Teoria şi practica multiculturalismului canadian
Teoria şi
practica multiculturalismului canadian
Will Kymlicka
În 1971, Canada s-a
angajat într-un experiment unic prin declararea unei politici a
„multiculturalismului” oficial. Potrivit lui Pierre Trudeau, cel care a
introdus-o în Camera Comunelor, această politică avea patru obiective: să
susţină dezvoltarea culturală a grupurilor etno-culturale, să ajute membrii
grupurilor etno-culturale să depăşească barierele pentru o participare deplină
în viaţa societăţii canadiene, să promoveze întîlniri şi schimburi creative
între toate grupurile etno-culturale şi să-i asiste pe noii canadieni în
însuşirea a cel puţin uneia din limbile oficiale ale Canadei.
Deşi această politică
a fost pentru prima dată adoptată atunci de guvernul federal, ea a fost
proiectată explicit, ca un model şi pentru celelalte niveluri de guvernare,
fiind într-adevăr copiată la scară largă. „Programe multiculturale” pot fi
găsite acum nu numai la biroul multiculturalismului, care aparţine guvernului
federal, ci şi la nivelurile provinciale şi municipale de guvernare, şi astfel,
în interiorul unor largi categorii de instituţii publice şi private, cum ar fi
şcolile sau mediile profesionale.
Aceste politici sînt
astăzi, mai mult decît oricînd din 1971 încoace, supuse criticilor şi probabil
a venit timpul unei reevaluări. Avem acum peste 25 de ani de experienţă a
multiculturalismului şi a sosit momentul pentru a face un pas înapoi şi a
examina dacă această politică a servit scopurilor sale iniţiale şi dacă ea mai
are vreo utilitate în lumea de azi.
Voi examina aici două
din criticile familiare la adresa politicii multiculturalismului. Unii
consideră că în timp ce această politică a avut intenţii nobile şi sincere —
acelea de a face din Canada o societate mai justă şi mai atotcuprinzătoare — ea
a avut consecinţe dezastruoase în practică, încurajînd separatismul etnic şi
indiferenţa mutuală. Alţii consideră că în timp ce această politică poate avea
consecinţe benigne în practică, ea este eronată în principiu şi că „logica”
multiculturalismului este incompatibilă cu valorile liberal-democratice
fundamentale.
Mă voi referi mai
întîi la afirmaţia care susţine că multiculturalismul a încurajat în practică
separatismul etnic, urmînd ca apoi să trec la o chestiune mai teoretică, cea
legată de compatibilitatea multiculturalismului cu principiile
liberal-democratice.
1. Impactul
multiculturalismului
Dezbaterea asupra
multiculturalismului a devenit mai aprinsă în ultimii ani, mai mult datorită a
două recente şi cunoscute critici ale acestei politici — cea a lui Neil
Bissoondath, Selling Illusions: The Cult of Multiculturalism în Canada
(1994), şi cea a lui Richard Gwyn, Nationalism Without Walls: The Unbearable
Lightness of Being Canadian (1995). Atît Bissoondath, cît şi Gwyn, fac
afirmaţii foarte asemănătoare despre rezultatele politicii multiculturale. În
particular, ambii susţin că multiculturalismul a promovat o formă de separatism
etnic printre imigranţi. Astfel, Bissoondath spune că multiculturalismul a
condus la o „ghettoizare indiscutabilă”. Mai mult, promovînd integrarea,
multiculturalismul a încurajat ideea că imigranţii ar trebui să formeze
ghettouri „autosuficiente”, „alienate de tendinţele generale”. Această
ghettoizare „nu reprezintă o formă extremă a multiculturalismului, ci
idealul său: un stil de viaţă absolut entuziast, un mic avanpost al exotismului
ocrotit şi protejat”. El preia aprobator afirmaţia lui Arthur Schlesinger
conform căreia multiculturalismul se sprijină pe un „cult al etnicităţii”,
care „exagerează diferenţele, intensifică resentimentele şi antagonismele,
adîncind teribilele separări dintre rase şi naţionalităţi. Rezultatul înseamnă
autocompătimire şi autoghettoizare”, sau ceea ce Schlesinger numeşte „apartheid
cultural şi lingvistic”. Potrivit lui Bissoondath, politica multiculturalismului
nu-i încurajează pe imigranţi să se gîndească la ei înşişi ca la nişte
canadieni, şi într-adevăr, chiar şi copiii lor „continuă să vadă Canada cu
ochii străinului. Multiculturalismul, cu accentul său pus pe importanţa
păstrării fostei patrii sau a celei ancestrale, cu insistenţa sa că Acolo este
mai important decît Aici, încurajează astfel de atitudini”.
Gwyn face o afirmaţie
similară, într-un limbaj foarte asemănător. El susţine că „multiculturalismul
oficial încurajează apartheidul sau, pentru a fi mai puţin aspru, ghettoizarea”.
Cu cît politica multiculturalismului a fost pusă mai mult în drepturi, „cu
atît au fost construite ziduri culturale mai înalte în interiorul Canadei”.
Multiculturalismul îi încurajează pe liderii etnici să-şi păstreze proprii
membri „departe de atitudinile conformiste”, practicînd „ceea ce poate
fi descris cel mai bine ca monoculturalism”. În acest fel, „Statul nostru îi
încurajează pe aceşti paznici să menţină ceea ce exista, sau în cel mai rău
caz, o formă-apartheid de cetăţenie”.
Afirmaţiile lui
Bissoondath şi Gwyn nu sînt tocmai singulare, ele fiind repetate neîncetat şi
în mass-media. Pentru a lua încă un exemplu, Robert Fulford argumenta recent în
Globe and Mail că politica încurajează oamenii să-şi păstreze identitatea
„îngheţată” şi pornind de aici, să-şi reducă schimburile şi relaţiile
interculturale; timpul va judeca însă dacă aceasta va fi sau nu una din cele
mai mari „eşecuri politice” ale Canadei.
În opinia mea, este
important — şi cu adevărat urgent — să aflăm dacă această afirmaţie este
adevărată. Dar pentru că nici Bissoondath, nici Gwyn nu furnizează evidenţe
empirice în sprijinul afirmaţiilor lor, eu am încercat să adun la un loc
statistici care s-ar putea corela cu întrebarea dacă multiculturalismul a promovat
separatismul etnic şi a descurajat sau împiedicat integrarea. Voi începe cu un
exemplu din Canada, care compară grupurile etnice înainte şi după adoptarea
politicii multiculturalismului în 1971. Apoi, voi lua în considerare evidenţe
comparative pentru a vedea cum se compară Canada cu alte ţări, în particular,
cu acele ţări care au respins principiul multiculturalismului oficial.
a) Evidenţa
domestică
Cum a afectat
adoptarea multiculturalismului în 1971 integrarea grupurilor etnice în Canada?
Pentru a răspunde la această întrebare este necesară o explicaţie a ceea ce
implică „integrarea”. Aceasta este una din caracteristicile enigmatice ale
criticii Gwyn/Bissoondath, şi anume că ei nu definesc exact ce înţeleg prin
integrare. Oricum, noi putem îmbina cîteva din lucrurile pe care ei le privesc
ca fiind ingrediente cruciale ale integrării: adoptarea identităţii canadiene
întăreşte legătura exclusivă cu o identitate ancestrală; participarea mai largă
la instituţiile canadiene creşte participarea solitară la instituţiile specific
etnice; învăţarea unei limbi oficiale măreşte dependenţa solitară de limba
maternă; favorizarea prieteniilor inter-etnice sau chiar a căsătoriilor mixte
duce la socializarea integrală în interiorul unui singur grup. Toate aceste criterii
nu formează o teorie comprehensivă a „integrării”, dar ele par să fie esenţa
preocupărilor lui Gwyn şi Bissoondath cu privire la multiculturalism, astfel că
ele constituie un bun punct de plecare.
