Puncte de vedere la interpretarea multiculturalismului în România
Puncte de vedere la interpretarea
multiculturalismului în România
Levente Salat
Felul în care
conceptul de multiculturalism a cîştigat faimă în sfera publică din România
ultimilor doi-trei ani, prin revendicarea care a produs atîtea polemici — pe
seama cazului universităţii de stat maghiare de la Cluj — poartă o relevanţă
mai mult decît sugestivă: pe de o parte face lumină în privinţa anumitor
particularităţi care împovărează, încă, atît conştiinţa naţională română cît şi
cea maghiară, pe de altă parte ilustrează neîncrederea reciprocă care umbreşte
încercările de a crea condiţii instituţionalizate pentru coexistenţa
interetnică în România.
Ar merita să fie
realizat, de exemplu, un studiu de caz mai profund despre traiectoria pe care
l-a străbătut conceptul în presa de limbă maghiară din România, din toamna lui
1996 încoace. Asocierea conceptelor şi contextele publicistice pitoreşti în
care a apărut în toţi aceşti ani, precum şi schimbările periodice de accent ale
discursului public ar putea fi instructive pentru cei preocupaţi atît de
critica conştiinţei naţionale cît şi de posibilele direcţii ale terapiei
naţionale.
Pînă şi abordările
nepublicistice, mai ample, motivate de intenţia pretenţioasă a clarificării
conceptului poartă deseori însemnele unei gîndiri preconcepute, căzînd frecvent
în greşala generalizărilor exagerate. Chiar dacă unele constatări se încadrează
în careva din variantele multiculturalismului, concluziile acordă în general
atenţie doar anumitor elemente ale conţinutului semantic extrem de ramificat,
iar punctele de vedere alternative sînt tratate ca inexistente. De asemenea,
clasificările sînt de cele mai multe ori incomplete şi imposibil de comparat
între ele, iar denumirile identice sau asemănătoare acoperă de multe ori
conţinuturi diferite, cu referiri la alţi şi alţi autori, care abia dacă pot fi
suspectaţi ca aparţinînd aceleiaşi comunităţi de idei. În mod cert şi acest
lucru se leagă de imaginea contradictorie aparte care s-a conturat pe parcursul
ultimilor ani în sfera publică din România despre conceptul de
multiculturalism: în timp ce unii rămîn partizani ai inoportunităţii
conceptului, alţii fac apel la vigilenţă în privinţa posibilelor urmări ale
răspîndirii acestuia; dacă unii accentuează irelevanţa conceptului în context
românesc, alţii în schimb atrag atenţia asupra posibilităţilor şi pericolelor
politice pe care le ascunde acesta; iar dacă se găsesc din aceia, care văd în
diferitele curente ale multiculturalismului puncte de sprijin spiritual pentru
încercările de emancipare ale minorităţilor, există şi autori care se tem că
răspîndirea ideilor multiculturale va duce la consolidarea segregării
identităţilor etnoculturale şi la marginalizarea şi mai accentuată a
identităţilor periferice sau hibride.1
De ce să nu o spunem,
conceptul şi-a meritat soarta de care a avut parte în România. Astfel, în a
doua jumătate a anilor ’90, accepţiunea după care multiculturalismul „înseamnă
în acelaşi timp totul şi nimic” a ajuns să domine pînă şi mediul lui natural de
provenienţă. Formularea aparţine lui Joe L. Kincheloe şi Shirley R. Steinberg —
semnatarii unui volum care evaluează şi critică din punct de vedere al
politicii educaţionale, tradiţia multiculturalismului care se prolifică.
Conform acestor autori, multiculturalismul „a fost atît de des folosit şi
exploatat pînă acum, şi în interesul atîtor pretexte şi raţiuni care se
contrazic una pe alta, încît azi, la sfîrşitul secolului douăzeci, nimeni nu
îşi mai poate permite să vorbească despre multiculturalism fără a preciza din
timp care este, şi care nu este sensul utilizat al conceptului.”2
Fără a dori să
generalizăm, putem totuşi menţiona că din punct de vedere al istoriei ideilor,
multiculturalismul este strîns legat de schimbările demografice şi de structură
a populaţiei cu care se confruntă ţările cu un număr mare de imigranţi —
Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă sau chiar Regatul Unit —, mai
ales începînd cu ultima treime a secolului douăzeci. Aceste procese au generat
conştientizarea treptată a diferenţelor culturale, iar conştiinţele identitare
mobilizate au ridicat probleme tot mai greu de ocolit pentru instituţiile
statului — probleme legate de raportarea acestora la specificul cultural sau la
diferitele identităţi culturale. Miza a dat naştere unor noi provocări, iar pentru
statul de drept bazat pe principiul democraţiei liberale, aceasta nu însemna cu
nimic mai puţin decît răspunsul care trebuia dat la întrebarea privind
modalitatea de împăcare a diferenţelor culturale şi a diferitelor orizonturi de
aşteptare lăsate mai devreme în afara atenţiei, cu sistemul instituţional al
democraţiei. Şi într-adevăr, curentele cele mai influente ale
multiculturalismului gravitează pînă astăzi în jurul acestei probleme: de a
găsi răspuns la întrebările contradictorii şi fără de răspuns (cel puţin în
termenii tradiţionali ai filosofiei politice) legate de raportul dintre
individul definit în termeni culturali şi statul de drept democratic aflat în
contextul proceselor sociale datorate imigraţiei. În acest sens, dar nu numai,
uşoara maliţiozitate ce reiese din următoarea constatare este justificată:
„multiculturalismul, ca idee şi control social, este o strategie care a servit
la salvarea »Americii«”.3
Diversitatea
etnoculturală existentă în lume are şi o variantă căreia versiunile de pînă
acum ale multiculturalismului nu i-au acordat de obicei atenţia cuvenită, deşi,
dimensiunile problemei nu sînt deloc de neglijat: conform raportului
institutului World Comission on Culture and Development înfiinţat de UNESCO,
intitulat Our Creative Diversity, trăim într-o lume în care „există
10.000 de societăţi distincte în mai puţin de 200 de state”. Iar consecinţele
sînt cu atît mai puţin de neglijat: faptul că marea majoritate a statelor lumii
sînt multiculturale face ca acestea să trebuiască să asigure un cadru de
manifestare mai multor limbi, religii şi forme de viaţă tradiţionale deodată.
„O ţară multiculturală poate obţine beneficii mari pe seama pluralismului ei,
dar trebuie să ţină cont şi de riscurile conflictelor culturale.”4
Şi într-adevăr, pe
plan mondial se cunosc 268 de minorităţi şi grupuri etnice care din 1945 pînă
în zilele noastre au fost mobilizate etnopolitic, şi care au militat într-un
fel sau altul pentru valorificarea drepturilor lor comunitare sau pentru
apărarea modului lor de viaţă tradiţional. În perioada 1945-1990, s-au
înregistrat 100 de conflicte armate, în care unul din grupurile minoritare
amintite a constituit una din părţile combatante. Dintre aceste conflicte
şaizeci au avut ca scop obţinerea unei forme de autonomie, iar majoritatea lor
a durat ani de zile, uneori chiar decenii. În 1996 au avut loc în lume peste
patruzeci de conflicte etnopolitice, cel puţin unul pentru fiecare regiune a
ei, şi, conform aprecierilor, cel puţin 17,7% din populaţia mondială formează
astăzi comunităţi minoritare mobilizate din punct de vedere etnopolitic.5
Merită să aruncăm o
privire şi asupra modalităţilor în care aceste conflicte au luat sfîrşit,
respectiv li s-a pus capăt, în cea de a doua jumătate a secolului douăzeci.
