Recenta
dezintegrare a statelor multinaţionale reprezentate de Uniunea
Sovietică, Cehoslovacia şi Iugoslavia a ridicat probleme politice fundamentale
asupra naturii statului, asupra suveranităţii, asupra autonomiei şi asupra
teritorialităţii, adică a identificării unui popor cu teritoriul pe care îl
locuieşte.
Catalizatorul acestor dezintegrări a fost exercitarea autodeterminării sau
secesiunea unor populaţii minoritare. Recentele acte de autodeterminare şi
secesiune din fosta Iugoslavie au ridicat întrebarea dacă ele ar trebui
considerate,
în anumite condiţii, ca fiind un drept al minorităţilor1. Ca un
răspuns, în unele
cazuri, la rapiditatea şi caracterul efectiv al secesiunii, iar în altele la
violentă,
comunitatea internaţională a fost obligată să reevalueze principiile pe care
îşi
bazează relaţiile cu statele nou apărute, iar acest proces a antrenat după sine
şi o
schimbare a atitudinii faţă de drepturile minorităţilor şi de grup.
Disoluţia Iugoslaviei reprezintă un caz în care ideologia pierde în faţa
demografiei, a geografiei şi a bestialităţii. Lipsindu-i voinţa de a-şi impune
principiile
de drept internaţional, între care integritatea teritorială a statelor era
considerată ca
fiind mai importantă decît dreptul la autodeterminare, comunitatea
internaţională,
condusă de Naţiunile Unite şi de Comunitatea Europeană, a fost obligată să
accepte
realitatea secesiunii Sloveniei, Croaţiei, Macedoniei şi a Bosniei-Herţegovina
prin
recunoaşterea independenţei lor, concedînd astfel că minorităţile cu un
teritoriu bine
definit şi dispunînd de dreptul la autonomie sînt îndreptăţite la secesiune.
Astfel,
primatul principiului integrităţii teritoriale asupra dreptului la
autodeterminare,
afirmat în articolul 10 al Pactului Ligii Naţiunilor şi reafirmat de Carta O.
N. U., a
fost, în anumite condiţii, abandonat, deşi această schimbare de accent în
afacerile
internaţionale trebuie încă să fie codificată în dreptul internaţional.
Prin abandonarea primatului integrităţii teritoriale, comunitatea
internaţională a pus sub semnul întrebării acele principii care au călăuzit
Puterile
Occidentale la înfiinţarea statelor naţionale din Europa de Est la Conferinţa
de
Pace de la Paris din 1919. Legitimitatea acestor state avea ca fundament
„dreptul”
de a forma un stat independent pe baza autodeterminării majorităţii. Chiar
dacă,
din cauza numărului mare de minorităţi etnice, aceste state puteau fi descrise
ca
multi-etnice, în aceeaşi măsură ca naţionale. Noilor state le-au fost impuse
tratate
asupra minorităţilor, dar nu şi mijloace pentru controlul îndeplinirii lor. În
ceea
ce le privea, noile state au considerat tratatele ca pe o încălcare nedreaptă a
suveranităţii lor de a crea coeziunea internă prin integrare naţională şi
dominaţia
majorităţii, iar dorinţa minorităţilor de a-şi păstra identitatea ca
incompatibilă
cu aceste scopuri. În practică, exercitarea autodeterminării majorităţii a dus
în
unele cazuri la subminarea de către grupul etnic cel mai numeros a acelor
proceduri democratice în numele cărora fusese invocat principiul autodeter-
minării.
Explicaţia
acestui paradox se află în înţelegerea diferită în Europa de
Vest şi în cea de Est a conceptului de apartenenţă la un stat. În general
vorbind,
în Europa de Vest accentul fusese pus pe drepturile individului, a căror
îndreptăţire
era conferită de cetăţenie. Prin cetăţenie se realiza şi identitatea cu statul
în
cauză. Pe de altă parte, în Europa de Est, apartenenţa etnică sau
naţionalitatea
determina atribuirea drepturilor. Guvernele şi-au luat sarcina de a crea un
stat
unitar, uni-naţional, bazat pe naţiunea majoritară în stat. Această ecuaţie a
drepturilor de naţionalitate a dezavantajat, după cum era de aşteptat,
minorităţile.