Să începem cu cea mai
elementară formă de integrare, şi anume decizia imigranţilor de a deveni
cetăţeni canadieni. Dacă teza Gwyn/Bissoondath ar fi adevarată, cineva s-ar
aştepta ca rata naturalizării să fi scăzut de la adoptarea
multiculturalismului. De fapt, rata naturalizării a crescut din 1971. Acest lucru
este cu deosebire relevant, deoarece în toţi aceşti ani care au trecut,
încurajările economice pentru naturalizare s-au diminuat. Pentru a dobîndi
succes pe piaţa canadiană a muncii sau pentru a avea acces la beneficiile
sociale, nu mai este necesară obţinerea cetăţeniei canadiene. Nu există aproape
nici o diferentă între cetăţeni şi rezidenţii permanenţi în ce priveşte
drepturile civile sau beneficiile sociale — dreptul de vot fiind singurul
beneficiu legal major dobîndit în urma naturalizării. Principala raţiune pentru
care imigranţii îşi iau cetăţenia canadiană este că ei se identifică cu Canada,
ei doresc să-şi formalizeze calitatea de membru al societăţii canadiene pentru
a participa la viaţa politică a ţării.
Mai mult, dacă
examinăm care grupuri au cele mai multe şanse de a fi naturalizate, vom vedea
că ele sînt „grupuri multiculturale” — adică imigranţii din ţări de
provenienţă non-tradiţionale, pentru care politica multiculturalismului este
cea mai relevantă — şi care au cea mai înaltă rată de naturalizare. Prin
contrast, imigranţii din SUA şi Regatul Unit — care nu sînt văzuţi în discursul
public ca grupuri „etnice” sau „multiculturale” — au cea mai scăzuta rată de
naturalizare. Cu alte cuvinte, acele grupuri care cad în mod clar sub incidenţa
politicii multiculturalismului au arătat cea mai mare dorinţă de a deveni
canadiene, în timp ce grupurile care cad în afara rubricii multiculturalismului
au arătat dorinţa cea mai scăzută în acest sens.
Să ne referim acum la
participarea politică. Dacă teza Gwyn/Bissoondath ar fi adevarată, ar trebui ca
participarea politică a minorităţilor etno-culturale să se fi diminuat de la
adoptarea multiculturalismului ca politică oficială. În definitiv, participarea
politică reprezintă o afirmare simbolică a cetăţeniei şi reflectă un interes în
viaţa politică a societăţii largi. Practic, nu există nici o evidenţă în
sprijinul acestei afirmaţii. Pentru a lua un indicator relevant, în perioada
anterioară adoptării multiculturalismului, în răstimpul dintre proclamarea Confederaţiei
(1864) şi anii ’60 ai secolului nostru, grupurile etnice au devenit din ce în
ce mai slab reprezentate în Parlament. Din 1971 însă, tendinţa a fost
răsturnată, astfel încît astăzi ele sînt aproape de a avea atît de mulţi membri
în Parlament, încît am putea crede că aceştia sînt aleşi pe baza procentajului
pe care-l reprezintă în populaţie.
Mai mult de atît, este
important să observăm felul în care grupurile etno-culturale participă la
politica statului canadian. Ele nu formează partide fundamentate pe criterii
etnice, ci, fie bazate pe principiul grup lîngă grup, fie chiar pe o coaliţie.
În schimb, ele au o participare copleşitoare în interiorul partidelor
pan-canadiene. Astfel, cele două partide din Canada care sînt cel mai aproape
de a fi considerate partide etnice au fost create de şi pentru cei de origine
engleză sau franceză: Blocul Partidului Québécoise, al cărui suport covîrşitor
îl găsim printre locuitorii de origine franceză ai Quebec-ului şi Partidul
Confederaţiei Regiunilor, ai cărui susţinători aveau, aproape în exclusivitate,
fundament loialist-englez. Prin contrast, imigranţii n-au arătat înclinaţii
pentru a susţine partidele politice constituite pe criterii etnice, votînd în
schimb pentru partidele naţionale tradiţionale.
Acesta este doar unul
din indicatorii unui aspect mai general, şi anume că imigranţii sînt în marea
lor majoritate susţinători ai structurii politice de bază a Canadei,
simţindu-se obligaţi să o protejeze. Acum ştim că dacă nu ar fi existat „votul
etnic”, referendumul din 1995 privind secesiunea Quebec-ului ar fi reuşit. În
acel referendum, în cea mai mare parte a lor, etnicii şi-au exprimat
fidelitatea faţă de Canada. Mai general, toţi indicatorii sugerează că
imigranţii absorb şi acceptă repede valorile fundamentale, liberal-democratice
ale Canadei, ca şi principiile ei constituţionale, chiar dacă au venit din ţări
care sînt neliberale sau nedemocratice. Aşa cum constată Freda Hawkins, „adevărul
este că deşi nu au fost proteste violente, nici partide politice care să-şi fi
pierdut membri sau care să schimbe tradiţia, nici lideri imigranţi
charismatici, nici o stare de război reală în problemele
internaţionale...imigranţii recunosc un sistem politic stabil şi bun, atunci
cînd acesta există” .
Pe scurt, dacă urmărim
indicatorii integrării legale şi politice, observăm că de la adoptarea
multiculturalismului din 1971, imigranţii înclină mai mult să devină canadieni
şi să participe politic. Şi atunci cînd participă, ei o fac prin partidele
politice pan-etnice, care susţin principiile liberal-democratice fundamentale
ale Canadei.
Acest fel de integrare
politică este principala ţintă a unui stat democratic. Dar din punctul de
vedere al canadianului individual, cea mai importantă formă de integrare a
imigranţilor nu este, probabil, una politică, ci lingvistică şi socială.
Imigranţii care participă la viaţa politică pot fi buni cetăţeni democraţi, dar
în cazul în care ei nu vorbesc engleza sau franceza, sau sînt izolaţi social în
grupuri etnice autosuficiente, sînt percepuţi de canadieni ca un eşec al
intergrării.
Prin urmare, să ne
deplasăm acum către doi indicatori ai integrării societale, şi anume, însuşirea
limbii oficiale şi rata căsătoriilor mixte. Dacă teza Gwyn/Bissoondath ar fi
adevarată, cineva s-ar aştepta ca dorinţa minorităţilor etno-culturale pentru
dobîndirea compentenţei lingvistice oficiale să fi scăzut de la adoptarea
multiculturalismului în 1971. Dacă grupurile imigrante sînt „ghettoizate”,
„alienate de tendinţa generală”, încercînd să-şi păstreze intact felul
original de viaţă din ţara lor de origine, atunci probabil că ei au un motiv
mai puţin de a învăţa limba oficială. De fapt, cererea pentru cursurile de
limbă engleză şi de limbă franceză ca limbi secundare, nu a fost niciodată mai
ridicată, şi într-adevăr, oferta este depăşită în multe oraşe. Statisticile
recente arată că 98,6% dintre canadieni vorbesc una dintre limbile oficiale.
Acesta este un procentaj incredibil atunci cînd cineva observă cît de mulţi
imigranţi sînt în vîrstă şi/sau analfabeţi în limba lor maternă, şi pentru
care, din acest motiv, este extrem de dificil să înveţe o nouă limbă. Există
însă un fapt impresionant: numărul imigranţilor care ajung la cunoaşterea unei
limbi oficiale a scăzut din 1971. Dacă lăsăm deoparte vîrstnicii — care
formează majoritatea canadienilor care nu vorbesc una din limbile oficiale —
ideea că există o scădere generală a dorinţei imigranţilor de a învăţa una din
limbile oficiale este absurdă. Imigranţii doresc să înveţe o limbă oficială, şi
în mod copleşitor o şi fac. În măsura în care abilităţile lor lingvistice
(pentru limbile oficiale) lipsesc, explicaţia este lipsa cursurilor de limbă
engleză şi franceză, ca limbi secundare, accesibile şi potrivite lor, nicidecum
lipsa dorinţei acestora.
Un ultim indicator
concludent este rata căsătoriilor mixte. Dacă teza Gwyn/Bissoondath ar fi
adevarată, ar fi trebuit ca rata căsătoriilor mixte să fi scăzut de la
adoptarea multiculturalismului, deoarece se spune despre politica sa că „exagerează
diferenţele, intensifică resentimentele şi antagonismele, adîncind teribilele
separări dintre rase şi naţionalităţi”, şi încurajează grupurile să se
retragă în ghettourile lor „monoculturale”, ascunzîndu-se în spatele „zidurilor
culturale”. De fapt, rata căsătoriilor mixte a crescut în mod constant din
1971. Există un total declin al endogamiei, atît în rîndul imigranţilor, cît şi
al copiilor acestora. Mai mult, şi totodată la fel de important, se observă o
senzaţională creştere în acceptarea socială a căsătoriilor mixte. De exemplu,
dacă în 1968 52% dintre canadieni dezaprobau căsătoriile dintre albi şi negri,
în 1995 81% dintre ei le aprobă.