Între 1944 şi 1994, dintre conflictele armate amintite, 27 s-au încheiat
într-un mod care poate fi considerat mai mult sau mai puţin definitiv. În 12
cazuri atrocităţile s-au terminat prin victoria clară a uneia dintre părţi (în
10 cazuri fiind înfrînte minorităţile rebele, iar în două ieşind victorioşi
insurgenţii), în 8 dintre cazuri ostilităţile s-au încheiat prin acordarea unei
forme de autonomie, în 5 cazuri s-a ajuns la partajul de facto sau de
jure, iar în 2 cazuri animozităţilor li s-a pus capăt prin intervenţia militară
a unei terţe părţi şi ocuparea ulterioară a teritoriilor contestate.6
Ca urmare a
schimbărilor de după încheierea războiului rece — desigur, îndeosebi în zonele
de interes sovietic de odinioară — au devenit subiecţi ai cîmpului de luptă
politică şi acele părţi ale comunităţilor mobilizate din punct de vedere
etnopolitic, care mai devreme, pe parcursul luptei pentru drepturile lor, nu
ajunseseră la conflict deschis. Condiţiile mai mult sau puţin formale — sau
cele mai curînd declarate — ale democraţiei le-a deschis şi lor posibilitatea,
ca trăind cu dreptul la libera exprimare şi libera asociere, să încerce să-şi
rezolve problemele controversate pe care le au cu naţiunile majoritare, apelînd
la mijloacele parlamentarismului. Este important de precizat că în aceste
situaţii chestiunea principală nu este cea care-l preocupă pe Habermas, de a
descoperi modalităţile prin care putem preîntîmpina ca „scopurile comunitare să
permită dizolvarea structurii legii”, ci de a şti cum poate fi definită acea
ordine constituţională care este neutră faţă de comunităţile definite în
termeni etnoculturali, şi care, prin specificul multicultural, în loc de un
consens al valorilor devenit imposibil, să pună accent pe „un consens bazat pe
metodele şi procedurile exercitării legitime a puterii şi pe valorificarea
legitimităţii ordinii legale”. Şi ca să amintim doar un singur aspect frecvent
ivit în condiţiile tranziţiei spre democraţie al problemei discutate: punctele
de vedere ale etniilor majoritare şi ale grupurilor minoritare care diferă în
privinţa ordinii constituţionale se împart de obicei legat de limba în
care să fie exprimată cultura politică, aceea cultură politică care are menirea
să umple cu conţinut — după cum susţine Habermas — „patriotismul
constituţional”, şi care, „pe seama consensului procedural” cu privire la
exercitarea puterii, „face posibilă universalitatea principiilor legalităţii”.7 În hăţişul divergenţelor de păreri de acest
gen sau a celor similare, apare un cerc vicios cu totul aparte: ceea ce pentru minorităţi
reprezintă un minim al revendicărilor lor, pentru grupurile majoritare
constituie în mod regulat un prim pas spre secesiune, iar maximul concesiilor
oferite de către majoritate, este perceput de minoritate ca un prim pas spre
asimilare.
Evenimentele recente
din Balcani, şi în cadrul acestora, eşecul tot mai evident al păcii de la
Dayton, ca şi lipsa de perspectivă în găsirea unor soluţii liniştitoare pentru
situaţia regiunii Kosovo, aflată sub ocupaţia forţelor internaţionale (în
primul rînd crearea unui „Kosovo multicultural”), dar chiar şi prelungitele
dispute în jurul zonelor mai paşnice, cum sînt Macedonia, Bulgaria, Slovacia
sau România, par să confirme ideea conform căreia cadrele instituţionale ale
coexistenţei constituţionale a comunităţilor etnoculturale sînt incapabile să
îndeplinească rolul jucat în democraţiile mai dezvoltate de atît de frecvent
recomandatele modele, ca naţionalismul civic (comparativ cu naţionalismul
etnic), patriotismul constituţional sau variantele mai tolerante ale cetăţeniei
care sînt mai permisive faţă de diferenţele etnoculturale. În ţările menţionate
din Europa Centrală şi de Est, instituţiile de integrare de tip occidental nu
au impact, prevalînd tot mai mult tendinţa de segregare, ca unica modalitate
eficientă de tratare a problemelor aflate în dispută.
Nici în cazul
mobilizării etnopolitice degenerate în conflict armat, nici în cel al luptei
pentru garantarea drepturilor minorităţilor cu mijloacele parlamentarismului,
nu este vorba deci, despre ceea ce ne vorbeşte multiculturalismul atît de
apreciat de mulţi, şi anume despre relaţia dintre individul definit în termeni
culturali şi statul de drept caracteristic democraţiilor consolidate.
Miza în aceste cazuri
o reprezintă reglementarea justă, în cadrul statului democratic, a relaţiilor
juridice şi de putere dintre grupurile diferenţiate cultural, dar în acest
sens, nici cele mai răspîndite variante ale multiculturalismului nu oferă vreun
sprijin. Aşadar, accepţiunea multiculturalismului care s-a infiltrat în România
şi care domină decisiv discursul public în această problemă, nu numai că nu
favorizează disputa privitoare la condiţiile instituţionale ale coexistenţei
etnoculturale, ci efectiv o împiedică.
În cele ce urmează voi
prezenta schematic o variantă a multiculturalismului care concepe sistemul său
de argumentare şi din punctul de vedere al comunităţilor etnoculturale. Acest
curent se leagă de numele lui Will Kymlicka şi — chiar dacă a avut precedente —
şi-a început practic cariera prin apariţia în 1995 a volumului Multicultural
Citizenship.8 Intenţia lui
Kymlicka este aceea, ca excluzînd contradicţiile şi inconsecvenţele interne ale
liberalismului clasic să demonstreze că liberalismul conceput corect şi dus cu
consecvenţă pînă la capăt este în stare să pună bazele echităţii etnoculturale,
fără ca acest lucru să aibă ca rezultat renunţarea la libertatea şi autonomia
individuală înţelese ca valori fundamentale ale liberalismului clasic. Altfel
spus, Kymlicka încearcă să obţină fundamentearea liberală a egalităţii şi
echităţii dintre comunităţile etnoculturale (autorul o denumeşte teorie
liberală a drepturilor minoritare). Privită din acest unghi, încercarea sa
poate fi evaluată şi ca un răspuns propriu dat provocării comunitarismului,
care diferă radical de cel ales de John Rawls, care a retractat o parte a
ideilor sale în urma atacurilor comunitariene îndreptate împotriva operei sale
creatoare de epocă — Theory of Justice. Cedînd în faţa argumentelor
criticilor săi, Michael Sandel, Aladair McIntyre, Charles Taylor şi Michael
Walzer, acesta a renunţat treptat la idealul liberal al autonomiei individului.9
Voi detalia în
continuare două teme ale teoriei lui Kymlicka pe care le consider relevante
pentru diferitele interpretări date multiculturalismului în România, ca şi
pentru deficienţele disputelor de la noi: prima reprezintă interpretarea dată
de Kymlicka conceptului de multiculturalism, iar cea de a doua, dezminţirea
metodică a falsei credinţe care susţine neutralitatea etnoculturală a statului
de drept democratic.
Conceptul de
multiculturalitate în teoria liberală a drepturilor minoritare
Contrar
conştientizării tot mai intense a prăpastiei ce se deschide între
caracteristicile etnoculturale ale lumii (cele peste 10.000 de etnii care ţin
la limba, cultura şi forma lor de viaţă tradiţională) şi ordinea etnopolitică a
acestui moment (ceva mai puţin de 200 de state recunoscute de comunitatea
internaţională a statelor), discursul referitor la diversitatea culturală a
lumii confundă sistematic diferitele tipuri ale diversităţii etnoculturale, şi
voalează originea aparte şi natura diferită a formelor lor de apariţie. De-a
lungul istoriei, diferitele tipuri de comunităţi etnoculturale s-au integrat în
condiţii diferite în comunităţile politice şi formele statale de azi, fapt ce
le-a determinat decisiv situaţia, natura problemelor şi nu în ultimul rînd,
relaţia pe care ar dori să o aibă cu etniile majoritare.
Conform lui Kymlicka,
două sînt categoriile etnoculturale de bază care odată confundate duc la
complicaţii atît în teoria, cît şi în practica politică. Cei care dispută
problemele legate de multiculturalitate ignoră să observe că este vorba de
probleme de altă natură cînd diferenţa etnoculturală — prin originea sa — poate
fi dedusă din situaţia în care o cultură teritorial concentrată, anterior
creatoare de statalitate sau cel puţin autoguvernatoare, din cauza unor
schimbări istorice, ajunge într-un alt cadru statal, mai lărgit, faţă de
situaţiile în care pluralitatea culturală se datorează imigrării persoanelor de
altă etnie.