Poziţia minorităţilor a fost slăbită în continuare de aplicarea politicilor
considerate
de ele ca fiind discriminatorii. Ca o consecinţă, minorităţile au fost puse în
faţa
alegerii între asimilare şi emigrare. Cei care le-au refuzat cu încăpăţînare pe
amîndouă au fost acuzaţi de lipsă de loialitate faţă de stat.
Concepţia
occidentală prin care loialitatea faţă de stat a fost definită
în linii mari prin voinţa de a accepta obligaţiile rezultate din cetăţenie, mai
degrabă decît relaţionarea loialităţii de apartenenţa naţională practicată în
statele
din Europa de Est, a fost cea care a guvernat abordarea protecţiei
minorităţilor.
Cu toate acestea, conceptul legal de drepturi ale minorităţilor rămîne încă să
fie
stabilit în dreptul internaţional; ca o consecinţă, deşi minorităţile există în
fapt,
ele nu există şi în drept. Primatul drepturilor individuale ale cetăţeanului
este
principiul care se află la baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (1950)
şi a Actului Final de la Helsinki (1975). Aceste instrumente accentuează, prin
folosirea formulei „persoane aparţinînd minorităţilor”, că drepturile se acordă
şi
se protejează individual, şi adoptă concepţia după care indivizii, şi nu
grupurile
etnice, sînt posesorii drepturilor. Cu alte cuvinte, grupurile sînt considerate
a
avea drepturi numai prin delegare din partea membrilor lor. Totuşi, în
Declaraţia
de Principii asupra Minorităţilor a Naţiunilor Unite (1992), s-au făcut paşi
către
recunoaşterea drepturilor colective (vezi mai jos).
Practica
Naţiunilor Unite a urmat, desigur, pînă de curînd, acest
principiu. După 1948, cînd Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, violarea drepturilor individuale de
către guverne a fost constant condamnată de către ONU şi considerată ca un
motiv legitim de îngrijorare pentru comunitatea internaţională. Nu acelaşi
lucru
poate fi spus şi despre drepturile minorităţilor sau de grup. Deşi drepturile
individuale nu mai erau strict o problemă internă a guvernelor membre ale
Naţiunilor Unite, în cele mai multe cazuri, problema drepturilor minorităţilor
a
rămas, prin invocarea articolului 2.7 din Carta Naţiunilor Unite, care exclude
intervenţia în „chestiuni care ţin în mod esenţial de jurisdicţia internă a
oricărui
stat”, o problemă internă a statelor. În absenţa unei codificări juridice a
drepturilor
colective şi, în consecinţă, a obligaţiei consfinţită în tratate de respectare
a lor,
măsurile în sprijinul protecţiei minorităţilor au fost în mare măsură limitate
la
exprimarea îngrijorării în Comisia O.N.U. pentru Drepturile Omului de la
Geneva.
Absenţa
unui concept juridic al drepturilor minorităţilor nu înseamnă
că protecţia minorităţilor, în anumite domenii ale activităţii umane, cum ar fi
cultura, nu a fost consacrată legal. În definirea acestei protecţii,
instrumentele
internaţionale au acceptat în fapt că există o dimensiune colectivă a
drepturilor
individuale. Pactul O.N.U. asupra Drepturilor Civile şi Politice (1966) statua
în
articolul 27:
„În
statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice,
persoanele aparţinînd acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a
avea, în
comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a
profesa
şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă.”
Această
formulare a fost extinsă, pentru a cuprinde dreptul de a participa
la viaţa socială, economică şi politică şi de a înfiinţa asociaţii ale
minorităţilor,
în texte care angajează politic, dar nu şi juridic, cel mai elaborat dintre
acestea
fiind Declaraţia Adunării Naţiunilor Unite din 1 decembrie 1992, al cărei
articol
3 afirmă:
„Persoanele
aparţinînd minorităţilor naţionale îşi pot exercita
drepturile, inclusiv cele proclamate în această declaraţie, în mod
individual sau
împreună cu alţi membri ai grupului lor, fără nici o discriminare” (s.n.).
Cu
toate acestea, primatul integrităţii teritoriale a fost menţinut încă o
dată. Articolul 8 statua că:
„Nici
o parte a acestei declaraţii nu poate fi interpretată ca permiţînd o
activitate contrară scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, inclusiv
suveranităţii
egale, integrităţii teritoriale şi independenţei politice a statelor”.
