Modernitate vs
Modernitate vs. multiculturalitate în
Bucureştii epocii moderne
(1848-1940)
Adrian Majuru
Modernitate vs.
multiculturalitate. Cea mai interesantă, complexă şi dinamică perioadă de
istorie bucureşteană cuprinde în linii mari anii 1848-1948; perioadă în care
procesul de modernizare a societăţii româneşti în ansamblu a avut drept pivot
oraşul Bucureşti şi implicit variata societate bucureşteană. Interesant,
complex şi dinamic. Interesant prin modul în care s-a derulat procesul de
modernizare — anume prin mijlocirea unei diversificate populaţii alogene — ;
complex, datorită mijloacelor pe care procesul de modernizare şi le-a însuşit
pentru a se împlini şi apoi dinamic, din perspectiva timpului relativ scurt în
care trăsăturile distincte ale modernismului european s-au împletit cu
societatea bucureşteană în particular, şi românească în general.1
Demersul de faţă
încearcă să surprindă aspectele esenţiale ale modernizării societăţii
bucureştene din perspectiva populaţiei alogene, aceea care a dinamizat
substanţial acest proces de modernizare. Comunităţile alogene, în general
elemente urbanizate ca mentalitate, model cultural şi realizare
socio-profesională au dat Bucureştiului modern un caracter cosmopolit.
Componenţa etnică a acestor elemente de populaţie alogenă era deosebit de
variată fapt care a creat cadrul ideal de afirmare a multiculturalismului. Dacă
la începutul veacului al XIX-lea limba de salon era greaca, ea este înlocuită
treptat cu franceza, familiile burgheze vorbind în afara limbii natale (în
funcţie de originea etnică) şi alte limbi la modă sau de circulaţie, precum
engleza, germana, italiana şi desigur, româna. Demersul meu se va axa pe
prezenţa multiculturalismului în societatea bucureşteană în ansamblu, prezenţă
indisolubil legată de procesul de modernizare/europenizare a societăţii
bucureştene.
În istoriografia
românească, modernizarea societăţii bucureştene a fost un subiect atins
tangenţial şi adeseori fragmentar, în cadrul unor lucrări de proporţii mai
mari. În afara monografiilor dedicate Bucureştilor de Ionescu Gion, Nicolae
Iorga, George Potra, Constantin şi Dinu Giurescu, amintesc o serie de autori
care au abordat acest subiect în lucrările lor precum: Keith Hitchins, Neagu
Djuvara, Nicolas Nagy-Talavera, Adrian Silvan Ionescu, Ştefan Lemny sau Dan
Berindei.
Trecerea de la vechi
la nou în societatea bucureşteană este foarte bine evidenţiată în cotidian şi
în spaţiul restrîns al vieţii private. Noile obiceiuri la modă, de la
vestimentaţie şi cod comportamental la purtarea unui simplu dialog în diferite
împrejurări, creează de la bun început un raport de ruptură între cei
vechi/bătrînii şi cei noi/tinerii; primii, mai conservativi şi fideli modelului
cultural greco-oriental, iar ultimii, foarte dinamici, radicali şi
imprevizibili, şi care se servesc de modelul european ca un vîrf de lance
îndreptat împotriva vechiului şi în favoarea schimbării mai mult sau mai puţin
moderate.2
Bucureştii de la
început de veac XIX se desfăşoară asemeni unui uriaş „cumul al contrastelor”,
în funcţie de felul în care fiecare familie sau colectivitate înţelegea să facă
trecerea de la vechi la nou şi desigur, de posibilităţile pecuniare ale
fiecăruia care-şi permitea acest lucru, într-o mai mare sau mai mică măsură.
Pentru vizitatorii din afară care nu cunoşteau aceste realităţi foarte bine,
Bucureştii păreau ceva izbitor prin alternanţa nearmonizată dintre bogăţie şi
lux pe de o parte, sărăcie şi mizerie pe de altă parte.3
În acest contrast se
regăseau Asia şi Europa deopotrivă într-o confruntare violentă. În Bucureşti întălneai
„palate, cluburi, teatre, modiste şi croitorese, ziare şi echipaje” însă cum
„puneai piciorul afară” din oraş, de scufundai „în sălbăticie”.4
Cu toate acestea,
oraşul pulsa cu repeziciune către schimbare într-o manieră radicală şi cît mai
completă, astfel încît, la mijlocul veacului al XIX-lea, vechiul oraş boieresc
„să devină în exterior scena parisianismului modern” deşi interiorul,
profunzimea structurii sale, să fie în continuare răscolită de o „aspră
barbarie” asimilată cu o „nespusă imoralitate” şi multe „alte monstruozităţi”,
precum lipsa aproape totală a „seriozităţii vieţii”.5
De la bun început se
face simţită ruptura dintre formă şi fond, care se manifestă cu toată
splendoarea în viaţa cotidiană.6
* * *
„Moda apuseană a fost
însuşită mai întîi de către femei” — afirmă istoricul Neagu Djuvara — iar odată
cu această „însuşire”, întreaga societate aristocratică a Bucureştilor s-a
schimbat cu repeziciune. Langeron remarcă uluit în jurnalul său că „pe cît de
rapidă pe tot atît de completă” a fost revoluţia societăţii bucureştene:
într-un singur an, toate femeile luaseră portul european. Tinerii au început să
poarte frac în timp ce bătrînii îşi purtau mai departe barba şi anteriul lung
pînă la glezne. Dansul apusean îl înlocuieşte cu rapiditate pe cel de rezonanţă
orientală, iar în timpul seratelor şi balurilor, boieroaicele care încep a se
ţine după moda de la Paris şi de la Viena, „se întrec în bun gust şi
cochetărie” cu elegantele din alte capitale europene.7
Această preluare
aproape instantanee a modului de viaţă apusean a adus cu sine şi o doză destul
de mare de superficialitate, de proastă imitaţie, de stîngăcii, frustrări şi
refulări. Societatea oferea un spectacol rar pentru vizitatorii străini.
Elemente ale portului vechi erau purtate simultan cu noile vestminte
europeneşti.8 Amestecul şi
diversitatea hainelor este dată atît de aderenţa la nou a tinerei generaţii,
găsindu-se astfel într-o singură familie două tipuri de porturi, cît şi de
îndemînarea muncitorului valah, care „în nepăsarea şi sărăcia lui” era foarte
„ingenios” în a-şi confecţiona propriul port de orăşean.9
Preluarea portului
nou, european, s-a făcut totuşi cu mare greutate, boierul obişnuit într-un
anumit cadru vestimentar, ambiental şi comportamental, se vedea nevoit de împrejurări
nu numai istorice, să-şi recompună un alt cadru, diferit organic de modul său
de viaţă de pînă atunci. Trebuia să-şi reconstruiască o altă afinitate
vestimentară care la rîndul ei determina alte simboluri comportamentale, de la
conversaţie la eticheta unui cotidian în continuă şi galopantă schimbare.
Astfel de mărturii nu tocmai fericite ne-a lăsat în scurtele sale memorii
pictorul secui Miklós Barabás, vizitator al Bucureştilor către 1831-1833.10
Luxul, înalta etichetă
a protipendadei bucureştene, uriaşele cheltuieli pentru a le întreţine, numărul
mare al slugilor pentru cele mai mărunte şi nesemnificative munci private erau
de asemenea o îmbinare interesantă între vechiul care se păstra fragmentar şi
noul care se impunea cu vigoare în toate compartimentele vieţii sociale şi
private bucureştene. Această îmbinare a fost surprinsă cu uimire de numeroşi
diplomaţi acreditaţi la Bucureşti, sau simpli călători străini care au
traversat Bucureştii sau au locuit o perioadă într-însul.
Eleganţa trăsurilor şi
a echipajelor precum şi numărul foarte mare al acestora în comparaţie cu alte
oraşe europene, podoabele scumpe ca nelipsite accesorii vestimentare pentru
oricare damă ce aspira să fie la modă, sînt prezenţe permanente în jurnalele
contemporanilor.11
* * *
Spre deosebire de
„mohoreala celorlaltor oraşe din imperiul otoman”, Bucureştii erau cel mai
important centru de atracţie din imediata vecinătate a graniţei turceşti. La
începutul veacului al XIX -lea, se prezenta ca un centru plin de viaţă, „loc de
destindere şi de plăceri”, o adevărată „arenă a hetairelor”, un veritabil
„Hilariopolis — oraş la bucuriilor”, avînd un tot mai pronunţat caracter
cosmopolit.
Aflat la întretăierea
principalelor drumuri comerciale care legau sud-estul european de centrul
continentului, apropierea de lumea otomană — uriaşă piaţă de desfacere, urmată
de aceea reprezentată de Rusia — şi de vitalitatea economică şi culturală a
spaţiului central-european prin care se afla în legătură organică cu Apusul,
Bucureştii au absorbit elemente de civilizaţie din toate aceste spaţii de
cultură.
Între acestea au
predominat în ultimul secol — pe fondul desprinderii politice de Imperiul
Otoman — elementele de cultură apuseană şi central-europeană. Cu armatele
austriece şi ruseşti au venit în valuri succesive cu finalul veacului al
XVIII-lea, negustori, meşteşugari, liberi profesionişti etc. de diferite etnii
şi confesiuni, care vor da treptat Bucureştilor o componentă multiculturală.
Pe măsură ce aceste
comunităţi se stabilesc şi capătă o identitate culturală distinctă, chiar
elitistă în înalta societate bucureşteană, se constituie cu timpul într-un corp
social de mijloc, numeros şi omogen ca mentalitate urbană în sens modern.
Lumea bucureşteană era
deosebit de pestriţă la mijlocul veacului trecut. Această diversificare socială
se regăseşte chiar şi la nivelul mahalalei. Raoul Perrin descrie acest mozaic
uman de pe străzile negustoreşti ca fiind „uneori interesant, alteori
dezgustător din pricina sărăciei şi a murdăriei. Sînt de toate neamurile: valahi,
moldoveni, turci, rumelieni, bulgari, sîrbi, bosniaci, greci, armeni, ruşi,
oameni veniţi din Crimeea, Basarabia, Transilvania, unguri, italieni, nemţi şi,
mai ales, evrei, rasa aceasta întîlnită pretutindeni şi care, în Orient, se
cunoaşte după dezordinea şi murdăria ei cum nu se poate mai neruşinate şi mai
revoltătoare.”12
De Giers va întîlni în
Bucureşti „toate neamurile din Occident şi Orient, în veştmintele cele mai
pestriţe” fiind uluit de „varietatea costumelor”.13
* * *
Cum se desfăşura viaţa
de zi cu zi a unei familii burgheze din Bucureştii începutului de veac XIX ?
Care erau preocupările zilnice, private sau publice, a unei familii alogene, cu
o cultură urbană bine conturată, pe care o aborda în toate particularităţile ei
într-un oraş în curs de modernizare şi de urbanizare?
Putem reconstitui un
astfel de ambient familial din experienţa trăită de pictorul secui amintit mai
sus, Miklós Barabás. Familia pe care artistul a frecventat-o cel mai mult era
aceea a unui spiţer de origine italiană pe nume Raimondi. Întreaga familie „era
foarte cultă” căci cele două fete — Cecilia şi Giuseppina — împreună cu mama
lor „vorbeau româneşte şi greceşte, care era limba de salon a aristocraţiei
române. Vorbeau însă bine şi franţuzeşte, italieneşte şi chiar binişor
ungureşte, limbă pe care o învăţaseră de la slujnicile şi doicile lor
unguroaice” care veneau din secuime şi erau bine plătite. Cecilia, fiind mezina
familiei lua lecţii de pictură de la Barabás, iar Giuseppina „se ocupa de
muzică şi cînta foarte bine la pian”.14
Cercul familiei
Raimondi, aflăm prin intermediul memoriilor lui Barabás, era frecventat de
familia unui grec „pe nume Breton”, dar care studiase la Paris şi care „vorbea
greceşte, franţuzeşte şi româneşte”, pe cînd soţia sa era o unguroaică din
Braşov „şi se ocupa cu pictura”. Acest bătrîn medic avea o odaie specială de
curăţenie „în care nu se afla decît un scaun de lemn, pe care, venind la prînz
de la vizitele sale în oraş, îşi lepădă hainele şi intrînd în pielea goală în a
doua odaie, se primenea zilnic în rufărie curată şi alte haine, iar hainele
schimbate, sluga sa le purta în curte pe o masă puse la soare, după aceea
veneau bătute şi curăţite”.15
Pornind de la aceste
scurte repere, în general existau familii de origine etnică mixtă — dacă nu la
prima generaţie, la următoarele aveau loc astfel de schimbări — a căror cultură
era foarte bogată şi diversificată, de la cunoaşterea limbilor de circulaţie în
Europa la cele folosite curent în Bucureşti (româna şi greaca, ultima înlocuită
treptat la începutul veacului XIX cu franceza).