Comunităţile
etnoculturale ajunse în noile formaţiuni statale create în urma schimbărilor
istorice — Kymlicka le numeşte minorităţi naţionale — alcătuiesc în
cadrul majorităţii naţiunilor politice societăţi separate, paralele, care-şi
consumă energiile încercînd să obţină diferite forme de autonomie sau
autoadministrare, a căror garantare este privită de ele ca singura posibilitate
de păstrare a specificităţilor lor existenţiale şi culturale. Faţă de acestea,
scopul imigranţilor veniţi individual sau cu familia este de a se bucura de o
sferă cît mai largă a drepturilor rezultate prin obţinerea cetăţeniei, şi de a
se integra cît mai rapid ca membrii cu drepturi egale în societatea care ia
primit.
Comunităţile formate
de imigranţi — pentru denumirea cărora Kymlicka foloseşte termenul de grup
etnic — ţin şi ele firesc la păstrarea culturii lor, iar lupta dusă de
acestea pentru drepturile lor constituie de obicei parte a strădaniilor de
recunoaştere a identităţii lor, dar ei nu doresc ca acest lucru să fie asigurat
de sistemul instituţional paralel al autoadministrării şi autonomiei, ci prin
forţarea cadrelor instituţionale şi legislative a societăţii care i-a primit,
în aşa fel încît acestea să devină mai permisive şi mai tolerante faţă de
diferenţele etnoculturale.
Statele care cuprind
în interiorul lor minorităţi naţionale sînt numite de Kymlicka state multinaţionale,
în timp ce pentru statele care primesc un număr mare de imigranţi foloseşte
termenul de polietnic. Din această diferenţiere rezultă o concluzie
importantă: statele care au în componenţa lor minorităţi naţionale nu pot fi
considerate, în concepţia lui Kymlicka, state naţionale. Conform definiţiei de
mai sus, minorităţile naţionale sînt comunităţi care dispun de tradiţii
autoadministrative şi, prin urmare, de un sistem instituţional mai mult sau mai
puţin integral; au o limbă şi o cultură proprie şi trăiesc pe teritorii pe care
prin tradiţie le consideră natale şi unde ei formează majoritatea. Prin aceste
puncte de vedere sînt epuizate în cea mai mare măsură majoritatea accepţiunilor
folosite de specialişti pentru conceptul de naţiune. Prin urmare,
prezenţa lor în cadrele politice ale unui anumit stat, indiferent dacă această
prezenţă este urmarea unui contract federativ sau a unei modificări de orice
altă natură a graniţelor, pune într-o lumină specifică eforturile majorităţii
de a defini statul respectiv ca stat naţional.
Astăzi putem întîlni
în lume, atît în cadrul democraţiilor liberale de tip occidental, cît şi în
statele fostului bloc sovietic, dar şi în ţările lumii a treia, destule state
multinaţionale, chiar dacă cele mai multe dintre guvernelor lor se feresc să o
recunoască. Specificul multinaţional poate avea ca rezultat atît federaţia
instituită în interesul unor avantaje mai mult sau mai puţin mutuale sau
reciproce, aşa cum s-a întîmplat în cazul Belgiei şi al Elveţiei, dar şi
ocuparea teritoriilor locuite de băştinaşi, cum sînt cazurile Canadei,
Finlandei şi Noii Zeelande.
Contrar opiniei
generale, arată Kymlicka, şi Statele Unite constituie tot o ţară
multinaţională. Acest caracter i-l conferă nu doar indienii şi eschimoşii din
Alaska care au avut atîta de suferit, ci şi populaţiile aborigene din Porto
Rico şi Hawai, chamorii din Guam sau descendenţii populaţiei chicano, care au
fost integraţi în Statele Unite prin ocuparea teritoriilor Texas, New Mexico şi
California în urma războiului Mexican din anii 1846-1848. Pe lîngă Guam şi
Porto Rico, şi indienii au un statut aparte, locuitorii din Guam şi insulele
Hawai bucurîndu-se de drepturi lingvistice foarte generoase, iar în Porto Rico
spaniola este singura limbă oficială. Aceste exemple sînt desigur mai mult
decît marginale, proporţia lor neputînd avea un rol important în formarea
identităţii naţionale americane. Astfel este posibil ca, înainte de toate,
simpla existenţă a minorităţilor şi circumstanţele drepturilor lor
autoadministrative în cadrul Statelor Unite să fie trecute sub tăcere sau să se
încerce de-a dreptul negarea lor de către mulţi politicieni şi teoreticieni.
Cealaltă sursă a
diversităţii etnoculturale o constituie emigrarea. Peste jumătate din
imigranţii legali ai planetei aleg ca destinaţie una din cele trei mari
ţări-ţintă: Australia, Canada sau Statele Unite. Pînă la sfîrşitul anilor
cincizeci, începutul anilor şaizeci, statele care primeau imigranţi duceau o
politică deschisă de asimilare, aplicînd dispoziţii care aveau menirea să
asigure alinierea şi asimilarea totală a imigranţilor la normele culturale
dominante. Cerinţa aşa-numitei „anglo-conformităţi” a fost susţinută în primul
rînd de argumentele privitoare la stabilitatea politică, existînd uneori şi
argumente care motivau asimilarea prin etichetarea ca etnocentriste a altor
culturi sau prin invocarea superiorităţii culturale a celor care i-au primit,
respectiv toate acestea erau prezentate ca fiind fundamentate moral. Cerinţa
anglo-conformităţii a dus la respingerea de către statele care primeau
imigranţi a cererilor celor care doreau să se stabilească definitiv în statul
respectiv, dar care aparţineau unor grupuri etnice — identificate de obicei pe
baza unor semnalmente exterioare — considerate imposibil de asimilat. Astfel,
Canada şi Statele Unite au limitat numărul imigranţilor chinezi, iar Australia
a primit doar imigranţi albi.
Începînd cu anii
şaptezeci, cele trei mari ţări-ţintă au renunţat treptat la politica de
asimilare, introducînd o practică mai tolerantă faţă de identitatea culturală
sau obiceiurile imigranţilor. Ca urmare, imigranţii şi-au putut păstra şi
practica tradiţiile, au putut înfiinţa în acest scop asociaţii bazate pe
voluntariat, adeverindu-se rapid faptul, că şi aceia dintre ei care au o
identitate culturală marcantă şi o conştiinţă etnică dezvoltată se pot integra
în sistemul instituţional al ţării care i-a primit, şi îşi pot însuşi limba oficială
pentru a deveni cetăţeni loiali şi productivi.
Astfel, politica de
asimilare forţată a pierdut treptat teren — chiar dacă uneori cu opunerea de
rezistenţă —, iar stăruinţa imigranţilor în a-şi păstra tradiţiile a fost tot
mai puţin calificată drept „lipsă de patriotism”. Însuşirea limbii oficiale a
rămas cu toate acestea o cerinţă. În Australia şi Statele Unite, aceasta este
şi în prezent condiţia obţinerii cetăţeniei în cazul imigranţilor care nu au
împlinit încă cincizeci de ani, iar în Canada, pentru obţinerea cetăţeniei, ei
trebuie să înveţe una din cele două limbi oficiale, engleza sau franceza. Legat
de această problemă, Kymlicka — citînd opinia lui Gerald Johnson — atrage
atenţia asupra unui paradox aparte. Conform acestuia, în varianta restrînsă la
cerinţele lingvistice a anglo-conformităţii putem surprinde ironia istoriei,
atîta timp cît republica liberală organizată în jurul enunţului constituţional
după care „toţi oamenii s-au născut egali”, prescrie cu inflexibilitate şi
într-un mod nemaiîntîlnit în istoria imperiilor multilingvistice folosirea
limbii comune de către cetăţenii săi.