Spre deosebire de cei
trei indicatori anteriori ai integrării, căsătoria mixtă nu este un scop
deliberat al politicii guvernamentale. Guvernele nu trebuie nici să încurajeze,
nici să descurajeze căsătoriile mixte. Dar schimbările în rata căsătoriilor
mixte sînt folositoare, cred, şi ca indicator al unei tendinţe mai largi, care
constituie o preocupare guvernamentală legitimă, şi anume, de extindere a ei pînă
la un nivel la care canadienii să se simtă confortabil trăind şi intreacţionînd
cu membri altor grupuri etnice. Dacă cetăţenii canadieni se simt confortabil
trăind şi muncind cu membri altor grupuri etnice, rezultatul inevitabil este
acela că anumiţi oameni vor deveni prieteni şi chiar îndrăgostiţi de cei din
alte grupuri etnice. Faptul că rata căsătoriilor mixte a crescut este
important, nu în mod necesar pentru ea în sine, ci mai mult ca o dovadă că
opinia canadienilor este mai deschisă către acceptarea diversităţii. Şi
într-adevăr, avem o evidenţă directă pentru această tendinţă mai generală.
Canadienii de azi sînt mult mai favorabili ideii de a-i avea pe membrii altor
grupuri etnice colegi de serviciu, vecini sau prieteni decît erau înainte de
1971.
Dacă vom examina alţi
indicatori, vom avea aceeaşi situaţie. De exemplu, în ciuda retoricii lui Gwyn
şi Bissoondath despre proliferarea „ghettourilor” etnice şi a „enclavelor”,
studiile concentrărilor rezidenţiale au arătat că fenomenul enclavelor etnice permanente
este inexistent în Canada. Mai mult, concentrarea redusă care există este mai
probabil să o găsim în grupurile de imigranţi mai vechi, cum ar fi evreii şi
italienii, care au precedat politica multiculturalismului. Grupurile care au
venit după 1971, cum ar fi asiaticii şi afro-caraibienii, prezintă cea mai
redusă concentrare rezidenţială.
Pe scurt, dacă
examinăm naturalizarea, participarea politică, competenţa lingvistică oficială
sau rata căsătoriilor mixte, avem aceeaşi situaţie. Nu există nici o dovadă
pentru susţinerea afirmaţiei că multiculturalismul a scăzut rata integrării
imigranţilor sau că a mărit gradul de separatism sau ostilitatea mutuală a
grupurilor etnice.
b) Evidenţa
comparativă
Putem face aceeaşi
observaţie, dar într-un alt fel. Dacă teza Gwyn/Bissoondath despre impactul
ghettoizării multiculturalismului ar fi corectă, ne-am putea aştepta ca statul
canadian să îndeplinească aceşti indicatori mai rău decît alte ţări care nu au
adoptat o politică a multiculturalismului oficial. Ambii, Gwyn şi Bissoondath
opun abordarea canadiană a multiculturalismului cu cea americană, care
accentuează exclusiv identităţile şi valorile comune şi refuză să furnizeze
recunoaşterea publică sau afirmarea diferenţelor etno-culturale. Dacă statul
canadian ar prezenta un regres în comparaţie cu SUA, în termenii integrării
imigranţilor, aceasta abia dacă ar furniza suport teoriei Gwyn/Bissoondath. În
fapt, Canada a progresat faţă de SUA în privinţa aproape oricărei dimensiuni a
integrării. Canada are o rată a naturalizării mai înaltă, chiar mult mai înaltă
— aproape dublă — decît cea a Statelor Unite. De asemenea, avem rate mai înalte
şi în ce priveşte participarea politică, însuşirea limbii oficiale şi
segregarea rezidenţială. De asemenea, în Canada nivelul de acceptare a
inter-mariajelor este mult mai mare. În vreme ce 72% dintre canadieni aprobau
căstoriile mixte în 1988, în rîndul americanilor acest procentaj era de doar
40%, 25% dintre ei opinînd că ele ar trebui scoase în afara legii! Pînă şi
etnicitatea este într-o mult mai mică măsură o determinantă a prieteniei în
Canada, decît în SUA.
Pe scurt, la fiecare
indicator al integrării, Canada, cu politica sa multiculturalistă, a progresat
faţă de SUA, care a repudiat multiculturalismul. Aceeaşi situaţie am putea-o
găsi şi dacă am compara Canada cu alte ţări de imigraţie care au respins
multiculturalismul în favoarea unui accent pus exclusiv pe identităţi comune,
cum ar fi de exemplu Franţa.
Canada are o situaţie
mai bună decît aceste ţări, nu numai în actualele rate ale integrării, ci şi în
sensul de fiecare zi al relaţiilor etnice. De exemplu, într-o anchetă din 1997,
cetăţenii a 20 de ţări au fost întrebaţi dacă sînt de acord cu afirmaţia că
„diferitele grupuri etnice se înţeleg bine aici împreună”. Procentajul celor
care au răspuns afirmativ a fost mult mai ridicat în Canada (75%), decît în
Statele Unite (58%) sau Franţa (51%).
Această diferenţă nu
trebuie să ne surprindă, deoarece Canada are o situaţie mai bună decît aproape
orice altă ţară din lume în ce priveşte integrarea imigranţilor. Singura ţară
comparabilă este Australia, care este interesantă deoarece şi ea are o politică
multiculturală oficială. E adevărat, această politică multiculturală a sa a
fost larg inspirată de cea a Canadei, chiar dacă, bineînţeles, a fost adaptată
contextului australian. Cele două ţări care sînt cu capul şi umerii desupra
lumii în integrarea cu succes a imigranţilor sînt deci, şi cele două ţări cu
politici oficiale ale multiculturalismului. Ele sînt şi mult mai de succes decît
orice altă ţară care a respins multiculturalismul.
Pe scurt, nu există
nici o dovadă care să susţină afirmaţia că multiculturalismul promovează
separatismul etnic sau împiedică integrarea imigranţilor. Dacă examinăm
tendinţele din interiorul Canadei începînd din 1971 sau comparăm Canada cu alte
ţări, concluzia este aceeaşi: programul multiculturalismului funcţionează. El
realizează ceea ce şi-a propus să facă: ajutorarea în a garanta că toţi acei
oameni care doresc să-şi exprime identitatea lor etnică sînt respectaţi şi
găzduiţi, crescînd în acelaşi timp abilitatea imigranţilor de a se integra
într-o societate mai largă. Alături de colegii multiculturalişti din Australia,
Canada a contribuit la o mai bună respectare a diversităţii etnice decît orice
altă ţară, concomitent însă cu promovarea integrării sociale.
2. Principiul
multiculturalismului
În lumina acestei
evidenţe, putem cu siguranţă respinge primul val de critici. Pentru cel de al
doilea val este ceva mai complicat. Acesta susţine că, în timp ce consecinţele
multiculturalismului pot avea efecte benigne (cel puţin pînă acum), logica
politicii sale este inconsistentă faţă de normele liberal-democratice şi îi
lipseşte orice justificare coerentă sau care să poată fi apărată.
Cineva s-ar putea
întreba că atîta timp cît politica funcţionează în practică, de ce se mai pune
problema existenţei unui principiu coerent care să o fundamenteze? Eu cred că
această obiecţie teoretică este serioasă şi merită discutată. Într-adevăr,
într-un fel, această critică este mai serioasă şi pentru că ea ajută la
explicarea popularităţii de care se bucură critica Gwyn/Bissoondath. Imaginea
ghettoizării culturale şi etnice creată de aceştia, nu reprezintă o descriere
plauzibilă a Canadei de azi, dar mulţi se îngrijorează de faptul că ea
reprezintă o descriere plauzibilă a ceea ce o Canadă multiculturală ar putea
deveni. Într-adevăr, oamenii se îngrijorează că aceasta ar putea fi o extensie
naturală, poate chiar logică, a politicii existente a multiculturalismului.