Firmarea acestei
dimensiuni colective a drepturilor individuale a fost
continuată de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Preocuparea
CSCE pentru minorităţi îşi are rădăcinile în Actul Final de la Helsinki din
19752.
Ca o ironie, la Helsinki campionul protecţiei minorităţilor a fost Iugoslavia.
Angajarea în sensul unei acţiuni pozitive în domeniul protecţiei minorităţilor
a
fost dată de documentul final al Reuniunii de la Viena din ianuarie 1989, cînd
statele s-au obligat de a „proteja şi de a crea condiţii pentru promovarea
identităţii
etnice, culturale, lingvistice şi religioase a minorităţilor naţionale de pe
teritoriul
lor”, dar o discuţie cuprinzătoare şi elaborarea principiilor CSCE nu au avut
loc
decît după prăbuşirea comunismului. Ca urmare a Conferinţei asupra Dimensiunii
Umane din 1990 de la Copenhaga şi Moscova 1991, a Reuniunii la vîrf de la
Paris din noiembrie 1990, a Reuniunii experţilor în problemele minorităţilor de
la Geneva din iulie 1991, a Conferinţei de la Helsinki din 1992, s-a conturat o
declaraţie de principii asupra protecţiei minorităţilor care reprezintă cel mai
complet angajament în acest domeniu asumat de comunitatea internaţională.
Articolul 2.7 din Carta Naţiunilor Unite a devenit caduc prin acceptarea
faptului
că problemele privitoare la minorităţile naţionale sînt chestiuni care privesc
în
mod legitim comunitatea internaţională şi nu constituie exclusiv o afacere
internă
a statului respectiv. La Conferinţa de la Helsinki a fost creat biroul
Înaltului
Comisar pentru Minorităţile Naţionale cu mandatul de a „avertiza din vreme” şi,
dacă este cazul, „a acţiona la stadiul cel mai timpuriu... în ce priveşte
tensiunile
legate de problema minorităţilor care au potenţialul de a evolua într-un
conflict
în zona CSCE...”3.
Acestor
principii ale CSCE, oricît de cuprinzătoare ar fi, le lipsesc
mijloacele de punere în practică. Ele nu sînt consfinţite printr-un tratat şi
nu
reprezintă obligaţii juridice. Ele rămîn doar angajamente şi fixează standarde,
care, trebuie să admitem, vor merge probabil atît de departe cît vor putea în
soluţionarea problemei conceptuale a relaţiei dintre drepturile colective sau
de
grup şi drepturile individuale. Încercările de a rezolva această chestiune prin
consacrarea conceptului juridic de drepturi de grup pentru minorităţi a dat
naştere
unor probleme. State ca Franţa şi Grecia neagă faptul că ar avea minorităţi şi
insistă că drepturile trebuie acordate şi protejate individual, în timp ce
altele
pun accentul pe drepturile de grup. Guvernul Marii Britanii s-a opus pînă în
prezent conceptului juridic de drepturi de grup pentru minorităţi şi susţine în
continuare că eforturile pentru întărirea protecţiei drepturilor minorităţilor
naţionale ar trebui făcute în contextul drepturilor individuale, elaborate deja
în
Pactul Internaţional asupra Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale şi a
Pactului Internaţional asupra Drepturilor Civile şi Politice (1966). Deşi
recunoaşte
că îndeosebi indivizii aparţinînd grupurilor minoritare pot fi mai vulnerabili
la
violări ale drepturilor omului, punctul de vedere oficial al Marii Britanii
este
acela că elaborarea unor drepturi specifice pentru aceste grupuri ar putea
servi la
subminarea valorii drepturilor majorităţii. Mai mult, se argumentează că, dacă
statele ar aplica minorităţilor lor drepturile omului existente deja în
diferite
instrumente internaţionale, situaţia acestora s-ar îmbunătăţi.