Ataşamentul
imigranţilor faţă de cultura lor, oponenţa lor faţă de tendinţele
asimilaţioniste, nu înseamnă însă în acelaşi timp că grupurile de imigranţi ar
pretinde un sistem instituţional pe care-l percep ca fiind indispensabil pentru
afirmarea culturii lor şi a societăţii paralele, aşa cum se întîmplă de obicei
în cazul minorităţilor naţionale. Imigranţii ţin la păstrarea specificităţii
lor etnoculturale în cadrul sistemului instituţional oficial al societăţii care
i-a primit, în timp ce interesul lor este în primul rînd acela de a fi cetăţeni
recunoscuţi ai curentului principal al societăţii, care să se bucure de
drepturi egale. Ei nu trăiesc pe teritoriile avute în proprietate în mod
tradiţional de strămoşii lor, tradiţiile lor nu se leagă de resursele unui
teritoriu şi nu îi caracterizează nici o formă de autoadministrare
instituţională apărută istoric şi exercitată pe o lungă perioadă.1 0 Structurile lor de grup sînt caracterizate
în primul rînd de voluntariat, şi lupta purtată de ei pentru dreptatea
etnoculturală se restrînge la influenţarea condiţiilor de integrare: ei
încearcă să extindă cadrul legal şi instituţional al societăţii care i-a primit
în aşa fel încît acestea să fie cît mai tolerante şi mai permisive în privinţa
specificităţilor etnoculturale. Kymlicka consideră că prin aceste procese
societăţile ţărilor-ţintă vor oferi imaginea unui agregat al subculturilor, al
unor subculturi care se încadrează organic în sistemul de norme şi în cel
instituţional, şi care prezintă paralelisme specifice în cazul mediilor de
cultură canadiană engleză şi franceză care i-a primit, şi cu care diferitele
grupuri de imigranţi de aceeaşi cultură construiesc de obicei sisteme de
relaţii absolut analoage. Aceasta justifică opţiunea terminologică pentru
denumirea de societate multietnică.1 1
Această echivocitate a
termenului de multiculturalitate — atît în ce priveşte minorităţile naţionale
cît şi etniile imigrante — poate fi criticată înainte de toate pentru că
termenul oferă deseori posibilitatea unor interpretări contradictorii, şi chiar
manipulărilor subordonate diferitelor interese.
De exemplu, această
echivocitate a făcut ca în Canada anilor şaptezeci, împotriva politicii
multiculturale a guvernului să protesteze în acelaşi timp şi cetăţenii
vorbitori de limbă franceză, care se temeau că multiculturalismul va servi la
descurajarea ambiţiilor de co-naţiune ale francofonilor din Quebec şi la
reducerea lor la rangul de imigranţi, dar şi cei — mai ales vorbitori de limbă
engleză — care se temeau de apariţia grupurilor etnoculturale care vor
pretinde, pe lîngă comunităţile engleză şi franceză, dreptul la
autoadministrare ca urmare a implementării acestei politici guvernamentale.
Echivocitatea
specifică a conceptului a făcut ca el să fie folosit şi de către acele
ţări-ţintă de imigraţie care au în componenţa lor şi minorităţi naţionale, şi
care, făcînd referire la ea au urmărit să iasă de sub obligativitatea
asigurării drepturilor minorităţilor. Statele Unite, unele ţări sud-americane,
Australia şi Noua Zeelandă au susţinut cu perseverenţă în organizaţiile
internaţionale ideea că ele fiind ţări de imigraţie, nu au minorităţi
naţionale. După ce ONU a ratificat în 1966 Acordul internaţional privind
drepturile civile şi politice, care conţine la paragraful 27 prescripţii legate
de protecţia minorităţilor naţionale, mai multe ţări din lumea nouă s-au grăbit
să sublinieze că prescripţiile se referă numai la acele state care au minorităţi
naţionale. Făcînd referire la acest argument, Australia, Noua Zeelandă şi
America de Nord şi de Sud, au putut nesocoti multă vreme drepturile
populaţiilor aborigene. Kymlicka exemplifică cu sarcasm cazul Braziliei, care a
încercat cu atîta insistenţă să arate că nu are minorităţi naţionale, încît
această afirmaţie are toate şansele ca în scurt timp să devină realitate.
O altă sursă frecventă
de utilizare abuzivă a conceptelor de multiculturalitate şi multiculturalism o
reprezintă diferitele interpretări date conţinutului semantic al termenului de cultură,
care de multe ori au un conţinut ideologic sau sînt determinate de factori de
interes. În concepţia lui Kymlicka, cultura reprezintă atributul esenţial al
unei naţiuni, respectiv al unui popor, în măsura în care prin naţiune sau popor
înţelegem acea comunitate inter-generaţională cu o limbă şi o istorie comună,
care trăieşte prin tradiţie pe un anumit teritoriu şi pe care-l consideră, de
la o generaţie la alta, şi tot prin tradiţie, pămînt natal.
Există însă faţă de
aceasta, mai ales în literatura — cu precădere americană — a
multiculturalismului, şi interpretări care atribuie conceptul de cultură unor
grupuri diferenţiate pe baza unor caracteristici specifice, a diferenţelor
legate de stilul de viaţă, de obiceiuri, de păreri ale acestora, sau chiar prin
setul de principii al membrilor unei organizaţii voluntare. În Statele Unite de
exemplu, încercarea de elaborare şi implementare a unei curicule
„multiculturale”, nu înseamnă altceva decît lichidarea sau cel puţin atenuarea
situaţiei defavorizate a grupurilor marginalizate — homosexuali, handicapaţi
fizici şi mentali, femei, muncitori, ateişti sau comunişti. În măsura în care
înclinăm să folosim termenul de cultură în acest sens, rezultă că — ne
atenţionează Kymlicka — diferitele enclave de stil de viaţă, mişcările sociale,
dar inclusiv structurile vieţii asociative trebuiesc tratate ca nişte culturi,
şi astfel, pînă şi cel mai omogen stat al lumii, Islanda, va fi definit în mod
necesar ca multicultural. Dacă însă ne plasăm la cealaltă extremă a
interpretării conceptului de cultură, coform căreia democraţiile occidentale —
şi în cele din urmă, într-o tot mai mare măsură, lumea globalizată — sînt
caracterizate de cultura produsă de aceeaşi civilizaţie modernă, urbană şi
secularizată, industrială şi postindustrială, atunci trebuie să fim de acord şi
cu imposibila concluzie că nici statul cu cele mai multe minorităţi naţionale
recunoscute oficial din lume, Elveţia, nici statul cu cele mai multe etnii,
Australia, nu au nimic de a face cu multiculturalitatea, căci formele de viaţă
ale epocii moderne sînt caracteristice pentru toate minorităţile şi etniile
acestora.
Conceptul de
multiculturalitate definit şi folosit de Kymlicka nu se extinde prin urmare la
subculturile considerate de mulţi ca aparţinînd fenomenului: grupuri
caracterizate de stiluri de viaţă specifice, mişcări sociale şi asociaţii a
căror existenţă se bazează pe voluntariat. Desigur, grupurile defavorizate —
femeile, homosexualii, handicapaţii fizici şi mentali — se confruntă în multe
privinţe cu probleme asemănătoare celor pe care le au etniile. Ambele categorii
sînt marginalizate şi ajung în situaţii defavorizate social, ca urmare a diferenţelor
pe care societatea dominantă le consideră „normale”, „obişnuite”, şi care se
regăsesc în particularităţile neregulate ale grupurilor respective.
Marginalizarea femeilor, a homosexualilor sau a handicapaţilor însă este un
fenomen mai general, cu care ne putem întîlni atît în cadrul statelor naţionale
omogene, cît şi în cele care includ minorităţi naţionale şi etnii. Ca urmare,
constată Kymlicka, problema egalităţii şi dreptăţii etnoculturale trebuie
tratată ca ţinînd de problematica mai generală a unei democraţii mai tolerante
şi mai permisive faţă de particularităţi, iar o teorie a drepturilor
minorităţilor etnoculturale fundamentată şi adaptată în mod corespunzător, nu
poate fi inconsistentă în ce priveşte revendicările grupurilor sociale
marginalizate.
În 1998 Kymlicka a
acordat un studiu separat accepţiunii americane a conceptului de
multiculturalism, atrăgînd atenţia asupra problemelor de relevanţă de care
trebuie să se ţină cont cînd folosim această accepţiune în afara spaţiului
american, mai ales dacă luăm în considerare influenţa Statelor Unite asupra relaţiilor
internaţionale.1 2 Ca
reprezentant de marcă în definirea şi folosirea conceptului în spaţiul cultural
american, Kymlicka l-a ales pe David Hollinger, care, în lucrarea sa apărută la
mijlocul anilor nouăzeci, a pledat cu o argumentare nuanţată pentru experienţele
pozitive ale multiculturalismului american.1 3
Hollinger pleacă de la
disticţia dintre cele două categorii ale politicilor multiculturale, conform
căreia multiculturalismul are un model „pluralist” şi unul „cosmopolit”.