Ionescu Gion scria
către 1899 despre extraordinara „energie de viaţă a Bucurescilor” şi de
înrîurirea „covîrşitoare” a străinilor. Oraşul „mişună de oameni, ţărani,
neguţători români şi greci; apoi venetici Ovrei, Arnăuţi, Turci, Nemţi, Unguri,
Serbi, Bulgari; şi din cînd în cînd aciolîndu-se pentru totdeauna în Bucuresci”
alături de „cîţi-va rătăciţi Francesi şi Italiani.”16 Cît de impresionant a fost acest proces de
emigraţie alogenă în Bucureştii epocii moderne putem cita dintr-un ecou nu prea
îndepărtat. Doi ofiţeri de poliţie aminteau în 1923 despre mulţimea de
„venetici” care „încep să se acioeze” pe cuprinsul oraşului între care „Ovrei,
Arnăuţi, Turci, Nemţi, Unguri, Sîrbi, Bulgari, ba chiar Italieni şi Francezi. Dintre
toţi străinii Grecii sînt cei ce caută mai mult Bucureştii”.17
* * *
Populaţia oraşului a
fost mereu în creştere progresivă între 1848-1948. Sporul demografic a fost
alimentat de valuri succesive de imigranţi din provincie, apoi din Moldova,
Transilvania şi din spaţiul sud-est european. Plasarea Bucureştilor la
întretăierea a trei imperii pînă la 1918, i-a asigurat întîietatea economică în
regiune, fapt care a atras şi elemente alogene din spaţiul central-european,
Rusia şi într-o oarecare măsură din Occident. După 1918, Bucureştii se impun ca
un centru urban cu un puternic specific european în regiunea sud-est europeană,
fiind în permamenţă un punct de atracţie şi absorbţie pentru populaţiile
balcanice.
Cifra globală a
populaţiei Bucureştilor s-a găsit întotdeauna în strînsă competiţie cu oraşele
din spaţiul sud-est european şi într-o măsură mai redusă cu centrele urbane din
centrul Europei. La începutul veacului al XIX-lea, călătorul Batthyány atribuia
Bucureştilor o populaţie „mai mare de 80.000”, iar către 1820, consulul prusian
Ludwig Kreuchely, nu socotea exagerată cifra de 100.000. Generalul Langeron
evalua populaţia Bucureştilor la aceeaşi cifră către 1824 în timp ce consulul
rus Iakovenko indica 80.000, nesocotind „pe boieri, negustori şi supuşi
străini”. Aceeaşi cifră o indică la 1824 consilierul legaţiei daneze aflat în
trecere prin Bucureşti spre Constatinopole, Clausewitz.
Catagrafia din 1831,
realizată de armata rusă, arăta că Bucureştii aveau 58.791 locuitori ca
populaţie statornică, urmată de 1795 supuşi străini şi „zece pînă la 12 mii de
flotanţi”. Noua statistică a Bucureştilor din 1832 dă cifra de 72.595 de
locuitori, „dintre care 12 mii de flotanţi şi 45.406 clasa mijlocie”. Pentru
anul 1866 ni se dă cifra totală de 121.734 de locuitori pentru ca apoi datele
să se schimbe progresiv: pentru 1865 avem 141.754 locuitori; în 1877, 177.302;
în 1891, 203.375 locuitori; în 1899, 282.071; în 1916, 381.279; în 1927 avem
472.035 locuitori; în 1930, 631.288; în 1936, 786.929; pentru anul 1941 avem
992.536 locuitori cu refugiaţii din teritoriile pierdute în 1940 şi anul 1948
cu 1.041.807 locuitori.18
Din aceste date, cît
reprezentau alogenii şi care erau aceştia?
Românii olteni şi
moldoveni au alimentat continuu în epoca modernă populaţia Bucureştilor,
ultimii, îndeosebi după anul 1859 cînd Bucureştii au cîştigat întîietatea
asupra Iaşilor.
Românii transilvăneni
sînt şi ei o prezenţă permanentă; îndeosebi transilvănenii din Şcheii
Braşovului, apoi din părţile Branului (săceleni, bîrsani, moroieni); din zona
Făgăraşului şi a Sibiului (ţuţuieni) şi mărgineni. Potrivit unei statistici din
1815 erau numărate 4056 familii iar în 1899, românii ardeleni sînt cuprinşi
între cei 38.000 de „supuşi austro-ungari”. Desigur, după 1918, numărul
românilor ardeleni care vin în Bucureşti creşte substanţial.
Aromânii, negustori,
meseriaşi şi cărăuşi afluiesc spre Bucureşti pe măsură ce habitatul lor se
restrînge în Imperiul Otoman în urma confruntărilor dintre turci şi greci pe de
o parte, şi bulgari pe de alta. De cele mai multe ori sînt echivalaţi cu
grecii, regăsindu-se alături de aceştia în primele statistici moderne. Deşi
greaca era limba lor de cultură, ei vorbeau un dialect românesc şi locuiau în
Tesalia, Epir şi Macedonia.
Aromânii sînt printre
primii „capitalişti” din ţară care fac afaceri cu străinătatea, împrumută
statul cu bani, iau în arendă vămile etc. Între cei mai cunoscuţi bancheri şi
negustori aromâni amintim pe marele vistiernic Ion Hagi Moscu, marele vornic
Ştefan Bellu, baronul Meitani a cărui bancă va suferi un „crah” în 1833, marele
bancher şi baron austriac Cristea Sachelarie şi, de ce nu, vestitul negustor cu
ridicata Hagi Tudorache care deşi nu ştia să citească şi să scrie, căruţele
sale se duceau de două ori pe an la Leipzig. Cel mai numeros val de aromâni a
fost cu 1859, şi îndeosebi după 1918 cînd începe colonizarea lor în Dobrogea de
sud.19
În ceea ce îi priveşte
pe greci, aceştia se pare — potrivit lui Ionescu Gion — că adorau oraşul lui
Bucur: „e un fel de fanatism pentru ei ca să locuiască la Bucureşti sau cel
puţin să-l vadă”. Dapontes cînta măreţia Bucureştilor care „a ajuns pînă la
Ierusalim, iar belşugul lui s-a vărsat pînă asupra Sfântului Munte”.20
Grecii sînt cei mai
numeroşi, cei mai activi, cei mai ambiţioşi pentru această perioadă, alcătuind
„o majoritate relativă în sînul lumii negoţului”, deşi se aflau într-un
continuu proces de asimilare în veacurile XVIII-XIX.21
După 1821 numărul
grecilor bucureşteni este în scădere, deşi pe parcursul veacului al XIX-lea şi
ulterior, colonia greacă „rămîne destul de puternică şi de avută” avînd şcoală
proprie, biserică, tipografie şi ziar.
O consistentă latură
socială a Bucureştilor au reprezentat-o slavii de sud, care în perioada modernă
s-au aşezat în valuri succesive. Cunoscuţi în epocă cu denumirea generală de
„sîrbi”, componenta lor etnică a fost mult mai variată; bulgari, albanezi,
sîrbi, bosniaci, croaţi etc. Dintre aceştia menţionăm o serie de comunităţi
etnice sud-slave particularizate prin anumite profesiuni şi anume: raguzanii,
chiprovicenii, cei din Arnăutchioi şi gabrovenii. Raguzanii, renumiţi
negustori, erau la origine un amestec de slavi şi italieni şi proveneau din
Raguzza; chiprovicenii veneau din Chiprovăţ şi Cobilovăţ şi erau negustori şi
meşteri argintari; cei din Arnăutchioi sau Arbănaşi au fost aşezaţi în
Bucureşti pe la 1810-1812 unde au întemeiat o „companie” comercială la care
erau afiliaţi mai mulţi slavi de sud şi, în sfîrşit, gabrovenii care veneau din
tîrgul bulgăresc Gabrovo. Aceştia erau negustori de postav. Centrul lor
comercial era pe actuala stradă Gabroveni, în jurul hanului cu acelaşi nume,
astăzi în ruine.
În afară de negoţ şi
meşteşuguri, slavii de sud se ocupau cu grădinăritul avînd un „loc special în
piaţa mare”, iar alţii erau lăptari. Numărul lor va rămîne constant şi apoi se
va diminua prin asimilare îndeosebi după apariţia statelor naţionale în
Balcani.
Armenii s-ar părea să
fie primii veniţi în spaţiul românesc, fiind atestaţi în 1421 la Cetatea Albă.
Pentru Bucureşti sînt o comunitate importantă ca număr şi forţă economică.
Emigraţia armenească în Bucureşti a avut două direcţii de penetrare: una
dinspre spaţiul otoman asiatic şi al oraşelor balcanice şi cealaltă dinspre
Podolia şi oraşele moldovene.
Cea mai veche atestare
documentară privitoare la armeni datează din 1649 cînd este menţionat un loc de
prăvălie şi de casă care fusese un veac mai devreme în posesia jupîniţei Stanca
Elezian. Pentru perioada de care ne ocupăm, colonia armeană „a primit un nou
aflux”, îndeosebi între 1880-1920. La începutul veacului al XIX-lea, către
1817-1820, o catagrafie menţiona în mahalaua Podul Mogoşoaia 259 de capi de
familie armeni între care — pe profesiuni — erau 17 „tutungii”; 7 cîiugii sau
tăietori de tutun în fire foarte subţiri; 13 ibrişingii — negustori de ibrişin;
11 croitori; 9 bogasieri; 7 cafegii; 7 băcani; 7 zarafi; 3 cesornicari; 1
birjar şi 2 droşcari. Statistica din 1831 arată pentru Bucureşti 414 „suflete”
de armeni în mahalalele Popa Soare, Mîntuleasa şi Olari. Cea mai mare parte a
comunităţii armeneşti din Bucureşti era concentrată pe „Uliţa Armenească” care
se păstrează şi astăzi.
Alături de armeni,
evreii au reprezentat pentru Bucureştiul modern o comunitate numeroasă,
dinamică şi influentă. Cei dintîi sosiţi sunt evreii spanioli, sefarzii —
veniţi din ţările din jurul Mediteranei. Prima menţiune documentară a evreilor
în Bucureşti este din 1550 din vremea lui Mircea Ciobanul, amintind numele a
opt evrei dintre care doi au prăvălie: Isac Rufus şi Habib Amato. La 1810 erau
evaluaţi la 10.000 pentru Ţara Românească. „Compania” evreilor de la începutul
veacului al XIX-lea, aminteşte 127 nume care pe profesiuni se împărţeau astfel:
zarafi; doi giuvaergii; doi argintari; o seamă de „boccegii”; un „lipiţcan”, un
„tăetor de carne”; povarnagii; tinichigii; cizmari; croitori; sticlari;
ceprăzari, mămulari sau negustori de mărunţişuri; doi „mamelegii” sau telali
sau cămătari; un pecetar; un ciubucciu etc.
În prima parte a
veacului al XIX-lea numărul evreilor este în creştere. Astfel, la 1824,
Clausewitz a indicat pentru Bucureşti cifra de şase mii. În 1839, în evaluările
a doi misionari scoţieni, numărul evreilor ar fi fost de şapte mii. Pentru anul
1904, Frederic Dame aprecia numărul evreilor la circa 50.000 dintr-o populaţie
totală a oraşului de 290.740 de locuitori, pentru ca în 1956 să se dea cifra de
44.202.
Între ceilalţi alogeni
ai Bucureştilor, primii în ce priveşte numărul, sînt ungurii. Numărul acestora
a crescut îndeosebi în veacul al XIX-lea; în 1899 numărul „supuşilor
austro-ungari” — unde intrau şi românii ardeleni — era de 38.000. Se pare că
surplusul de populaţie din secuime a găsit posibilităţi de lucru şi afirmare
profesională în Bucureşti.
Colonia germană este a
doua ca importanţă, aceasta fiind atestată documentar din veacul al XVI-lea.