Un mod de a explica
această îngrijorare este acela de a spune că mulţi canadieni nu au un sens clar
al limitelor multiculturalismului. Ei nu au o convingere fermă că există
anumite principii „non-negociabile” sau instituţii care vor fi protejate sau
susţinute, chiar dacă ele intră în conflict cu dorinţele sau tradiţiile
anumitor grupuri de imigranţi. Canadienii nu au aversiune faţă de
multiculturalismul în anumite limite, dar ei vor să ştie dacă într-adevăr
aceste limite există. Ei pun preţ pe diversitate, dar vor de asemenea să ştie
dacă această diversitate va exista şi în interiorul instituţiilor canadiene
comune şi dacă aceasta nu va impune o acceptare a separatismului etnic. De
asemenea, canadienii sînt în general toleranţi, dar ei cred că anumite
practici, cum ar fi clitorectomiile feminine, sînt intolerabile şi vor să ştie
că ei nu vor fi rugaţi să „tolereze” violarea drepturilor fundamentale ale
omului.
Atîta vreme cît
canadienii au acest sentiment al insecurităţii despre limitele
multiculturalismului, publicarea statisticilor privind efectele benefice ale
multiculturalismului va avea doar un succes limitat în schimbarea dezbaterii
publice. Statisticile pot fi favorabile astăzi, dar cum vor arăta ele mîine?
Probabil că politica a avansat pînă la acest punct în promovarea integrării,
numai pentru că logica „întreagă” a multiculturalismului nu a fost încă
implementată. Probabil că logica multiculturalismului este de a submina
adevărata idee că există principii sau instituţii pe care toţi cetăţenii
trebuie să le respecte şi să adere la ele. Dacă logica multiculturalismului
este ancorată în ceea ce Bissoondath numeşte o „psihologie a dezacordului
fără limite” sau ceea ce Gwyn numeşte „noile crezuri culturale” ale
„absolutismului moral şi apartheidului cultural”, atunci în mod sigur este
numai o chestiune de timp să aflăm cît va dura pînă cînd instituţiile şi
valorile noastre comune vor începe să fie erodate.
Singura cale de
abordare a aceastei îngrijorări este de a oferi o explicaţie alternativă a
„logicii” multiculturalismului, una care să furnizeze o explicaţie principială
a scopurilor multiculturalismului, despre cum se leagă diversitatea de ceea ce
este comun şi toleranţa de drepturile omului. Din păcate, este mai uşor să spui
decît să faci. Nu putem face referire la o formă canonică a conceptelor şi
principiilor multiculturalismului pentru că aceasta nu există. Numeroşi oameni
au încercat să dezvăluie intenţiile „reale” ale celor ce iau decizii şi care au
iniţiat în 1971 politica multiculturală. Dar acest demers s-a dovedit a avea un
sfîrşit tragic. Ştim acum că nu a existat nici o teorie îndeajuns de dezvoltată
care să fundamenteze prezentarea iniţială a politicii în 1971. Ea a fost
adoptată în grabă, în mare măsură ca o cale de a devia opoziţia la aparenta
privilegiere a limbii franceze şi engleze, privilegiere care era implicită la
introducerea bilingvismului oficial. Multiculturalismul a fost introdus astfel,
fără nici o conceptualizare reală a ceea ce ar fi însemnat el sau fără nici o
strategie pe termen lung pentru implementarea sa.
În orice caz, politica
a suferit schimbări dramatice din 1971, adaptîndu-se noilor nevoi şi noilor
provocări. Totuşi, ar fi fost altceva dacă oricare din aceste schimbări ar fi
fost explicată sau apărată. Aproape fiecare studiu despre multiculturalism în
Canada a conchis că această politică „abia dacă a fost explicată publicului
canadian” şi că „nu s-a făcut nici un efort serios, de către nici unul
dintre politicieni pentru a defini multiculturalismul în context canadian”.
În măsura în care politica
a fost apărată, abordării obişnuite i-a fost uşor să invoce „diversitatea
culturală” şi „toleranţa”, ca fiind lucruri bune, clare şi nelimitate. Dar
desigur, aceasta ridică doar o întrebare. Ambele, diversitatea şi toleranţa au
limite. Diversitatea este cu adevărat o valoare, numai dacă operează în
interiorul contextului anumitor norme şi instituţii comune; altfel, ea poate
deveni destabilizatoare. În mod similar, toleranţa este o virtute, dar numai în
interiorul anumitor graniţe, altfel, ea poate ameninţa principiile egalităţii
şi a drepturilor individuale. Problema este de a discuta aceste chestiuni ale
limitelor sau graniţelor multiculturalismului în care apărătorii lui au fost
ciudat de nearticulaţi.
În acest sens,
criticile şi îngrijorările că nu există nici o raţiune coerentă pentru
fundamentarea acestei politici sînt probabil justificate. Şi totuşi, cred că
aceasta este o judecată prea pripită. Nu putem găsi o afirmare publică
explicită a logicii multiculturalismului, dar cred că există un set implicit de
principii care să ghideze politica şi evoluţia ei în timp. Aş rezuma aceste
principii la o cerinţă pentru găsirea „termenilor imparţiali ai integrării”.
Politica nu a fost conceptualizată în mod original, ea părînd a fi fost
adoptată fără o conceptualizare clară. Dar în practică, ea a fost dezvoltată şi
elaborată în aşa fel încît să constituie un mediu prielnic pentru dezbaterea şi
dezvoltarea termenilor imparţiali ai integrării. Şi în cadrul acestei idei a
termenilor imparţiali ai integrării, există limite clare privitor la
instituţiile şi valorile comune.
Pentru a vedea acest
lucru, trebuie să înţelegem cum se încadrează multiculturalismul într-un set
mai larg al politicilor guvernamentale privind relaţiile etno-culturale din
Canada. Este vorba tocmai despre acest context mai larg, ignorat sistematic în
dezbaterile despre multiculturalism. Voi începe prin a examina cum funcţionează
şi cum este limitat multiculturalismul în interior, de contextul mai larg al
instituţiilor comune canadiene, pentru a examina aceeaşi funcţionare şi
limitare a multiculturalismului în interior, de contextul mai larg al
principiilor liberal-democratice fundamentale. Sper să arăt că aceste limite,
deşi implicite, nu sînt nici arbitrare, nici speciale, ci formează o concepţie
coerentă a relaţiilor etno-culturale şi care poate fi apărată.
a) Diversitate în
interiorul instituţiilor comune
Atît criticii, cît şi
apărătorii multiculturalismului văd adesea politica acestuia în izolare, ca şi
cum ar fi singura politică guvernamentală care afectează integrarea
imigranţilor. Aceasta este o imagine cît se poate de greşită.
Multiculturalismul nu este singura — nici măcar elementara — politică
guvernamentală care afectează locul grupurilor etnice în societatea canadiană.
Ea este doar o componentă modestă dintr-un pachet mai larg. Aceste grupuri sînt
afectate de multe aspecte ale politicii publice, inclusiv de politicile privind
naturalizarea, educaţia, instruirea şi acreditarea profesională, drepturile
omului şi legea împotriva discriminării, serviciile civile, sănătatea şi
siguranţa statului, apărarea naţională chiar. Acestea, şi alte politici
constituie mecanismele majore ale integrării. Ele încurajează, presează şi
chiar forţează legal imigranţii să facă paşi către integrarea în societatea
canadiană.
De exemplu, există o
cerinţă legală pentru dobîndirea cetăţeniei, ca imigranţii să ştie o limbă
oficială (cu excepţia celor în vîrstă) şi cîteva informaţii de bază despre
istoria şi instituţiile Canadei. În acelaşi timp, există o cerinţă legală a
legilor educaţiei din provincii potrivit cărora copiii imigranţilor să înveţe o
limbă oficială şi să înveţe după o programă comună de învăţămînt. Mai mult
decît atît, imigranţii trebuie să cunoască o limbă oficială pentru a obţine
accesul la programele de instrucţie profesională finanţate de guvern.
Imigranţii trebuie să cunoască o limbă oficială pentru a primi acreditări
profesionale sau pentru a li se recunoaşte pregătirea lor din ţara de origine.
Celei mai calificate farmaciste nu i se va acorda licenţa profesională pentru
a-şi practica meseria în Canada, dacă ea va vorbi numai portugheza. Şi desigur,
cunoaşterea unei limbi oficiale este o precondiţie pentru a lucra în
administraţie sau pentru a obţine un contract de muncă guvernamental.
