în contra năzuinţelor lor de a-l condamna pe popor la nepăsare şi la trîndăvie
politică. Pasivitatea funestă, proclamată la anul 1868 la Miercurea, a adus
fructele cele mai amare pentru românii din Transilvania. (…) Da, această treime
stă în solda inamicilor Ungariei, precum ea a stat şi înainte!”. Iar în nr.
77, „Patria” reia atacurile împotriva pasiviştilor ardeleni, luîndu-l la
rînd pe Ilie Măcelariu: „Dar nici n-a înşelat pe poporul credul nimeni atît
de cumplit ca tocmai Măcelariu, care în Alba Iulia ca lider şi prim orator, a
jurat pasivitate absolută înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Totuşi, el
principalul şi executorul ideii de pasivitate în Transilvania, lasă a se
candida şi a se alege de deputat în Haţeg pentru Dieta din Pesta. Mai mare
abnegare de principii politice şi o contrazicere mai directă decît aceasta n-a
văzut lumea română niciodată. A-i aduna pe români la Alba Iulia să voteze pentru
a nu alege deputaţi pentru dieta de la Pesta, şi îndată după aceasta, în contra
principiului proclamat de a nu se alege totuşi pentru dieta de la Pesta,
înseamnă a avea un caracter politic dubios, a nu fi conştient de faptele
politice şi a face abuz din încrederea poporului coadunat la Alba Iulia. Sau
mai bine înseamnă a seduce şi a înşela pe popor. (…) Măcelariu v-a predicat tot
numai minciuni; el însuşi este o mare minciună căci şi-a încălcat principiile.
Dar chiar şi aceea este numai o scornitură că el, care astăzi îşi dă aer de
«român» mare, ar fi român adevărat. Pînă la anul 1848, acest Măcelariu a fost
ungur cu nume unguresc Mészáros, sub absolutismul nemţesc cu trup şi suflet a
fost neamţ cu nume nemţesc Fleischhacker, şi iaca acum, după alungarea nemţilor
din ţară, ne pomenim că ungurul nostru nemţit s-a prefăcut în român şi şi-a
schimbat numele moşilor strămoşilor săi în româneşte: Măcelariu!”. Alături
de „Patria”, şi „Telegraful român” îi atacă pe pasivişti arătînd
că interesele personale îi îndeamnă să promoveze pasivismul în timp ce se
pregătesc febril de alegeri. În schiţa de program naţional pentru alegeri „Caus’a
română la 1872” (reprodus şi în coloanele „Patriei”), „Telegraful
român”18 a încercat să-i adune pe toţi românii la
politica activismului.
Nici opoziţia maghiară
care urmărea desprinderea Ungariei din sistemul dualist nu scapă de critica „Patriei”.
Numărul 5 al ziarului condus de Olteanu îi „dedică” opoziţiei editorialul său:
„Partida opoziţională şi-a şi desfăcut flamura sa pentru alegerile cele mai de
aproape. Ce este scris pe flamura aceasta? Uşor se poate ghici. Ordinul de
bătaie este tot acela ce a fost înainte de aceasta cu şase ani. Opoziţiunea
într-o proclamaţiune răspîndită prin toată ţara şi acum, cheamă (…) pe toţi cei
care «pretind o armată independentă maghiară, pretind încetarea delegaţiunilor,
pretind independenţa finanţelor, pretind reforme atît pe teren spiritual cît şi
material (…), pretind îndestularea concetăţenilor patriei de orice limbă cu
susţinerea integrităţii patriei, le pretind toate acestea la timpul său,
alegînd bine modalităţile şi mediul corespunzătoare fără zguduirea şi
periclitarea a tot ce astăzi este bun». Va să zică opoziţiunea s-a pus din nou
pe terenul cel vast al drepturilor de stat. Ea voieşte a nimici şi ruina