Pentru anul 1824, Clausewitz indică un număr de 4000, număr care se păstrează
şi după al doilea război mondial.22
Germanii au trăit
destul de grupaţi avînd bisericile lor, şcoli confesionale, asociaţii sportive
(Turnverein), propriul lor jurnal din 1845 (Bukarester Deutsche Zeitung). Marea
lor majoritate erau meseriaşi apreciaţi, liberi profesionişti într-un spaţiu
variat de domenii. Ei sunt cei care au introdus în ţară obiceiul de a bea bere,
ei construind şi prima fabrică de bere. Le mergea vestea că beau zdravăn fapt
care a determinat apariţia unor expresii precum „a luat luleaua neamţului”23 sau „neamţule beţiv”.24
Albanezii au ocupat un
loc aparte în viaţa bucureşteană, ei fiind întotdeauna utilizaţi ca soldaţi în
garda personală a domnilor, mercenari în oastea regulată a domnilor precum şi
ca păzitori înarmaţi la conace sau domenii domneşti şi boiereşti mai
importante.
Cu veacul al XVIII-lea
şi prima parte a celui următor, arnăutul este nelipsit din casele mari,
însoţind, întotdeauna, în spatele caleştii, pe stăpîn. Funcţia arnăutului
legată de calitatea sa etnică albaneză, dispare treptat cu mijlocul veacului al
XIX-lea, dar comunitatea albaneză rămîne suficient de dinamică în societatea
bucureşteană, prin numeroşii săi negustori, comercianţi şi meşteşugari.
În ceea ce-i priveşte
pe turci, numărul lor scade simiţitor în veacul al XIX-lea faţă de veacurile
anterioare cînd erau mai numeroşi; realitate cu o importantă implicaţie
politică şi economică pentru Ţara Românească.
După 1878, numeroşi
vorbitori de limbă şi religie mahomedană au fost aduşi din Dobrogea (îndeosebi
din părţile Mangaliei), mai exact 354 de persoane. Erau ţigani mahomedani
conduşi de un bulibaşă şi au fos aşezaţi în partea de sud a oraşului, unde, din
1906 a fost transferat şi „mecetul” (lăcaş religios) din estul oraşului. Pentru
veacul al XVII-lea au fost menţionaţi şi alţi supuşi otomani ca locuitori ai
Bucureştilor: arabi, sirieni sau egipteni precum un Hagi Gheorghe Halepliul
(din Alep) care se iscălea în arabă. Numărul lor în perioada modernă trebuie să
fi fost nesemnificativ.
Ruşii alcătuiesc în
perioada modernă o comunitate în continuă creştere. O primă perioadă a fost
aceea a repetatelor războaie ruso-turce care au acoperit şi veacul al XIX-lea (
1806-1812, 1828-1829 urmat de ocupaţia rusă dintre anii 1830-1834, 1877-1878),
însă cel mai important val de emigraţie rusească a fost acela de după 1917
cînd, pe fondul războiului civil din Rusia, numeroşi refugiaţi vor emigra în
întreaga Europă şi America. Alături de ruşi vin şi ucraineni, ruteni, cazaci
etc.
Încă din 1820 în
Bucureşti se conturează o primă colonie de lipoveni „scapeţi” sau „imaculaţii”,
care au fugit de persecuţia religioasă la care erau supuşi în Rusia.
Italienii sînt
amintiţi în Bucureşti încă din 1632 de trimisul regelui Suediei în drumul său
spre Constantinopole, Paul Strassburgh. Colonia italiană din Bucureşti sporeşte
cu timpul, recensămîntul din 1889 indicînd 593 italieni care aveau o şcoală a
lor şi locuiau pe o stradă unde erau majoritari, stradă care poartă numele de Strada
Italiană. În perioada interbelică, comunitatea italiană va ridica o biserică pe
magistrala nord-sud a oraşului. Majoritatea italienilor au sosit în cursul
secolului al XIX-lea, iar în ceea ce priveşte specializările lor erau specifice
profesiunilor naţionale italiene precum mozaicari, zidari, constructori,
lucrători în marmură, spiţeri etc.
Comunitatea franceză
din Bucureşti a influenţat mult evoluţia culturală a societăţii valahe în
general şi bucureştene în particular. Numărul lor sporeşte în veacul al
XIX-lea, îndeosebi în perioada 1820-1866. La 1860 sînt atestaţi 285 de francezi
pentru ca în 1890 numărul lor să fie de 732. După 1918, comunitatea franceză
bucureşteană va ajunge la peste 2000. În ciuda numărului lor redus, influenţa
culturii franceze va fi pe măsură: limba franceză va înlocui limba greacă din
saloanele mondene bucureştene încă de la începutul veacului XIX, iar modelul
francez se va regăsi atît în organizarea instituţională a tînărului stat român
modern cît îndeosebi în eforturile societăţii bucureştene de a reconstitui un
nou cotidian urban cu specific franţuzesc: restaurante, cafenele, serate,
serbări publice, arhitectură, vestimentaţie etc. În afară de negustorie, mulţi
francezi au fost liberi profesionişti: profesori, medici, preceptori,
secretari, directori de pensioane, bucătari, institutori etc.
Englezii au fost în
număr mult mai redus şi s-au ocupat aproape în exclusivitate cu afacerile şi
comerţul. Existau şi liberi profesionişti şi multe guvernante. Limba engleză
era solicitată în înalta societate bucureşteană; un neamţ pe nume Weber o preda
către 1785, iar către 1831, cele două fete ale spiţerului Raimondi o găseau mai
frumoasă decît limba maghiară. La începutul veacului XX, redusa colonie
englezească îşi va ridica o biserică în Grădina Icoanei, un cămin, iar British
Council îşi va deschide o filială înainte de 1939.
Polonezii sau „leşii”
au format o altă comunitate, redusă ca număr în Bucureşti. Numărul lor va
creşte simţitor în veacul al XIX -lea după anumite perioade de grele încercări
pentru poporul polonez: 1815, 1830, 1849, 1860 sau 1939. O mare parte a lor
s-au aşeşat pe o axă stradală care de atunci le poartă numele: strada Polonă.
Ţiganii au format o
categorie oarecum aparte în societatea bucureşteană. Robi domneşti, mănăstireşti
sau boiereşti pînă la mijlocul veacului al XIX-lea, ei au continuat să trăiască
atît la marginea spaţiului urban (Colentina, Tei, Plumbuita etc.) cît şi la
periferia societăţii. Numărul lor a fost în continuă creştere, catagrafia din
1831 indicînd 3386 ţigani robi boiereşti. În 1860, pictorul francez Lancelot
aproxima numărul ţiganilor la 9000.25
Populaţia alogenă a
Bucureştilor a fost în epoca modernă deosebit de diversificată etnic,
confesional, dar îndeosebi profesional. Această compoziţie heterogenă a
Bucureştilor este reprezentată şi în literatura română a cărei traiectorie spre
modernitate a fost puternic influenţată de modelele culturale apusene,
îndeosebi cel francez şi german.26
* * *
În ce măsură această
populaţie de origine alogenă a dat Bucureştilor impulsul necesar pentru
trecerea de la vechi la nou? În primul rînd, comerţul bucureştean a fost în
veacul al XIX-lea (dar şi în cele anterioare), în mîna comunităţilor alogene
îndeosebi greci, armeni, slavi de sud, evrei şi aromâni. Cei veniţi din spaţiul
central-european sau din Apus, s-au ocupat doar în plan secundar cu comerţul
sau meşteşugurile. Aceste din urmă comunităţi, cu o mentalitate modernă şi
urbanizată au constituit şi apoi îmbogăţit clasa de mijloc burgheză,
inexistentă în veacul al XVIII-lea. Majoritatea liberi-profesioniştilor sînt
germani, austrieci, francezi, italieni, unguri şi apoi greci, armeni, slavi de
sud sau aromâni.27
Nicolae Iorga prezenta
astfel tabloul social pe profesiuni al Bucureştilor la începutul veacului al
XIX-lea. Astfel, pe lîngă doctorii Schaffend, Marco, Rizu, Gheorghiadi, Breton,
Constantin Caracaş, Wenert; „hirurgii Kollmeyer, Meschitz-Mesici, Krebs”, mai
întîlnim 14 spiţeri printre care şi Raimondi menţionat de pictorul secui Miklós
Barabás; frizerul Rosenheim, brutarii Serafim şi Ştefan Babic; legătorul Stroe
Neagoe; juvaergiul Eliazar Samdangiul, băcanul Kramer, alţi opt brutari unguri
şi doar unul român, argintarii Golea din Făgăraş şi Angelo Sforza Veneţianul;
ceasornicarii Jekelius (sas), Fuchs (german) şi Vincenzo Savonier (veneţian);
cofetarii Panaioti Gheorghevici din Neoplanta (sîrb) şi Antonio Burelli
(veneţian); zugravii Topler, Uhr, Petrovici, Vasile Radu, Nicolae Pabin;
muzicanţii unguri (şase la număr), cehi şi braşoveanul Kopony; dascălii
Bozenhard (vienez), Vasile Popp, Ladislau Erdeli urmaţi de un „grec din
arhipelag, doi unguri, un sîrb şi doi bulgari ortodocşi”. La aceştia se adăugau
foarte mulţi negustori, la număr 86: ardeleni, bănăţeni, arvanitohoriţi,
macedoneni, vienezi, greci, un triestin, bulgari, albanezi şi un dalmatin.
Acestora li s-au adăugat 50 de evrei.
La 1818 negustorii din
Bucureşti erau, „în mare parte Greci, dar şi Slavi de peste Dunăre (un
Cealîcovici, un Pavlovici), Armeni (Dilanoglu, Avedov, Garabet, Melicovici), Evrei
(Abraham de Lion, Isaac Elias Kohen, Moses Zisu, Efraim Nahmias) şi Francezul
Marchand”.28
Colonia de francezi
bucureşteni a avut numeroşi reprezentanţi de seamă care „s-au amestecat în
viaţa Capitalei noastre: colonelul Grammont, adjutant princiar, Henri de
Mondoville, vechiu oaspete de un sfert de veac, Xavier Villacrosse, arhitect,
al cărui nume s-a păstrat într-un pasagiu, Burgundul Eugene Chatelain, profesor
particular, baronul de Coubertin, fost cadet în armata austriacă, un Adolphe de
Simond, un sărăcit Kerbelen, Breton”.29 Despre acesta din urmă, Miklós Barabás, care l-a
cunoscut între 1831-1833 a spus că era de fapt grec, dar care studiase medicina
la Paris şi vorbea foarte bine franceza.
* * *
Pentru a vedea
semnificaţia reală a aportului pe care populaţia alogenă l-a avut în
dezvoltarea modernă a Bucureştilor, ne vom apropia de un domeniu mai
specializat: medicina.
În Bucureşti, „înainte
de veacul al XIX-lea nu a existat nici un medic român; cei mai mulţi erau saşi
din Transilvania, dar fuseseră şi cîţiva italieni, ba chiar şi francezi (…).
Printre orientali, au fost greci care studiaseră în Italia, la Bologna, Sienna,
Florenţa, dar mai ales Padova”.30
Aceştia din urmă au
luat locul aşa-zişilor „doctori circulatores” din veacurile XV-XVI, care
credeau că pot vindeca bolile cu „o mulţime de pietre tămăduitoare” pe care le
purtau cu ei. Erau arabi, evrei, italieni, şi „credeau foarte mult în virtutea
acestor pietre”. Pentru veacul al XVII-lea, sînt atestaţi Iacob Pilarin
(1680-1695), publicist şi doctor de curte, Ioan Comnenul şi Pantaleone „numit
cel mare”.
Primul chirurg din
Bucureşti atestat a fost francezul Lantier, recomandat lui Brîncoveanu de
Ferriol, ambasadorul Franţei la Constantinopol. Între alţi doctori din
veacurile al XVIII-lea şi începutul celui următor, amintesc: Bartolomeo Ferrati
la 1710, conte italian, doctor personal al lui Constantin Brâncoveanu; Manase
Eliad, la 1719; Scarlat Caragea la 1727; Teodorake la 1740; Athanasie Comnen
Ipsilante; Photius, medicul personal al lui Constantin Mavrocordat; Petre
Depasta; Dumitru Nottara; Dumitru Caracaşi; Dumitru Schina; Sakelarie; Ion
Rasty; Petrake Hepites, Ath. Vogoridi, Constantin Iatropolu, Arsaky, Rally şi
Constantin Estiotis, şi mulţi alţii.31
Între medicii
specialişti, avem alte repere. Astfel, primii oftalmologi apar în finalul
veacului al XVIII-lea (macedoromânul Tullia care a studiat la Florenţa şi a
fost chemat în ţară de Alexandru Mavrocordat), iar dentiştii sunt cu toţii
germani şi apar cu 1832.