Rămîne
de asemenea chestiunea garantării faptului ca protecţia
drepturilor minorităţilor, aşa cum este definită în declaraţiile CSCE şi în
dreptul
internaţional, să fie efectivă. Este funcţia legii de a defini şi codifica
drepturile
minorităţilor şi de a prevedea obligaţia statelor de a acţiona în conformitate
cu
ele, dar ea nu poate forţa statele să le pună în practică. Rolul organismelor
internaţionale cum ar fi Naţiunile Unite, Uniunea Europeană, Consiliul Europei
şi CSCE este vital pentru ca problemele etnice care ameninţă stabilitatea unor
state din Europa de Est să nu pună în pericol securitatea internaţională prin
antrenarea în conflict a statelor vecine. În această privinţă CSCE a făcut paşi
pozitivi. La Reuniunea de la Helsinki au fost luate măsuri pentru organizarea
anuală a unor reuniuni de evaluare a punerii în practică de către statele
membre
a obligaţiilor asumate, inclusiv a tratamentului minorităţilor. Prima dintre
aceste
reuniuni a avut loc la Varşovia în septembrie 1993. Dar, după cum am mai
arătat,
angajamentele din cadrul CSCE nu constituie obligaţii juridice. Nu există nici
acum un mecanism juridic internaţional de impunere a respectării obligaţiilor
asumate în domeniul drepturilor omului.
Nu mai puţin, CSCE merită recunoaştere pentru introducerea în discuţia
despre protecţia minorităţilor a sugestiei că aceasta ar putea fi obţinută cel
mai
bine prin acceptarea unor forme de autoguvernare. Raportul Reuniunii la nivel
de experţi asupra minorităţilor de la Geneva din iulie 1991 notează rezultatele
pozitive obţinute în unele state CSCE în „legislaţia locală şi autonomă, ca şi
în
autonomia pe baze teritoriale”. Confirmarea acestei abordări noi a problemelor
minorităţilor a venit din partea ministrului Afacerilor Externe al Marii
Britanii,
în discursul său din 15 februarie 1993. Dl. Hurd a spus că responsabilitatea
guvernelor de a asigura drepturile civile şi politice ale tuturor cetăţenilor
lor ar
putea conduce la noi structuri în interiorul statului, inclusiv unele forme de
autonomie pentru minorităţi. Garantarea unor drepturi ale minorităţilor, cum ar
fi acela că indivizii au dreptul de a nu fi discriminaţi sau asimilaţi, dreptul
de a
vorbi în limba lor maternă şi de a-şi păstra cultura şi religia, ar putea să nu
fie de
ajuns. Ar putea fi nevoie de acţiuni pozitive, inclusiv unele forme de
împărţire a
puterii sau măsuri speciale pentru păstrarea identităţii culturale sau
autonomie
teritorială acolo unde există anumite regiuni compuse dintr-o singură
minoritate4.
Au fost făcuţi deja paşi în direcţia acţiunilor pozitive sugerate de dl.
Hurd în legătură cu conflictul din fosta Iugoslavie. Convenţia-cadru adoptată
la
Haga la sfîrşitul conferinţei internaţionale de pace din noiembrie 1991 a
stabilit
în republicile din fosta Iugoslavie „zone cu statut special” pentru minorităţi,
fiindu-le astfel acordat
în mod efectiv dreptul la autoguvernare atît lor, cît şi
celor care aparţineau acestor grupuri etnice şi care trăiau în alte zone ale
aceleaşi
republici5. Cu toate acestea, punerea lor în practică a lipsit încă
odată, deoarece
nici Croaţia, nici Serbia şi nici Slovenia nu au aplicat prevederile
referitoare la
teritorii. Planul Vance-Owen din octombrie 1992 pentru Bosnia-Herţegovina a
resuscitat chestiunea „zonelor cu statut special”. Acceptînd că este imposibil
să
fie create trei state compuse dintr-o singură minoritate, planul recomanda
înfiinţarea unui stat format din zece provincii autonome. S-a căzut de acord că
aceste provincii vor conţine ele însele minorităţi şi din acest motiv au fost
desemnate în fiecare dintre acestea „zone cu statut special”. Pentru ca planul
să
dea rezultate, era desigur esenţial consimţămîntul tuturor grupurilor etnice
implicate.
Crearea „zonelor cu statut special” pentru protecţia minorităţilor a
marcat o nouă cale în instrumentele internaţionale. A fost introdus astfel
principiul
că în zonele de conflict drepturile minorităţilor pot fi apărate cel mai bine
prin
acordarea autonomiei teritoriale. Planul Vance-Owen trebuie văzut, cu toate
acestea, ca o soluţie a unei probleme particulare şi nu ca un panaceu pentru
rezolvarea problemelor minorităţilor. Este de înţeles că grupurile minoritare
de
pretutindeni au văzut în propunerile planului Vance-Owen un model pentru
rezolvarea propriilor lor probleme, dar succesul unor astfel de propuneri
rămîne
legat de consimţămîntul grupului majoritar. Fără un astfel de consimţămînt,
autonomia teritorială, pentru a fi efectivă, trebuie să devină secesiune.