dualismul, pe a cărui bază stă astăzi majoritatea importantă a ţării. Terenul
pe care a păşit astăzi opoziţiunea nu este nou, deoarece chestiunea dreptului
public de stat a fost bătut şi dezbătut de sute şi mii de ori, atît în
parlament cît şi în jurnalistica Ungariei (…) Ea totuşi, (…) îşi probează
norocul din nou. Şi pentru ca să poată acoperi golătatea programei sale, mai
vîrăşte în ea şi un lucru ridicol despre împăcarea naţionalităţilor din
Ungaria. Însă şi această împăcare o voieşte «numai la timpul său, alegînd bine
modalitatea şi mediul corespunzătoare». Cînd va veni timpul acesta? Care sînt
«modalitatea şi mediul» de împăcaţiune? Cum sună în trăsăturile ei fundamentale
împăcarea naţionalităţilor? Fireşte, nu se spune nici un cuvînt. Nu, căci
opoziţiunei, precum aceasta am intonat-o adeseori, nici prin minte nu i-a
pleznit a cugeta serios şi cu sinceritate la împăcarea naţionalităţilor. (…)
nici nu poate promite nimica sau dacă poate să ne promită ceva, atunci desigur
ne va promite ceeea ce ni s-a promis odată cum că adică pe noi românii, dacă
voim a fi împăcaţi şi îndestulaţi, ne va îndruma sa ne luăm toate catrafusele
cu noi şi să emigrăm la Bucureşti!”. Două numere mai tîrziu, în nr. 7, „Patria”
respinge oferta curtenitoare a publicaţiei opoziţiei „Magyar Polgár”: „Mult
se înşeală «Magyar Polgár» dacă este de convingerea că noi ne-am aruncat în
braţele opoziţiunii. Doamne fereşte! Aceasta este o închipuire goală, deoarece
tot insul care a citit cu atenţie jurnalul şi programul nostru credem că despre
toate s-a putut convinge numai despre ceea ce ne spune jurnalulu transilvănean
nu. (…) dorim şi pretindem între marginele legii, că susţinîndu-ne integritatea
patriei noastre, egalitatea şi fraternitatea tuturor concetăţenilor din Ungaria
să nu mai fie frază goală ci să se şi realizeze în adevăratul înţeles al
cuvîntului.” Alături de opoziţie, politica dusă de cele două partide
naţionaliste româneşti este considerată futilă. În nr. 74, îşi manifestă
speranţa ca, în viitor, partidele politice naţionaliste să dispară pur şi
simplu: „Dar partidele, oricum s-ar forma ele în viitor, nu pot lua de baza
consolidării lor numai chestiuni speciale interne, căci atuncea partidele
parlamentare la pertractarea fiecărei obiecţii ar trebui să se descompună şi să
se formeze din nou de după natura diferitelor obiecţii. Acesta ar fi un
non-sens parlamentar. (…) Dovada spre aceasta este trecutul de 6 ani al
naţionalilor. În acest răstimp niciodată nu I-am văzut figurînd ca partidă
politică, ci numai ca partidă de «limbă», ceea ce nu există nicăieri în
parlamente şi credem că nici în viitor nu vor putea figura ca «partidă
politică independentă» pentru că ei nu se consolidează pe bază de principii
generale. (…) Care este deci politica cea mai nenaturală în Ungaria? Negreşit,
politica fracţiunei naţionale. Ea nu este a prezentului dar nici a viitorului.
Ea nu se poate elibera din cercul cel îngust al «limbii», «şcolii confesionale»
şi al «virilităţii». Şi aşa nu se poate înălţa la misiunea unei «partide
politice». O partidă ca aceasta nu foloseşte parlamentului nici ţării. După ea,
«partida politică» înseamă atîta cît lucus a non lucendo, şi a nu te ocupa de
fel cu politica generală a ţării.”