Primii spiţeri
menţionaţi în Bucureşti sînt un anume Karaian „grec sau macedoromân” şi în
1637, un Giorgio, probabil italian. La începutul veacului al XIX-lea, chirurgii
erau aproape toţi germani, fiind atestat şi un francez în 1828, Constant
Alphonse Marsille.32
Primii „moldovalahi”
care se întorc din Apus cu diplomă de doctor în medicină apar pe la 1800, „mai
întîi un Ştefan Manega, zis Episcopescu, după ce învăţase meseria de farmacist
la Craiova”. Ceva mai tîrziu, societatea bucureşteană trăia primul şoc, în
1839, cînd primul fiu de mari boieri, Nicolae Kreţulescu, se întorcea în ţară
cu un doctorat în medicină luat la Paris.33
Drumul fiind astfel
deschis, românii ajung să aibă la începutul veacului XX, doctori de mare renume
precum fraţii Nicolae şi Mina Minovici.
În anii interbelici,
situaţia nu se va schimba foarte mult, meseriile liber profesioniste rămînînd
apanajul alogenilor. Avocaţii, medicii, arhitecţii, conducătorii economiei,
char şi profesori, pedagogi de toate gradele, rămîn categorii „compuse în bună
parte din neromâni” (evrei, saşi, maghiari), iar apoi veneau elemenele
românizate „ale vechii negustorimi şi funcţionărimi de origine balcanică” :
greci, albanezi, bulgari, sîrbi.34
Cum se prezenta
tabloul final al acestei extraordinare varietăţi multiculturale cu mecanisul
său social şi economic omogen, îl aflăm în capitolul dedicat Bucureştilor în
1938, de Enciclopedia României:
„Neamurile ce
alcătuiesc populaţia Bucureştilor nu sînt reprezentate în egală măsură în toate
categoriile profesionale şi nici în toate treptele situaţiei în profesiune.
Transporturile şi agricultura (…) sunt de pildă aproape exclusiv româneşti
(92%). În instituţiile publice şi în industria alimentară şi prelucrarea
tutunului românii sunt proporţional mai numeroşi (89% şi respectiv 80% din
totalul populaţiei active). Mai slab sunt reprezentaţi românii în credit şi
comerţ (numai 58%, respectiv 60%). Destul de slabi sunt reprezentaţi românii şi
în construcţii şi în industria textilă şi manufacturieră (69% şi respectiv
68%). Evreii lucrează cu deosebire în credit, reprezentanţe, agenţii şi comerţ.
Deşi reprezintă numai 11,5% din populaţia activă a Capitalei, cîte 28% din
populaţia activă în aceste profesiuni se recrutează din rîndul lor. De pe urma
faptului că un sfert din populaţia activă de neam evreiesc a Bucureştilor a
evitat să-şi declare profesia, cifra aceasta este, probabil, considerabil mai
scăzută decît cota reală a evreilor în aceste profesiuni.
Ungurii sunt mai
numeroşi în lucrările de construcţii, în industria lemnului, în industria
metalurgică (9%, respectiv 7% şi 6%). Germanii se găsesc cu deosebire în
exploatarea subsolului, în industria metalurgică şi în credit, reprezentanţe şi
agenţii (6% şi respectiv cîte 4% din totalul populaţiei active în aceste
profesiuni).
Românii preferă
funcţiunile de stat, transporturile şi comerţul: 18% din total populaţiei
active româneşti din capitală e angajată în instituţii publice, 13% în
transporturi, 10% în comerţ. Restul e distribuit destul de uniform în toate
profesiunile. Evreii se găsesc cu deosebire în transporturi (33% din totalul
populaţiei active evreieşti) şi în industria textilă şi manufacturieră (14,5%).
Ungurii fac parte în mod destul de uniform din toate clasele profesionale,
datorită faptului că, fiind aproape numai servitori şi muncitori necalificaţi,
sînt reprezentaţi în fiecare categorie de industrie ca muncitori, iar în
întreprinderile de comerţ şi în gospodăriile de liberi profesionişti şi de
funcţionari publici ca servitori. Aşa, de pildă, 82% din Ungurii ocupaţi în
întreprinderi de credit şi comerţ sînt servitori.
Germanii sînt
precumpănitori funcţionari şi muncitori calificaţi. Se găsesc, dar, în
birourile şi în atelierele industriei şi în întreprinderile bancare. Sînt mai
numeroşi în comerţ (12% din Germanii activi din capitală), în instituţiunile
publice (11%), în industria metalurgică (10%), şi în industria textilă şi
manufacturieră (9%). Nivelul social al Germanilor îl ilustrează faptul că,
bunăoară, din cei ce activează în credit şi comerţ, 53% sînt salariaţi, adică
funcţionari.”35
O altă statistică
inedită asupra perspectivei alogene bucureştene a abordat-o doctorul Nicolae
Minovici la 1905. În „Studiul asupra spînzurării”, sinuciderile clasificate
după naţionalitate au dat următoarea clasificare: primii erau ungurii cu 48 de
cazuri (39 bărbaţi şi 9 femei), urmaţi în ordine de români cu 38 de cazuri (19
şi respectiv 14), români transilvăneni cu 18 cazuri (14,4), israeliţii cu 19
cazuri (17 bărbaţi şi 2 femei), germanii cu 7 cazuri (6 şi 1), ruşii şi
albanezii cu un caz, bulgarii cu două cazuri (un bărbat şi o femeie), italienii
cu două cazuri şi ţiganii cu trei cazuri. În clasificare se mai află trei
cazuri ca necunoscuţi.36
Clasificarea este
completată cu o alta referitoare la profesiuni. Această perspectivă cu totul
nouă asupra istoriei bucureştene aduce la lumină şi alte realităţi sociale: un
cotidian în continuă transformare care determina adesea inadaptări a căror
finalitate era adeseori sinuciderea.37
O radiografie la fel
de inedită a societăţii moderne bucureştene este aceea a apariţiei şi
diversificării tatuajelor. Acelaşi doctor Nicolae Minovici, face o interesantă
clasificare a indivizilor tatuaţi în studiul său final publicat în 1898 şi
numit „Tatuajele în România”.38
Cei mai numeroşi erau
românii, (54 de indivizi între care două erau femei); urmau grecii (15
indivizi), ungurii (14), germanii (9), macedonenii (7 persoane între care un
copil), la fel bulgarii şi ţiganii, cu două persoane provenite din Boemia şi un
francez.
Mai relevantă este
clasificarea persoanelor care au tatuat, şi care cunoşteau această artă. În
fruntea clasamentului se aflau grecii (40 de persoane), românii (zece
persoane), şi apoi ungurii (6), turcii şi macedonenii cîte două, urmaţi de cîte
un german, bulgar, rus, arnăut, polonez şi israelit. Aşadar, faţă de 10 români
care îşi însuşiseră arta tatuajului, aceasta continua să fie apanajul
străinilor (53 de persoane în total la 1898).39
Pentru anul 1914 avem
o statistică care abordează mortalitatea şi natalitatea la toate comunităţile
etnice bucureştene. În acest an au fost consemnate 432 decese între care 279 îi
reprezintă pe români. Urmează austro-ungarii (34), israeliţii (21), ţiganii
(16), germanii (8), grecii (7), turcii (4), bulgarii (3), macedonenii şi
albanezii cîte două persoane, ruşii, francezii, sîrbii, elveţienii, polonezii,
italienii şi armenii cu cîte un deces.40
Natalitatea este
clasificată pe confesiuni. Desigur, orodocşii conduc cu 8829 naşteri pe anul
1914, urmaţi de mozaici (991 naşteri), catolici ( 401 naşteri), protestanţi
(220), armeni (40) şi mahomedani (8).41
Prostituţia are
clasificarea ei. Printre românce, prostituţia cîştigase teren: din totalul de
302 prostituate înregistrate de poliţie la 1914, — nesocotindu-le pe cele
care-şi făceau „meseria” clandestin, mult mai numeroase — 282 erau românce.
Diferenţa pînă la 302 o formau alogenele: nouă israelite, şase germane sau
poloneze, trei sîrbe sau bulgăroaice şi două unguroaice.42
* * *
Comunităţile etnice
din Bucureşti au avut pînă la 1948 o serie de instituţii care le reprezentau
fidel personalitatea şi trăsăturile culturale, spirituale şi profesionale.
Pentru a contura o imagine completă a acestor realităţi voi prezenta pe larg,
dinamismul socio-cultural al alogenilor bucureşteni.
Anticariatul,
magazinele de antichităţi şi vechituri au fost de la bun început apanajul
alogenilor, îndeosebi evrei, armeni, aromâni şi greci. În anii ’30 erau
anticariatele Rotner, Tendler Moritz şi Srulovici Moritz (evrei), apoi Jaburov,
Eskenazy, Mazliach Gabr., La Ferahian, Nefian (ultimii doi armeni).
Foarte numeroase au
fost asociaţiile întemeiate de alogeni. Funcţia lor era variată, în general de
întrajutorare, unde rolul femeilor era primordial. Amintesc pentru perioada
amintită mai sus — şi la care se vor referi toate informaţiile prezente —
următoarele asociaţii: Asociaţia fetelor catolice care „adăpostea şi plasa
gratuit fetele sărmane”; Asociaţia Liedertafel pentru „păstrarea credinţei
evenghelice”; Asociaţia Rozy care se ocupa cu „ajutorarea şi educaţia culturală
pentru tinerii armeni”; Asociaţiile Hebre Soimere HABRIS avînd drept scop
„ajutorarea lehuzelor”, Macabi, Marele Orient Român care funcţiona ca societate
masonică. Chiar şi Românii seceleni aveau asociaţia lor care urmărea să strîngă
„legăturile între românii seceleni din Bucureşti şi toată ţara”.
Comunităţile etnice
din Bucureşti deţineau şi propriile lor aziluri de bătrîni sau orfani. Aceste
aziluri au fost: Azilul de bătrîni de rit spaniol; azilul Melic Ana „pentru
femeile armene bătrîne şi sărace”; două aziluri de bătrîni ale comunităţii
evanghelice; un azil confesional israelit; un altul, tot israelit, de bătrîni
numit „Elisabeteu”, urmat de un altul pe nume „Hotsch”.
Existau şi cîteva băi
publice al căror nume erau de rezonanţă evrească între care amintesc:
„Maltzer”, cu cabine şi sală de aburi, şi „Suter”.
La capitolul bănci şi
bancheri, în afara băncilor de stat sau particulare cu nume româneşti, dar care
aveau un mare număr de funcţionari de origine alogenă, au fost o serie de bănci
care păstrau numele bancherilor sau un nume de firmă care trimiteau la
etnicitatea proprietarilor: Banca Bercovitz, Bernstein Leon, Crissovelloni,
Cobilovici, banca Elveţiană de depozit din România şi banca Elveţiană şi
Română, banca Fabre et Hassner, Fessler Zisu, Finkels, Haim Co., Hermes Herescu
şi Blumenfeld, Juster Jean, Levy M. Isak, Marmorosch Bank Co. (pe strada
Mauriciu Blank 4).
În 1921 erau indicate
şi alte bănci precum: Anglo-Română, Behar Co., Belge pour l’Etranger, Benevisch
et Almaleh, Benzal D, British-Roumain Corporation, Clingher, Cohen et Aftalion,
Cohen, Elise, Jacques, Banca Comercială Italiană şi Română, Banca Comercială
Română-Armeană, Dresdner Bank, Frenckel, Galiaziatos şi Efstathiadis, Iosef
Cohen şi Storfer, Jacques Rubinstein, Lazaris A, Paucker Jean, Samuel I,
Schwartz şi The Bank of Roumania.
Se poate observa cît
de diversificată era reţeaua bancară bucureşteană, fiind prezente mai toate
comunităţile alogene care s-au impus pe deplin în epoca modernă în economia
românească. Locul preponderent al grecilor, aromânilor, armenilor din veacul al
XVIII-lea, cu primile lor bănci, a fost luat de masiva prezentă evreiască, şi
apoi a băncilor occidentale.
În Bucureştiul
interbelic, comunităţile etnice au fost foarte bogat reprezentate şi din
perspectivă confesională. Confesiunea romano-catolică era reprezentată de:
Arhiepiscopia catolică, Bărăţia, Catedrala catolică Sf.Iosif urmată de o altă
biserică catolică pe fosta stradă Cuza Vodă 100; Biserica Italiană, biserica
Sfînta Elena şi Sacre Coeur, proprietatea Sanatoriului Francez Saint Vicent de
Paul.
Confesiunea
greco-catolică avea cîteva biserici pe strada Şcoalelor şi strada Polonă.
