Multiculturalismul: o perspectivă liberală

Joseph Raz

 

Multiculturalismul constituie o problemă a prezentului şi a viitorului, o problemă politică şi una de etică politică. Intenţionez aici să analizez în acest sens implicaţiile filosofiei politice liberale, în care personal cred, făcînd referire la felul în care democraţiile contemporane ar trebui să abordeze această problemă.

Filosofia politică nu ne oferă teorii etern valabile pentru guvernarea tuturor societăţilor umane. Consider că filosofia politică este determinată de timp. Ea este valabilă — dacă poate fi — aici şi acum. Concluziile sale pot fi aplicate pentru situaţii asemănătoare şi în altă parte, dar este imposibil să stabilim limite precise aplicabilităţii sale. Această limitare are două cauze.

În primul rînd este imposibilă articularea integrală a tuturor consideraţiilor morale existente, precum şi stabilirea ordinii lor de importanţă în cazul unui conflict. Cunoaşterea morală este de natură practică într-un fel aparte: se întrupează în practicile noastre şi se dobîndeşte prin obişnuinţă. Deseori ştim cum să acţionăm într-o situaţie, chiar dacă înainte de ivirea ei nu am ştiut cum să o facem. Tot ce ştim poate fi articulat, poate fi exprimat în cuvinte. Dar nu putem exprima totul în formule abstracte generale. Situaţia se poate compara cu cea a unei persoane care porneşte într-o călătorie cu o destinaţie îndepărtată. Rugată să descrie drumul, se dovedeşte incapabilă de acest lucru. Totuşi, în orice moment al călătoriei va şti cum să meargă mai departe. Nu putem să exprimăm abstract toate cunoştinţele noastre. Cunoaşterea morală nu se supune unei asemenea formulări, şi aceasta înseamnă că teoriile morale trebuiesc privite ca aproximări. Cei care le aplică în mod inflexibil sînt fanatici care se îndreaptă spre dezastru.

Cea de-a doua cauză a faptului că moralitatea politică se leagă de spaţiu şi timp, o constituie caracterul limitat al abilităţii noastre de a prevede direcţia dezvoltării societăţii. Problema nu derivă numai din complexitatea situaţiilor sociale viitoare, o complexitate care sfidează capacitatea de a ne aplica principiile în asemenea condiţii. Problema este mai amplă. Schimbările prin care trec situaţiile sociale pot fi de asemenea natură, încît conceptele folosite de noi devin inaplicabile.

Mi-am început reflecţiile cu aceste remarci din două motive. Mai întîi, credinţa mea în contextualitatea teoriei politice presupune pluralismul valorilor, care este esenţa problemei multiculturalismului. În al doilea rînd, contextualitatea pune în lumină legăturile complicate ale liberalismului contemporan cu moştenirea sa clasică. Această relaţie nu este una de identitate. Liberalismul secolelor al 17-lea şi al 18-lea a fost valabil în mare măsură pentru timpul şi locul respectiv. Cei care aderă astăzi la liberalism nu trebuie să o facă adoptînd teoriile lui Locke sau Kant, ci căutînd teorii contemporane, valabile pentru condiţiile noastre, dar inspirate de textele clasice. Acest considerent este necesar într-o reflecţie asupra importanţei comunităţii pentru realizarea bunăstării individuale.

Migraţia forţei de muncă, cunoscută de la începuturile capitalismului şi accelerată la proporţii nemaivăzute de către efectul combinat al mass mediei contemporane, al comunicării rapide şi al transportului uşor, a condus la un nivel fără precedent de dezintegrare a comunităţii şi de înstrăinare a individului. Burghezia secolului al 19-lea a reacţionat la migraţia dinspre sate către oraşe prin dezvoltarea unei culturi urbane bogate, o cultură a anonimatului şi a imparţialităţii birocratice. Toţi sîntem copiii acestei culturi, o cultură în care oamenii resping caritatea, şi insistă asupra dreptului la servicii sociale şi la venituri donate de străini şi administrate de funcţionari invizibili. În cultura noastră ne simţim mai bine pe o plajă, într-un parc, într-un restaurant sau într-o sală de concerte plină de necunoscuţi, pe care îi studiem aşa cum şi ei ne studiază pe noi, mai curînd decît în spaţiile goale. Ne simţim în largul nostru într-un bloc de apartamente cu lifturi, cu locatari care nu se văd niciodată, şi ne sufocăm într-o comunitate restrînsă, unde toţi se cunosc, şi unde orice abatere de la rutina noastră zilnică, orice vizitator este remarcat de vecini.

Cultura anonimatului urban are multe avantaje. Dar un astfel de anonimat nu poate face faţă multiculturalismului apărut în mai multe ţări ca un efect secundar al mişcării de decolonizare, multiculturalism care cîştigă teren pe zi ce trece. Cultura anonimatului putea să asimileze imigranţii individuali, care se refugiau din societăţi opresive sau aflate în proces de dezintegrare. Sîntem chiar tentaţi să spunem că aceasta a fost inventată pentru ei. Dar o astfel de cultură nu poate face faţă condiţiilor prezentului. Un astfel de eşec ameninţă cu apariţia unor subculturi nedorite, cu înstrăinarea de societate şi de instituţiile sale, şi apariţia unei clase nevoiaşe în continuă creştere.

Liberalismul răspunde fenomenului diversităţii în trei feluri. Mai întîi a existat atitudinea pe care o voi numi toleranţă¹ . Această atitudine constă în libertatea acordată minorităţilor de a exista fără a fi incriminaţi, atîta timp cît nu aduc prejudicii culturii majoritare. Această atitudine aducea cu sine restricţionarea considerabilă a folosirii spaţiilor publice şi a mass mediei de către minoritate. În acelaşi timp ea însemna şi finanţarea activităţilor minorităţii din resursele proprii ale comunităţii — pe lîngă contribuţia acesteia, prin impozitare, la menţinerea culturii generale.

Există două tipuri de argumente în sprijinul toleranţei. În primul rînd sînt argumentele principiale de reglementare a constrîngerii: principiul daunei, de exemplu, stipulează că oamenii nu pot fi constrînşi decît cu scopul de a fi împiedicaţi să dăuneze altora sau acela de a fi pedepsiţi pentru daunele cauzate. Al doilea tip de argumente apelează la consideraţia ce trebuie acordată liniştii publice, armoniei sociale şi legitimării sistemului de guvernare, toate putînd fi ameninţate de eventualele resentimente ale unei minorităţi împiedicate să-şi continue viaţa religioasă sau culturală.

Toleranţa a fost în cele din urmă suplimentată sau chiar înlocuită de o a doua strategie liberală privind minorităţile — o politică bazată pe afirmarea dreptului individual de protecţie împotriva discriminării naţionale, etnice, rasiale, religioase sau de altă natură. Drepturile la nediscriminare sînt extensiuni fireşti ale concepţiei liberale clasice referitoare la drepturile constituţionale civile şi politice. Ele se înscriu în acelaşi timp în curentul liberal devenit popular în scrierile lui John Rawls, în concepţia căruia principiile folosite la justificarea unor acţiuni politice nu ar trebui să pornească de la o concepţie anume despre un mod de viaţă just.