Cetăţenia, politica
profesională şi educaţională au fost întodeauna pilonii majori ai integrării în
Canada; finanţate de guvern, ele rămîn şi astăzi în drepturi. Mai mult decît
atît, dacă examinăm suma de bani cheltuită pe aceste politici, ea o eclipsează
pe cea cheltuită pe multiculturalism. Guvernul cheltuie pentru programele de
multiculturalism mai puţin de 20 de milioane de dolari anual, care este doar un
strop într-o găleata, comparativ cu miliardele de dolari cheltuite în fiecare
an pe politici care, direct sau indirect, promovează integrarea (de exemplu
instrucţia în limbile oficiale, instrucţia profesională pentru imigranţi sau
educaţia pentru copiii lor).
Apoi, printr-o
multitudine de căi, guvernul îi încurajează şi îi presează activ pe imigranţi
să se integreze în instituţiile comune politice, economice şi educaţionale care
operează fie în franceză, fie în engleză. Acesta este contextul în interiorul
căruia operează multiculturalismul şi el poate fi înţeles în acest context mai
larg. Cu un buget atît de mic, multiculturalismul nu poate spera să intre în
competiţie cu această integrare finanţată de guvern, şi nici nu încearcă să o
facă. Dimpotrivă, încă de la început, multiculturalismul a mers în mod explicit
mînă în mînă cu alte măsuri guvernamentale pentru a promova integrarea socială.
De exemplu, unul
dintre principiile directoare ale multiculturalismului a fost acela să
promoveze bilingvismul oficial în Canada. Aceasta este reflectată în
terminologia pe care Trudeau a folosit-o cînd a introdus politica
multiculturală, şi anume, „multiculturalismul în interiorul unui mediu
bilingv”. A fost evident încă de la început că multiculturalismul
funcţionează paralel cu integrarea lingvistică şi instituţională a
imigranţilor.
Cîţiva critici văd
expresia „multiculturalismul în interiorul unui mediu bilingv” ca fiind
incoerentă sau lipsită de semnificaţie. Dar eu cred, că ea are o semnificaţie
foarte simplă şi constrîngătoare. Ideea este aceasta: dacă statul canadian îi
va presa pe imigranţi să se integreze în instituţiile comune care operează în
engleză sau franceză, atunci trebuie să ne asigurăm că termenii integrării sînt
imparţiali. În opinia mea, aceasta are două elemente de bază:
a. trebuie să
recunoaştem că integrarea nu se petrece peste noapte, ci este un proces dificil
şi de lungă durată, care operează între generaţii. Pornind de aici, pentru
imigranţi sînt adesea cerute condiţii speciale de acomodare, pe o bază
tranziţională. De exemplu, anumite servicii trebuiesc oferite imigranţilor în
limba lor maternă, iar susţinerea trebuie furnizată pentru acele grupuri şi
organizaţii în interiorul cărora comunităţile de imigranţi sînt asistate în
procesul de stabilire/integrare;
b. trebuie să ne
asigurăm că instituţiile comune în care imigranţii sînt presaţi să se
integreze, vor furniza aceleaşi grade de respect şi condiţii similare de
acomodare, ca şi în cazul identităţilor minorităţilor etno-culturale cărora
le-au fost tradiţional acordate — identităţilor canadiană-britanică şi
canadiană-franceză. Altfel, insitenţa ca imigranţii să se integreze în
instituţiile de limbă engleză sau franceză este echivalentă cu privilegierea
intereselor şi stilurilor de viaţă ale descendenţilor primilor colonişti
britanici şi francezi.
Pornind de aici,
corectitudinea pretinde o continuă şi sistematică explorare a instituţiilor
noastre sociale pentru a vedea dacă regulile, structurile şi simbolurile lor îi
dezavantajează pe imigranţi. De exemplu, trebuie să examinăm codurile de
vestimentaţie, vacanţele publice sau chiar restricţiile de înălţime şi greutate
pentru a vedea dacă ele sînt îndreptate împotriva anumitor grupuri de
imigranţi. Trebuie să examinăm portretul minorităţilor din programa şcolară sau
din mass-media, pentru a vedea dacă ele sînt stereotipuri sau omit să
recunoască toate contribuţiile grupurilor etno-culturale la istoria canadiană
sau la cultura lumii. Şi aşa mai departe.
Aceste măsuri sînt
necesare pentru a ne asigura că statul canadian oferă imigranţilor termeni
corecţi pentru integrare. Ideea multiculturalismului în interiorul unui mediu
bilingv poate fi văzută tocmai ca o încercare de a negocia asemenea termeni. În
optica mea, majoritatea covîrşitoare a ceea ce este făcut în numele politicii
multiculturale, nu numai la nivel federal, ci şi la nivel provincial şi
municipal, ca şi în interiorul conducerilor şcolilor şi companiilor private,
poate fi apărat ca fiind o promovare a termenilor imparţiali ai integrării.
Consider tipurile de
politici ca fiind asociate în general cu multiculturalismul, chiar dacă există
reforma programelor şcolare (de exemplu, revizuirea programelor şcolare de istorie
şi literatură în interiorul şcolilor publice pentru a acorda o mai mare
recunoaştere contribuţiilor culturale şi istorice ale minorităţilor
etno-culturale; programele de educaţie bilingvă a copiilor imigranţilor la
nivelul şcolii primare) sau a adaptării instituţionale (de exemplu, revizuirea
programelor de lucru sau a codurilor de vestimentaţie, astfel încît să fie
armonizate vacanţele şi practicile religioase ale grupurilor de imigranţi;
adoptarea la locul de muncă sau în şcoala a codurilor de hărţuire sexuală;
interzicerea comentariilor rasiste; reglementarea standardelor despre
stereotipurile etnice în mass-media) sau a programelor educaţionale (de
exemplu, campaniile educaţionale anti-rasiste, instrucţia pentru diversitatea
culturală a poliţiei, a asistenţilor sociali sau a profesiilor sanitare) sau a
programelor dezvoltării culturale (de exemplu, finanţarea festivalurilor şi a
programelor de studii etnice; susţinerea cursurilor în limba maternă pentru
educarea imigranţilor adulţi) sau a acţiunii afirmative (de exemplu,
tratamentul preferenţial al minorităţilor vizibile, la accesul la educaţie,
instrucţie şi angajare). Toate acestea, aş spune că promovează integrarea în
instituţiile comune, dar ele implică termeni mai imparţiali ai integrării. În timp
ce vechea abordare cerea imigranţilor să se integreze în termenii „canadieni”,
noua politică pretinde integrarea în termeni imparţiali.
Pe scurt, logica
multiculturalismului presupune acceptarea principiului integrării prescrise de
stat, dar şi o renegociere a termenilor integrării. Acesta nu poate reprezenta
felul explicit descris de politică, dar este cuprins implicit în practica
multiculturalismului. Acest lucru este recunoscut şi acceptat în totalitate şi
de grupurile de imigranţi. Ei acceptă expectaţia de a se integra într-o
societate mai largă, aşa cum au făcut-o dintotdeauna. Cîteva din grupurile de
imigranţi au însă obiecţii cu privire la cerinţa că ei trebuie să înveţe o
limbă oficială, ca o condiţie pentru a primi cetăţenia sau că copiii lor trebuie
să înveţe o limbă oficială la şcoală. Pe de altă parte, ei şi-au afirmat
consistent suportul pentru Legea Limbilor Oficiale şi au acceptat şi condiţia
ca şansele lor în viaţă, şi mai mult decît atît, şansele copiilor lor în viaţă,
să fie strîns legate de participarea în instituţiile de bază, operînd fie în
engleză, fie în franceză. Într-adevăr, una din cele mai des întîlnite cereri
ale lor este pentru o mai precisă şi mai largă asistenţă în pregătirea
lingvistică, astfel încît ei să se poată integra în aceste instituţii.
Prin urmare,
imigranţii acceptă principiul integrării în instituţiile comune, dar ei caută
pur şi simplu termenii imparţiali ai acestei integrării. Dacă statul canadian
îi va presa pe imigranţi să se integreze în instituţiile comune operînd fie în
engleză, fie în franceză, atunci putem înţelege de ce grupurile de imigranţi
vor să se asigure că termenii integrării vor fi imparţiali. Această cerinţă nu
este numai justificată, dar şi mult întîrziată.
b) Limitele
toleranţei
Pînă aici am susţinut
că anxietăţile pe care le produce impactul multiculturalismului asupra
integrării grupurilor etnice sînt prost orientate. Dar integrarea nu este
singura întrebare importantă pe care o ridică multiculturalismul. Pentru mulţi
oameni, multiculturalismul ridică de asemenea şi chestiunea limitelor
toleranţei. Ne cere oare multiculturalismul să tolerăm practicile tradiţionale
ale altor culturi, chiar dacă acestea violează principiile drepturilor
individuale şi ale egalităţii sexuale garantate de constituţia canadiană?