Confesiunea creştin ortodoxă reprezentînd alte comunităţi etnice era şi ea prezentă
prin: o biserică bulgară, una rusească, una armenească, una grecească şi
biserica „Dintr-o zi” a albanezilor.
Confesiunile
protestante sunt prezente şi ele în întreaga lor varietate: o biserică
anglicană, una baptistă, una luterană, două biserici calvine (strada Luterană 8
şi 12, Helvica Confesia) şi o biserică ungurească (baptistă) pe Calea Plevnei.
Cele mai numeroase au fost însă sinagogile evreieşti (21 la 1923 şi 25 în 1934)
şi templele (8 la 1923 şi 9 în 1934).43
Desigur, o bună parte
a acestor centre confesionale erau însoţite de cimitire cum au fost: cimitirul
armenesc pentru armenii de rit gregorian, un cimitir calvin reformat, un
cimitir evanghelic luteran, unul catolic, unul mahomedan şi trei israelite,
între care unul de rit spaniol.
Numeroase erau şi
casele de rugăciuni ale comunităţilor confesionale minoritare. Pentru 1934 erau
indicate casele de rugăciuni adventiste (trei la număr), două evanghelice
(„Evanghelia” şi „Casa de adunare a creştinilor evaghelişti”) şi alte cinci
israelite între care amintesc pe cele ale rabinilor Ficher, Fridman şi Landman.
Evreii aveau şi o
cantină şcolară numită „Ghedalie şi Malke Breyer”; asemenea şi germanii cu
„Instrucţiunea Baroneasa de Hirsch”.
În ceea ce priveşte
cluburile, doar două comunităţi îşi organizaseră astfel de asociaţii: evreii şi
ungurii.
În sistemul sanitar,
erau prezenţi evreii prin „Caritasul israelit”, unul al surorilor de caritate
(catolic), completat cu sanatoriul Saint Vincent de Paul, urmate de un
dispensar Româno-Britanic în Pantelimon. De amintit numărul mare al farmaciilor
unde evreii sînt cei mai specializaţi.
Învăţămîntul mediu şi
primar era foarte bine reprezentat la nivelul comunităţilor etnice din
Bucureşti. Existau grădiniţe, şcoli primare şi licee particulare, institute de
fete. La acest din urmă capitol, amintim Institutul de fete Anglican
„Speranţa”, urmat de Gimnasiul real al comunităţii evanghelice şi Gimnasiul
evreiesc. Mai numeroase erau şcolile particulare: una anglicană, una bulgară,
una calvină şi cinci catolice între care una maghiară.
Dintre toate
comunităţile etnice doar evreii au organizat sindicate, două la număr,
existente la 1934: sindicatul socialist Palestina Poale Sion şi sindicatul
Spirtului M. Blank.
Nu intru în demersul
de faţă în detaliile economiei bucureştene, cu varietatea fabricilor din
cuprinsul oraşului unde alogenii au avut un aport consistent în întemeierea şi
organizarea lor. Voi da curs însă societăţilor de tot felul unde aportul
alogenilor era preponderent, realitate reflectată şi în numele acestora.
Astfel, în anii ’30 au
existat următoarele societăţi, unele dintre ele revenind pe piaţa economică
bucureşteană după mai bine de 60 de ani: Bahman Max and Co.; Blau şi Comp.;
Bourne and Co.; Bucher Freres; societatea Ceho-Română; Contoirs reunis de
commerces; Dreyfus Louis and Co.; Eintracht; societatea Evreiească;
Fertrinelli; Fiat; Fraţii Askenazi; Fraţii Wurm; Godrich; Hachette; Halvuz
Hames; Instrucţia Goldfarb; International-Harverster-Corporation;
Întreprinderile S.Firlderman; Kodak; Kofleris; Kosce Ferdinand and Co.; Krainic
Max Fii; Kraukau Alb and Comp. Fii; Kreyter; Lanz; Leipziger Messamt;
societatea Macedo-Română; Mischonczicy; Metro Goldwin; Nestle; Oţelul Boehler;
Papazol; Porţelanuri Rosenthal; Reich H.; societatea Româno-Africană; societatea
Româno-Belgiană; Rudolf Mosse; Schenker; Schomberger şi Grunstein; Schor A.;
Siemens, Schukert; Siemens-Reiniger Veifa; Skoda; Stadekerud; societatea Sun
Insurance Office Ldt. London; Sulzer and Freres; Telefunken Klang-Film;
Thomson-Houston; Tirelli; Voghera G.M.; Wasgshal; Wonder; Zimmer and Comp.44
* * *
Toate aceste detalii
abordate mai sus reflectă dinamismul social, economic şi implicit cultural pe
care un summum de comunităţi etnice, cu o mentalitate urbană,
construiesc un cotidian modern, adăugînd fiecare aportul său specific la acest
uriaş proces.
Alogenii se regăsesc
ancoraţi în toate structurile cotidianului modern bucureştean, structuri a
căror apariţie a fost determinată în ultimă instanţă chiar de către ei.
Importul de
modernitate ca model instituţional, social, cultural, nu s-a petrecut numai
prin preluare şi imitare de către aristocraţia moldo-valahă şi ulterior
românească, ci mai degrabă prin permanentizarea unei coexistenţe plurietnice şi
a multiculturalităţii în societatea bucureşteană. Fără această coexistenţă,
Bucureştii nu ar fi avut trăsăturile unui oraş cosmopolit, european, în anii
’30.
Locuitorii
Bucureştilor — fie alogeni sau nu — erau ataşaţi modelului de oraş occidental,
ataşare realizată cu rapiditate la începutul veacului al XIX-lea, ceea a
determinat construirea unui ambient urban specific modernităţii: o nouă
arhitectură; permanentizarea igienei; o nouă vestimentaţie; un nou cod
comportamental; alte preocupări cotidiene, individul părăsind mai multe ore pe
zi spaţiul privat; o nouă corelare între spaţiul public şi cel intim; o altă
dimensiune a intimităţii şi a imaginarului feminin prin permanentizarea
flirtului, curtoaziei, atenţiilor de tot felul cu prilejul seratelor
particulare; întîlnirile intime sînt transferate din spaţiul privat în cel
public, aproape exclusiv în urma apariţiei grădinilor publice, a teraselor,
cafenelelor, restaurantelor, teatrelor, iar apoi a cinematografului; toate
acestea, la rîndul lor dinamizează strada ca ax principal al spaţiului public în
sens modern.
Femeia capătă mai
multă libertate devenind aproape egală în spaţiul privat, participînd la
decizii şi plasată într-o poziţie tot mai centrală în spaţiul public, unde este
admirată, curtată şi supusă atenţiilor.
Raportul dintre centru
şi periferie capătă o altă dimensiune. Periferia se transformă dintr-un spaţiu
exclusiv marginal, într-unul tranzitoriu; dintr-unul suburban într-unul
preurban, unde modernitatea îşi face simţită prezenţa, deşi mai stîngaci, dar
modelul centrului devine pentru „periferici” un ax primordial de conduită.
Există o ierarhie
urbană pe verticală, un model central în permanentă schimbare şi înnoire, pe
care periferia îl prelua şi îl imita adeseori cu succes. În urma acestor
schimbări periferia se urbanizează, se modernizează, iar locuitorii regiunilor
de margine înglobate în oraş, capătă cu timpul o conştiinţă urbanizată.
Cei care vin „în oraş”
respectă pe cît cu putinţă modelele: costumul cu cămaşa albă şi batistă la
rever, igiena personală, cenzura manierelor de periferie, limbajul,
preocupările noi pentru cinematograf, teatru, studii universitare, biblioteci
etc.
Diversitatea
etnică şi multiculturalitatea care au rezistat datorită toleranţei sociale şi
confesionale, au fost prezenţe de netăgăduit în Bucureştii epocii moderne,
căruie, deşi „acelaşi” dintotdeauna prin trăsătura sa orientală născută cu două
sute de ani mai devreme, caracteristicile urbanismului modern i-au dat cealaltă
componentă esenţială, cosmopolitismul şi libertatea de a fi şi de a alege.
Vederea unui simplu
clişeu fotografic al cotidianului bucureştean de după 1870 să zicem — data
poate fi oricare alta — reliefează clar starea de lucruri afirmată pe larg mai
sus. Şi pentru a completa această imagine de clişeu fotografic, putem adăuga
frescele sociale descrise cu maximă luciditate şi imparţialitate de Cezar
Petrescu în romanul „Calea Victoriei”.45 q
Note
1. Modernizarea societăţii româneşti a fost
abordată în numeroase lucrări de specialitate. În cadrul lor, sînt tratate o
serie de aspecte care au însoţit procesul de modernizare a societăţii
bucureştene. Între acestea amintesc monografiile redactate de Ionescu Gion,
Frederic Dame, Nicolae Iorga, George Potra, Constantin şi Dinu Giurescu sau Dan
Berindei. Între lucrările mai speciale amintesc: Ştefan Lemny, Sensibilitate
şi istorie în secolul XVIII românesc, Minerva, Bucureşti; Henry Stahl, Bucureştii
ce se duc, Bucureşti, 1935; Victor Bâlciurescu, Bucureşti şi Bucureşteni;
George Costescu, Bucureştii Vechiului Regat; Enciclopedia României,
vol.II, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938; Neagu Djuvara, Între Orient
şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne, Humanitas,
Bucureşti, 1995; etc.
2. Constantin Giurescu, Istoria Bucureştilor,
Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p.125. „(…) Procesul de
modernizare, de scuturare a hainei constantinopolitane şi de înlocuire a ei
prin una apuseană, proces început (…) în anii 1806-1812, e acum în plină
desfăşurare. Nu numai femeile, dar şi tineretul adoptă cu entuziasm tot ce vine
din Apus; veşminte, mobilier, maniere, fel de a primi. Limba franceză a devenit
limba societăţii înalte, înlocuind limba greacă, atât de preţuită în epoca
fanarioţilor; ea se aude peste tot în saloane; e întrebuinţată în mod curent în
corespondenţa boierimii; Kisselef o întrebuinţează şi în corespondenţa
oficială, iar Heliade, în Curierul românesc, care are, începînd din
1833, şi articole în limba franceză. La fel, din acelaşi an, Buletinul
oficial. Pe străzile Bucureştilor se întîlnesc tineri îmbrăcaţi după moda
Parisului, cu haine turnate pe corp şi vorbind franţuzeşte, cu bătrâni purtând
încă îmbrăcămintea largă, în falduri, a Constantinopolului, şi păstrînd pe cap
işlicul vast, simbol al rangului şi ighemoniconului.” (idem). Pe de altă parte,
simultan cu transformările suferite de societatea bucureşteană în aspectul ei
exterior, spaţiul privat intră într-un proces similar de schimbare: „(…)
Înăuntru, mobila în stil european a pătruns, la bogătaşi odată cu veacul, însă,
cu excepţia salonului, ea va coabita multă vreme cu mobila turcească, măsuţe
joase din lemn sculptat, de culori închise, divanuri acoperite cu covoare
uşoare pe jos şi pe pereţi.” (Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident.
Ţările Române la începutul epocii moderne, Humanitas, Bucureşti, 1995,
p.167) Ionescu Gion surprinde în câteva rânduri aceste transformări, nu la
multă vreme de la începuturile lor: „(…) Moravurile cele vechi sunt uitate cu
o iuţeală fără seamăn; se adoptă când bine, când stângaci, moravuri potrivite
sau nepotrivite firii românului. Într-aceste vremuri de nemaivăzută
învălmăşeală, în care ruşii, nemţii şi grecii revoluţionari din Paris, mişună
pe uliţele Bucureştilor, acum, românul a câştigat acea putere de asimilaţiune
care i-a permis să se transforme din cap până în picioare în mai puţin de 75 de
ani.” (Ionescu Gion, Istoria Bucurescilor, Stabilimentul Grafic Socecu,
Bucuresci, 1898, p. 473.)
3. Acest aspect este menţionat de toţi călătorii
străini care au trecut sau au locuit temporar în Bucureşti: „(…)În Bucureşti se
văd colibe din cele mai păcătoase lângă palate în stilul cel mai modern şi
lângă biserici în stil bizantin; cea mai amarnică sărăcie… lângă luxul cel mai
triumfător; Asia şi Europa par a se atinge în acest oraş.(…)”. (Helmuth von
Moltke, noiembrie 1835, cit. Constantin Giurescu, op.cit.,p.126) „(…) Ceea ce
sare în ochii străinului la Bucureşti este curioasa deosebire între locuinţe.