Conform interpretării date de el, modelul pluralist tratează comunităţile
etnoculturale ca structuri perene, ca subiecţi ai drepturilor colective.
Modelul cosmopolit în schimb se bazează pe drepturile individuale şi scoate în
evidenţă faptul că într-o epocă a identităţilor hibride şi a solidarizării
simultane cu diferitele comunităţi, graniţele dintre comunităţi pot suferi tot
mai multe modificări, şi că adeseori acest lucru se şi întîmplă. Contrar
multiculturalismului pluralist, care respectă graniţele moştenite din trecut
ale comunităţilor etnoculturale şi instituţionalizează apărarea lor, modelul
cosmopolit pledează pentru caracterul dinamic şi schimbător al graniţelor
dintre etnii. Acest model se opune loialtăţii tradiţionale de grup, promovînd
apartenenţa (ca membru) bazată pe alegerea liberă, voluntară. În urma acestor
presupoziţii, Hollinger ia poziţie clară de partea modelului cosmopolit.
Conform convingerii sale, în trecutul mai îndepărtat modelul s-a dovedit a fi
un real succes în privinţa integrării imigranţilor europeni, şi succesul său nu
este cu nimic mai mic nici în zilele noastre, raportat la statisticile de
integrare a sud-americanilor, africanilor şi asiaticilor. Hollinger recunoaşte
ce-i drept, că eficienţa modelului a lăsat de dorit în privinţa acceptării
negrilor sub aripa protectoate a naţiunii „post-etnice” americane, dar îşi
exprimă convingerea că nici această performanţă nu se va lăsa mult aşteptată.
În studiul său critic,
Kymlicka scoate în evidenţă două din inconsecvenţele lui Hollinger. Pe de o
parte, el arată că luările de poziţie în favoarea multiculturalismului
cosmopolit fac abstracţie de comunităţile etnoculturale pe care însuşi statul
american le tratează ca pe nişte configuraţii ce rezistă timpului,
asigurîndu-le subvenţionarea din partea statului şi protejarea lor
instituţională: comunităţile din Guam, Hawai sau Porto Rico, sau triburile de
indieni recunoscute ca „naţiuni independente”. Critica implicită la adresa
multiculturalismului pluralist al lui Hollinger pare să sugereze şi faptul că
mobilizarea etnopolitică a grupurilor etnice — şi în general a minorităţilor
naţionale — este incompatibilă cu diferitele forme ale multiculturalismului
cosmopolit sau post-etnic. Această afirmaţie nu poate fi acceptată însă fără
rezerve, argumentează Kymlicka, de vreme ce grupurile etnice care au fost
recunoscute de structurile de stat ale democraţiilor occidentale, ca făcînd
parte din naţiunea comună, cum sînt francezii din Quebec, catalanii sau
scoţienii, pot fi caracterizate de un naţionalism cu nimic mai puţin pluralist
sau „post-etnic” decît cel al poporului american. Numai că — şi aceasta
constituie cea de a doua inconsecvenţă a teoriei multiculturalismului
cosmopolit relevată de Kymlicka — Hollinger crede că specificul cosmopolit al
multiculturalismului se poate evidenţia exclusiv doar la nivelul statului: nici
în cazul structurilor comunităţilor etnoculturale din interiorul statelor, nici
în cazul interdependenţelor mondiale globale, nu se poate vorbi, conform lui,
de multiculturalism cosmopolit. Cu toate că aplicarea consecventă a
principiilor cosmopolite ar prescrie ca graniţele de stat să nu îngrădească
formarea identităţilor multiple şi hibride, Hollinger consideră că
multiculturalismul cosmopolit reprezintă o caracteristică marcantă a naţiunii
americane, şi că se află într-o strînsă legătură cu identitatea naţională
americană în sine.
Kymlicka ilustrează
influenţa exercitată pe scena internaţională a accepţiunilor americane ale
multiculturalismului, şi care nu e nici pe departe unanim acceptată ca pozitivă,
cu două exemple: pe de o parte, cu efectul pe care l-a avut asupra situaţiei
din Quebec, iar pe de altă parte, cu problemele cu care se confruntă în zilele
noastre statele Europei Centrale şi de Est în tranziţia lor spre democraţie.
În ce priveşte regiunea
Quebec, el scoate în evidenţă faptul că desele referiri la accepţiunile şi
experienţele multiculturalismului american au avut un efect important asupra
majorităţii canadiene de cultură engleză, îngreunînd considerabil acceptarea de
către ei a formelor de recunoaştere oficială pentru care au militat francezii
din Quebec. Separarea Quebecului — consiedră Kymlicka — nu ar avea nici măcar
probabilitatea de acum, dacă în disputa publică legată de această problemă s-ar
fi făcut referire şi la soluţiile instituţionale prin care statul american
încearcă să rezolve situaţia comunităţilor din Guam sau Porto Rico.
Dacă în cazul
Quebecului riscul nu este prea mare — nici în cazul secesiunii nu trebuie ne
aşteptăm la mai mult decît la apariţia pe continentul nord-american a două
democraţii liberale —, în cazul ţărilor central- şi est-europene miza o
constituie tranziţia paşnică la democraţie, care poate eşua dacă relaţia dintre
majoritate şi minorităţile naţionale nu va lua o formă instituţională
acceptabilă şi liniştitoare pentru ambele părţi. Pe baza evoluţiilor din Europa
Centrală şi de Est, nu este greu de observat că pînă în prezent consolidarea
democraţiei s-au bucurat de succes (deşi evident am face o greşeală dacă am
corela reuşitele lor exclusiv cu acest factor) în ţările care nu au minorităţi
naţionale cu o populaţie însemnată, adică Cehia, Slovenia, Polonia şi Ungaria.
Atîta timp cît în aceste ţări procesul democratizării pare ireversibil, în
cazul celorlalte, în care ponderea populaţiei aparţinînd minorităţilor
naţionale este mai mare, adversarii interni ai procesului de democratizare pot
fructifica cu succes, în funcţie de intereselor lor, tensiunile dintre
majoritate şi minoritate, obstrucţionînd astfel nu numai rezolvarea justă a
problemei minoritare, dar şi cursul democratizării în sine. Astăzi, în Europa
Centrală şi de Est, atenţionează Kymlicka, nu sînt deloc rare cazurile în care
cei care se opun revendicărilor minorităţilor naţionale să-şi motiveze punctul
de vedere făcînd referire chiar la modelul american. Acest sistem de referinţă
lipseşte de şanse intelectualitatea şi clasa politică liberală a regiunii — al
căror discurs restrîns la valorificarea drepturilor individuale nu poate
contribui la conturarea soluţiilor eficiente — şi face jocul naţionaliştilor
majoritari, care resping cu francheţe revendicările minorităţilor de a li se
recunoaşte oficial şi instituţional identitatea, şi aduc exemplul convingător
al societăţii multiculturale, post-etnice americane. Naţionalismul naţiunilor
majoritare din spaţiul central şi est-european încearcă prin urmare, facînd
referire la multiculturalismul cosmopolit american, să se opună naţionalismului
minorităţilor naţionale, şi — printr-o alianţă aparte, considerată de Kymlicka
drept „profană”, cu forţele liberale — aduc ca argument necesitatea creării
naţiunii politice, care nu ia în considerare diferenţele etnoculturale.
Rezultatul constă în neîncredere, teamă şi mobilizare în rîndul minorităţilor,
ceea ce — ca un cerc vicios — provoacă reflexele şi pornirile autoritare ale
majorităţii.