Drepturile de nediscriminare se extind mult dincolo de toleranţă. Ele au consecinţe care afectează modul de viaţă al majorităţii. Cea mai evidentă consecinţă este imposibilitatea de a exclude membrii unor comunităţi din şcoli, locuri de muncă, cartiere de locuit şi aşa mai departe. De obicei depturile de nediscriminare sînt interpretate astfel încît fiecare comunitate să aibă posibilitatea controlului asupra anumitor instituţii. Dar, într-un regim de nediscriminare scrupulos serviciile publice, sistemul educaţional precum şi sfera economică şi politică a unei ţări nu pot fi proprietăţi ale majorităţii, ci sînt bun comun al tuturor cetăţenilor ca indivizi.

A treia metodă de abordare liberală a problemei minorităţilor este afirmarea multiculturalismului. Ea se consideră a fi potrivită pentru societăţile în care există mai multe comunităţi culturale stabile care doresc, şi sînt în măsură, să se perpetueze. Nu se poate aplica ţărilor care primesc imigranţi provenind din culturi diferite, ţări în care aceste culturi sînt însă reprezentate de puţini membri, sau chiar numeroase fiind nu doresc să-şi păstreze identitatea separată. Poate chiar emigrarea lor este o expresie a respingerii culturii din care vin. În fine, multiculturalismul nu poate fi aplicat cu referire la grupuri culturale care şi-au pierdut capacitatea de perpetuare. Acest fenomen apare în cazul în care degradarea culturii proprii sau atracţia culturilor înconjurătoare determină marea majoritate a tinerilor să dorească să se integreze în cultura majoritară.

În continuare voi folosi termenul de „multiculturalism” pentru a mă referi la o societate în care sînt date condiţiile menţionate în paragraful precedent, şi la o politică afirmativă în faţa unei asemenea situaţii. Este important să distingem două tipuri de societăţi multiculturale. În prima, comunităţile componente trăiesc în regiuni geografice diferite (de exemplu inuiţii din Canada sau scoţienii din Marea Britanie). În cealaltă nu putem vorbi de o separare geografică. În mare măsură comunităţile diferite folosesc locurile publice şi serviciile în comun, fiind împreună la locurile de muncă şi în spaţiile de agrement. Acestă situaţie este caracteristică pentru societăţile în care multiculturalitatea este relativ recentă şi se datorează fenomenului migraţional tot mai crescînd al epocii moderne. Acest eseu se concentrează asupra celei de a doua situaţii, cea a unui multiculturalism lipsit de separare geografică.

Politica multiculturalismului diferă de cea care se sprijină exclusiv pe drepturile de nediscriminare prin faptul că respinge prejudecăţile individualiste a acestora din urmă. În timp ce impune drepturi de nediscriminare, multiculturalismul accentuează importanţa în acţiunea politică a două judecăţi evaluative. Pe de o parte, credinţa că libertatea şi prosperitate individuală depind de apartenenţa neîngrădită la un grup cultural respectat şi înfloritor. Pe de altă parte, credinţa în pluralismul valorilor şi, în special, în validitatea diverselor valori întrupate în practicile diferitelor societăţi.

Date fiind aceste convingeri, multiculturalismul necesită o societate politică care să recunoască statutul egal al tuturor comunităţilor culturale stabile şi viabile. Aceasta necesită modificarea concepţiei despre sine a societăţilor politice multiculturale. Nu se pune problema unei minorităţi sau a unei majorităţi care să tolereze minoritatea. O societate politică, un stat — dacă acesta este multicultural — se compune din diverse comunităţi şi nu aparţine nici uneia dintre ele în exclusivitate. Deşi mărimea relativă a diferitelor comunităţi afectează soluţionarea conflictelor referitoare la repartiţia resurselor şi a spaţiilor publice, nici uneia din culturile componente nu trebuie să i se permită să privească statul ca pe o proprietate a sa sau să creadă că celelalte culturi acceptă un statut inferior.

În cele ce urmează ţelul meu este să dezvolt şi să argumentez această descriere succintă a multiculturalismului. Perspectiva va fi cea liberală. Nu toţi cei din tabăra liberală — dacă pot să o numesc aşa — vor fi de acord cu aceste idei. Neîncrederea liberalismului faţă de multiculturalism îşi are originea în trei surse principale: mai întîi, concepţia că liberalismul este un bastion al libertăţii individuale şi, în acelaşi timp, teama că multiculturalismul ar sprijini efortul comunităţilor de a reţine membri disidenţi împotriva voinţei lor. Există apoi ideea superiorităţii culturii democratice europene seculare şi o reţinere faţă de existenţa egalităţii în drepturi în culturile religioase opresive sau a celor care au valori considerate a fi limitate sau mai rudimentare. De ce ar sprijini liberalii culturi care resping valorile liberale? Există, mai apoi, şi temerea că fără o cultură comună, care să o cimenteze, societatea s-ar destrăma. Înainte de toate voi expune viziunea liberală despre multiculturalism, apoi mă voi referi la cele trei obiecţii menţionate mai sus.

Pe scurt, se poate argumenta că respingerea multiculturalismului în societăţile occidentale de astăzi, departe de a ajuta la păstrarea purităţii ideilor liberale, poate duce la degenerarea lor în ceea ce am putea numi „liberalism de supermarket”. Înainte însă de a intra în detalii aş dori să clarific spiritul argumentaţiei mele. Acest spirit nu se vrea a fi unul al speranţei utopice. El nu este nici acela al unei viziuni de viitor glorios, ca o cheie aflată în mîinile liberalismului, şi care este menit să ducă la împlinirea celor mai nobile idealuri umane. Nu. Scriu în spiritul unui pesimism alimentat de percepţia imposibilităţii evitării conflictului şi recunoscînd că soluţiile vor fi departe de a fi ideale, oricine ar ieşi învingător.

Pledoarie pentru multiculturalism

Liberalismul reprezintă o moralitate politică care derivă din concepţia bunăstării oamenilor, o concepţie care accentuează valoarea libertăţii de a găsi bunăstarea individuală. Liberalismul susţine valoarea controlului asupra propriei noastre vieţi, a libertăţii de a trăi conform deciziilor noastre succesive. Gîndirea liberală a încercat să găsească modalităţile — juridice sau sociale — de a elimina restricţiile care îngrădesc deciziile individuale, şi să înlăture obstacolelor create de lipsa de educaţie, de sărăcie sau de acces la diferite surse.

Deşi nu se mai face această distincţie, pe vremuri exista o diferenţiere între libertate şi permisivitate. Libertatea, spuneau Spinoza, Kant şi alţii, înseamnă acţiune după legi raţionale. Permisivitatea în schimb presupune alegerea arbitrară, independentă de raţiune. Sloganul că libertatea nu înseamnă permisivitate a fost folosit în repetate rînduri pentru a impune restricţii neîntemeiate. Cred totuşi, că înţeleasă corect această teorie este valabilă. Chiar mai mult de atît, odată enunţată, şi implicaţiile ei înţelese corect, justificarea multiculturalismului devine evidentă.