Închipuiţi-vă câteva dintre cele mai prăpădite magherniţe ale noastre, iar în
mijlocul lor palate strălucite, fără nici un fel de clădiri care să facă
tranziţia; când un aspect de sat, când unul de capitală: iată ceea ce sunt
Bucureştii. Dughenele cele mai dărăpănate se proptesc de casele cele mai
frumoase: ieşi dintr-o casă ce aminteşte palatele din Paris şi Viena, ca să dai
peste o cocioabă din lemn, să mergi pe străzi podite ca vai de capul lor cu
bârne, iar noroiul sau praful îţi ajung până deasupra gleznei. (…) La
Bucureşti, nu se merge pe jos, se merge numai cu trăsura, picioarele fiind un
lux: trăsurile, dimpotrivă, fac parte din ceea ce este necesar. Fără glumă:
trăsura este singurul mijloc de a ieşi din îngrozitoarele grămezi de noroi,
iarna şi din praful adunat vara; pe deasupra, trăsura e semn că eşti un om de
treabă.” (Saint Marc Girradin, 1836, cit. Neagu Djuvara, op.cit., p.166-167)
4. Constantin C. Giurescu, op. cit.,p. 126.
5. M. A. Ritter von Zerbioni und Spasetti, cit.
Nicolae Iorga, Istoria Bucureştilor, 1939, Bucureşti, p.296.
6. Problematica deosebit de complexă a „formei fără
fond”, este o realitate determinată de transformările pe care societatea
bucureşteană le-a suferit în sinuosul său drum către modernitate; care
reprezintă aportul populaţiei alogene în această permanentă confruntare dintre
formă şi fond, fiind sensibil predominant în favoarea „formei”. Ei erau de fapt
cei care îi dădeau conţinutul, ca susţinători ai „noului”, a europenizării unui
spaţiu social şi cultural pierdut de Europa din veacul al XV-lea. Nicolae Iorga
face o detaliată prezentare a acestui proces, lăsînd să se înţeleagă
consistentul aport al variatelor comunităţi minoritare bucureştene: „(…) În
toate părţile se deschideau, (…) grădinile de vară, ca acea grădină Warenberg
sau a Căstrişoaii, luată în întreprindere pe rând de Polonul Pruczynsky, de
conaţionalul său, noul cofetar Fialkowski, care a avut noroc, şi, în sfârşit,
de Românul Marinescu. Lângă casele Bălăceanu, cântau lăutarii la «Grădina de
Lipsca». (…) Pe rând veniau în Capitala munteană prestigidatori ca «profesorul
Buren», teatre de maimuţe din Viena, circuri vestite, ca Pazziani-Smolinski şi
Beranek, cântăreţi cunoscuţi: Kossewski, Fols, Maria Petri, Terschak, tânărul
violonist W. Humpel, sosit atunci din Constatinopol, «profesorul» Eduard
Rasimi, cu gimnasticii englesi, şi Berger, cu «seradele spirituale», fel de fel
de trupe străine. Lumea de rând, care «bisuia», (…) avea petrecerea serbărilor
oficiale, în care, (…) se făceau jocuri acrobatice, arbori de cocagnia şi un
«mare foc de artificii», pe când lumea bună avea represintaţiile celor trei
teatre, ale operei şi ale «celebrităţilor» străine, cari uneori, ca Buren,
aduceau respectuos «la cunoştinţa d-lor boieri că poate da seara, la domiciliul
persoanelor ce doresc, represintaţii de una sau de alta din materiile curioase
cu care se ocupă». Teatrul Fontin întemeiază un «Tivoli» la Grădina cu cai în 1856.
Sânt berării, ca a lui K. Roth, «restaurante italiene şi parisiene», cu
antreprenori străini din străinătate sau Evrei din ţară, cafenele vienese, ca
«zum Mohren» a lui Schedwitz, cofetării occidentale, ca a lui Gh. Dertmann. Se
clădesc oteluri mari, în stil apusean, ca acel «Hotel de France», care a rămas
pînă în zilele noastre, «Hotel zur Stadt Wien» al lui Horaczek, «Hotel de
Londres», Otel St.-Petersburg. Elegantele se coafează la friserii, ca M-me
Wagner «aus Wien», se îmbracă la modiste vienese, ca Amalia Eckerbach sau
«demoazel Maria, directriţă de marşanderie»; sânt parfumerii, ca a Madalenei
Marcovici în Hanul Villacrosse şi grădinării de lux ca a lui Balmain. Croitori
nemţi: Klenk, Singer, Frank, care lucrează şi vinde, după prospectul său însuşi,
«pantaloni neglije» şi «mănuşi de Jacman», servesc pe eleganţi. Mănuşer străin
e şi un Schakowski. Casele în stil nou se clădesc de arhitecţi francezi, ca
Iuliu Villacrosse şi Tillaye Montresor, Gackstatter dau lecţii de musică (…).
Fotografii Wilhelmina Dorner, Binder, «ŕ la galerie vitrée» (Hotel de France),
August Frederic Hock, dau clienţilor «daghereotipii». Doctor Turner a deschis
băi nemţeşti la Sf. Elefterie, pe cînd «Oberdoktorul» Hatschek de la Telega
întemeiază un institut de hidroterapie la Câmpina. Se anunţă prin ziare Max
Alexander, «optic din Bavaria». Avocatul Neugeboren, German, avocatul Atanasiu,
Grec născut în România, unde se întoarce, se oferă pentru apărarea în procese
după legile cele nouă. Librăriile C.A.Rosetti-Winterhalter, Danielopol şi
Ioanid, apoi Venţel Socec vând şi cărţi străine (…). Pentru nevoi mai materiale
s’a deschis băcănia Wilhelm Thuringer, magazinul de vinuri de la Massenza.
Marcovici din Podul Mogoşoaii vinde lucruri scumpe şi fine, obiecte de artă.
«Neguţătorul de Viena», represintat şi prin D.Barbulovici, apare. Ba găseşti şi
un «Magazin Anglais».” (Nicolae Iorga, op. cit., pp. 290-293.)
7. Rapiditatea cu care elementele cotidianului
modern s-a ancorat în oraşul Bucureşti a uluit adeseori pe observatorii contemporani.
Însă ceea ce le-a produs o mare mirare a fost luxul uneori lipsit de rafinament
cu care protipendada Bucureştilor se înconjura cu fiece prilej, de la simpla
plimbare cu trăsura, chiar la cumpărăturile cotidiene, la recepţiile oficiale
şi balurile private. Alături de acest lux era constatată o mare
superficialitate, legată de lipsa de cultură a unei mari părţi a tinerelor
generaţii, îndeosebi feminine. Cum s-au derulat aceste transformări sociale şi
cotidiene aflăm şi din rîndurile călătorilor Langeron şi Laurençon citaţi de
istoricul Neagu Djuvara: „(…) De pretutindeni au sosit, în cele două capitale,
negustori de mode, croitorese, croitori, iar prăvăliile de la Viena şi de la
Paris au scăpat de toate vechiturile, care (…) au apărut noi-nouţe şi au fost
plătite foarte scump. Curând s-a văzut şi mobilă, ceva mai veche, adusă de la
Viena cu mare cheltuială. Trăsurile care, mai înainte, arătau ca nişte birje
vechi din Viena, au fost înlocuite cu trăsuri şi caleşti elegante. Casele s-au
umplut de servitori străini, de bucătari francezi şi, prin saloane şi iatacuri,
nu s-a mai vorbit decât franţuzeşte. (…) Dansul a trecut şi el printr-o
revoluţie. Dansurile naţionale au fost interzise sau, măcar, dispreţuite. Lumea
a învăţat dansurile poloneze, englezeşti, valsurile, dansurile franţuzeşti şi,
cum doamnele acestea au mare aplecare pentru tot ce au ele chef să înveţe, au
ajuns, într-un singur an, să danseze minunat; când am sosit noi (…) nu ştiau
nici să meargă. (Langeron, 1806-1812, cit. Neagu Djuvara, op. cit. ,p.102)
„(…)Rămâi uluit văzând cât de mult se cheltuieşte pe toalete şi cât de mare
este luxul lor, care, cu singuranţă, în multe privinţe, îl întrece pe cel al
doamnelor din cele mai mari capitale, căci diamantele şi rochiile de caşmir
sânt podoabele lor obişnuite. Moda de la Paris este urmată cu sfinţenie, iar
croitoresele venite din străinătate nu stau degeaba. (…) Este păcat că sexul
frumos, înzestrat în ţara aceasta cu o fire atât de plăcută şi cu forme atât de
fermecătoare, nu primeşte nici una din binefacerile educaţiei.” (Laurençon, Nouvelles
observations sur la Valachie, cit. ibidem, p. 103.)
8. „(…) Societatea din Iaşi, ca şi cea din
Bucureşti, oferea un spectacol rar: bărbaţii purtau haine lungi, bărbi lungi,
pe cap aveau o căciulă numită calpac, asemănător cu toca magistraţilor de pe la
noi, cu turbanul sau cu scufiţa umplută cu câlţi purtată de copiii noştri; erau
îmbrăcaţi cu stofe din cele mai scumpe, încălţaţi cu papuci turceşti, în
sfârşit, arătau ca nişte orientali; erau însă cu toţii oameni aleşi prin
învăţătura şi purtările lor europeneşti, cei mai mulţi vorbeau o franţuzească
desăvârşită şi cu expresii din cele mai frumoase; doar în felul de a umbla mai
aveau ceva din gravitatea plictisitoare a turcilor, lucru ce nu-i prindea
deloc, într-un salon, alături de doamne; ca să nu pară geloşi — şi ca să facă
pe europenii civilizaţi, lăsau, împotriva voinţei şi obişnuinţei lor, o
libertate fără margini scumpelor lor jumătăţi, care le supunea fruntea la grele
încercări: doamnele urmau moda cea nouă de la Paris şi Viena, atât în
îmbrăcăminte, care nu mai avea nimic asiatic, cât şi când era vorba să-şi
mobileze somptuoasele lor apartamente. Arătau ca nişte cuconiţe elegante, cu
purtările lor ce se întâlneau pe vremuri la curtea Franţei (…).” (Generalul
conte de Rochechouart, cit. Neagu Djuvara, op. cit., pp.103-104.)
9. Asupra preluării elementului vestimentar
european, călătorii străini au lăsat numreroase mărturii: „(…) După inegalitate
cel mai izbitor pentru un străin, la Iaşi şi la Bucureşti, este amestecul şi
diversitatea hainelor. Unii bărbaţi au păstrat portul oriental; alţii umblă
îmbrăcaţi europeneşte; iar aceste două porturi pot fi văzute în aceeaşi
familie; tatăl este îmbrăcat boiereşte, fiul franţuzeşte; (…) nu am văzut pe
nimeni sub patruzeci de ani să poarte hainele orientale. Femeile însă, de multă
vreme, se îmbracă toate europeneşte.” (Saint Marc-Girardin, Souvenirs de
voyages et d’etudes, cit., ibidem, pp.105-106) Pe de altă parte, „în
nepăsarea şi sărăcia lui, muncitorul valah ia un turban de la turc, un calpac
de la grec, o opincă de la armean, un brâu de la bulgar sau de la cel venit din
Crimeea, un pantalon de la albanez, încât amestecul acesta ciudat este, pentru
un european, un specatcol mult mai atrăgător decât bietele noastre carnavaluri.”
(Raoul Perrin, cit. Ibidem, p. 168.)