Ar fi o greşeală să
credem, îşi încheie Kymlicka argumentarea, că această concluzie ne-ar sugera că
Statele Unite sprijină voit adversitatea naţionalismului naţiunilor majoritare
din Europa Centrală şi de Est împotriva minorităţilor din această regiune,
respectiv că multiculturalismul american ar trebui să se concentreze în primul
rînd asupra drepturilor minorităţilor naţionale. Cea mai mare provocare a
perioadei actuale pentru societatea americană o constituie soluţionarea justă a
situaţiei negrilor, aşadar, proba de foc a „post-etnicităţii” Statelor Unite se
va corela în mod inevitabil cu această problemă. În privinţa accepţiunii
americane a multiculturalismului, esenţa observaţiilor critice ale lui Kymlicka
referitoare la Europa Centrală şi de Est este prin urmare aceea, că poziţia
care pleda pentru autonomia regiunii Kosovo1 4 de exemplu, ar putea fi etichetată cu o mai mică
probabilitate drept ipocrită de către politicieni sau lideri intelectuali sîrbi
— şi din diferite ţări sud-est europene — dacă discursul oficial american ar
vorbi şi despre faptul că recunoaşterea instituţională şi acordarea drepturilor
autoadministrative pentru minorităţile naţionale este parte integrantă a
realităţii multiculturale din Statele Unite.1 5
Problema
neutralităţii culturale a statului în teoria liberală a drepturilor minoritare
Revendicările
minorităţilor naţionale sînt etichetate deseori de către oponenţii drepturilor
minoritare ca naţionalism tribal, premodern, fiind comparat cu „naţionalismul
civic” al naţiunilor majoritare, care nu ia în considerare identităţile
etnoculturale, care defineşte statul ca pe o structură neutră etnic şi
cultural, şi care investeşte cu drepturi egale, şi supune la îndatoriri egale,
toţi cetăţenii săi, indiferent de particularităţile acestora. Astfel,
naţionalismul civic caracterizează perioade mai evoluate ale dezvoltării
sociale, şi diferă de „naţionalismul etnic” prin aceea că nu îşi propune
menţinerea şi reproducerea instituţională a unei anumite culturi sau a unei
identităţi etnice anume, ci se străduie să fundamenteze comunitatea
cetăţenilor, corespunzător principiilor democratice şi de egalitate acceptate
de toată lumea. Plecînd de la aceste principii, adepţii naţionalismului civic
susţin faptul că în timp ce naţiunile majoritare, conform cerinţelor
modernităţii, lasă în urmă infantilismul naţionalismului etnic, minorităţile
etnice invocă prin revendicările lor spiritul secolului 19.
Argumentele care
urmează o astfel de logică comit simultan două greşeli. În primul rînd, acestea
pierd din vedere faptul că modernitatea, contrar prezicerilor şi aşteptărilor,
nu a subminat identităţile etnoculturale. Conform teoreticienilor modernităţii,
identităţile etnice şi naţionale ar fi trebuit să-şi piardă din însemnătate, fie
lasînd locul unei anumite identităţi supra-naţionale, cosmopolite, fie prin
apariţia unei ere a identităţilor post-naţionaliste, constituţionale. Însă
acest lucru nu s-a întîmplat: nenumărate studii arată că în întrega lume sîntem
martorii unei stranii renaşteri a naţionalismelor.1 6 Cealaltă greşeală o constituie semnul de întrebare
cu privire la neutralitatea etnoculturală a statului de drept liberal: aşa cum
vom vedea, nimic nu corespunde în realitate acestei presupuse proprietăţi, iar
referirile la ea în corelaţiile amintite ilustrează folosirea rău intenţionată
a conceptelor.
Ambele greşeli provin
din necunoaşterea relaţiei dintre stat şi cultură, sau cel puţin pot fi
corelate cu variantele ei negîndite pînă la capăt.
Dilema clasică a
democraţiilor liberale este de a afla cum se poate asigura implementarea
simultană a egalităţii şi libertăţii individuale a cetăţenilor în faţa
statului, dacă aceşti cetăţeni diferă prin religie, tradiţii culturale, limba
maternă sau mod de viaţă. După cel de al doilea război mondial, cînd schimbarea
sistemului de protecţie a minorităţilor, bazat pe drepturi colective, cu un alt
tip de abordare părea inevitabilă, punctul de vedere care susţinea că prin
asigurarea unui tratament egal al indivizilor protecţia instituţională a
particularităţilor etnoculturale poate deveni inutilă, a cîştigat o
popularitate însemnată, mai cu seamă în cercurile gînditorilor liberali.
Analogia a oferit-o separarea bisericii de stat, proces încheiat cu suscces în
întreaga Europă, şi care a pus capăt nu numai istoriei sîngeroase a războaielor
religioase, dar, prin transferul practicilor religioase în sfera privată, a
instituţionalizat cu succes şi protecţia — indirectă — a minorităţilor
religioase asigurînd indivizilor dreptul la libera alegere şi practicare a
religiei, şi o viaţă comunitară liniştită şi fără discriminării.
În atmosfera care
caracteriza lumea după cel de al doilea război mondial, părea firesc ca şi
problema minoritară să fie soluţionată în spiritul toleranţei religioase.
Identitatea etnoculturală — asemenea religiei — reprezintă un pilon important
al vieţii particulare a fiecărui om, dar în această privinţă — argumentau
adepţii schimbării modului de abordare — nu putem pretinde de la stat mai mult
decît asigurarea condiţiilor legale pentru ca indivizii să îşi poată alege
liberi identitatea, să îşi poată conserva tradiţiile legate de aceasta — atîta
timp cît nu intrau în contradicţie cu drepturile celorlalţi cetăţeni — şi, în
urma opţiunii lor, să nu devină victime ale discriminării. Bineînţeles, toate
acestea trebuiau să se limiteze la sfera privată, sfera publică urmînd a fi
protejată de toate notele distinctive şi manifestările identităţilor
etnoculturale. Aşa cum statul de drept liberal nu poate declara ca oficială
niciuna din confesiuni, trebuind să le trateze pe toate cu acelaşi respect, aşa
nu poate acorda un statut preferenţial sau privilegii nici uneia dintre
culturi, nefiindu-i permisă o distingere în acest sens. Separarea statului de
etnicitate face deci imposibilă atît recunoaşterea oficială a comunităţilor
etnoculturale, cît şi aplicarea criteriilor etnice la distribuţia bunurilor, a
drepturilor şi a îndatoririlor.
Acest punct de vedere
a găsit după război numeroşi adepţi în tabăra liberală. Argumentele legate de
acesta sînt prezente — deseori în variante elaborate, nuanţate sau aplicate —
şi în literatura de specialitate a filosofiei politice contemporane. O carieră
spectaculoasă a avut de exemplu conceptul de „omisiu+ne benignă”, care vroia să
sugereze că statul nu este interesat în menţinerea şi reproducerea
identităţilor etnoculturale, dar că trece înţelegător cu vederea, intenţia
cetăţenilor care îşi propun astfel de scopuri. Alţii, ca de exemplu Michael
Walzer, William Pfapp sau Michael Ignatieff, au sesizat că diferenţierea tot
mai populară „naţionalism etnic” vs. „naţionalism civic” poate fi explicată
prin criteriul neutralităţii etnoculturale. Cel mai departe în concluzii a mers
probabil Michael Walzer, care susţine că separarea clară dintre stat şi etnie
este una din condiţiile esenţiale ale democraţiei liberale. După părerea sa,
statul trebuie să se delimiteze de toate comunităţile naţionale şi etnice care
alcătuiesc societatea ţării respective, trebuie să refuze participarea sa la
reproducerea socială a particularităţilor, şi trebuie să îşi păstreze
neutralitatea în ce priveşte „limba, istoria, literatura şi sărbătorile
oficiale”. Conform lui, una din cele mai convingătoare exemple ale statului
neutru din punct de vedere etnocultural îl reprezintă Statele Unite, cu atît
mai mult cu cît America nu are o limbă oficială recunoscută de constituţie.1 7
Kymlicka critică dur
opiniile — şi dintre acestea în mod concret poziţia lui Walzer — legate de
analogia religie-etnicitate, precum şi cele referitoare la neutralitatea naţională
a statului. Legat de America, el aduce exemplu patru argumente împotriva
mistificărilor referitoare la limba oficială de stat. Înainte de toate
aminteşte că pe teritoriul Statelor Unite predarea limbii engleze este
prevăzută de lege. Tot legea este cea care dispune ca obţinerea cetăţeniei — în
cazul imigranţilor care au vîrsta sub cincizeci de ani — este condiţionată de
însuşirea limbii engleze. Cunoaşterea limbii engleze este o cerinţă exclusivă
în cazul angajaţilor guvernamentali şi funcţionarilor de stat. Şi, în cele din
urmă, aminteşte că în partea de sud-vest a Statelor Unite precum şi în cazul
Insulelor Hawai, acordarea statutului de stat federativ a putut fi pusă în
discuţie abia după ce numărul imigranţilor de cultură engleză a depăşit populaţia
minoritară autohtonă de acolo. În schimb, avansării la rang de stat a Porto
Rico-ului i se opun atît de mulţi, tocmai pentru că o majoritate a vorbitorilor
de limbă engleză nu va putea fi asigurată aici cu una cu două. Dispoziţiile
referitoare la limba de predare şi la angajarea funcţionarilor guvernamentali,
precum şi cele legate de obţinerea cetăţeniei, ca şi stabilirea limitelor de
funcţionare a unităţilor administrative — în condiţiile în care produsul
naţional brut este dat într-o proporţie de aproape cincizeci la sută de
sectorul de stat — abia dacă pot fi considerate excepţii care nu influenţează
decisiv „neutralitatea naţională” a statului, constată Kymlicka.