Presupunerea că libertatea înseamnă acţiune raţională este consecinţa faptului că libertatea înseamnă accesibilitatea unor opţiuni, şi că opţiunile — exceptînd cele foarte elementare — au o structură, o logică interioară pe care trebuie s-o acceptăm dacă vrem să ne exercităm libertatea. O simplă exemplificare: nu poţi juca şah făcînd ce vrei, de exemplu mutînd turnul pe diagonală. Poţi juca şah numai respectînd regulile jocului. Această restricţie poate apărea ca o limitare a libertăţii pentru un copil. Dar de fapt, libertatea neîngrădită este doar iluzia tentantă a permisivităţii. Pentru că, acceptarea regulilor şahului sau a altor opţiuni este a condiţie necesară a libertăţii, o parte obligatorie a realizării ei.

Desigur, jocurile nu sînt ca practicarea medicinei, a dreptului sau a profesiei de învăţător de exemplu, nici ca rolurile de părinte, soţ, prieten sau altele. Comparate cu opţiunile care alcătuiesc viaţa noastră, ele sînt simple şi tind să aibă reguli explicite. Opţiunile care compun viaţa noastră sînt însă complexe şi multidimensionale, se bazează pe convenţii nescrise complexe, şi oferă posibilitatea variaţiilor şi improvizaţiei. Nici medicii nu folosesc mereu aceleaşi metode de tratament. Există însă anumite lucruri pe care fiecare medic, într-un fel sau altul, trebuie să le facă, şi altele pe care nici unul nu are voie să le facă. Şi aşa mai departe.

Liberatea depinde de opţiuni, care depinde şi de regulile din care se constituie aceste opţiuni. Pasul următor al acestei argumentări este că opţiunile presupun o cultură. Ele presupun existenţa unor înţelesuri şi a unor practici comune. De ce? — ar putea să întrebe un copil —, de ce să joc şah aşa cum se obişnuieşte în cultura noastră, în loc să inventez un joc al meu? Într-adevăr, va spune un părinte înţelept, nu ai decît să inventezi un joc al tău. Dar acest lucru este posibil numai pentru că inventarea de jocuri noi este o activitate recunoscută de cultura noastră ca avînd o formă şi un înţeles anume. Nu poţi însă inventa totul în viaţă. De ce nu? — insistă copilul, ca orice copil. Răspunsul este că nu putem fi copii tot timpul. Este imposibil să ne trăim viaţa pe baza unor reguli articulate şi simple. Densitatea activităţilor noastre, multiplicitatea dimensiunilor fac imposibilă luarea în considerare şi cumpănirea fiecăreia dintre aceste reguli. Sînt multe lucruri pe care le facem, s-ar zice, în mod automat. Dar, ca să se integreze într-un tipar, acest automatism trebuie ghidat, direcţionat şi canalizat într-un întreg coerent şi care să aibă sens. Iată deci argumentul.

Opţiunile de bază care dau sens vieţii noastre — profesiile pe care le putem practica, legăturile şi prieteniile pe care le putem avea, loialitatea şi devotamentul pe care le atragem şi le dezvoltăm, interesele culturale, sportive şi de altă natură pe care le cultivăm — sînt tot atîtea reţele de acţiuni şi interacţiuni complexe. Ele sînt accesibile doar celor care le stăpînesc, dar complexitatea lor şi densitatea detaliilor se opun cunoaşterii explicite sau articulării comprehensive. Ele sînt accesibile doar celor care au, sau sînt capabili să-şi însuşească, o cunoaştere practică, adică o cunoaştere întrupată în practici sociale şi transmisă prin obişnuinţe.

Pînă acum m-am referit la practicile sociale care constituie opţiuni ca şi cînd ele ar exista separat. Realitatea este însă cu totul alta. Practicile sociale se întrepătrund. De exemplu, practicile legate de rolul de părinte se intersectează cu cele ale altor relaţii sociale. Nu numai că mulţi oameni trec în mod natural de la un rol la altul, dar chiar şi acolo unde nu se cer asemenea tranziţii, diferitele roluri de familie se definesc, măcar în parte, prin analogie şi contrast. La fel se întîmplă şi în cazul ocupaţiilor. Felul în care le grupăm în meserii, ocupaţii administrative, industriale, comerciale, educative şi altele, are de a face cu practici comune şi suprapuse. Aceste seturi de practici, care se întrepătrund constituind evantaiul de opţiuni al fiecărei vieţi, şi accesibil fiecărui individ socializat, sînt cele care constituie de fapt culturile. Nu e de mirare deci, că apartenenţa la un grup cultural este de o importanţă vitală pentru fiecare individ.

Opţiunile care oferă sens vieţii devin accesibile doar prin socializarea într-o cultură. În mare măsură, apartenenţa culturală a unui individ determină orizontul oportunităţilor acestuia sau direcţiile sale de dezvoltare, sau (dacă este mai în vîrstă) ceea ce ar fi putut deveni. Nu este surprinzător deci, că este în interesul fiecărei persoane să se integreze în totalitate într-un grup cultural. Este la fel de clară importanţa prosperităţii culturale şi materiale a grupului pentru toţi membrii acestuia. Prosperitatea grupului contribuie de fapt la bogăţia şi varietatea oportunităţilor lor. Acesta este primul dintre cele trei efecte ale apartenenţei la un grup cultural asupra posibilităţilor individuale.

Cel de-al doilea se referă la faptul că o cultură comună facilitează relaţiile sociale şi constituie condiţia unor relaţii personale comprehensive şi bogate.²  O relaţie anume este deosebit de sensibilă din acest punct de vedere. Atracţia erotică, nevoile materiale sau a unor emoţii primare sînt în stare să ajute la depăşirea celor mai mari diferenţe culturale. Dar în relaţia dintre copii şi părinţi, existenţa unei culturi comune este condiţia esenţială pentru legătura strînsă pe care o aşteptăm şi o dorim. Politicile care forţează detaşarea copiilor de cultura părinţilor lor, subminează nu numai stabilitatea societăţii prin împiedicarea unor relaţii intime de lungă durată, dar periclitează şi una dintre cele mai adînci aspiraţii ale părinţilor, aceea de a-şi înţelege copiii, de a fi o parte a lumii lor, şi a rămîne alături de ei.

În fine, fiind membrul unei comunităţi culturale prospere, ea afectează şi bunăstarea individuală, deoarece, pentru majoritatea oamenilor, apartenenţa la un grup reprezintă un factor determinant al percepţiei de sine, contribuind la ceea ce am putea numi simţ identitar. Acest lucru nu trebuie să ne surprindă, dat fiind că apartenenţa culturală determină orizontul oportunităţilor fiecărui individ. Sînt ceea ce sînt, dar în egală măsură sînt şi ceea ce pot deveni, sau ceea ce aş fi putut deveni. Ca să înţelegem o persoană trebuie să ştim cum a devenit ceea ce este, respectiv ce ar fi putut ea deveni, şi de ce este tocmai ceea ce este şi nu altceva. Astfel, cultura înseamnă identitate. Denigrarea culturii mele, ridiculizarea ei, negarea valorilor sale, şi aşa mai departe, mă jigneşte şi îmi răneşte demnitatea.

Aceasta ar fi deci pledoaria pentru multiculturalism. Este o pledoarie care admite că grupurile sociale nu se supun unei analize reductive în ceea ce priveşte acţiunile şi stările de spirit individuale. Grupurile, culturale sau de altă natură, îşi au propria viaţă. Dar nevoia morală de respect şi prosperitate izvoreşte integral din importanţa lor pentru prosperitatea individului uman. Această pledoarie este una liberală, fiindcă pune accentul pe cultură, ca pe un factor care dă formă şi sens libertăţii individuale. Deoarece libertatea şi bunăstarea individuală depind de apartenenţa neîngrădită la un grup cultural respectat şi prosper, nu este de mirare că multiculturalismul apare ca un element central în orice program politic liberal decent în societăţile formate dintr-un număr de grupuri culturale viabile.