De exemplu, trebuie să
li se permită grupurilor etnice să practice clitorectomia la fetele tinere;
trebuie ca mariajele „aranjate” sau divorţurile talaq* să fie legal recunoscute; trebuie să li se
permită soţilor să citeze cuvîntul „cultură” pentru a se autoapăra cînd sînt
acuzaţi de lovirea soţiilor lor? Fiecare din aceste practici este permisă în
cîteva părţi ale lumii şi poate fi privită chiar ca o tradiţie onorată.
Cei mai mulţi
canadieni nu sînt dispuşi să tolereze asemenea practici şi într-adevăr, nici
una dintre ele nu este permisă în Canada. Ele nu au fost niciodată parte a
politicii multiculturalismului. Dar mulţi canadieni sînt îngrijoraţi că logica
multiculturalismului va conduce şi la asemenea practici. Aşa cum sublinia
Bissoondath, dacă „legea multiculturalismului sugerează că nu există limite
în condiţiile de acomodare oferite practicilor culturale distincte”, de ce
logica multiculturalismului nu se extinde şi la acceptarea circumciziei
feminine? Gwyn face acceaşi remarcă: „Pentru a analiza această problemă în
complexitatea sa, dacă mutilarea genitală feminină este o practică culturală
distinctă, aşa cum este ea în rîndul somalezilor şi a altora grupuri de
imigranţi, atunci, deoarece propunerea multiculturalismului oficial este de a «păstra»
şi «intensifica» valorile şi obiceiurile tuturor grupurilor multiculturale, de
ce trebuie ca această practică să fie respinsă mai mult decît a cînta O
sole mio sau a dansa dansurile scoţiene?”.
Apărătorii
multiculturalismului au eşuat, în general, în a da un răspuns clar la această
întrebare. Cîţiva dintre ei au vorbit — foarte vag — despre nevoia de a se
realiza un „echilibru” între drepturile individuale şi cele etnice, ca şi cum
ar fi recomandabil ca drepturile individuale să fie violate în unele cazuri,
dar nu în prea multe. Oricum, mulţi dintre susţinătorii multiculturalismului au
ignorat complet aceste aspecte, insinuînd cîteodată că numai oamenii cu
prejudecăţi ar ridica această chestiune. Dar canadienii au dreptul să pună
această întrebare şi ei merită să li se dea un răspuns adecvat.
În acest punct, cred
din nou că exista limite clare, deşi ele au fost rar prezentate explicit în
documentele politice ale guvernului sau în dezbaterea publică. Nu este întru
totul adevărat a spune, aşa cum o face Bissoondath, că „legea
multiculturalismului sugerează că nu există limite în condiţiile pentru
acomodare oferite practicilor culturale distincte”. Dimpotrivă, preambulul
la legea multiculturalismului începe prin accentuarea drepturilor omului, a
libertăţii individuale şi egalităţii sexelor. Mai mult, prevederile ei
stipulează că scopurile multiculturalismului sînt de a promova libertatea
individuală într-un fel care să respecte egalitatea sexelor. Oricum ar fi,
legea trebuie să fie în conformitate cu Carta Canadiană a Drepturilor şi
Libertăţilor şi dacă ea impunea orice restricţie asupra drepturilor individuale
care nu-şi „demonstrau justificarea într-o societate liberă şi democratică”,
trebuia abrogată.
În tot cazul, este
corect să subliniem că guvernul federal nu a explicat niciodată cu adevărat
aceste limite (aceasta reprezintă o parte a unui eşec mai general în a explica,
cum se potriveşte multiculturalismul într-un context mai larg al legilor şi
politicilor guvernării). Acesta este un domeniu în care Australia a realizat o
muncă mai bună. După expunerea principiilor şi scopurilor multiculturalismului,
incluzînd şi dreptul imigranţilor de „a fi capabili să-şi dezvolte şi să-şi
împărtăşească moştenirea lor culturală” şi responsabilitatea instituţiilor
de „a recunoaşte, reflecta şi răspunde diversităţii culturale a comunităţii
australiene”, declaraţia politică a continuat imediat prin a accentua „că
există şi limite ale multiculturalismului australian”, care pot fi rezumate
astfel:
— politicile
multiculturalismului cer ca toţi australienii să accepte structurile şi
principiile de bază ale societăţii australiene — constituţia şi supremaţia
legii, toleranţa şi egalitatea, democraţia parlamentară, libertatea religioasă
şi de expresie, engleza ca limbă naţională şi egalitatea sexelor;
— politicile
multiculturalismului impun de asemenea obligaţii în conferirea drepturilor;
dreptul fiecăruia de a-şi exprima propria cultură şi credinţele implică o
responsabilitate reciprocă pentru acceptarea dreptului celorlalţi de a-şi
exprima opiniile şi valorile;
— politicile
multiculturalismului sînt bazate pe premisa că toţi australienii trebuie să
aibă o loialitate extinsă şi unificatoare faţă de Australia, pentru interesul
şi vitorul ei.
Acesta este un de de
idei explicite ale limitelor de care avem nevoie în Canada. Dar probabil, chiar
un model mai bun de a face explicite limitele multiculturalismului poate fi
găsit mai aproape de noi, şi anume în politica guvernului din Quebec faţă de
grupurile etno-culturale, pe care acesta obişnuieşte să o numească de
„inter-culturalism”. Această politică este similară politicii
multiculturalismului federal în afirmarea şi acceptarea identităţilor şi
practicilor etno-culturale în interiorul instituţiilor comune. Dar politica
guvernului din Quebec este explicită prin faptul că aceasta operează în
interiorul a trei importante limite:
— recunoaşterea
francezei ca limbă a vieţii publice;
— respectul pentru
valorile democratice liberale incluzînd drepturi civile şi politice şi
egalitatea şanselor; şi
— respectul pentru
pluralism, inclusiv deschiderea către şi tolerarea diferenţelor celorlalţi.
Aceste trei principii
formează temelia solidă a „contractului moral” între Quebec şi imigranţi, care
specifică termenii integrării.
Poate părea paradoxal
a cita Quebec-ul ca model de multiculturalism, deoarece mulţi comentatori
(inclusiv Gwyn şi Bissondath) cred că politica „interculturală” a Quebec-ului
este foarte opusă politicii muticulturalismului guvernului federal, în
particular în promovarea sa activă a integrării civile şi politice. Astfel,
Bissoondath argumentează că „În Canada engleză, atitudinea prevalentă părea
să fie «Vino aşa cum eşti — Fă ceea ce îţi place». Societatea avea cîteva
aşteptări dincolo de aderenţa la cîteva legi fundamentale. Oricum, Quebec-ul a
fost mai pretenţios. Atitudinea prevalentă a fost «Vino aşa cum eşti, dar fii
pregătit să te integrezi într-o societate vorbitoare de franceză». Aceasta
înseamnă că viitorii tăi copii vor urma şcoli franceze”. În mod similar,
Gwyn susţine că guvernul din Quebec urmează „o rută complet diferită” de
cea a guvernului federal, una care ţinteşte mai degrabă la „convergenţa
culturală” decît la separatism etnic, astfel încît noii veniţi trebuie fie
să se integreze culturii naţionale, „fie să rămînă pentru totdeauna la
marginea societăţii”.
Dar avem totuşi aici,
o altă neînţelegere. Substanţa actuală şi limitele politicii Quebec-ului sînt
subordonate, şi aproape identice, politicii federale (deşi politica federală,
desigur, defineşte engleza şi franceza ca limbi ale vieţii publice şi, pornind
de aici, ale şcolarizării şi avansării). Politica guvernului federal este
subordonată aceloraşi trei limite: de exemplu, ea susţine supremaţia celor două
limbi oficiale, ca limbi ale vieţii publice şi instituţiilor publice; ea
insistă pe respectarea normelor şi democraţiei, drepturilor individuale şi
egalităţii şanselor; şi ea încurajează deschiderea către şi tolerarea
diferenţelor celorlalţi.