În analiza societăţii
româneşti şi a inferiorităţii românilor, „Patria” pune accent pe
dezastrul economic în care se află aceştia. Cauzele pentru care românii sînt
puşi în inferioritate în imperiu — motiv pentru care nici nu pot vota — sînt
foarte nuanţate în publicaţia lui Olteanu. Exasperată de iniţiativele exclusiv
în direcţia naţională ale deputaţilor naţionalişti, „Patria” publică un
excelent articol intitulat „Lipsele noastre”, în care sînt analizate
originile dezastrului economic în care se află românii. Sunt deplînse absenţa
interesului românilor pentru modernizarea economiei şi creşterea bunăstării, ca
şi tradiţionalismul exagerat care generează acest tip de atitudine faţă de
prosperitatea economică. „Noi nu căutăm a exploata împrejurările nici în
politică nici în avere. Căile ferate pentru noi n‑au valoare, industria nici nu
voim a o cunoaşte, negustoria are să fie în mîna jidovilor, iar agronomia la
noi şi astăzi se află tot acolo unde s‑a aflat cu o sută de ani înainte, în
mîna moşilor şi strămoşilor noştri; adică: totul în stare primitivă (...) nici
chiar deputaţii români nu se îngrijesc de nimica. Unica lor ştiinţă ce o
practică în Dietă se reduce numai la «naţionalitate», dar niciodată n‑am auzit
ca atare deputat să fie interesat de atare drum de fier (...). Ales. Mocioni şi
Babeşiu sînt acei deputaţi români care pentru linia ferată Timişoara‑Lugoj‑Caransebeş‑Orşova
n‑au făcut nici un pas la minister sau în parlament. (...) trebuie să ne
întrunim toate puterile pentru a crea între români o clasă de mijloc. Fără
aceasta sîntem pierduţi dimpreună cu «naţionalitatea» noastră!”19
„Patria”, prin programul său publicat în numărul
inaugural, s‑a situat fără echivoc pentru solidaritatea dintre naţiunile din
Ungaria în interesul „patriei comune”. De aceea, sprijină necondiţionat
toate acţiunile politice care duc la conciliere cu maghiarii şi cu guvernul. Nu
precupeţeşte nici o laudă, chiar şi la adresa lui Alexandru Mocsonyi, faţă de
care se afla pe poziţii diferite din punct de vedere politic. Aceste două
chestiuni, principiul constituţional apărat şi promovat cu încăpăţînare de Mocsonyi
şi solidaritatea cu maghiarii, îl fac pe deputatul naţionalist să fie privit
pozitiv de redacţie. În numărul 76, „Patria” apreciază intenţia şi
talentul reformator al lui Mocsonyi, dar regretă că este influenţat de Babeş. „Patria”
crede că dacă Mocsonyi s‑ar debarasa de Babeş ar fi foarte util parlamentului,
iar utilitatea sa ar creşte dacă n‑ar mai accentua importanţa proiectelor
naţionale, pe care publicaţia le consideră excese ale unui om valoros ca
Mocsonyi. Dezvinovăţindu‑se de acuzaţiile că s‑ar fi bucurat de înfrîngerea lui
Mocsonyi chiar în fieful său de la Lugoj, „Patria” consideră că
inconstanţa politică se pedepseşte, satisfacţia ziarului guvernamental fiind
una partinică, întrucît în locul deputaţilor naţionalişti românii bănăţeni i‑au
votat pe cei deákişti. „Cînd însă talente de ale lui Ales. Mocioni se aliază
cu neamicii existenţei statului şi cu oamenii absolutismului, facă bine să ne
ierte tot insul, dacă noi ne bucurăm, cînd astfel de bărbaţi capătă votul de
neîncredere chiar din părţile acele, unde dînşii mai nainte aveau cel mai mare
reazem (...)” îşi încheia „Patria” corespondenţa20 în chestiunea alegerilor dietale din vara
lui 1872.
Ţinuta principială a „Patriei”
se reflectă şi în disputele pe care le are, nu doar cu naţionaliştii români, ci
şi cu acei ziarişti de alte naţionalităţi care nu doresc o bună înţelegere cu
poporul român din Ungaria. Este remarcabil la această publicaţie modul cum
militează pentru constituţionalism şi loialism, dar cu afirmarea identităţii
naţionale şi a drepturilor românilor. Aceste aspecte s‑au materializat prin
frecvenţa cu care publicaţia a acordat spaţiu culturii române în paginile sale,
în special lucrărilor cu caracter istoric, corifeii Şcolii Ardelene cum ar fi
Petru Maior, fiind privilegiaţi. În nr. 7, „Patria” publică recenzia
cărţii „Die Union der Walachen in Siebenburgen unter kaiser Leopold I”
de Joseph Fiedler, apărută la Viena în 1858. Concluzia recenzentului este că
datorită românilor mai există catolicism în Transilvania. Dat fiind că principii
medievali transilvăneni au fost majoritar calvini, ei ar fi putut impune
Transilvaniei Reforma religioasă. Prin aceste demersuri, „Patria” a
dorit formarea şi afirmarea unei românităţi habsburgice în care statalitatea şi
integritatea teritorială a Austro-Ungariei a constituit baza doctrinei sale
politice. Încă din primul număr, „Patria” a respins cu hotărîre orice
apropiere teritorială a românilor din Transilvania şi Ungaria de România,
considerînd‑o „separatism”. Pe de altă parte, „Patria” a dus o ofensivă
decisă împotriva ziarelor şi publicaţiilor proguvernamentale de limbă germană
şi maghiară care intenţionau să determine guvernul să promoveze legi prin care,
în opinia „Patriei”, ar fi limitat accesul românilor la viaţa politică.