Dialectica pluralismului

Una dintre dificultăţile acceptării politice a multiculturalismului apare din ostilitatea dintre membrii diferitelor grupuri culturale, mai ales în cadrul aceleiaşi ţări. Ostilitatea aceasta este chiar universală. Chiar şi cînd relaţiile dintre două comunităţi sînt cît se poate de amicale, ele sînt însoţite de dezaprobarea celeilalte culturi pentru decadenţa sau vulgaritatea sa, pentru lipsa simţului umorului, pentru felul în care tratează femeile sau altele. Ar fi liniştitor să ne gîndim că un astfel de dezacord este uneori justificat, alteori se datorează ignoranţei şi bigotismului care se pot înlătura. Cred, totuşi, că un astfel de optimism nu are baze reale, şi că conflictul este endemic la multiculturalism.

Endemic este de fapt pluralismului valoric în toate formele sale. Pluralismul valoric reprezintă concepţia conform căreia multe activităţi diferite şi forme de viaţă incompatibile sînt valoroase. Două valori sînt incompatibile dacă ele nu pot fi realizate sau urmate în întregime pe durata unei vieţi. Nu poţi fi alergător de viteză şi de cursă lungă în acelaşi timp, pentru că fiecare necesită dezvoltarea unor abilităţi fizice diferite şi tind să se potrivească cu tipuri psihologice diferite. Filosofii nu sînt buni generali, iar generalii nu sînt buni filosofi. Nu poţi duce o viaţă activă şi contemplativă în acelaşi timp.

Exclusivitatea reciprocă a activităţilor valoroase este un loc comun. Momentul în care individul refuză credinţa în reductibilitatea tuturor valorilor la o valoare care să fie un denominator comun al tuturor modurilor valoroase de viaţă, capătă o semnificaţie filosofică. În epoca şi în zilele noastre, această reducerea este posibilă în direcţia valorii pe care o dă sentimentul fericirii sau al satisfacerii dorinţelor. Pluralismul valorilor este doctrina care neagă posibilitatea unei asemenea reduceri. Aceasta consideră pluralitatea activităţilor şi a modurilor de viaţă ca fiind fundamentale şi de neeliminat. Acest lucru schimbă radical interpretarea noastră dată pluralismului. De exemplu, într-o viziune reductivă, monistică, atunci cînd cineva schimbă plăcerile (şi grijile) vieţii de familie cu cariera de marinar, el speră să aibă acelaşi lucru ca cel la care renunţă, fie el fericire, plăcere sau altceva. Atîta timp cît planurile sînt corecte şi duse la capăt cu succes, nu se suferă nici o pierdere. Individul renunţă la plăcerea mai mică, pe care ar oferi-o viaţa de familie, în schimbul plăcerii mai mari pe care o dă viaţa pe mare. Dacă pluralismul valorilor este corect, această concepţie este însă cu totul greşită. Ceea ce se pierde este de altă natură decît ceea ce se cîştigă. Chiar şi în cazul succesului survine o pierdere, iar destul de des, aprecierea că s-a cîştigat mai mult decît s-a pierdut, nu are nici un sens. Aflat în situaţia de a alege dintre opţiuni la fel de valoroase, şi alegînd cu succes una dintre acestea, individul alege pur şi simplu un mod de viaţă în locul altuia, amîndouă fiind bune şi imposibil de comparat.

Teoretic această pluralitate a modurilor de viaţă valoroase nu ar trebui să se manifeste în aceeaşi societate. Putem să considerăm cultura grecilor antici ca fiind una valoroasă, fără ca oportunităţile ei să fie opţiuni valabile pentru noi. Dar, în mod tipic pentru zilele şi epoca noastră, pluralismul există în fiecare societate, în fiecare cultură chiar. Acest fapt generează conflictul între activităţile şi modurile de viaţă incompatibile. Atunci cînd alternativele valoroase sînt îndepărtate şi inaccesibile, ele nu ameninţă angajamentele noastre sau încrederea în valorile manifestate în propria noastră viaţă. Dar atunci cînd sînt accesibile şi urmate de alţii chiar din vecinătatea noastră, ele tind să fie percepute ca ameninţări. Am ales A în loc de B, dar am avut oare dreptate? Abilităţile şi trăsăturile de caracter prielnice modului meu de viaţă sînt un handicap pentru cei ce optează pentru alte alternative. Eu preţuiesc contemplaţia şi examinarea răbdătoare: acestea sînt calităţile de care am nevoie în drumul ales. Viaţa altora, prin contrast, cere impetuozitate, răspunsuri rapide şi acţiune decisivă, şi ei dispreţuiesc de aceea tipul de om contemplativ considerîndu-l indecis. Mai mult, ei chiar trebuie să-l dispreţuiească. Ca să aibă succes pe drumul ales de ei, trebuie să fie devotaţi şi să creadă că virtuţile cerute de modul lor de a fi trebuiesc cultivate. Ca urmare nu pot considera virtuţile altor moduri de viaţă valabile pentru ei. Din acelaşi motiv e normal să preţuiască în alţii aceleaşi valori pe care ei înşişi le-au ales ca fiind valoroase. De aici rezultă o varietate de atitudini de respingere a virtuţilor aparţinînd unor moduri de viaţă concurente.

Conflictul este endemic. Pluraliştii, desigur, sînt în stare să se rupă de angajamentele personale şi să aprecieze prin abstracţie valoarea altor moduri de viaţă. Dar această recunoaştere coexistă cu sentimentele de negare şi respingere pe care nu le poate înlocui.

Tensiunea este un fenomen concomitent şi inevitabil al pluralismului valorilor. Şi această tensiune este una fără stabilitate, fără perspectiva unei reconcilieri între cele două atitudini, cea a recunoaşterii validităţii valorilor concurente şi cea ostilă acestora. Individul se mişcă între aceste două atitudini tot timpul.

Efectul transformator

Tensiunea inevitabilă dintre acceptarea şi rivalizarea cu modurile de viaţă concurente, care ameninţă tot timpul să le destabilizeze, este comună tuturor formelor de pluralism al valorilor, peste tot unde coexistă opţiuni incompatibile în aceeaşi societate. Această tensiune există atît în societăţile omogene, cît şi în cele multiculturale. Se admite ideea că cele din urmă generează o conştiinţă mai mare a tensiunii, deoarece o polarizează conform unor diviziuni culturale-etnice. Dar chestiunea este la fel de acută, de exemplu, şi în societăţile cu o diviziune puternică pe clase. Următoarea formă de dialectică a pluralismului asupra căreia îmi voi concentra atenţia este specifică pentru multiculturalism.