Aceasta ne
aduce la încă o schimbare a viziunii comunităţii
internaţionale asupra drepturilor minorităţilor. Primatul integrităţii
teritoriale
asupra dreptului la autodeterminare a fost stabilit în Carta Naţiunilor Unite
şi,
în accepţiunea acestui principiu, dreptul la autodeterminare a fost refuzat
populaţiilor minoritare. Deşi minorităţile au formulat cereri de protejare a
intereselor lor în termenii autoguvernării, întrebarea pusă invariabil de
acţiunea
lor era „Cum pot fi împăcate pretenţiile de autonomie şi autodeterminare cu
cele
de suveranitate şi integritate teritorială?” Opoziţia faţă de secesiune însemna
opoziţie faţă de autodeterminare. Lecţiile trecutului au arătat că acceptarea
necondiţionată a principiului autodeterminării se poate dovedi fatală supravieţuirii
statelor mici. Argumentele naziste bazate pe „dreptul la autodeterminare” al
minorităţilor germane din statele vecine, au reprezentat de fapt o negare a
dreptului altor popoare la autodeterminare şi la o existenţă independentă.
Minorităţile germane s-au organizat în coloana a cincea şi au servit
drept capete
de pod pentru expansiunea şi agresiunea germană. Acţiunile sîrbilor bosniaci,
se
poate argumenta, intră în aceeaşi categorie prin faptul că servesc drept capete
de
pod pentru expansiunea noului stat sîrb. Totuşi, sîrbii bosniaci au devenit o
minoritate ca urmare a recunoaşterii independenţei Bosniei, ea însăşi o
expresie
a autodeterminării majorităţii, iar reacţia lor violentă a pus în evidenţă
pericolul
exercitării dreptului la autodeterminare pe socoteala altora.
Problema legată de recunoaşterea principiului autodeterminării este
aceea că ea devine o invitaţie clară la secesiune. Totuşi, autodeterminarea
oferă
totodată o alegere între secesiune şi participarea minorităţii la viaţa politică
din
statul gazdă. Unele grupuri minoritare, cum ar fi catalanii sau galezii, şi-au
exercitat dreptul la autodeterminare prin referendum şi au optat pentru o formă
de autonomie în interiorul statului majorităţii dominante. Secesiunea ridică
deseori problema locului în care ar trebui trasate frontierele. Pentru a o
preîntîmpina, unii vor fi tentaţi să facă în aşa fel încît noile frontiere să
coincidă
cu grupurile etnice, iar alţii să facă astfel încît grupurile etnice să se
încadreze în
limitele frontierelor prin strămutarea celorlalţi. Pentru fiecare majoritate
statul
existent este o entitate viabilă, iar tendinţele secesioniste ale minorităţii o
stratagemă perfidă, interpretată uneori ca un complot menit să ducă la o mai
strînsă asociere sau chiar la unificarea cu ţara-mamă vecină. Astfel, apărarea
statului-naţiune reprezintă însăşi justificarea pentru care naţionalitatea cea
mai
puternică poate nega suveranitatea propriilor minorităţi6.
Toate argumentele de mai sus împotriva autodeterminării şi a
secesiunii au fost puse sub semnul întrebării, după cum a demonstrat Marc
Weller, de către recunoaşterea din partea Naţiunilor Unite şi a Comunităţii
Europene a Sloveniei, Croaţiei şi Bosniei-Herţegovina. Această recunoaştere
implică faptul că, în anumite condiţii, secesiunea a devenit un drept al
minorităţilor. Care sînt aceste condiţii? În cazul fostei Iugoslavii, dreptul
la
secesiune nu a fost aplicat în general pentru a reorganiza popoarele în unităţi
politice care să se potrivească cu distribuţia lor geografică. Acest drept „a
fost
aplicat doar celor care locuiau într-o regiune ale cărei limite teritoriale au
fost
anterior definite prin conducere şi administrare autonomă (ex. Slovenia,
Croaţia
şi Bosnia-Herţegovina în interiorul unui stat federal cum a fost Iugoslavia).