10. Miklós Barabás a lăsat în scurtul său jurnal
bucureştean unele descrieri amănunţite asupra trecerii de la vechi la nou în
vestimentaţie şi obiceiuri cotidiene, trecere nu tocmai uşoară pentru generaţiile
adulte, marcate de un stil care se prăbuşea cu repeziciune în desuetudine. „(…)
Această epocă era foarte curioasă la Bucureşti, unde lumea voind a se linguşi
pe lângă muscali, a început să se lase de obiceiurile turceşti, imitând şi
preluând pe cele europene. Hainele turceşti erau purtate de boierime şi de
slugile ei, arnăuţi, pe când ţăranii şi-au păstrat portul strămoşesc, tot aşa
ca şi cea mai mare parte a femeilor, însă cocoanele din înalta aristocraţie
purtau mai toate rochie după moda franceză. Tinerimea fireşte îşi schimbă mai
uşor portul decât oamenii mai în vârstă, cari obişnuiţi cu hainele turceşti, se
lăsau numai cu încetul de ele, luând în locul turbanului o şapcă asemănătoare
şepcii ofiţerilor ruşi, în loc de nădragii largi turceşti, pantaloni şi în
locul papucilor galbeni cizme negre. Obedeanu, un prieten al meu, care ajunsese
să poarte pantaloni, cizme şi şapcă în urma îndemnului prietenilor săi, voind
să se modernizeze cu totul şi-a comandat un frac din stofa cea mai fină, iar
cilindru i-am comandat eu din Sibiu, de la renumitul Bayer. Îmbrăcându-se apoi
de probă cu jobenul pe cap, s’a simţit atât de străin în costumul acesta modern
în faţa oglinzii, încât a trântit cilindrul la pământ şi nu s-a putut îndupleca
să-l poarte, aşa că l-a dăruit tot unui prieten mai puţin conservativ. (…) Tot
modei europene a căzut jertfă şi barba frumoasă neagră a lui Cantacuzeno, cu
care eram bine. Acest boier avea un cap de o rară frumuseţe şi mă durea
sufletul, când a trebuit să-şi rază barba, care nu se potrivea deloc cu
costumul său francez. Aparţinând şi el înaltei aristocraţii române, se cerea să
imiteze moda europeană şi deoarece casa sa era frecventată şi de generalii
ruşi, şi-a aranjat-o cu mobile moderne, căci portul european nu prea se
potrivea cu divanele turceşti late, pe cari oamenii se aşterneau fără papuci.
Vizitându-l odată după această metamorfoză, de abea mi-am putut reţine râsul
intrând în odaia lui, unde am văzut vre-o zece boieri fumând din nişte
ciubucuri lungi, însă şezând fiecare turceşte lângă câte un scaun pe jos, dar
cu jobenul pe cap şi cu aripile fracului tăvălite pe duşumelele odăii!
Cantacuzeno însuş şedea pe canapea, însă celorlalţi boieri le venea mai bine să
stea pe pământ cu picioarele încrucişate după moda veche şi fiindcă pe atunci
nici turbanul nu se lua de pe cap, uitaseră să-şi ia jobenul. Această scenă era
aşa de ridicolă, încât ar fi meritat să o desenez.” (Andrei Verres, Pictorul
Barabás şi Românii, Cultura Naţională, Academia Română, Memoriile
Secţiunii Literare, seria III, tomul IV, M.E.M. 8, Bucureşti, 1930, pp.
379-381.)
11. Luxul strălucitor contrasta izbitor cu sărăcia
din imediata vecinătate. Călătorul străin observa în primul rînd această
discrepanţă violentă în ambientul arhitectural şi spaţiul cotidianului bucureştean
din veacul al XIX-lea îndeosebi: „(…) Cel dintâi lucru ce m-a izbit uitându-mă
pe stradă a fost mulţimea de echipaje strălucitoare, care alergau în toate
părţile sau aşteptau în faţa porţilor. Erau noi şi frumoase datorită lacului şi
podoabelor aurite. Era ceva cu totul nou pentru mine care, de multă vreme, nu
mai văzusem decât câte o arouba trecând din când în când pe străzile din Pera.
Boierilor le place nespus de mult să-şi arate obiectele acestea, pe care dau
sume foarte mari; căci nu sânt decât de fudulie, după un an sau doi se
hârbuiesc, şi trebuie daţi alţi bani, pe altele noi. (…) Deşertăciunea acestor
boieri este atât de mare, încât nu se pot împiedica să nu-şi arate luxul, chiar
şi în timp de ciumă.” (Robert Walsh, 1820, cit. Neagu Djuvara, op. cit., p.111)
Afirmaţiile reverendului Walsh sînt confirmate de ungurul Sándor Veress care a
scris despre plimbările protipendadei în grădina Cişmigiului şi faptul că
aceste ieşiri aveau ca scop principal „arătarea de sine, cu toate că aici nu se
poate intra cu trăsuri. Astfel, dacă pe aleile cele mai frumoase abia se văd
câteva persoane, pe partea stângă a aleii principale se aşază pe scaune
doamnele şi în faţa lor îmbulzeala este atât de mare încât cu greu se poate
circula.” (Lajos Demény, Sándor Verres despre Bucureştiul de altădată,
volumul In Honorem Paul Cernovodeanu, Editura Kriterion, Bucureşti, p.
405) Boierii valahi „trăiesc într-un lux şi într-o bogăţie care cu greu pot fi
depăşite în vreuna din capitalele Europei. Balurile şi petrecerile date de ei,
cu rochiile şi pietrele scumpe pe care le poartă soţiile lor, întrec orice
închipuire.” (Sir Robert Ker Porter, cit. Neagu Djuvara, op.cit., p.111) Pe de
altă parte, în Bucureşti este observat şi un alt inedit obicei, uluitor pentru
europenii care l-au aflat şi descris: „(…)Vă daţi seama că, într-o ţară în care
oamenii folosesc trăsurile în loc să-şi folosească picioarele, aceiaşi oameni
folosesc slugile în loc să-şi folosească braţele. Nimeni nu are mai puţin de
şase-şapte slugi, bărbaţi şi femei, şi aceasta doar în casele cele mai modeste.
La boierii bogaţi, numărul slugilor este aproape nesfârşit.”(Saint Marc
Girardin, ibidem, pp.176-177.)
12. Neagu Djuvara, op. cit., p.168.
13. Ibidem, p.174.
14. Andrei Verres, op. cit., p.376.
15. Ibidem, p.383.
16. Ionescu Gion, op. cit., p. 80.
17. Dimitrie Bogdan, Aurel Ghinea, Călăuza
Drumeţului, Imprimeria Fundaţiei Culturale Principele Carol, Bucureşti,
1923, p. 5.
18. Constantin Giurescu, op. cit., p. 266.
19. Ibidem, pp. 267-268.
20. Ionescu Gion, op. cit., p. 80-82.
21. Neagu Djuvara, op. cit., p.182.
22. Constantin Giurescu, op. cit., p.272.
23. Neagu Djuvara, op. cit., p.179.
24. Miklós Barabás în Andrei Verres, op.cit.,
p.381. „(…) Bucureştenii sânt obişnuiţi a învinui pentru orice lucru prost pe
«Neamţul» aşa că dacă din întâmplare vreun român în haine europene s’a lovit de
vreun alt român ori l’a supărat întru ceva, primea răspunsul: Neamţule beţiv!
Acest titlu deriva desigur din motivul că vinul fiind foarte ieftin, adică doi
creiţari ocaua, meşteşugarii nemţi abuzând de el umblau beţi prin oraş (…).”
25. Constantin Giurescu, op. cit., pp. 272-274. În
veacul al XIX-lea, „structura etnică a Bucureştilor (…) suferă prefaceri
radicale. (…) Recensământul din Decembrie 1830 mai deosebeşte o clasă a
boierilor, o clasă de mijloc, partea duhovnicească, ovrei şi slugi. La 1864
Statutul extinde şi în Muntenia hotărârea din 1859 a Adunării ad-hoc a Moldovei
de a desfiinţa «privilegiile». După aceasta începe regruparea structurii
sociale şi a Bucureştilor după criteriul liberal al avuţiei şi al instrucţiei.
Se conturează pături sociale noi: a latifundiarilor, a conducătorilor politici,
a liber-profesioniştior, a funcţionarilor. Funcţiunea economică devine aproape
exclusiv străină, trecând pe seama elementelor aduse în ţară de schimbarea spre
apus a orientării economice a ţării: a Evreilor, a Germanilor şi a Ungurilor
imigraţi din Austria. Pătura socială a meşteşugarilor şi negustorilor de stil
oriental din epoca precedentă se dizolvă: o parte din Greci, Sârbi, Bulgari,
Albanezi, se repatriază, (…) o altă parte din ei se asimilează Românilor şi
constituie împreună pătura conducătoare politică şi funcţionărimea noului stat
român. Cei ce rămân în meserii şi negoţ: Români şi Evrei spanioli sânt
covârşiţi de valul gros al meşteşugarilor, comercianţilor şi oamenilor de
afaceri imigraţi din Austria, la care se adaugă imigranţi în număr mai mic din
Rusia, Germania, Franţa şi Italia. Comparaţia între datele recensămintelor de
la 1830 şi de la 1878 învederează această transformare. La întâia dintre aceste
date, Bucureştii cu o populaţie de aproximativ 70 000 de locuitori, numărau
1795 „sudiţi” străini (dintre care 1226 Austrieci, 236 Ruşi şi unii şi alţii
desigur, în mare parte, Evrei din Galiţia, 158 Prusieni, 94 Englezi, 80 Francezi)
şi 2301 Ovrei, 563 capi de familie. După 47 de ani, din cele 62 000 de
gospodării ale Bucureştilor (178.000 suflete) aproape o treime era sub
protecţiune străină (17.500). Numărul covârşitor îl alcătuiau gospodăriile de
supuşi Austrieci (11.400), Ruşi (2000), Eleni (1400), Turci (650). Germanii nu
cifrau decât 750 de familii, Francezii 400, Italienii 200, Englezii 75. Numărul
Evreilor (pământeni, austrieci şi ruşi) poate fi cunoscut din repartiţia după
confesiune: era de 21.000. Slugile şi agricultorii, destul de numeroşi încă în
Capitală, sunt de neam român.” (Enciclopedia României, vol II,
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, pp.556-557.)
26. Monica Spiridon, On the borders of mighty
empires: Bucharest, the city of merging paradigms, manuscris. „(…)
Bucharest has always been de facto a cosmopolitan town, host to writers of very
diverse ethnic origins-Romania citizens as well as foreign residents. In
Bucharest one can trace the beginnings of several modern literatures of the
Balkans. From the 19th century, in the city existed a massive south-of-the-Danube Diaspora,
Greek, Albanian and Bulgarian, which led to mutual knowledge, multilingualism
and cosmopolitanism.(Papacostea-Danielopolu; Siupiur). Replacing the Slavic
relay, the spiritual area of Bucharest mediated the penetration of Western
Europeanism in the Balkans. The inter-literary relations were direct,
unmediated by translations, the Romanian language being well known by the
foreign resident writers. Thus, Bucharest gradually assumed a catalytic role in
the modeling of the Southeast European intellectuality. At the beginnning, the
relations were predominantly institutional-linked mainly to the process of
printing and book distribution-and then improved, giving birth to some distinct
intellectual tipologies. This assertion is valid for the immigrant Bulgarian
intellectuals, for the teachers of the Greek academies from Bucharest, or for
the first generation of writers of the Albanian Renaissance. Among consequences
we can enumerate the sharpening of the identity perceptions: Me — The Other,
which evolve in unpredictable directions, as well as unusual intensity of the
sensitivity of the Romanian intellectuals towards models of the most varied
origins.(Karnoouh; Zub) Under these circumstances of maximum speculative
receptivity, the processing and assimilation of paradigms create however
delicate practical problems.”
27. Enciclopedia României, op. cit., pp.
556-557.
28. Nicolae Iorga, op. cit., pp. 206-207.
29. Ibidem, p. 261.
30. Neagu Djuvara, op. cit., p. 200.
31. Ionescu Gion, op. cit., p. 653-665.
32. Neagu Djuvara, op. cit., pp. 202-204.
33. Ibidem, pp. 201-202.
34. Enciclopedia României, op. cit., p.
556-557.
35. Ibidem, p.558.
36. Dr. Nicolae Minovici, Studiu asupra
spânzurărei, Atelierele Grafice I. V. Socecu, Bucuresci, 1904. Doctorul
Nicolae Minovici a acordat acestei clasificări următoarele comentarii: „(…)
Ungurii sunt aci aceia care, ca naţionalitate, dau spânzurărei contingentul cel
mai mare şi la care adăugând şi numerul de 18 Români Transilvăneni avem un
total de 66 care întrece cu numerul Românilor. Acest fapt se datoreşte poate şi
împrejurărei că în Ungaria pedeapsa cu spânzurarea există şi astăzi. Numerul
Românilor în raport cu străinii este foarte mic; din statistica noastră se vede
că din 136 de spânzuraţi avem 33 Români şi 103 Străini, adică a patra parte din
totalul spânzuraţilor îl formează Românii. (…) Afară de aceasta, pe când în
celelalte ţări, spânzurarea se întâmplă foarte des pe la ţară, la noi, din
contră e foarte rară. (…) Din contră, la noi, oraşele ne dau numerul cel mai
mare de spânzuraţi. În ele găsim pe toţi acei indivizi care, lipsiţi de
mijloace pentru susţinerea vieţii, şi-au ales ca fel de sinucidere spânzurarea.