Multiculturalismul ia naştere datorită rupturii dintr-o societate relativ omogenă. Ruptura poate să fie rezultatul unei cuceriri de teritoriu şi al subjugării populaţiei sale indigene sau al unor migraţii pe scară largă, cum ar fi migraţia africanilor în Marea Britanie sau a turcilor în Olanda. Cîteodată ea apare şi ca efect al unirii politice a popoarelor din ţări vecine, diferite însă din punct de vedere cultural. În toate dintre aceste cazuri culturile constituente sînt expuse la o presiune mare de a se schimba, ca urmare a interacţiunii lor cu celelalte grupuri. Este normal ca ele să se opună acestei presiuni. Nevoia rezistenţei este simţită mai ales de comunităţile mici, aflate în situaţia de a coexista cu grupuri mult mai mari care domină arena publică.

Concepţia pe care o expun s-ar putea să placă unor orientări conservatoare. În cele din urmă, ideea principală a multiculturalismului este să încurajeze comunităţile în susţinerea culturii lor specifice. Şi chiar dacă este aşa, chiar dacă esenţa multiculturalismului este de a asigura egalitatea de oportunităţi şi resurse pentru diferitele comunităţi, multiculturalismul, ca să-şi menţină şi să-şi dezvolte culturile în felul lor propriu, în viziunea mea, nu se opune schimbării ca atare, şi nici chiar schimbării datorate coexistenţei cu alte grupuri culturale. Din contră, multiculturalismul chiar insistă ca membrii diferitelor grupuri culturale să aprecieze şi să respecte celelalte culturi din societatea lor. Acest aspect în sine are deja consecinţe inevitabile pentru culturile constituente, în special pentru culturile care s-au dezvoltat pînă acum în izolare relativă.

Mai mult, multiculturalismul cere tuturor comunităţilor constituente să se tolereze reciproc. Unele dintre aceste comunităţi au culturi care sînt în sine intolerante. Aceste culturi vor trebui să facă faţă unei presiuni foarte mari într-o societate multiculturală.

În fine, multiculturalismul insistă asupra dreptului de ieşire, dreptul indivizilor de a-şi părăsi grupul cultural. Multe culturi fac tot posibilul ca să-şi păstreze membrii în interiorul lor. Şi în acestă privinţă, ele vor fi supuse unei presiuni de a se schimba într-o societate liberală multiculturală.³ 

Această tensiune între politica protejării pluralităţii culturilor şi cea a încurajării schimbării în interiorul lor s-ar putea ca pe unii să-i surprindă. Dar nu ar trebui să fie surprinşi. Multiculturalismul liberal nu se alimentează dintr-o nostalgie conservativă pentru culturi exotice pure. Nu este o politică care să conserve sau să fosilizeze culturile în starea lor originală. Nu este nici o politică care să susţină diversitatea doar de dragul diversităţii. Această politică recunoaşte deschis că schimbarea este inevitabilă în ziua de azi. Recunoaşte de asemenea că societăţile fosilizate nu-şi pot sprijini membrii într-un mod eficient în societăţile contemporane, unde schimbările sociale şi economice sînt foarte rapide. Multiculturalismul liberal izvoreşte din preocuparea pentru bunăstarea membrilor unei societăţi. Această bunăstare presupune respect pentru grupul cultural al fiecăruia, pentru prosperitatea lui. Dar nici unul din aceste considerente nu se opune schimbării.

Rezistenţa la schimbare este cu atît mai mare cu cît rezultă din ostilitatea culturii dominante. Rezistenţa se manifestă şi atunci cînd există temerea că o cultură ar putea dispărea, diluată şi asimilată de celelalte. Într-o ţară în care multiculturalismul este practicat de guvern şi acceptat de populaţie, prima temere nu ar mai trebui să existe. Cea de-a doua este mai greu de rezolvat. Multiculturalismul liberal nu se opune principial asimilării unui grup cultural de către celălalt. În unele ţări, anumite culturi componente pot să-şi piardă vitalitatea şi pot fi absorbite treptat. Atîta timp însă, cît procesul nu este forţat şi nu se naşte din lipsa de respect faţă de oameni sau comunităţile lor, şi este destul de gradat, nu e nimic rău în el. Moartea unor culturi este la fel de normală ca naşterea unor culturi noi. Dar procesul este mult mai lent şi mai rar decît susţin cei care trîmbiţează pericolul dispariţiei culturii lor. Ceea ce urmăresc ei este rezistenţa faţă de schimbare — o mascaradă naivă sau de altă natură, a luptei pentru supravieţuire.

În cele de mai sus, am încercat să arăt din nou caracterul ne-utopic al multiculturalismului liberal al cărui adept sînt. Această concepţie renunţă la orice ideal care ne-ar obliga să oprim cursul timpului, al schimbării, într-un moment al perfecţiunii. De fapt refuză bagajul noţiunilor de perfecţiune. Mai mult de atît, este ne-utopic în sensul că vede conflictul dintre culturi ca fiind endemic.

De ce să respectăm culturile?

Discuţia de mai sus a adus la suprafaţă elementul fundamental cel mai dialectic din multiculturalismul liberal. Cu toate că respectă o varietate de culturi, multiculturalismul refuză să le aprecieze la nivelul aşteptărilor lor proprii avînd motivele sale pentru care respectă culturile, motive expuse în prima parte a acestui eseu. S-ar putea ca aceste motive să difere de cele pe care culturile le propun. De exemplu, culturile religioase se vor justifica în termeni teologici. Pentru multiculturalismul liberal justificarea aceloraşi culturi este umanistică, nu teologică. Multiculturalismul liberal impune chiar respectarea culturilor care nu sînt în sine liberale — foarte puţine dintre culturi sînt de acest gen. Dar în acelaşi timp impune şi protecţia libertăţii individuale în aceste culturi. Faptul în sine este cel care generează conflictul cu aceste culturi, şi pe care guvernele ar trebui să le respecte. Conflictul este inevitabil, deoarece multiculturalismul liberal recunoaşte şi respectă culturile numai în măsura în care ele servesc valori adevărate. Fiindcă respectul faţă de culturi este condiţionat şi acordat dintr-o poziţie exterioară, multiculturalismul se găseşte într-o alianţă dificilă cu susţinătorii acestor culturi, uneori sprijinindu-i, alteori întorcîndu-se împotriva lor pentru a impune idealuri de toleranţă şi respect reciproc, sau chiar pentru a apăra membrii acestor culturi de opresiuni interne.

Obiecţii împotriva multiculturalimului

E timpul să ne referim la obiecţiile ridicate împotriva multiculturalismului. Cea care mi se pare cea mai grea de acceptat spune astfel: „Unele culturi sînt inferioare. Încurajînd înflorirea lor acţionăm împotriva intereselor membrilor săi. Ar fi în interesul lor să stopăm dezvoltarea acestor culturi şi să încurajăm asimilarea rapidă a membrilor săi în cultura noastră superioară.” Cred că, destul de des, judecăţile despre inferioritatea altor culturi se bazează pe bigotism şi ignoranţă, şi că, de fapt, multe culturi nu se pot compara în asemenea termeni. Fiecare dintre ele este valoroasă. Fiecare se poate perfecţiona în spiritul ei şi din surse proprii. Dar nici una nu poate fi considerată superioară. Oricum, această opinie se poate justifica doar prin lungi analize a fundamentelor eticii, pe care însă nu le voi face acum. În schimb, mă voi referi la trei puncte subsidiare.