Dar privind lucrurile
în ansamblu, în condiţiile modernităţii, nici un stat nu îşi poate permite să
nu trateze fiecare din limbile vorbite pe teritoriul său ca limbă oficială. Se
poate arăta că analogia dintre religie şi etnicitate nu poate fi susţinută nici
în această privinţă. Adică statul îşi poate permite schimbarea de exemplu a
jurămîntul juridic religios cu unul laic — şi într-un stat multinaţional sau
chiar multietnic, aceasta ar fi o iniţiativă justificată —, dar este de
neînchipuit excluderea limbii din activitatea justiţiei. Aşa cum au arătat mai
mulţi — de exemplu Ernest Gellner şi Benedict Anderson — una din consecinţele
importante ale modernităţii a fost aceea că anumite ţări au integrat societatea
cu ajutorul limbii unitare şi a conştiinţei de „noi”, respectiv a celei
comunitare valabile pe întreg teritoriul statului, şi au asigurat accesul cu
şanse egale al cetăţenilor la instituţiile sociale. Aceste strădanii au fost
motivate nu neapărat de imperialismul cultural sau de prejudecăţi etnocentrice,
ci de cîteva cerinţe foarte pragmatice ale dezvoltării societăţii
caracteristice epocii moderne. Economia modernă avea nevoie înainte de toate de
forţe de muncă corespunzător instruite şi care să dispună de o mobilitate
corespunzătoare. În lipsa unui sistem de instruire public desfăşurat într-o
limbă comună, care să respecte standardele ţării respective este greu de
imaginat că cetăţenii ţării vor porni cu şanse egale în competiţia de pe piaţa
muncii. Pentru un stat prosper este în continuare indispensabil ca cetăţenii
săi să fie solidari între ei, gata să aducă sacrificii pe care le pretinde sistemul
bazat pe reciprocitatea serviciilor sociale. Indivizii legaţi prin conştiinţa
de “noi” şi prin identitatea comună sînt probabil mult mai pregătiţi să facă
aceste sacrificii, iar limba comună şi istoria cunoscută ca fiind comună
contribuie în mare masură la fundamentarea conştiinţei lor identitare
colective.1 8 Pentru a caracteriza acest proces, Kymlicka
introduce din partea sa conceptul de „cultură societală ”. În opinia sa,
fiecare stat care poate fi inclus în categoria democraţiilor liberale a trecut
odată printr-o perioadă a dezvoltării sale în care răspîndirea culturii
societale pe întreg teritoriul său a constituit scopul care a mobilizat cele
mai multe energii sociale. Cultura societală se concentrează prin urmare pe un
anumit teritoriu, şi principala sa carcteristică este că ea cuprinde toate
instituţiile societăţii, în egală măsură din sfera privată şi cea publică, şi,
prin limba folosită în comun, devine accesibilă oricărui cunoscător al ei.
Cultura societală cuprinde aşadar fiecare teritoriu al existenţei sociale, fără
a conţine însă obiceiurile culturale sau religioase ale culturii luate în sens
tradiţional, stilurile de viaţă sau elementele formelor de viaţă particulare
caracteristice comunităţilor mici sau familiale. În această privinţă deci
cultura societală înseamnă mai puţin — este „mai subţire” spune Kymlicka —
decît accepţiunea etnografică a conceptului de cultură, dar reprezintă mai mult
decît aceasta, prin pluralismul ei: ea cuprinde fiecare strat caracterizat de
particularităţi etnoculturale şi religioase, de stil de viaţă şi de convingere,
identificabil într-o societate dată. Prin înţelesul astfel conceput al
termenului de cultură putem afirma despre cetăţenii americani vorbitori de
limbă engleză că sînt integraţi prin aceeaşi cultură, ceea ce nu exclude
opţiunile personale legate de religie, sistem de valori sau stil de viaţă.
Ce se întîmplă însă
atunci cînd o ţară este multiculturală, în sensul definit de Kymlicka? Prezenţă
etniilor nu constituie în general obstacole în calea formării culturii
societale. După cum vom vedea în cele ce urmează, o politică imigraţională
definită în mod adecvat poate fi un mijloc important de consolidare a culturii
societale. Relaţia minorităţilor naţionale cu proiectul culturii societale este
de obicei mai problematică. În general depinde de ambele părţi — atît de
majoritate cît şi de minoritate — ca şi de antecedentele istorice, dacă
minoritatea va vedea în încercările de creare a culturii societale
instituţionalizarea drepturilor şi libertăţilor sau pericolul opresiunii
etnoculturale. Corespunzător acestei raportări, istoria ne oferă în egală
măsură exemple în care cultura societală a exclus toate încercările alternative
de pe teritoriul unei ţări — cum sînt cazurile Franţei şi Germaniei —, cît şi cazuri
— ca Belgia, Elveţia, Canada sau Spania — în care minorităţile s-au opus
presiunii exercitate asupra lor în vederea integrării în cultura societală
unitară, şi au creat propria lor cultură societală paralelă, cu toate
condiţiile instituţionale, lingvistice sau de altă natură.
Apariţia culturii
societale pe teritoriul unui stat depinde de o politică guvernamentală
conştientă şi consecventă. Prima şi cea mai importantă decizie pe care trebuie
să o ia un guvern în interesul consolidării unei culturi societale se leagă de
limbă. Cînd un guvern decide ce limbă să folosească în comunicarea cu cetăţenii
săi, în ce limbă să decurgă educaţia în şcoli, cu ajutorul cărei limbi să
comunice oamenii în oficiile de stat, la tribunal, în instituţiile sanitare,
atunci ia în acelaşi timp şi cea mai importantă decizie privitoare la viitorul
culturii societale. Ceea ce înseamnă totodată că limba care nu este întreţinută
de o anumită cultură societală, în condiţiile societăţii moderne,
industrializate, este condamnată mai întîi la o marginalizare treptată, iar
apoi la pieire. O astfel de limbă poate fi ţinută în viaţă într-o formă
ritualizată şi pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de către elita — de multe
ori fanatizată — sau se poate păstra, de asemenea pentru o perioadă incertă, în
cercul comunităţilor tradiţionale, izolate, rămase în afara curentului
principal al societăţii. Decizia guvernelor privitoare la limbile recunoscute
oficial, şi utilizabile în mod public indică deci — în cazul statelor
multinaţionale — şi care cultură societală are viitor pe teritoriul statului
respectiv.
Viabilitatea şanselor
de supravieţuire a culturilor societale este influenţată şi pe mai departe în
mod hotărîtor de politica imigraţională a guvernului. Imigrarea poate avea un
efect benefic asupra culturii societale, în măsura în care guvernul unui stat
ţine sub control numărul imigranţilor, şi dacă imigranţii însuşesc limba şi
istoria celor care-i primesc. În cazul statelor multinaţionale însă imigraţia
poate avea şi consecinţe dăunătoare, mai ales în ce priveşte minorităţile
naţionale. Imigranţii în număr mare, dar asimilaţi cu eficienţa
corespunzătoare, punînd în paranteză procesul de creştere naturală a
populaţiei, pot modifica proporţia populaţiei minoritare, care poate duce la
scăderea influenţei sale politice de mai tîrziu. Sînt şi cazuri în care
guvernul încurajează stabilirea imigranţilor în regiuni care sînt locuite în
mod tradiţional de minorităţi naţionale. Aşa s-a întîmplat de exemplu în
regiunea sed-vestică a Statelor Unite, unde numărul coloniştilor englezi a
depăşit treptat numărul băştinaşilor chicano şi al celor din triburile de
indieni. Dacă popoarele autohtone ale regiunii ar fi deţinut după pierderea
războiului din Mexic putere de decizie în privinţa politicii de imigrare, foarte
probabil că astăzi am avea în partea de sud-ves a Americii o configuraţie
dominată de cultura minoritară, de genul celei din Quebec sau Catalonia,
constată Kymlicka. Guvernul federal al Statelor Unite a decis însă altfel. A
ţinut sub control numărul imigranţilor, le-a prescris ce limbă trebuie să
folosească şi să însuşească, şi — după cum am amintit — a acordat regiunilor
statutul de stat federal abia după ce coloniştii de cultură engleză au format
acolo o majoritate confortabilă.