Autodeterminarea nu a fost concepută pentru a fi aplicabilă în cazul acelor
enclave teritoriale din interiorul fostelor entităţi federale în care o
minoritate
forma o majoritate locală” (ex. Kosovo sau Krajna).7 Prin adoptarea
acestei
abordări precaute comunitatea internaţională a recunoscut faptul că, pentru a
preveni prăbuşirea sistemului statelor, trebuie impusă o limită logică
înmulţirii
prin sciziparitate a cererilor secesioniste.
Paradoxal
totuşi, principiile care au orientat recunoaşterea de către
Naţiunile Unite şi Comunitatea Europeană a republicilor din fosta Iugoslavie ar
putea duce la o agravare a situaţiei minorităţilor din unele state.
Identificarea
protecţiei minorităţilor cu secesiunea este văzută de unele state ca o
ameninţare
la adresa suveranităţii lor, iar aceasta este probabil să le facă mai puţin
dornice
să recunoască drepturile minorităţilor. Dacă protecţia drepturilor
minorităţilor înseamnă autonomie teritorială, iar autonomia teritorială este considerată
ca un
pas în direcţia secesiunii, atunci statele nu numai că nu vor dori să extindă
drepturile minorităţilor ci, dimpotrivă, ele vor căuta să reimpună caracterul
dominant al grupului etnic majoritar.
Recunoaşterea
internaţională a Sloveniei, Croaţiei, Bosniei-Herţegovina
şi Macedoniei a produs de asemenea un alt principiu: renunţarea la necesitatea
de a avea consimţămîntul statului gazdă de care doresc să se desprindă
grupurile
secesioniste, cu condiţia ca grupul secesionist să organizeze un referendum
liber,
corect şi, dacă este posibil, desfăşurat sub supraveghere internaţională şi să
fi
epuizat toate căile de negociere a secesiunii8. Ceea ce această
recunoaştere nu a
stabilit sînt măsurile pe care comunitatea internaţională le poate lua pentru a
sprijini afirmarea statalităţii grupului secesionist. Această afirmare poate fi
stînjenită de încercarea autorităţii centrale de a împiedica grupul secesionist
să
exercite autoritate efectivă asupra populaţiei sau a teritoriului său şi, ca
urmare,
aceasta ar putea determina unele state să se abţină de la recunoaşterea
diplomatică
a noii entităţi. Acordarea recunoaşterii diplomatice, ca în cazul Bosniei-
Herţegovina, nu a valorat cu mult mai mult decît un angajament pe hîrtie de a-i
apăra dreptul la independenţă şi întreprinderea de acţiuni de ajutor umanitar
din
partea Naţiunilor Unite, dar pînă acum Naţiunile Unite au făcut foarte puţin
pentru a opri folosirea forţei împotriva noului stat.
Dezintegrarea violentă a Iugoslaviei a adus în actualitate întrebarea
dacă este posibil să se găsească un mijloc prin care să poată fi afirmate şi
dezvoltate
drepturile colective ale unei minorităţi în interiorul frontierelor naţiunii
care
alcătuieşte statul fără a da naştere la frică, ură sau violenţă şi fără a face
recurs
la secesiune? O precondiţie a unei soluţii este aceea ca practica „domniei
majorităţii”, prin care sînt definite democraţia, legalitatea şi legitimitatea
în
aceste state, să fie ajustată, ceea ce înseamnă că şi definiţiile şi exemplele
de
democraţie pe care Vestul încearcă să le împărtăşească Europei de Est trebuie
să
fie la rîndul lor clarificate.
Cultivarea democraţiei în fostele state comuniste din Europa de Est este
considerată în Vest ca fiind cea mai importantă contribuţie a sa la dezvoltarea
politică
a acestor popoare pînă de curînd supuse. Definită în linii mari ca fiind
practica
„domniei majorităţii”, democraţia conferă legitimitate, şi, deşi ambele sînt
acceptabile
în fluidizarea afacerilor politice atunci cînd este vorba de posibilitatea de a
schimba
guvernele, ele sînt mai puţin aplicabile în situaţiile în care există o stare
permanentă
de dominaţie a majorităţii. Este cazul relaţiei dintre o minoritate etnică şi
majoritate!