Mai întîi, unii oameni se tem, conştient sau inconştient, că dacă cultura noastră nu este superioară celorlaltor culturi, nu merită să o iubim aşa cum o iubim. Ei au sentimentul că dacă această cultură nu este cea mai bună, este iraţional să ne angajăm în susţinerea şi cultivarea ei. Mai mult de atît, dacă ea nu este cea mai bună, atunci faptul că noi nu cunoaştem celelalte culturi este de neiertat. Dacă toate sînt le fel de bune, şi nici una nu este superioară, ar trebui să le cunoaştem la fel de bine pe fiecare şi ar trebui să fim interesaţi de fiecare.

Nu stă în intenţia mea să-i descurajez pe cei care ar fi interesaţi de alte culturi, şi este chiar dezirabil să cunoaştem culturile ţării noastre — chiar dacă nu se bucură de acelaşi statut ca a noastră. Acest lucru este o îndatorire cetăţenescă şi nu are de-a face cu meritele vreunei culturi. Lăsînd la o parte aceste consideraţii, trebuie spus că devotamentul şi dragostea pentru cultura noastră nu depind de crezul că ar fi mai bună decît alta. Acest lucru este raţional şi valid, indiferent dacă cultura noastră este mai bună sau nu, atîta timp cît ne iubim cultura pentru ceea ce reprezintă bun în sine.

Să comparăm dragostea pentru cultura noastră cu dragostea pentru copiii noştri. Sîntem pe deplin îndreptăţiţi să rîdem de părinţii care cred că devotamentul lor faţă de copii le cere să-i considere mici genii, mult mai buni decît toţi ceilalţi copii. Ne iubim copii pentru că sînt ai noştri.⁴  La fel se întîmplă cu toate celelalte ataşamente personale. Oamenii pe care îi iubim nu trebuie să fie mai buni decît ceilalţi pentru ca sentimentul nostru să fie justificat. Atîta timp cît îi iubim sincer şi admirăm în ei virtuţile şi nu viciile, dragostea şi prietenia noastră este sănătoasă.

Tot aşa, nu trebuie să ne simţim obligaţi să cunoaştem toate culturile valoroase. Unii oameni doresc acest lucru, şi merită admiraţie. Dar nu se poate ca toţi să fim astfel. Nu are nici un rost să cunoaştem sau să dobîndim tot ce este valoros. Acesta este un alt aspect al pluralismului valorilor. Sînt multe lucruri valoroase în lume, dar nu avem de ce şi cum să le cunoaştem pe toate.

În al doilea rînd, nu doresc să neg faptul că unele culturi sau unele aspecte ale culturilor sînt inacceptabile şi nu ar trebui să profite de atitudinea pozitivă a multiculturalismului. Unele culturi, de exemplu, asupresc grupuri ale membrilor lor sau persoane din afara culturii lor. Culturile sclavagiste, de discriminare rasială sau homofobice sînt exemple concludente. Ele pot fi susţinute numai în măsura în care este posibil să li se neutralizeze aspectele negative, sau acestea pot fi compensate (de exemplu oferind posibilitate de ieşire din comunitate pentru membrii discriminaţi ai grupului).

Testul oprimării trebuie folosit cu chibzuială. Trebuie să facem o distincţie între oprimare şi eşecul ocazional în socializare, care poate să facă ca un grup sau un individ să se înstrăineze de cultura sa şi să nu se realizeze în cadrul ei. Eşecurile ocazionale în socializare sînt endemice fiecărei culturi. Oprimarea este diferită în sensul că este rezultatul unei carateristici structurale a culturii, care împiedică în mod sistematic expresia unui aspect important al naturii umane. Nu toţi oamenii vor fi afectaţi, mulţi nu vor aparţine grupului oprimat, dacă este vorba de oprimare rasială, religioasă sau de asemenea natură. Alţii nu vor simţi nevoia să exprime acest aspect oprimat al personalităţii lor sau vor apela la alternative. În toate societăţile opresive din punct de vedere sexual, majoritate oamenilor se obişnuiesc cu puţin sex. În societăţile în care este reprimată libera cugetare sau creativitatea, mulţi nu vor simţi nevoia să se angajeze în asemenea activităţi. Adaptabilitatea nu este niciodată totală şi represiunea are ca rezultat invariabil suferinţa. Chiar şi cei care se adaptează vor suferi. Vieţile şi personalităţile lor vor fi stîlcite şi nu vor ajunge niciodată la o valorificare totală a capacităţilor lor. Cînd acest lucru este rezultatul unei trăsături sistematice a culturii lor, vina o poartă cultura. În cazurile serioase, acest lucru poate justifica chiar şi suprimarea culturilor opresive. În altele se necesită reformă şi acţiuni de înlesnire în ansamblul mai larg al societăţii multiculturale.

În al treilea rînd, chiar dacă culturile au deficienţe, avem motive pentru a manifesta o toleranţă de susţinere. Oamenii crescuţi şi socializaţi în astfel de culturi deseori nu au de ales. Mai mult, ajungînd adulţi, capacitatea lor de a se transplanta şi a deveni membrii unei alte culturi este limitată. Limitele diferă de la caz la caz, şi reprezintă o chestiune de grad de adaptabilitate. Este mai uşor să-ţi întemeiezi un cămin într-o comunitate culturală nouă dacă ea nu diferă foarte mult de a ta şi ai motive personale să te adaptezi. Este mult mai greu atunci cînd distanţa dintre cele două culturi este mai mare şi motivul tranziţiei este impus din afară. Deoarece şi culturile opresive oferă destul de mult celor care o formează, ar trebui să fim foarte reţinuţi în ceea ce priveşte campaniile organizate de asimilare şi discriminare împotriva culturilor „inferioare” şi opresive. Deseori ele oferă membrilor lor tot ce pot avea.

Spunînd acest lucru nu îmi retrag opinia anterioară că opresiunea nu trebuie tolerată. Propun doar reţinere şi cumpănire în ceea ce priveşte metodele de aplicare.

Oprimarea unor membri ai grupului cultural a fost cea de a doua obiecţie adusă multiculturalismului în prezentarea mea. Am consemnat-o ca atare şi i-am recunoscut importanţa. Merită menţionat că existenţa grupurilor culturale într-o societate multiculturală face ca ele să fie mai represive decît ar fi într-o relativă izolare. Nesiguranţa existenţei, în special acolo unde există sau se presupune discriminarea, tinde să încurajeze elementele conservative din grupurile culturale. În acelaşi timp, acestea tind să accentueze presiunea asupra membrilor grupului în direcţia interiorizării şi reducerii contactului cu lumea exterioară — ca garanţii împotriva detaşării de grupul cultural. Asemenea presiuni conservative şi represive pot duce la conflicte serioase între generaţii.