În acest sens este emblematică replica pe care publicaţia românească o dă
ziarului de limbă germană din Pesta „Pesther Lloyd”. Acesta publicase un
articol unde se manifestase împotriva împăcării româno‑maghiare, ceea ce
contravenea programului politic al românilor guvernamentali şi „Patriei”.
În articolul „«Pesther Lloyd» şi noi”, „Patria” îşi exprimă
regretul pentru poziţia redacţiei germane de la „Pesther Lloyd”,
neomiţînd să răspundă pe măsura atitudinii acesteia: „Cam asta este natura
tuturor bogaţilor îngîmfaţi, şi ar fi foarte trist chiar pentru viitorul
Ungariei dacă toate jurnalele patriotice astfel ar cugeta despre români, care
în Ungaria şi Transilvania numără aproape 3 milioane de suflete; ar fi şi mai
trist dacă guvernul actual (...), în loc de a preţui tendinţele noastre oneste,
şi‑ar bate joc de noi şi de pretenţiile noastre.”21 În acelaşi timp, „Patria” militează pentru
ca jurnalele româneşti să aibă atitudini mai puţin radicale, pentru a se putea
servi drept exemple celor „săseşti şi ungureşti”. Nu sînt iertaţi nici oamenii
politici români, care sînt făcuţi responsabili pentru lipsa lor de moderaţie în
acţiunile politice şi parlamentare. „Patria” se adresează maghiarilor
„patrioţi” pentru ca în interesul „binelui public” să treacă peste obstacole şi
să încerce calea împăcării cu românii. Despre aceştia din urmă conchide: „N’avem
noi tendinţe separatiste şi periculoase statului; nu, mai vîrtos noi cei de la
«Patria», care n‑am încetat niciodată a intona unitatea politică şi teritorială
a Ungariei, ci avem tendinţe de cultură populară cu orice preţ. (...) credem că
lucrăm nu numai în interesul nostru propriu românesc, ci şi în al patriei
noastre comune. Nu sîntem noi pentru aceea agitatori, căci agitatori se numesc
cei ce lucră în contra intereselor şi a unităţii teritoriale a statului”.
Cu ocazia apelului la reconciliere între români şi maghiari, „Patria” nu
pierde ocazia de a-l ataca iarăşi pe Vincenţiu Babeş pentru inconsecvenţa sa
politică. Îi reaminteşte deputatului naţionalist argumentaţia sa pentru
pasivism în contradicţie cu poziţiile sale activiste. „Patria” se simte
lezată de poziţiile activiste ale lui Babeş din „Albina”, pe care le
consideră ale sale. O altă revoltă anti‑Babeş se produce atunci când acesta
adoptă opiniile lui Mocsonyi despre „înfrăţirea româno‑maghiară”,
deoarece în timpul alegerilor dietale Babeş s‑a pronunţat constant împotriva
principiilor „Patriei” şi a colaborării cu maghiarii. Avînd în vedere că
„Albina” (ziarul în care Babeş îşi exprimă dorinţa de apropiere de
maghiari) nu era o propagatoare a ideii de „înfrăţire”, brusca schimbare
de optică a lui Babeş este privită de „Patria” ca „fariseism”.
Tonul iritat al ziarului deákist este motivat de adoptarea de către adversarii
politici a propriilor principii, fără ca aceştia să indice sursa de inspiraţie;
de aceea refuză celor pe care i‑a criticat dreptul de a folosi obiective pe
care doar redacţia „Patriei” le‑a promovat efectiv.