Termenul „democraţie” a fost interpretat de către guvernele din noile state
create în
estul Europei în 1918, şi de către succesoarele lor de astăzi, ca însemnînd un
stat în
care voinţa majorităţii este absolută şi supremă. Dar democraţia are nevoie de
stabilitate şi de acceptarea faptului că fiecare cetăţean al statului are
drepturi politice egale, indiferent de identitatea sa naţională. Nerespectarea drepturilor
minorităţii ar
putea din acest motiv să ameninţe stabilitatea statului.
Un guvern cu adevărat democratic nu poate fi naţionalist, deoarece el
trebuie să urmărească binele tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de sex,
culoare,
rasă, credinţă religioasă şi origine etnică. În acelaşi fel, dacă minoritarii
nu se
consideră pe sine mai întîi cetăţeni şi nu doar membri ai unor grupuri etnice,
loialitatea lor faţă de stat poate fi pusă sub semnul îndoielii. Cererile de
autonomie
provoacă întrebări asupra loialităţii faţă de stat. O guvernare democratică
luminată
cere respectarea unui contract: respectul faţă de cetăţeni, indiferent de
identitatea
lor naţională, va determina respectul cetăţenilor faţă de stat. Aceasta nu
înseamnă
că statul nu trebuie să ia în seamă valorile culturale sau lingvistice:
dimpotrivă,
acestea trebuie să aibă prioritate. Iar cînd politicile guvernului vor servi în
mod
inevitabil interesele grupurilor etnice, în special pe cele ale majorităţii,
aceasta
trebuie să fie o urmare a egalităţii tuturor cetăţenilor, şi nu un privilegiu
al grupului
celui mai numeros.
Experienţa
Europei de Vest arată că domnia legii şi respectarea
drepturilor omului sînt esenţiale pentru ca societăţile pluraliste să prospere
în
mod paşnic. Desigur, statele Europei de Vest sînt mai prospere decît cele din
Europa
de Est, au frontiere mai sigure şi au scăpat de domnia totalitarismului,
instalată în
1945. Dar prin respectarea drepturilor individuale guvernele din Europa de Est
pot să îmbunătăţească situaţia minorităţilor. Aceasta ne duce mai departe la
întrebarea dacă legitimitatea politică poate fi plasată în afara culturii
naţionale a
majorităţii. Acest lucru poate fi obţinut doar prin dirijarea naţionalismului
majorităţii astfel încît el să îşi depăşească limitele, trecutul egocentric,
fundamentul
emoţional care derivă din istorie. Chestiunea este de a înăbuşi instinctul
atavic de
identificare cu un grup tribal, naţionalismul. Acest lucru poate fi făcut doar
prin
recunoaşterea conştientă a nevoii de a proceda astfel, dar, din nefericire,
există o
lipsă acută de politicieni care să aibă voinţa de a-şi asuma acest efort
intelectual.
Pentru ca relaţiile dintre majoritate şi minoritate să se îmbunătăţească
este nevoie să fie create noi atitudini. Cum poate fi înfăptuit acest lucru? În
primul rînd trebuie risipite vechile temeri şi prejudecăţi. Temerile şi
prejudecăţile
interetnice se sprijină pe grijile cauzate de condiţiile economice, pe suspiciunea
faţă de statele vecine şi pe intoleranţa faţă de celelalte fiinţe umane.
Creşterea
şomajului ca urmare a reformei, cuplată cu acordarea unei mai mari autonomii
grupurilor minoritare, au provocat teamă în rîndul majorităţii în legătură cu
posibilitatea unei discriminări în favoarea minorităţii la acordarea slujbelor.
Comunitatea internaţională are aici de jucat un rol important. Este de puţin
folos, de exemplu, să îndemni guvernele să dea asigurări că nu vor exista
discriminări în acordarea locurilor de muncă dacă nu există nici un nou loc de
muncă disponibil. În economiile caracterizate prin penurie, grupul etnic
dominant
controlează adesea distribuirea bunurilor. Un ajutor economic de mari
proporţii,
alocat în mod judicios, astfel încît minorităţile să nu fie dezavantajate, va
ajuta
la reducerea tensiunilor interetnice din Europa de Est. Dacă populaţia nu este
cointeresată, democraţia şi economia de piaţă nu vor supravieţui. Diplomaţia
economică, prin încercarea de a egaliza prosperitatea economică, poate duce la
o abandonare a exaltării identităţii naţionale, deoarece elitele economice sunt
şi ele cointeresate.