Principala diferenţă
este pur şi simplu aceea că guvernul Quebec-ului este mai explicit în aceste
limite. Aşa cum am văzut, aceste limite sînt implicite în legea
multiculturalismului, care spune că politica multiculturalismului trebuie să „consolideze
statutul şi uzanţa” limbilor oficiale; trebuie să „asigure că toţi
canadienii, de orice origine ar fi aceştia, au şanse egale”; şi trebuie să
promoveze „interacţiunea între indivizii şi comunităţile de origini
diferite”. Aceste limite sînt de asemenea implicite în faptul că legea
multiculturalismului este subordonată ambelor documente fundamentale, Carta şi
Legea Canadiană a Drepturilor Omului, care garantează drepturile civile şi
politice individuale de bază pentru toţi canadienii incluzînd egalitatea
sexelor şi a drepturilor, precum şi egalitatea şanselor.
Astfel, politica
federală are limite similare cu politica guvernului din Quebec: (a) ea
funcţionează înăuntrul mediului bilingv oficial şi insistă ca imigranţii să
înveţe şi să accepte engleza sau franceza ca limbi oficiale ale vieţii publice
în Canada; (b) ea funcţionează în interiorul constrîngerii pentru respectarea
normelor liberal-democratice, incluzînd Carta şi Legea Drepturilor Omului, şi
insistenţei pentru respectarea drepturilor individuale şi egalităţii sexelor;
şi (c) ea încurajează deschiderea către şi inter-acţionarea cu persoanele de
diferite origini, mai mult decît promovarea segregării şi orientarea spre
interiorul ghettourilor etnice. Multiculturalismul în Canada, asemenea
interculturalismului din Quebec, constă în responsabilitatea pe care — în
interiorul acestor trei principii constrîngătoare — guvernul o are ca obligaţie
pozitivă de a respecta şi accepta diversitatea.
Pe scurt, logica
multiculturalismului implică acceptarea diversităţii în virtutea
constrîngerilor ce rezultă din principiile constituţionale ale egalităţii
şanselor şi drepturilor individuale. Acesta nu poate reprezenta felul explicit
descris de politică, dar este cuprins implicit în practica
multiculturalismului. Şi aici, de asemenea, grupurile de imigranţi recunosc şi
acceptă în întregime acest lucru. Ele acceptă cerinţa să rămînă fidele
principiilor constituţionale. Cîteva grupuri de imigranţi au avut obiecţii faţă
de Carta Drepturilor Omului. Pe de altă parte, ele şi-au afirmat constant
susţinerea lor pentru ea şi nu au mai făcut nici o încercare de a-şi dobîndi
dreptul la practicile sau tradiţiile lor culturale, scutiţi fiind de protecţia
constituţională a drepturilor individuale şi egalităţii sexelor.
În timp ce aceste
limite implicite sînt înţelese şi acceptate de grupurile de imigranţi, totuşi,
e bine să le facem mai explicite, aşa cum se întîmplă în Australia şi Quebec.
Dat fiind eşecul guvernului de a aborda direct problema, este de înţeles că
mulţi canadieni sînt confuzi în privinţa limitelor multiculturalismului. Mai
mult decît atît, ei se simt chiar neputincioşi să ridice problema în forumurile
publice de teamă să nu fie etichetaţi drept rasişti sau ca avînd prejudecăţi.
Acesta este, cred, unul dintre punctele substanţiale din opinia lui Gwyn, care
are dreptate cînd spune că atunci cînd un canadian obişnuit a ridicat problema
limitelor multiculturalismului, elitele politice „nu au găsit nici un alt
răspuns decît nişte bîlbieli care trădau un sentiment de vinovăţie”.
Canadienii doresc să
ştie că există anumite cerinţe „non-negociabile” pentru a fi cetăţean canadian,
incluzînd aici şi respectul pentru drepturile omului şi valorile democratice,
dar dezbaterea pe această problemă a fost suprimată de elitele politice, care
au sugerat că oricine critică multiculturalismul este un om cu prejudecăţi.
Această încercare de a sufoca dezbaterea despre limitele multiculturalismului
este contra-productivă. Ea nu promovează înţelegerea sau acceptarea politicii
respective, ci pur şi simplu conduce la un resentiment mocnit împotriva ei.
Desigur, orice încercare
de a promova o dezbatere publică despre limitele multiculturalismului va
stimula cu siguranţă prejudecăţi. Noi putem prezice fără să greşim, că orice
dezbatere publică ar fi dureroasă în timp, deoarece cîţiva oameni lipsiţi de
teamă şi ignoranţi etichetează alte culturi ca barbare sau nedemocratice. Dar
rezultatele finale vor evalua corect, cred, costurile temporare.
Să considerăm ca
exemplu, dezbaterea despre hijab*, în şcolile din Quebec. Cînd problema aceasta a
fost ridicată pentru prima dată, mulţi cetăţeni din Quebec au presupus automat
că toţi musulmanii erau fundamentalişti care se opuneau eglităţii sexelor; sau
că toţi musulmanii care susţineau hijab-ul, susţineau şi clitorectomia
şi divorţurile talaq şi probabil, chiar şi terorismul iranian şi sentinţa
capitală împotriva lui Salman Rushdie. Aceste stereotipuri variate despre
musulmani au fost prezente în minţile multor oameni şi dezbaterea despre hijab
a oferit o şansă pentru ca acestea să se manifeste. Rezultatul, la început a
fost aproape insultător şi dureros pentru musulmani, care au simţit mai mult ca
sigur că erau destinaţi să rămînă marginalii permanenţi ai societăţii din
Quebec. Ei au fost definiţi ca fiind „ceilalţi”/străinii absoluţi ai societăţii
seculare, moderne şi pluraliste din Quebec.
Dar dezbaterea a
progresat şi rezultatele finale trebuiau de fapt să constituie o provocare
pentru aceste stereotipuri. Cetăţenii din Quebec au învăţat să nu confunde
islamul cu fundamentalismul. Ei au învăţat că nu toţi musulmanii susţin ca
femeile să fie ţinute închise în casă toată ziua; nu toţi musulmanii susţin
divortul talaq şi clitorectomia feminină; nu toţi musulmanii susţin
uciderea tuturor autorilor care critică islamul. Într-adevăr, ei au învăţat că
foarte puţini musulmani din Quebec adoptă oricare din aceste atitudini. În cele
din urmă, ei au învăţat că duşmanul nu l-a constituit islamul, ci mai degrabă
anumite forme de extremism care pot fi găsite în multe culturi, inclusiv în „a
noastră”. Rezultatul a fost, cred, o înţelegere şi o acceptare mai profundă a
islamului decît a existat înainte.
Procesul a fost unul
dureros, pentru a convinge, dar a fost unul esenţial. Oamenii au nevoie de
astfel de ocazii pentru a se elibera de diversele idei care au fost amestecate
în minţile lor. Ei aveau obiecţii legitime faţă de anumite practici
(clitorectomia feminină, fatwah-ul împotriva lui Rushdie) — lucruri
împotriva cărora, într-adevăr, merită să lupţi. Înainte, ei puteau şi erau
dispuşi să accepte hijab-ul în şcoli, de aceea ei trebuiau să fie
convinşi că acceptarea hijab-ului nu va conduce şi la acceptarea
clitorectomiei, a divorţurilor talaq sau a ameninţărilor cu moartea
împotriva scriitorilor. Ei erau dispuşi să îmbrăţişeze acceptarea diversităţii,
dar numai odată ce ştiau clar care sînt limitele acestei acceptări. Dezbătînd
limitele diversităţii a fost posibilă o mai mare acceptare a ei în interiorul
acestor limite şi societatea de astăzi din Quebec este mai deschisă pentru a
avea astfel de dezbateri.
Într-adevăr, adesea
grupurile etnice însele sînt cele care doresc să clarifice termenii integrării
şi limitele acceptării. Aşa cum nota Tariq Modood „cea mai mare nevoie
politică şi psihologică pentru clarificarea spaţiului comun şi a simbolurilor
naţionale vine de la minorităţi. Pentru clarificarea care ne face mai dispuşi
să ne simţim în siguranţă într-o singură ţară, eliminînd presiunea aspura
minorităţilor, în special a minorităţilor noi a căror prezenţă în ţară nu este
deplin acceptată, trebuie să ne conformăm în toate sectoarele vieţii sociale
sau în alte sectoare arbitrar alese, pentru a respinge acuzaţia de
neloialitate”. Ce îşi doresc cel mai adesea noii veniţi de la statul
canadian este o afirmare clară a criteriilor acceptării sociale şi politice şi
o dezbatere asupra limitelor multiculturalismului care ar ajuta la furnizarea
lor.