Mai mult de atît, semnificaţia unor practici sociale se poate schimba în contextul nou al unei societăţi multiculturale. Probabil toate culturile cunoscute de noi, chiar şi cele în care femeile nu erau oprimate, au tratat femeile şi bărbaţii în mod diferit de vreme ce o gamă largă de relaţii sociale, ocupaţii, activităţi de agrement, educaţie şi oportunităţi culturale au fost determinate de sex. Dacă o asemenea separare nu este însoţită de existenţa unui statut inferior, şi dacă oportunităţile oferite femeilor şi bărbaţilor garantează posibilitatea dezvoltării şi a unei depline valorificări de sine, atunci putem considera că aceste culturi sensibile la sex nu au nici un cusur, atîta timp cît reuşesc să socializeze tinerii şi să-i facă să accepte asemenea condiţii. Dar imediat ce un astfel de grup cultural este transpus într-un mediu nou, unde culturile dominante nu acceptă determinarea oportunităţilor din punct de vedere al sexului, decît în cazuri excepţionale, grupul transpus devine unul opresiv. În noul său mediu, încercarea de a-şi socializa tinerii în direcţia acceptării valorilor ei şi respingerii ideilor culturii generale, este sortită eşecului. În societăţile liberale contemporane noţiunile de nediscriminare sexuală şi disputa despre feminism sînt menite să traverseze barierele culturale. Ele afectează aprecierea de sine a tinerilor (şi nu numai al lor), schimbînd percepţia lor despre practicile existente în cultura lor. În această situaţie, semnificaţia practicilor bazate pe discriminare sexuală se schimbă. Ele vor fi interpretate de mulţi dintre membri acestei culturi ca limitînd femeia la un statut social inferior. Protestele, interpretările care pervertesc adevăratul sens al acestor practici, nu au nici un efect. Adevăratul rol al practicilor sociale o constituie sensul social.

Ajutorul acordat mişcărilor conservatoare ale diferitelor comunităţi ar putea fi considerată o atitudine pozitivă din punct de vedere multicultural. Dar cred că este vorba de o greşeală. Culturile sînt menite să se schimbe într-o societate multiculturală. Faptul că membrii diferitelor grupuri culturale se amestecă într-o măsură considerabilă, are un efect asupra diferitelor grupuri din societate. Păstrarea culturii lor este justificată numai în măsura în care ea contribuie la bunăstarea lor. Acest lucru necesită adaptarea fiecărui grup la condiţiile unei coexistenţe relativ armonioase în cadrul aceleiaşi societăţi politice.

Coexistenţa paşnică în cadrul unei societăţi politice cere ca oamenii să cunoască obiceiurile tuturor grupurilor etnice din ţara lor. De aici rezultă posibilitatea, cîteodată chiar tentaţia, de a-şi părăsi propriul grup pentru a alege un altul. Încercările de a-i opri pe oameni să profite de aceste oportunităţi vor submina posibilitatea unei existenţe comune paşnice.

În plus, posibilitatea de ieşire dintr-un grup cultural reprezintă o măsură de protecţie vitală pentru membrii oprimaţi. Posibilitatea ieşirii contracarează temerile că multiculturalismul ar încuraja culturile opresive să-şi continue practicile. Am arătat deja că societăţile politice au dreptul, sau chiar îndatorirea, să împiedice practicile opresive în cadrul culturilor constituente. Grupurile culturale ar trebui încurajate să schimbe aceste practici, dar acest proces este foarte lent. Posibilităţile de ieşire trebuie încurajate ca o măsură de precauţie, oricît de imperfectă ar fi ea, pentru acei membri care nu se pot realiza în cadrul culturii lor materne.

Solidaritatea

Obiecţia finală ridicată împotriva multiculturalismului este aceea că subminează solidaritatea socială, care se bazează invariabil pe o cultură comună. Fără un sentiment adînc de solidaritate, o societate politică se va dezintegra în fracţiuni inamice. Solidaritatea este necesară ca oamenii să fie interesaţi de soarta semenilor lor şi să fie dispuşi să facă sacrificii pentru alţii. Fără o asemenea dispoziţie, posibilitatea existenţei unei societăţi politice dispare.

Este mult adevăr în acest argument. Solidaritatea civică este esenţială pentru existenţa unei societăţi politice bine organizate. Dar concluzia, că o cultură comună este esenţială pentru existenţa solidarităţii, şi că multiculturalismul este inconsistent în ce priveşte existenţa unei culturi comune, este pripită.

Fie-mi îngăduit să mă refer mai întîi la cel din urmă aspect. Adevărul este că pe lîngă faptul că susţine perpetuarea mai multor grupuri culturale într-o societate politică, multiculturalismul presupune şi existenţa unei culturi comune. În primul rînd, coexistenţa necesită cultivarea toleranţei şi respectului reciproc. Aceasta are efect asupra educării tinerilor din toate grupurile componente ale societăţii. Toţi vor beneficia de o educaţie în spiritul tradiţiei lor culturale, dar toţi vor fi educaţi în aşa fel încît să înţeleagă şi să respecte tradiţiile celorlaltor grupuri din societate. Acest lucru este valabil şi pentru grupul majoritar acolo unde există un asemenea grup. Tinerii aparţinînd acestui grup vor învăţa astfel despre tradiţiile minorităţilor din societatea lor. Cultivarea toleranţei şi respectului reciproc, cunoaşterea istoriei şi tradiţiei unei ţări, cu toate comunităţile sale, va constitui un element al culturii comune.

Al doilea element va rezulta din faptul că membrii diferitelor comunităţi vor intra în contact în acelaşi mediu economic. Vor împărţi aceeaşi piaţă de locuri de muncă, de bunuri şi servicii. Aceasta înseamnă că vor avea nevoie de aceleaşi deprinderi matematice, literare sau de altă natură, pentru o participare eficientă la viaţa economică.

În fine, membrii tuturor gupurilor culturale vor aparţine aceleaşi societăţi politice. Ei vor beneficia în mod aproximativ egal de accesul la puterea politică şi la poziţiile decizionale. Vor fi nevoiţi să-şi însuşească acelaşi limbaj politic şi aceleaşi convenţii de conduită în vederea participării eficiente la competiţia pentru resurse şi pentru protecţia grupului sau a intereselor individuale într-o arenă politică comună.

Apariţia unei asemenea culturi comune este doar o aspiraţie, căci, deşi elementele ei sînt deja evidente în unele societăţi multiculturale, nici una dintre acestea nu a ajuns la gradul de dezvoltare al unei culturi comune similare cu cea care este atît de evidentă în societăţiile omogene din punct de vedere cultural. Rămîne încă de văzut, dacă o cultură comună de natura celei prezentate de mine poate să formeze o bază solidă pentru solidaritatea socială care să fie în măsură să asigure coeziunea şi stabilitatea societăţilor politice moderne. Eu unul sînt de părere că poate să servească acest scop şi ar trebui să i se acorde o şansă.

Dar, pînă cînd cultura liberală comună societăţilor pluraliste mai trebuie încă dezvoltată, o schimbare socială bruscă spre multiculturalism poate să pună la grea încercare legăturile de solidaritate existente într-o societate, ameninţînd cu dezintegrarea societăţii sau cu izbucnirea naţionalismului violent. Deşi acest aspect nu contrazice în principiu validitatea multiculturalismului liberal, el impune maximă precauţie în metoda şi viteza cu care sînt implementate societăţile multiculturale.

Multiculturalismul, în sensul existenţei în aceeaşi societate politică a unui număr semnificativ de grupuri culturale dornice şi capabile să-şi menţină identitatea specifică, reprezintă un fenomen real. Probabil că va creşte în mărime şi importanţă. Multiculturalismul liberal, în concepţia mea, afirmă că în circumstanţele societăţilor industriale şi post-industriale, o atitudine politică de sprijinire şi încurajare a prosperităţii culturale şi materiale a grupurilor culturale dintr-o societate, precum şi de respect faţă de identitatea lor, este justificată din considerente de libertate şi demnitate umană. Aceste considerente propun guvernelor să întreprindă acţiuni care se extind dincolo de politica toleranţei şi a nediscriminării. Încorporînd şi politici de nediscriminare, multiculturalismul liberal transcede abordarea individualistă, şi recunoaşte importanţa apartenenţei neîngrădite la un grup cultural respectat şi înfloritor.