Însuşi oraşele le oferă adesea causele determinante ale spânzurărei.” (pp.
26-27.)
37. Ţinînd cont că majoritatea liber
profesioniştilor, a comercianţilor şi meşteşugarilor specializaţi aparţin în
mare majoritate populaţiei alogene, putem reconstitui din perspectiva
profesiunilor, clasificarea celor care s-au spînzurat în primii ani ai veacului
nostru în Bucureşti. Deşi doctorul Nicolae Minovici susţinea că un astfel de
tip de clasificare nu este semnificativ deoarece profesiunile „nu sunt întru
nimic cause determinante în mărirea numerului spânzuraţilor”, numărul cel mai
mare fiind al acelora fără profesiuni specializate, acest clasament publicat în
1904 poate reconstitui structura socială marginală a bucureştenilor şi în ce
măsură această pătură socială numeroasă, în drumul său către modernizare ca
mentalitate îndeosebi, a făcut faţă cu uşurinţă schimbărilor. Clasificarea este
următoarea: „Fără profesiune (23 din care 18 bărbaţi şi 5 femei); servitori (8
bărbaţi şi 11 femei); menageră (11 femei); cismari (10 bărbaţi); muncitori (9);
funcţionari şi tâmplari câte 7 persoane; brutari (4); zugravi şi birjari câte
trei persoane; rentieri, cântăreţi, zidari, cojocari şi fierari câte două
persoane; cerşetori, samsari şi ipsosari (un bărbat şi o femeie); dogari,
căruţaşi, sacagii, bragagii, medici, pălărieri, friseri, caretaşi, bucătari,
institutori, şcolari, lampagii, zodiaşi, croitori şi tocilari, câte o singură
persoană.” (Ibidem, pp.24-25.)
38. Doctorul Nicolae Minovici s-a născut la Rîmnicu
Sărat, pe 23 octombrie 1868. După absolvirea facultăţii de medicină, ajunge într-o
primă fază preparator în laboratorul de chimie al fostului său liceu în 1891
unde va şi profesa între 1896-1899. În 1898, după susţinerea tezei de doctorat
va deveni medic legist al Tribunalului Ilfov, în 1899, precum şi profesor de
medicină legală la Şcoala de ştiinţe de stat. În 1901 îl găsim la Berlin unde
lucrează la Institutul de anatomie patologică, iar în 1902 la Paris, unde
urmează cursuri de psihiatrie medico-legală şi antropologie. În 1915 va deveni
conferenţiar după ce înfiinţase împreună cu o serie de colegi serviciul
Salvării. Cu 1932 va prelua catedra de medicină legală din Bucureşti (după o
activitate bogată la Cluj după 1919, unde înfiinţează un Institut de medicină
legală şi predă cursuri de medicină legală). Fundează revista de medicină
legală (1936) după ce a reuşit să determine înfiinţarea Spitalului de urgenţă
în 1934. Între 1937-1939 activează ca preşedinte al colegiului medicilor din
judeţul Ilfov, iar apoi ca preşedinte al Colegiilor medicilor din România.
Ulterior este numit primar în sectorul III Albastru şi apoi al comunei
suburbane Băneasa. Este creatorul muzeului de artă populară „vila cu clopoţei”
care îi poartă numele. Între lucrările de specialitate mai importante amintesc:
Tatuajurile în România (1898); Pericolul social al practicării
ocultismului; Hereditatea în criminologie; Neomalthusianismul,
etc.
39. Şi acest capitol este însoţit de o clasificare
pe profesiuni a purtătorilor de tatuaje la începutul veacului în Bucureşti. Pe
de altă parte, docotorul Nicolae Minovici oferă într-o clasificare separată,
perspectiva delictelor, a doua „profesiune” a unora dintre purtătorii de
tatuaje. Cele două particularităţi cu o importantă semnificaţie socială,
completează informaţiile prezentate deja despre spaţiul marginal bucureştean,
acel areal tranzitoriu dintre urban şi rural. După profesiuni, purtătorii de
tatuaje sînt astfel clasificaţi: primii sînt muncitori (30 persoane); servitori
(I9, între care 2 femei); vizitii şi plugari (10); militari (7); precupeţi (6);
cismari şi mecanici cîte cinci; măcelari patru persoane; trei croitori, doi
zidari şi un desenator. Alţii 14 (între care două femei şi un copil) erau fără
profesie. Din totalul celor 116 indivizi tatuaţi (cercetaţi la 1898), 85 au
comis delicte după cum urmează: Cei mai numeroşi au fost încadraţi la delictul
furt (36 persoane între care o femeie); omor (6 persoane); rănire (8, între
care o femeie); vagabondaj (11 persoane); escrocherie (8, între care un copil);
contrabandă (5); ultragiu şi atentat la bunele moravuri, cîte două persoane
pentru fiecare categorie şi tîlhărie, două persoane. (Nicolae Minovici, Tatuajele
în România, Stabilimentul Grafic I.V.Socecu, Bucuresci, 1898, pp. 137-139.)
40. Doctorul C. Gh. Orleanu, Dare de seamă
asupra igienei, stărei sanitare precum şi asupra mersului serviciului sanitar
al capitalei pe anul 1914, Institutul Grafic Universala, Bucuresci, 1915, p
40.
41. Aceste informaţii sînt completate cu alte două
tabele pe religii privind nupţialitatea şi mortalitatea pe anul 1914. În primul
caz, datele sînt următoarele: ortodocşii cu 2563 căsătorii contractate urmaţi
de mozaici cu 382, catolici 176, protestanţi 71, armeni 16 şi mahomedani una.
Cele 8114 decese înregistrate pe anul 1914, au fost clasificate confesional
astfel: ortodocşii cu 6792 decese, mozaicii cu 723, catolicii cu 482,
protestanţii cu 180, armenii cu 23 şi mahomedanii cu 17 decese. Mai sunt
înregistrate 21 decese încadrate la religii necunoscute. Confruntînd cifrele
natalităţii şi mortalităţii pe anul 1914, s-a calculat un excedent de 2375 de
născuţi. Pe confesiuni situaţia s-a prezentat astfel: în timp ce unele
confesiuni înregistrau un excedent important de născuţi precum ortodocşii 2107,
mozaicii 268, protestanţii 40 şi armenii 17 născuţi, alte religii se aflau în
deficit la acest capitol precum catolicii cu 27 naşteri şi mahomedanii cu 9
naşteri. (Ibidem, pp. 107-111.)
42. Ibidem, p.70.
43. Dimitrie Bogdan, Aurel Ghinea, op. cit., pp.
19-21.
44. Bucureşti — ghid oficial, Fundaţia
pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea, Bucureşti, 1934, pp.14-100.
45. Prezentarea făcută de Cezar Petrescu, într-un
stil mai mult sau mai puţin literar, este foarte sugestivă pentru a putea
observa o atentă radiografie a modernizării societăţii bucureştene din
perspectiva unui personaj nu numai literar, ci chiar a autorului însuşi, drept
pentru care o redau în întregime: „(…) Ca să ne înţelegi, trebuie să înţelegi
farmecul acestui Bucureşti, aşa cum se afla înainte de pospăiala lui
modernizare şi de occidentalizare. Bucureştii cei mai apropiaţi de Orient decât
de Apus. Acel din gravurile lui Raffet şi Bouquet, cu cişmelele de la Filaret,
unde Dinu Păturică, eroul lui Nicolae Filimon, ciocoiul cel nou, cumpără pentru
postelnicul Andronache Tuzluc, ciocoiul cel vechi, apă boierească de un taler
pe zi, încărcată la socoteală cu doi… Ca să înţelegi oamenii şi stările de acum
trebuie să te întorci în vremea lui Caragea şi a lui Alexandru Constantin Moruz
— acolo se află rădăcinile stărilor de azi, acolo năravurile şi tradiţia, tot
ce-i bun şi ce-i rău, ce ne-a dat viaţă şi ce ne-a pierdut. Occidentalizarea e
numai lustru; a schimbat doar podul Mogoşoaei în Calea Victoriei... Încolo? Fă
o asemănare între ce a fost şi ce este! Atunci cânta un calemgiu serenade
cherei Duduca. Chera duduca există încă, numai serenada sună altfel şi nu mai
este cântată de un taraf sub geam. Există şi kiramelele Arghira, Rozalina,
Kalmuca, numai că se numesc Dolly, Renee, Mary sau Nina. Şi bucatele cu
cheltuială: chiabapurile, iahniile şi plachiile, crapii umpluţi cu stafide şi coconari,
paporniţa cu anason de Chio, chiar tămâiosul e tot de Drăgăşani… Iar tarafurile
de ţigani, după care aleargă la hale şi la Băneasa cheflii snobi în zori de zi,
tarafurile acelea nu atrag oare juneţea ostenită de jazz-band-uri, de banjo şi
de havaiane, tocmai fiindcă în larma ţambalagiilor se prelungesc metarhanelele
şi tumbelehelurile în jurul cărora se aduna toată gura-cască a mahalalelor, în
ziua când se îmbrăca un nou boier, şi în poarta curţii domneşti başi-bulucbaşa
striga numele şi rangul boieriei? (…) În el nimic nu e nou… Totul a mai fost.
Numai faţa oamenilor e mai vulgară şi plăcerile lor mai lacome. Încolo? În sala
de bal a domniţei Ralu, la Cişmeaua Roşie, protipendada juca menuet,
cracoviană, cotilonul, valsul şi ecoseul; la mahala gloata se mulţumea cu
pristoleanca, chindia şi zoralia. La ceaiurile dansante şi la balurile de
binefacere, nepoţii şi strănepoţii slugilor lor de atunci dansează foxtrot,
shimmy, tango şi nu mai ştiu eu ce… Muzica de pe estradă e africană, americană,
englezească, argentiniană, cubană; danţul şi-a schimbat ritmul; dar numai un
lucru n-a putut fi schimbat: cei care dansează acum sânt nepoţii şi strănepoţii
argaţilor care atunci dănţuiau chindia şi pristoleanca… Ne învârtim în aceeaşi
lume; doar că unii coboară şi alţii se înalţă; doar că şi unii şi ceilalţi
şi-au schimbat chipul şi portul… (…) În locul Marghioalei, nevasta serdarului
Dumitrache Bogdănescu de la teatrul de scânduri înălţat la curtea banului
Manolache Brâncoveanu, joacă la Naţional, ori la Teatrul Mic sau la Regina
Maria actriţe care au poate mai mult talent, dar au mai puţin stil. În locul
spectatorilor, veliţi boieri cu bărbile albe, îmbrăcaţi în antereu de suvai alb
cu vărguliţe de fir, cu fermenea cu buhur ca paiul grâului şi cu giubea de zuf albastru,
vremea a adus în fotoliile de orchestră şi în loji spectatori mai puţin veliţi,
în smoching şi în jachetă, cu mustăţile rase şi cu chelie, iar la scară, în loc
să aştepte butcile şi carâtele, aşteaptă Rollsurile, Buickurile şi
Packardurile. Aceştia sânt însă strănepoţii acelora. Ciocoi vechi sau ciocoi
noi. Ceva din sângele morţilor a trecut în arterele viilor… (…) Dar năravurile
sânt tot acele şi sub numele nou, oamenii tot aceiaşi… Pe domnii care vorbesc
despre occidentalizarea capitalei îi poftesc într-o zi de paradă pe Calea
Victoriei. Atunci când măhălălile desfundate revarsă gloata să caşte gura la
defilările filmate de Serviciul geografic al armatei. În norodul asudat şi
ghiontindu-se, ca şi soldaţii bătând talpa în asfalt, recunoşti strănepoţii
norodului care se îmbulzea în jurul palatului domnesc cu pridvoare largi, unde
voievodul se întindea pe divan să-şi bea cafeaua şi să-şi sugă ciubucul. (…)
Această aşa-zisă capitală, această aşa-zisă cetate fără nimic de cetate în ea a
trăit şi trăieşte într-un veşnic azi, fără un ieri, fără un mâine.(…) E un oraş
de «ce-am avut şi ce-am pierdut!».” (Cezar Petrescu, Calea Victoriei,
Editura Minerva, Bucureşti,1982, pp. 58-60.)
*
Adrian MAJURU este licenţiat al Facultăţii de Istorie din Bucureşti,
MA din 1998 cu lucrarea Regele
Carol al II-lea: mitul omului politic vs. miturile României „veşnice”. A
publicat studii şi articole în revistele 22, Magazin istoric şi A
Hét. În prezent este istoric la Muzeul Municipiului Bucureşti.