De la critici severe
nu este cruţat nici guvernul. Redacţia este revoltată de tergiversarea
guvernului în politica de integrare a Transilvaniei în Ungaria. În nr. 79 „Patria”
publică un aspru rechizitoriu la adresa guvernului pentru întîrzierea începerii
uniformizării legilor pe tot teritoriul Ungariei: „Peste tot, Ardealul se
află astăzi într-un haos nemaivăzut, nemaipomenit; este şi astăzi în faptă
deosebit de Ungaria. (…) Deşi recunoaştem că guvernul nostru şi legislaţiunea
Ungariei de la 1867 încoace a fost împovărat (…), totuşi credem, nici guvernul
nici legislaţiunea nu se pot scuza destul pentru delăsările şi neglijenţele
sale faţă de organizarea treburilor interne ale Transilvaniei. (…) lumea
aşteaptă atît de la guvern cît şi de la legislaţiune o acţiune grabnică,
raţională şi salutară cu privire la asimilarea instituţiilor transilvane cu ale
ungurenilor. Acestea nu pot rămîne şi mai departe tot aşa. (…) Întîrzierea şi
neglijenţa ar fi un păcat strigător la cer, iar organizarea fundamentală a
Transilvaniei ar însemna atîta cît a realiza întru toate uniunea sancţionată şi
egalitatea proclamată. (…) Românii, care mai înainte erau şi sînt încă aprigi
apărători ai uniunii, alte rezultate politice şi sociale au aşteptat de la
sancţionarea uniunii. Ceilalţi care neîntrerupt au luptat contra Ungariei,
văzînd că anormalităţile de mai înainte în loc de a se casa cu totul se mai
îngrămădesc, întrebuinţează această împrejurare ca de o armă puternică şi
primejdioasă în contra legii sancţionate şi întărîtă poporul de a nu recunoaşte
uniunea, ceea ce pe noi ne poate aduce într-o situaţie foarte fatală. Pe cînd
dacă uniunea sancţionată vă arăta rezultate favorabile chiar nici aceşti români
nu vor fi străini de către totala unire a Transilvaniei cu Ungaria.”
Ţinta loviturilor „Patriei”
a fost cu predilecţie orice manifestare a naţionaliştilor, indiferent că ei au
fost români, sîrbi sau slovaci. Ziarul a condamnat explicit orice manifestare
suspectă de separatism teritorial. În nr.89 a fost publicat pe prima pagină un
articol de la congresul de separare a Bisericii române de cea sîrbă, foarte
detaliat, în care a urmărit fiecare dezbatere. „Patria” şi‑a exprimat
revolta faţă de extremismul sîrbesc, care nu a acceptat ca reprezentantul
împăratului Franz Josef să ia parte la congres. Fiind considerată o flagrantă
violare a legii, care prevedea că la lucrările Bisericilor din imperiu ce nu
aveau un statut de funcţionare sancţionat de împărat era necesară prezenţa unui
reprezentant al monarhului, trimisul Curţii imperiale a decis dizolvarea
congresului. În faţa neglijării prevederilor legale, „Patria” îi atacă
atît pe liderii naţionalişti sîrbi că se amestecă în Biserica română, „partida
ultra‑demagogă a lui Miletics”, cît şi pe români pentru că le permit
naţionaliştilor sîrbi ingerinţe în chestiunile interne ale Bisericii române. „Patria”
afirmă, în conformitate cu prevederile legii, că reprezentantul împăratului nu
poate participa la dezbaterile Sinodului ortodox român întrucît Biserica română
funcţiona pe baza Statutului Organic (1868), sancţionat de împărat, operă a
mitropolitului Andrei Şaguna. Prin urmare, articolul cere, în numele întregii
redacţii, ca „oameni scrîntiţi ca Miletics” să fie îndepărtaţi din
anturajul deputaţilor români.
