Editorial
Editorial
Multiculturalismul, asemenea altor
„cuvinte” la modă, ni se oferă astăzi în multiple ipostaze, sensuri şi
întrebuinţări, în funcţie de utilizator. Conceptul, dezgolit de conţinutul său
autentic şi originar, a devenit chiar un elixir miraculos pentru uzul
politicienilor versatili, în situaţii dintre cele mai ciudate. Unii susţin că
multiculturalismul s-ar fi născut în America anilor ’60-’70, odată cu amplele
mişcări protestatare ale minorităţilor rasiale, în timp ce alţii consideră, nu
fără temei, că Europa Centrală şi de Est, de exemplu, făcea multiculturalism de
secole, cam aşa cum făcea Monsieur Jourdain proză. Chiar dacă în epoca statelor
naţionale, caracterul multinaţional al unor state central şi est-europene este
contestat cu suspectă vehemenţă, de obicei, multiculturalitatea locuitorilor
lor este acceptată cu indulgenţă, făcîndu-se trimitere însă la „melting pot”-ul
ţărilor de imigraţie. Ceea ce constituie o dovadă în plus a confuziei — voite
sau fireşti — ce domină teoria conceptului în cauză.
Numărul de faţă este primul dedicat
multiculturalismului. Un subiect care a făcut valuri şi în conştinţa publică
românească, mai puţin ca text şi mai de grabă ca pretext. Termen utilizat în
cele mai diferite sensuri şi scopuri, de la cel originar al bunului simţ
popular, nedefinit conceptual, dar „înţeles” de mai toată lumea, comun tuturor
zonelor lumii în care convieţuiesc diferite comunităţi etno-naţionale,
culturale, lingvistice sau religioase, pe care l-aş numi multiculturalism
natural (exemplul Şiriei lui Slavici din Transilvania istorică este
revelator în acest sens), la cel de paleativ la revendicările legitime şi tot
mai insistente ale unor comunităţi lingvistice şi culturale, sau de
„înlocuitor” al „internaţionalismului proletar” în spaţiul ex-sovietic, care
servea o politică asimilaţionistă anestezică a unui imperialism majoritarofil —
pe care aş îndrăzni să-l numesc multiculturalism cinic sau disimulat —,
şi la cel de instrument recuperator/reparator, mai mult sau mai putin
„corectness”, care datorită exceselor sale, a stîrnit reacţia atît de violentă,
a unei părţi importante a lumii universitare americane (multiculturalism
ideologic). Multifuncţionalitatea termenului contribue mai de grabă la
escaladarea confuziei iniţiale decît la clarificarea nevoilor reale ale unor
societăţi moderne, complexe şi pluraliste. Ceea ce nu înseamnă nici pe departe
ignorarea necesităţii analizei lucide al fenomenului, pe cît se poate de real,
dimpotrivă, într-o societate clădită pe respectul, înainte de toate, faţă de
cultura drepturilor omului, multiculturalismul, unul dintre conceptele de bază
ale pluralismului izvorît din acesta, nu poate fi lăsat doar la îndemîna nu
tocmai responsabilă a politicianismelor de moment.
Numărul de faţă a alterei — ca şi cel următor, de altfel — oferă spaţiu
de dezbatere pentru opinii diferite, ele fiind — ne exprimăm speranţa —,
stimulative pentru continuarea confruntărilor intelectuale. Poziţia
„îngrijorată” a Monicăi Spiridon din acest număr, faţă de diversitatea
multiculturală va constitui cu siguranţă una din sursele de inspiraţie ale
viitoarelor contribuţii. Abordarea pasională a autoarei va stimula, sperăm,
reacţii mai puţin partizane în disecarea unei probleme de o realitate mult mai
complexă. Prezenţa alăturată a unor opinii complementare din pana unor autori
de prestigiul lui Will Kimlicka sau Daniele Conversi (vezi nota 8 de la
articolul „Bilingvismul în Catalonia”) întregesc portretul unui fenomen care
merită să fie abordat cu toată seriozitatea. Oricum, cititorul este invitat
să-şi formeze opinia bazîndu-se pe întreg.
Continuînd dialogurile începute
acum zece ani de Liga Pro Europa, numărul de faţă al alterei reproduce o dezbatere incitantă despre regionalism şi
un caz particular — Kosovo — de tratament nefericit al acestuia, în plină criză
iugoslavă şi în imediata sa vecinătate, la Timişoara, cu ocazia lansării
numărului dedicat acestei teme. Învăţămintele ignorării tendinţelor fireşti de
descentralizare, fie că e vorba de Kosovo, fie de Banat sau Ardeal, pot fi
revelatoare.
Rubrica Ecumenica, într-o primă ediţie românească, încearcă să restituie
publicului cititor o opinie disidentă de-acum un secol, într-o chestiune
deosebit de sensibilă şi, din păcate, tot actuală: relaţia dintre credinţă,
biserică şi stat. Autorul articolului, nimeni altul decît unul dintre cei mai
mari scriitori ai tuturor timpurilor, Lev Tolstoi, consideră că, în cadrul
acestei triple relaţii, credinţa trebuie să aibă în mod firesc întîietate, cele
două instituţii lumeşti nefiind decît proiecţii obiectivate ale acesteia şi
mijlocitoare ale înfăptuirii sale autentice. Opinia cutremurătoare a
sihastrului de la Iasnaia Poliana — dincolo de excesele pesimismului său
cultural — vine să ne purifice punîndu-ne pe gînduri, scop urmărit şi de
redactorii revistei prin oferta generală pusă la dispoziţia unui public cititor
care gîndeşte.