Această doctrină are ramificaţii adînci. Ne cheamă să regîndim societatea, schimbîndu-i percepţia de sine. Ar trebui să învăţăm să vedem societatea noastră nu în termenii dihotomici ai existenţei majorităţii şi minorităţilor, ci ca o pluralitate de grupuri culturale. Desigur, asemenea dezvoltări necesită o perioadă lungă pînă să dea roade, şi nu pot fi asigurate doar prin acţiuni guvernamentale, fiindcă necesită o schimbare de atitudine pe scară largă. Atitudinea prezentă a majorităţii populaţiei, precum şi viteza cu care ea este în stare să accepte preceptele multiculturalismului, limitează practicabilitatea şi bunul mers al diferitelor politici concrete de implementare a multiculturalismului liberal.

Dar, ca să elaborăm politica de zi cu zi într-un context corect, trebuie să gîndim şi în termeni de durată. Mărimea grupurilor culturale şi viabilitatea lor afectează şi ele felul în care unele măsuri concrete trebuiesc duse la capăt. Nu are rost să reînviem prin acţiune publică culturi muribunde ale căror comunităţi, mai ales membrii tineri, se îndepărtează de ele. Desigur, multiculturalismul schimbă şansele de supravieţuire ale culturilor pe care le sprijină — acesta fiind scopul său —, dar recunoaşte în acelaşi timp şi faptul, că politica poate servi doar la facilitarea acelor direcţii de dezvoltare care sînt dorite de populaţie şi nicidecum să impună cu forţa unele activităţi culturale.

Politicile mai concrete, care vor fi potrivite de îndată ce dezvoltarea le va cere, includ măsuri precum cele de mai jos:

(1) Tinerii din toate grupurile culturale trebuie educaţi, dacă aceasta este voinţa părinţilor lor, în cultura lor proprie. Dar în acelaşi timp, toţi trebuie educaţi în spiritul cunoaşterii şi respectării istoriei şi tradiţiilor fiecărei culturi din ţara lor.

(2) Obiceiurile şi practicile fiecărui grup trebuie recunoscute prin lege de către organele publice, precum şi de către companiile private şi organizaţiile din serviciul public. În prezent, intoleranţa meschină domină cele mai multe ţări. În Marea Britanie, de exemplu, oamenii trebuie încă să ducă o adevărată luptă pentru a-şi putea purta hainele tradiţionale în şcoli sau la serviciu.

(3) Ruperea legăturii dintre sărăcie, lipsa de educaţie şi originea etnică este de importanţă crucială. Atîta timp, cît unele grupuri vor fi reprezentate de o mulţime de muncitori săraci, slab educaţi, necalificaţi sau semicalificaţi, posibilitatea cultivării respectului pentru identitatea lor culturală sau a respectului de sine este serios periclitată.

(4) Instituţiile culturale autonome, cum ar fi organizaţiile caritative locale, bibliotecile, muzeele şi grupurile artistice ar trebui să beneficieze de un suport public generos. În competiţia pentru resurse publice, mărimea grupului cultural este un factor determinant.

Problema însă are două aspecte. În general, grupurile mai mari, cu membrii mai devotaţi, par a fi avantajaţi. Dar există şi situaţia unui suport disproporţionat acordat grupurilor mai mici, care sînt destul de puternice să treacă testul de viabilitate. Deoarece cheltuielile generale diferă, costul per capita al suportului acordat grupurilor mai mici va fi mai mare.

(5) Spaţiile publice (la fel şi timpul de emisie la televiziune) ar trebui să satisfacă cerinţele tuturor grupurilor culturale. Atunci cînd există o diferenţă de ordin estetic, sau privind preferinţele pentru culori, modele, arome, muzică, zgomot şi viteză, unele spaţii publice pot fi divizate, aşa cum se şi întâmplă — fără o intervenţie exterioară — în unele coabitări etnice, pe cînd alte spaţii publice vor fi comune.

Desigur, toate aceste măsuri vizează o coexistenţă relativ armonioasă a unor culturi ne-opresive şi tolerante. De aceea ele au anumite limite. Dar este important să nu se folosească standarde false ca teste ale limitei de toleranţă. Faptul că guvernul turc, să spunem, nu tolerează unele obiceiuri ale kurzilor în Turcia, nu înseamnă că trebuie să li se ia dreptul de a le practica şi în Marea Britanie. În mod asemănător, faptul că tolerarea unor practici ale imigranţilor vor produce schimbări în unele cartiere sau spaţii publice, nu este un motiv să le oprimăm. Toleranţa este limitată numai în sensul că nu permite comunităţilor să-şi oprime proprii membrii, sancţionînd atitudinea intolerantă faţă de alţii şi insistînd asupra dreptului individului de a părăsi comunitatea. Pe lîngă aceasta, multiculturalismul liberal va cere tuturor grupurilor să asigure accesul fiecărui membru la oportunităţi adecvate de expresie şi participare totală la viaţa economică şi cultura politică a societăţii.

Efectul combinat al unor astfel de demersuri politice este că multiculturalismul liberal nu are ca rezultat abandonarea culturii comune ci, mai mult, contribuie la apariţia unei culturi comune noi, care respectă toate grupurile culturale ale ţării şi încurajează prosperitatea lor. q

NOTE

  1. Nu vreau să sugerez că acest concept nu se poate aplica şi la alte teorii politice. Am făcut analiza amănunţită a tolerării în volumul The Morality of Freedom (Oxford University Press, 1986). Aici folosesc termenul ca să descriu o atitudine cunoscută faţă de minorităţi.

 2. Aceasta nu înseamnă că oameni din clase sociale sau naţiuni diferite, un francez şi un olandez să spunem, nu pot fi prieteni.Vreau să spun doar că există o comunitate culturală de bază pentru oameni aparţinînd unor culturi învecinate diferite.

 3. Este important de reamintit, că discuţia se limitează la societăţi multiculturale unde comunităţile nu sînt segregate din punct de vedere geografic.

 4. Nu mă refer neapărat la copii proprii în sens genetic. Mă refer la copii crescuţi de noi de care ne ataşăm.

Traducere de Maria Albert

*

Joseph RAZ a absolvit Facultatea de Drept la Hebrew University din Ierusalim (1963), obţinînd doctoratul la Universitatea din Oxford (1967). Specializat în filosofie juridică, morală şi politică a susţinut cursuri, între altele, la Hebrew University, Oxford University, Rockefeller University, University of California at Berkley, Yale Law School. Din 1995 este profesor de drept la Universitatea Columbia. A publicat numeroase cărţi, dintre care The Authority of Law (1979), The Concept of Legal System (1986), The Morality of Freedom (1986, obţinînd premiul W.J.M. Mackenzie al Asociaţiei de Studii Politice al Regatului Unit), Practical Reason and Norms (1999), Engaging Reason (2000).

 

Joseph Raz, Multiculturalism, studiu publicat în Dissent nr. 1/1994, editat de Foundation for the Study of Independent Social Ideas şi preluat cu permisiunea autorului şi a editorilor.