Alegerile dietale din
vara anului 1872 au însemnat un eşec pentru naţionalişti. Alexandru Mocsonyi
pierde mandatul de deputat chiar la Lugoj, fieful său, fiind ales Szende Béla,
contracandidatul său din urmă cu trei ani. Presa guvernamentală şi deputaţii
deákişti au salutat înfrîngerea PNRBU şi a întregii familii Mocsonyi. Ziarul
deákist „Pesti Napló” scria: „Deodată cu strălucita învingere (victorie,
n.aut.) a guvernului în capitală, în aceeaşi zi a urmat căderea clicei
naţionale a mocioniştilor. (...) Toţi matadorii aşa zisei clice naţionale au
căzut. Marile judeţ a ales numai deákişti. (...) Cei aleşi sunt adicţi
necondiţionali ai ideii statului maghiar. Şi dacă undeva, apoi aici este
identică reuşita partidului deákist cu cultul adevăratului patriotism”. Iar
„Reform” adăuga: „Unde şi când s’a mai pomenit, ca o naţiune să‑şi
renege un partid astfel, cum şi‑a renegat întreaga Ungarie această opoziţie? Nu
mai revoluţiunea şi despotismul cade astfel. (...) Românii bănăţeni au dovedit
acum în mod strălucit, că lor nu le trebuie «Daco‑România», ci Ungaria”22. Iar „Patria” nota, în nr. 76, pe
marginea alegerii a 10 deputaţi deákişti şi a 9 naţionalişti: „Următoarele
comitate cu populaţiune română n-au ales nici un deputat român: Timişoara, Satu
Mare, Ugocia, Crasna, Cenad, Békés. Dacă românii alegeau vreo doi şi în aceste
comitate şi dacă ardelenii şi-ar fi pus toată puterea lor pentru activitate,
românii în Dieta Ungariei puteau fi reprezentaţi de 50 de deputaţi; o sumă atît
de respectabilă încît, sîntem convinşi, că aceştia cu puteri unite uşor ar fi
putut face ca ranele usturătoare ale poporului român să se vindece spre binele
nostru şi spre al patriei noastre comune. Avem însă nefericirea că şi acei
puţini cîţi avem, sînt despărţiţi în două tabere, iar ardelenii şi-au pierdut
chiar capul în confuzia ce au preparat-o ei înşişi pentru sine.”
Activitatea politică a
românilor din Austro-Ungaria este un capitol tratat încă numai din punctul de
vedere al politicii pasiviste şi al oamenilor politici ai partidelor
naţionaliste. Scopul este de a „demonstra” că românii s-au opus din răsputeri
participării la viaţa politică a statului dualist, şi că ei ar fi „aşteptat” unirea
cu România spre a se putea afirma deplin politiceşte. Că românii nu s-au
comportat astfel, reiese din activitatea pe care au depus-o deputaţii români
din parlamentul de la Pesta şi politica dusă de deákiştii români. În 1881,
pentru a contracara noul PNR (format prin fuziunea PNRT cu PNRBU), mitropolitul
ortodox Miron Roman — mergînd pe linia predecesorului său Andrei Şaguna — a
înfiinţat Partidul Constituţional Român, iar în 1884, împreună cu deputatul dr.
Iosif Gall va pune bazele Partidului Moderat Român. Astfel, cele două naţiuni
române s-au manifestat ca organisme politice independente, cu opţiuni politice
diferite asupra viitorului Austro-Ungariei. Iar dacő una dintre cele două
naţiuni române a încercat s-o suprime pe cealaltă şi dacă Transilvania este în
componenţa României după 1918, acestea nu sînt rodul unei logici a istoriei
naţionale, ci doar rodul acţiunii fortuitului şi a istorismului.q
NOTE
1. Noţiunea de „naţionalism” are o vastă
bibliografie. În limba română au apărut lucrările lui Ernest Gellner,
Naţiuni şi naţionalism, cea a lui Eric J. Hobsbawm cu acelaşi titlu şi
cartea lui Guy Hernet. Folosesc aici termenii de „naţionalism” şi „naţionalist”
cu sensul de „mişcare naţională” sau „adept al mişcării
naţionale”. Naţionalismul în Transilvania a fost analizat de Keith Hitchins
într-o serie de lucrări consacrate istoriei României şi Transilvaniei: Conştiinţă
naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania 1700-1868,
Cluj-Napoca, 1987; Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din
Transilvania 1848-1873, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995; The
Rumanians of Transylvania and Constitutional Experiment in the Habsburg
Monarchy 1860‑1865; Studii privind istoria modernă a Transilvaniei,
Ed. Dacia, Cluj, 1970; The Rumanians of Transylvania and the Ausgleich 1865‑1869,
Bratislava, 1971; Cultură şi naţionalitate în Transilvania, Ed. Dacia,
Cluj, 1972; International Aspects of the Romanian National Movement in
Hungary 1867‑1895; Corespondenţa lui I. Raţiu cu G. Bariţiu (1861‑1892),
Ed. Dacia, Cluj, 1970.