Suspiciunea faţă de statele vecine poate fi redusă dacă interesul
legitim al vecinilor de a urmări dezvoltarea unei minorităţi naţionale ar fi
convertit într-un acord bilateral, similar acordurilor dintre Austria şi Italia
asupra Tirolului de Sud şi acordului dintre Anglia şi Irlanda din 1985 care
conferă guvernului irlandez (ţara-mamă a minorităţii) locus standi pentru
a
„transmite punctele de vedere şi propuneri în probleme legate de Irlanda de
Nord”. În orice caz, problemele protecţiei minorităţilor pot fi atenuate dacă
comunitatea internaţională face paşi în direcţia unui regim transnaţional al
drepturilor minorităţilor şi spre o lume multijurisdicţională, la adăpost de
monopolul sau controlul naţional. Teama de revanşism va dispare dacă
declaraţiile lipsite de tact ale persoanelor de rang guvernamental din ţările
vecine, reamintind o epocă în care majoritatea era dominată de către
minoritate, vor înceta să se mai facă auzite.
În final, pentru a reduce intoleranţa, guvernele din Europa de Est
trebuie să preia conducerea în educarea majorităţilor lor pentru recunoaşterea
dreptului minorităţii de a participa la viaţa politică a statului ca un
partener
egal, dar totuşi distinct. Gradul în care este realizat acest lucru va trasa
liniile
de demarcaţie din Europa. Doar prin eliminarea intoleranţei poate fi obţinută
o democraţie reală. Pervertirea atitudinilor şi a mentalităţilor de către un
trecut
dictatorial ridică mari obstacole în calea democratizării. Unul dintre aceste
obstacole este ideea că relaţia dintre majoritate şi minoritate trebuie să fie
una
de subordonare şi nu una de cooperare. Prezumţia dreptului înnăscut al
majorităţii de a domina minoritatea produce intoleranţă şi există puţine şanse
ca această mentalitate să se schimbe atît timp cît propaganda naţionalistă
continuă să promoveze această idee. Ideea de dominaţie sau supremaţie exclude
principiul drepturilor egale, iar atîta timp cît această idee supravieţuieşte,
majoritatea şi minoritatea se polarizează, după cum o arată şi rezultalele
alegerilor. Votul pe baze etnice subminează orice sistem democratic, în măsura
în care indică faptul că loialitatea faţă de grupul etnic este mult mai
importantă
decît exprimarea opţiunii politice. Or, tocmai în exprimarea opţiunii politice
rezidă ataşamentul cetăţeanului faţă de stat. □
Traducere de Silviu-Ioan Balla
Note
1. În acest articol se consideră minorităţi grupurile
ne-dominante aflate în minoritate
numerică într-un stat.
2. Principiul al VII-lea din Declaraţia de
principii asupra relaţiilor dintre statele
participante prevede că: „Statele participante pe al căror teritoriu există
minorităţi naţionale
vor respecta dreptul persoanelor aparţinînd acestor minorităţi la egalitate în
faţa legii, le vor
acorda posibilitatea să se bucure de toate drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului şi le
vor proteja astfel interesele legitime din această sferă”.
3. CSCE ODIHR Bulletin, vol. 1, no. 1 (1993).
4. Rezumat primit din partea Foreign and
Commonwealth Office.
5. Pentru discuţia asupra „zonelor cu statut
special” şi a principiului pe care îl introduc
în instrumentele internaţionale îi sînt îndatorat lui Martin Rady, „Minority
Rights and Self-
Determination in Contemporary Eastern Europe”, The Slavonic and East
European Review.
6. Dennis Deletant, „The Rights of Ethnic
Minorities in Eastern Europe. Some
Considerations”. Emerging Rights with the New Europe, ed. by R. Beddard
and D.M. Hill,
Southhampton Papers in International Policy, University of Southhampton,
1992, p. 50.
7. M. Weller, „The International Response to the
Dissolution of the Socialist Federal
Republic of Yugoslavia”, American Journal of International Law, vol. 86,
no. 3 (July 1992), p.
606.
8. Ibid.
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006