Este posibil ca o
dezbatere generală mai largă asupra limitelor multiculturalismului în Canada să
nu aibă un asemenea efect pozitiv. Probabil că aceasta nu ar putea trece
dincolo de stadiul exprimării stereotipurilor; probabil că aprinsa dezbatere
iniţială ar conduce la o revoltă împotriva multiculturalismului. În politică nu
există garanţii. Dar sînt optimist şi cred că o astfel dezbatere ar avea, în
cele din urmă, un efect pozitiv. În orice caz, nu cred că avem prea mult de
ales. Fără a-i reasigura pe canadieni despre limitele multiculturalismului,
nici o cantitate de evidenţe statistice despre integrare nu le va domoli
spaimele sau risipi opoziţia.
„Logica”
multiculturalismului este atunci de a nu submina respectul pentru valorile
liberal-democratice, a nu submina niciodată integrarea instituţională.
Dimpotrivă, multiculturalismul consideră aceste valori politice ca asigurări
date că imigranţii le vor accepta, întocmai ca şi integrarea în instituţiile
convenţionale francofone sau anglofone. Multiculturalismul specifică simplu cum
ar trebui să se producă această integrare socială şi politică — şi anume,
într-un fel care respectă şi acceptă diversitatea. În interiorul acestor
constrîngeri ale valorilor liberal-democratice şi ale integrării
instituţionale/lingvistice, guvernele trebuie să caute să recunoască şi să
accepte diversitatea noastră culturală crescîndă. Aceste principii sînt
implicite în practica multiculturalismului şi sînt înţelese şi acceptate de
grupurile de imigranţi.
Nu numai că aceasta
reprezintă o abordare liberal-democratică a diversităţii etno-culturale, dar ea
este şi unica abordare argumentabilă conform valorilor liberal-democratice.
Aceasta ne ajută să explicăm de ce multiculturalismul a fost adoptat nu numai
în Canada ci şi într-un număr crescînd de alte state democratice occidentale.
Multiculturalismul reprezintă într-adevăr unul dintre cele mai pline de succes
exporturi politice ale Canadei.
3. Concluzie:
Explicînd dezbaterea
Am discutat şi
disputat două din criticile comune ale multiculturalismului: cea care
promovează separatismul etnic şi cea care promovează absenţa oricărui principiu
pe baza căruia să fie limitată diversitatea culturală. Într-un fel, aceste
critici sînt de înţeles: aşa cum am notat, apărătorii politicii au făcut prea
puţine eforturi fie de a furniza evidenţe empirice ale efectelor ei benefice,
fie de a furniza o analiză raţională a politicii multiculturale. Şi totuşi,
într-un alt sens, aceste critici sînt îndeajuns de complicate.
Lipsa evidenţei şi a
explicaţiilor publice nu poate prin ea însăşi să explice atitudinile publice.
În absenţa informării, de ce există totuşi atît de mulţi canadieni care
presupun că multiculturalismul a avut consecinţe negative? De ce sînt ei mai
degrabă temători de multiculturalism, decît convinşi de acesta?
După opinia mea,
aceasta este una din cele mai complicate trăsături ale dezbaterii publice. Din
punct de vedere istoric, Canada a avut un succes remarcabil în integrarea
imigranţilor şi evidenţa ne sugerează că astăzi o face chiar mai bine decît
înainte. Prin urmare, avem serioase motive să ne simţim încrezători în
capacitatea noastră ca ţară de a ne ocupa cu acest tip de probleme. Cred că în
rîndul locuitorilor Canadei, chiar dacă erau mai convinşi de integrarea
grupurilor de imigranţi, totuşi, din unele motive această convingere s-a
disipat fiind înlocuită de o anxietate mai generală, de o teamă nu numai de a
nu face greşeli în mînuirea problemelor etno-culturale, dar şi de faptul că vor
pierde controlul asupra situaţiei, că sînt pe o pantă alunecoasă către un
serios conflict social.
O parte a explicaţiei
pentru această teamă pot fi xenofobia, rasismul şi prejudecăţile. Prea mulţi
canadieni îi văd pe imigranţi ca pe nişte „ceilalţi” periculoşi, ale căror
diferenţe sînt o ameninţare inerentă pentru stilul „nostru” de viaţă. Dar
aceasta este numai o parte a explicaţiei. De fapt, aşa cum argumentam mai
devreme, canadienii sînt mult mai puţin xenofobi sau rasişti decît erau odată.
Astfel, adevărata explicaţie trebuie să fie în altă parte.
Personal, bănuiesc că
explicaţia are o mai mare legătură cu inabilitatea noastră de a face un progres
mai mare în abordarea grupurilor non-imigrante din Canada — locuitorii
Quebec-ului şi naţiunile autohtone. Mulţi canadieni se simt frustraţi şi
dezamăgiţi pentru că nu am atins încă un grad de acceptare a acestor „naţiuni
din interior”. Mulţi canadieni simt că în ciuda eforturilor sincere, nu se află
mai aproape de o înţelegere adevărată a nevoilor şi aspiraţiilor locuitorilor
Quebec-ului şi a naţiunilor autohtone. Frustraţi în inabilitatea de a rezolva
aceste vechi conflicte între naţiunile fondatoare ale Canadei, ei şi-au pierdut
convingerea în abilitatea lor de a face faţă relaţiilor etno-culturale în
general proiectîndu-şi astfel temerile şi frustrările asupra imigraţiei şi
politicii multiculturalismului. În acest fel, multiculturalismul imigrant
devine ţapul ispăşitor pentru frustrările la lipsa de abilitate a canadienilor
de a reconcilia sau chiar de a discuta, diviziunile lor naţionale între
englezi, francezi şi aborigeni. Aceasta reprezintă bineînţeles, doar un aspect
speculativ al explicaţiei mele, deşi cred că putem vedea acelaşi proces
funcţionînd şi în Statele Unite, unde multiculturalismul imigrant serveşte ca
ţap ispăşitor pentru inabilitatea americană de a rezolva sau chiar de a discuta
diviziunile lor rasiale.
În acest eseu am
încercat să prezint o viziune optimistă despre rolul multiculturalismului în
societatea canadiană şi să risipesc cîteva din concepţiile greşite ale lui. Aş
dori să pot încheia cu o speranţă şi mai optimistă, şi anume că recunoaşterea
succesului canadian în politica multiculturalismului ne va da siguranţa şi
curajul de a aborda problemele dificile privind Quebec-ul şi naţiunile
autohtone. Dar viziunea mea proprie este mai degrabă pesimistă. În fine,
revendicările grupurilor de imigranţi au fost întotdeauna prizoniera luptelor
pentru putere dintre englezi, francezi şi grupurile aborigene din Canada. De
cînd nenumăratele ajustări dramatice în relaţiile dintre aceste grupuri sînt
tot mai greu explicabile, se poate intui că o să mai treacă ceva timp pînă cînd
canadienii vor fi capabili să înţeleagă şi să accepte revedicările imigranţilor
în adevăratul lor sens: revendicări rezonabile pentru termeni imparţiali de
integrare. q
Traducere de Steliu
Lambru
*
Will Kymlicka, doctor în politologie al Universităţii din Oxford, autorul a patru
cărţi publicate de Oxford University Press: Liberalism, Community and
Culture (1989), Contemporary Political Philosophy (1990), Multicultural
Citizebship: A Liberal Theory of Minority Rights (1995) şi Finding Our
Way: Rethinking Ethnocultural Relations in Canada (1989), este totodată
editorul volumelor Justice in Political Philosophy (Elgar, 1992) The
Rights of Minorty Cultures (Oxford, 1995) şi Ethnicity and Group Rights
(N.Y.U; 1997). În prezent este profesor la catedra de filosofie de la Queen’s
University din Kingston, Canada.
Will Kymlicka, The Theory and Practice of Canadian Multiculturality,
prezentat cu ocazia conferinţei Breakfast on the Hill, Ottawa, preluat cu
permisiunea autorului.