2. Aurel C. Popovici considera că Austro-Ungaria,
aşa cum era ea în 1906 cînd scria el, era o confederaţie. Vezi Stat şi
naţiune. Statale Unite ale Austriei Mari, 1939, 1998.
3. Teodor Botiş, Monografia familiei Mocioni,
Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1939, p.113.
4. Ibidem, pp.114‑116.
5. Teodor V. Păcăţian, Cartea de de aur sau
luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară, vol. IV,
Sibiu, 1906, pp.764-773.
6. Ibidem.
7. Ibidem.
8. Nervozitatea electorală a anului 1869 este
relatată de Aurel E. Peteanu în studiul Din galeria marilor figuri ale
Banatului. Dr. Alexandru de Mocsonyi 1841-1909, vol. IV, Lugoj, 1934, şi
lucrările deja citate ale lui Teodor Botiş şi Teodor V. Păcăţian.
9. „Albina”, Nr.43‑44/1869.
10. T. Păcăţian, op.cit., vol.V, 1909, p.407.
11. „Patria”, 14 sept./2 oct. 1871, Anul I,
nr.1, Pesta.
12. Vezi Aurel E. Peteanu, op. cit., p. 20
13. „Patria”, 23 ian./4 feb. 1872, nr.8.
14. Ibidem. Textele din limba latină sînt ultimele
două din Diploma leopoldină din 1691.
15. Idem, nr. 80.
16. „Patria”, 6/18 feb. 1872, nr.14.
17. În nr. 81 din 21 iul./2 aug., în „Patria”
este reluată o scrisoare a lui Alexiu Popescu, asesor consistorial, publicată
în numărul anterior, în care acesta îi acuză pe Babeş şi Mocsonyi de neplata
datoriilor către dieceza ortodoxă a Aradului şi Caransebeşului. După
despărţirea ierarhiei româneşti de cea sîrbească, primei îi revenea suma de
300.000 de florini, din care 220.000 au fost viraţi în obligaţii ale familiei Mocsonyi.
Astfel, organul guvernamental va fi cel care va da publicităţii un fapt care
peste doi ani va genera un scandal imens, după preluarea ştirii de ziarele
naţionaliste „Federaţiunea” nr.5, 29 dec.1873/17 ian.1874, şi „Telegraful
Român” nr.3, anul XXII, 10/22 ian.1874. În urma unei corespondenţe trimise
din Arad către ziarul „Osten” din Viena, ca şi a numeroaselor
neîmpliniri personale din legislatura 1872‑1875, Alexandru Mocsonyi îşi depune
mandatul de deputat dietal: „Chiar în şedinţa ce se ţine pe cînd scriem
aceste şiruri, deputatul naţional domnul Dr. Alexandru Mocsonyi îşi depuse
mandatul” (din „Federaţiunea” nr.26‑27, 19 apr. 1874). În ce a
constat acest scandal? Reproducem corespondenţa din Arad aşa cum a făcut‑o „Telegraful
român” (organ de presă naţionalist şi clerical, fondat de Andrei Şaguna)
citat anterior: „Despre fondul comun bisericesc al diecezei Aradului şi
Caransebeşului v‑a împărtăşit deja corespondentul din Caransebeş că cu acela nu
s‑a manipulatu sincer şi că s‑au împrumutat sume considerabile la persoane
insolvente. Acum mi se raportează în modul cel mai autentic şi probat prin un
registru acuratu că din menţionatul fond bisericesc s‑au dat împrumut nu mai
puţin decît 200.000 florini: două sute de mii de florini în monedă convenţională
la fam. Mocioni şi că această sumă colosală nu s‑a resolvit nici pînă în ziua
de astăzi şi că nici interesele nu s‑au plătit. Era un timp cînd domnii
Mocioneşti se gerau de cei mai înflăcăraţi patrioţi români, deşi nouă nici
atunci nu ne era cunoscut din ceea ce s‑a ridicat peste nivelul obişnuit. De
vreo cîţiva ani însă, domnii Mocioneşti au lăsat politica naţională a românilor
cursului său şi s‑au retras la ocupaţiunile lor private. De aceea noi nu ştim
aduce alt motiv pentru care anumitul fond să facă acestei familii un presentu
cu 200.000 fl. Omul sărac îşi trage de la gură bucătura şi sacrifică dinarul
