Dacă în
paginile numărului de debut ne-am propus doar o succintă incursiune în
lumea conceptuală a mult discutatului teritoriu al „autonomiei şi
autodeterminării”, fără
pretenţia epuizării sau măcar a întregirii subiectului, în paginile numerelor
următoare
intenţionăm să oferim cititorului român, mai mult sau mai puţin avizat, un
tablou cuprinzător,
chiar dacă nu complet, al altor teme fierbinţi, prezente în toţi aceşti ani de „tranziţie”
în
centrul dezbaterilor politice şi academice legate de statutul minorităţilor.
Dezbaterea drepturi individuale/drepturi colective este
una clasică. Opţiunea pentru
o categorie sau cealaltă nu este numai una filosofică, ci şi una politică,
determinată de
necesitatea menţinerii echilibrelor şi convenţiilor care facilitează
organizarea socială, printre
ele, nu în ultimul rînd, statul. Deşi statul naţional central-est european a
apărut după
primul război mondial ca expresie supremă a dreptului (colectiv) al popoarelor
(naţiunilor)
la autodeterminare, drept colectiv care a servit ca bază, mai apoi,
demantelării imperiilor
coloniale, un acelaşi drept colectiv se dovedeşte mult mai dificil de
administrat în practică
şi deci de codificat, atunci cînd se referă la minorităţi (Vezi „Autonomie
şi autodeterminare”,
Altera 1/1995).
După căderea
Zidului Berlinului, dezbaterea drepturi individuale / drepturi colective
a reintrat în actualitate, îndeosebi ca urmare a emergenţei atîtor minorităţi
în spaţiul post-
totalitar şi a evidenţei că, deşi congelată peste o jumătate de secol,
chestiunea minorităţilor
(istorice) a rămas nesoluţionată şi fierbinte, în ciuda progresului spectaculos
pe linia creării
unui sistem tot mai complex şi coerent de protecţie a drepturilor omului (în
primul rînd în
spaţiul euro-atlantic, la Consiliul Europei şi OSCE).
Sînt de acum
de notorietate publică disputele din cadrul unor instituţii europene legate
de recunoaşterea sau, dimpotrivă, respingerea drepturilor colective. Izbucnirea
războiului
din Iugoslavia a privilegiat opinia că recunoaşterea unor drepturi colective
ale minorităţilor
ar destabiliza sistemul statal continental, uitîndu-se faptul că primele
incidente au fost
provocate nu de un exces de permisivitate a guvernului central, ci tocmai de
refuzul său de
a accepta soluţia unei confederaţii. Oricum ar fi, războiul din Iugoslavia s-a
soldat cu
„lecţii” diametral opuse: pe teren, s-a consfinţit trasarea unor frontiere
etnice care
privilegiază doctrina drepturilor colective, iar la nivelul instituţiilor şi
standardelor europene
pînă şi definirea noţiunii de minoritate a fost evitată! (vezi Convenţia-Cadru
pentru protecţia
minorităţilor naţionale, elaborată de Consiliul Europei). Nu este scopul
acestor note să
evalueze posibilele consecinţe pe termen lung ale unei astfel de inconsecvenţe.
Ea dovedeşte
însă că în sistemul protecţiei minorităţilor factorul politic este, pentru
moment, mult mai
puternic decît cel moral-juridic, în beneficiul, se speră, al unei evoluţii mai
lente şi totodată
mai puţin „destabilizatoare”. Deocamdată însă efectul este că în Europa
tratamentul intern
al minorităţilor istorice variază între limite (mult prea) largi, de la
statutul suedezilor din
Finlanda, la „absenţa”
minorităţilor în Grecia, ceea ce alimentează frustrarea şi lipsa
crescîndă de încredere a minorităţilor faţă de sistemul protecţiei
internaţionale a drepturilor
lor şi le aruncă, în unele cazuri, în braţele unei disperări periculos de
iraţionale. În ultimii
ani, în România bunăoară, lipsa de progres în negocierile cu puterea centrală a
condus la o
inevitabilă radicalizare a organismelor reprezentive minoritare.
Studiile din
acest volum manifestă rezerve faţă de includerea drepturilor colective
printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale fiinţei umane, drepturi,
după majoritatea
autorilor publicaţi, exclusiv individuale, Interesul acestor articole rezidă
tocmai în faptul
că autorii lor, deşi consideră aproape unanim că drepturile de grup nu sînt
„drepturi ale
omului”, susţin cu cel mai mare firesc că există, alături de drepturile
individuale, şi drepturi
colective (îndeosebi cele care protejează identitatea grupului, drepturi ale
minorităţilor),
iar protecţia acestora de către stat este o revendicare legitimă a
grupurilor. Nuanţa este
importantă îndeosebi pentru clarificarea unor dispute dintre grupurile minoritare
şi
reprezentanţii statului. Foarte adesea, revendicările minorităţilor sînt
respinse sub pretextul
că, fiind referiri la drepturi colective, realizarea lor nu se susţine în
cadrul sistemului de
standarde internaţionale, care nu consacră decît drepturile individuale ale „persoanelor
aparţinînd minorităţilor naţionale”– Această poziţie, care se prevalează de litera şi nu de
spiritul documentelor internaţionale (pînă şi mult criticata Convenţie-Cadru vorbeşte de
„protecţia minorităţilor”, pentru a nu menţiona formulările univoce ale Recomandării
1201)
este o subtilă negare a legitimităţii drepturilor colective alei unor
grupuri. Negînd drepturilor
colective caracterul de „drepturi ale omului”, se urmăreşte de fapt negarea
existenţei
oricăror drepturi colective. Autorii găzduiţi în acest număr, pornind în
general de la
principiile liberalismului, consideră că numai drepturile individuale sînt
drepturi ale omului,
dar nu neagă nici o clipă existenţa drepturilor de grup. Astfel se face că în
legislaţia unor
ţări care manifestă serioase rezerve faţă de existenţa drepturilor colective
„ale omului”
(SUA, în primul rînd), drepturile colective ale minorităţilor, menite să
conserve identitatea
acestora, se respectă cu o bună-credinţă exemplară. Acest înţelept sistem de „checks andbalances” nu se bucură încă de recunoaştere în mediile oficiale de la
noi. Sînt stigmatizate
ca „drepturi colective” toate drepturile minorităţilor a căror respectare este
refuzată (în
ciuda chiar a unor prevederi constituţionale). Nici teoreticienii minorităţilor
nu excelează
în a distinge între cele două categorii de drepturi şi mai ales în a explora
fundamentul lor
teoretic. Fixaţia lor de a vedea în toate drepturile minorităţilor
drepturi colective, eu
ignorarea aproape totală a imenselor resurse de protecţie pe care le conţine şi
sistemul
drepturilor individuale, face ca foarte adesea poziţia lor filosofică să fie
vulnerabilă.
Completată
cu studiile numărului viitor, provenite mai ales din zona Europei Centrale
şi de Est, imaginea pe care cititorul şi-o va putea face despre acest subiect
va fi, sperăm
noi, cît de cît edificatoare.
Publicarea unora dintre studiile acestui număr nu ar fi fost posibilă fără
concursul
unor instituţii ca Johns Hopkins University (SUA), Minority Rights
Group (Anglia), Centrul
de Informare şi Documentare al Consiliului Europei şi APADOR-CH (România),
cărora
editorii le aduc şi pe această cale mulţumiri speciale.
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006