său bisericii, şi acum acesta să vină în buzunarul neguţătorului şi
proprietarului avut? Aceasta ar fi o nedreptate strigătoare la cer. Se ştie în ce
mizerie se află ţăranul român şi în genere ţăranul aparţinînd el oricărei
naţionalităţi. Dacă are lipsă de 5 fl. trebuie (…) să plătească interese cu
patru părţi mai mult. Cu cei 200.000 fl. care se află la Mocioneşti s‑ar putea
face 200 de case mici de păstrare pentru ţărani care ar revărsa în sute de
comune binecuvîntare, ar stîrpi uzura cea neumană şi ar oferi sărmanului ţăran
în timpuri de lipsă un ajutor momentan, pe cînd de prezentul din aceşti 200.000
fl. numai o singură familie trage folos. Noi pretindem deci energic reluarea
sumelor ce se află la Mocioneşti şi vom reveni la aceasta pînă atunci, pînă
cînd acestei favoruri nemaiauzite a omului avut pe contul intereselor şi
trebuinţelor poporului i se va pune capăt.” Teodor Botiş, în monografia sa
despre familia bănăţeană se situează de partea lui Mocsonyi, încercînd să
ascundă situaţia foarte delicată a familiei, şi explicînd acest scandal cu
argumente preluate din ziarul naţionalist „Albina”, care evident, avea
un puternic parti‑pris, fiind sprijinit financiar de familia Mocsonyi: „Familia
Mocioni împrumutase în 30 Martie 1854, cu prilejul cumpărării domeniului Bulci,
suma de 135.000 fl. monedă convenţională, din «Fondurile naţionale sîrbeşti»,
în condiţiile prescrise de guvernul ţării, adică cu 6%. În cursul lunii Iulie
1871, făcîndu‑se lichidarea cu Sîrbii, delegaţii celor două mitropolii
conveniră ca partea ce avea s’o primească biserica română din fondurile
naţionale sîrbeşti, în sumă de 300.000 florini, să se plătească, 250.000
florini în obligaţiuni private; iar 50.000 fl. jumătate în obligaţiuni de stat,
jumătate în numerar. Venind vorba despre obligaţiunile familiei Mocioni,
Antoniu Mocioni, membru în delegaţia română, a cerut ca obligaţiunile familiei
sale să rămînă la fondurile sîrbeşti, tocmai pentru a evita dificultăţile ce
s’ar putea ivi prin trecerea lor în administrarea bisericii române. În Noemvrie
1872, făcîndu‑se selecţionarea şi primirea obligaţiunilor şi Antoniu Mocioni
lipsind din delegaţie, ceilalţi membri: episcopul Ivacicovici, V. Babeş şi
Iulian Ianulescu, cerură obligaţiile familiei Mocioni, drept pe cele mai
sigure. Aşa ajunseră «mocioneştii» debitorii Fondurilor noastre bisericeşti” (Botiş,
op.cit., p.256). Autorul simte nevoia să adauge la un moment dat că „Adevărul
în privinţa acestui împrumut, care în scurt timp s’a plătit pînă la ultimul
ban, e următorul”. Probabil că s‑ar fi plătit, însă e straniu că abia după
izbucnirea scandalului în presă s‑a lămurit chestiunea.
18. Vezi „Telegraful român”, nr. 47-48, anul
XX, 11-23 iun. 1872 şi 15-27 iun. 1872.
19. „Patria”, 30 iun./12 iul. 1872, Anul II,
nr.72. Spre deosebire de deputaţii naţionalişti Mocsonyi şi Babeş care nu au
exprimat nici o opinie, deputaţii deákişti Sigismund Papp şi George Ivacicovici
au o prestaţie remarcabilă.
20. „Patria”, 9/21 iul. 1872, Anul II,
nr.76.
21. „Patria”, 7/18 august, Anul II, nr.87.
22. Cf. Teodor Botiş, op.cit., pp.250‑251.
*
Steliu Lambru (n.1969),
absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti. MA
în istorie din 1998. Specializat în istorie modernă universală (1780-1918) şi
în istoria modernă a Transilvaniei (1780-1919), a participat la mai multe
conferinţe de istorie din ţară şi din străinătate. A publicat recenzii şi
articole în reviste de profil din ţară.