Guvernelor le stau la
dispoziţie pe mai departe toate mijloacele de a influenţa viitorul culturii
societale. De la alegerea sărbătorilor naţionale, prin alcătuirea curriculei
şcolare, pînă la trasarea limitelor şi competenţelor ce ţin de subunităţile
administrative, interne (care poate avea loc fie prin obţinerea de către
minorităţile naţionale a unei relative majorităţi numerice, şi, prin aceasta, a
unei puteri în teritoriile locuite de ei, fie, în mod contrar, prin lichidarea
acestei majorităţi), fiecare acţiune influenţează şansele de menţinere a
culturii — sau a culturilor — societale. Deciziile de această natură ţin de
esenţa fiecărui stat modern.
Privit din alt unghi,
procesul construirii şi consolidării culturii societale nu înseamnă altceva
decît un proiect de construire naţională, datorită simplului fapt că limba
culturii societale este de obicei limba majorităţii etnoculturale care
populează ţara respectivă. Cînd un guvern decide care va fi limba oficială
vorbită pe teritoriul acelei ţări, ce se va preda în şcoli, care vor fi
sărbătorile oficiale, care să fie condiţiile de obţinere a cetăţeniei, care vor
fi simbolurile oficiale ale statului, atunci aceste decizii le putem evalua nu
doar ca reflexe ale prejudecăţilor etnocentriste, dar şi ca încercări de a se
crea, într-un mod accesibil fiecărui cetăţean, toate condiţiile libertăţii şi
egalităţii instituţionale. Aceste decizii definesc în mod inevitabil o
anumită identitate naţională — chiar dacă nu apelează la limbajul
etnonaţionalismului într-un mod care să bată la ochi — or, în astfel de
condiţii; este imposibil de vorbit despre neutralitatea etnoculturală a
statului sau despre delimitarea strictă dintre stat şi etnicitate. Nici în
cazul american, considerat de Michael Walzer un prototip al neutralismului
naţional, lucrurile nu au stat altfel: coloniştii englezi s-au considerat pe ei
înşişi „populaţie formativă”, în sensul că „în mîna lor se afla iniţiativa
politică, a lor era limba, ei stabileau formaţiunile teritoriale şi de muncă,
iar imigranţii trebuiau să se adapteze mentalităţii lor”, spune Kymlicka
citîndu-l pe John Higham.
Procesul construirii
naţionale îi aduce deci, vrînd-nevrînd, în avantaj pe cetăţenii majoritari ai
statului, faţă de cei care nu vorbesc limba oficială, respectiv sînt
socializaţi de către o altă cultură. În legătură cu aceasta Charles Taylor
scrie de exemplu următoarele: „În măsura în care în cazul unei societăţi
moderne putem vorbi de o limbă ‘oficială’, în cel mai larg înţeles al
cuvîntului — adică despre o limbă şi o cultură sponsorizată şi prescrisă de
către stat cetăţenilor săi, şi care constituie totodată şi limba economiei şi a
problemelor de stat — aceasta avantajează evident foarte mult pe cei cărora
aparţine limba şi cultura respectivă. Vorbitorii altor limbi sînt evident
dezavantajaţi. Lor nu le prea rămîne altă alternativă decît să folosească o a
doua limbă în activitatea lor de zi cu zi, sau să încerce să şteargă prin
asimilare diferenţele existente între ei, şi cei care folosesc limba lor
maternă ca limbă oficială. Sau, în măsura în care această a doua, anevoioasă
perspectivă, nu le este pe plac, pot lua atitudine în interesul redesenării
graniţelor, iniţiind acţiuni politice şi economice a căror limba oficială va fi
limba lor maternă.”1 9
Conform lui Kymlicka,
în faţa comunităţilor etnoculturale care se confruntă cu dilema de mai sus, se
află trei posibilităţi, dintre care minorităţile, etniile sau alte grupuri
etnoculturale aleg corespunzător naturii lor.
Prima posibilitate o
reprezintă continua marginalizare, pe care, de exemplu, şi-o asumă voluntar,
conform convingerilor lor teologice, sectele reigioase. Bunăoară, comunitatea
americană amish sau hutteriţii din Canada, nu simt pur şi simplu nici o nevoie
de a participa la educaţia universitară sau la procesele legislative, excluzîndu-se
complet din sfera publică pentru că din punct de vedere al stilului lor de
viaţă, al credinţei lor, acestea sînt irelevante.
Integrarea — şi din
perspectiva a mai multor generaţii, asimilarea — este aleasă de obicei de
etniile formate de comunităţile de imigranţi. Conform datelor empirice sînt
foarte rare cazurile în care imigranţii să protesteze împotriva obligativităţii
referitoare la însuşirea limbii oficiale a ţării adoptive sau să îi oprească pe
copiii lor de la educarea în limba statului. Le este evident că o bună
cunoaştere a limbii majorităţii este o condiţie indispensabilă pentru ca
serviciile şi oportunităţile sociale să le fie şi lor într-o cît mai mare
măsură accesibile. Pînă la urmă, decizia — în cele mai multe dintre cazuri,
deloc uşoară de luat — de a părăsi pămîntul natal sau de a întrerupe legăturile
familiale şi sociale a fost motivată de această intenţie. În cazul
imigranţilor, aşadar, integrarea în cultura societală nu produce probleme
deosebite. Statul care îi primeşte este obligat să le acorde atenţie — în cazul
în care se fac presiuni asupra sa în ce priveşte dreptatea etnoculturală —
măcar pentru a crea condiţiile decente şi umane ale integrării şi asimilării,
adică să elimine prejudecăţile etnocentriste din sfera publică, din curricula
şcolară şi, în funcţie de posibilităţi, inclusiv la stabilirea sărbătorilor
oficiale, şi să prevină ca simbolurile de stat să ofenseze sensibilităţile
etnoculturale.
A treia variantă de
reacţie la dezavanatajele datorate proiectului de construire naţională a
naţiunilor majoritare caracterizează în general minorităţile naţionale, care
răspund în cele mai multe din cazuri la aceste provocări — pe baza
experienţelor istorice — cu propriile lor încercări de construire naţională. În
cazul lor nu este vorba doar de faptul că datorită caracteristicilor
etnoculturale pe care le au, trebuie să ia în considerare şi eventualitatea
rămînerii în afara instituţiilor publice, a economiei sau a sferei academice
care folosesc ca mijloc de comunicare o altă limbă, dar şi faptul că o cultură
societală şi delimitările lingvistice create de majoritate pun în pericol
sistemul instituţional tradiţional al minorităţii, care îndeplineşte mai multe
funcţii ale culturii societale. Răspunsul minorităţii la aceste provocări este de
obice acela că se opun tendinţelor integraţioniste, luptînd pentru
recunoaşterea oficială a limbii şi a culturii proprii. Iar pentru aceasta
apelează la metode care nu diferă cu nimic de încercările de construire
naţională ale majorităţii. Pentru ei este la fel de important ca limba comună
să facă accesibilă pentru fiecare membru al minorităţii conţinuturile culturale
proprii, să transmită oportunităţile instituţionale ale acesteia şi să
fundamenteze solidaritatea lor. La fel de importantă consideră a fi şi educaţia
care să promoveze valorile culturale proprii, şi interesele lor se leagă de
trasarea graniţelor interne, încearcînd să prevină ca imigraţia — sau
colonizarea forţată — să dea naştere unei schimbări a configuraţiei
etnoculturale a teritoriilor locuite de ei. Încercările de construcţie
naţională specifice minorităţilor nu sînt cu nimic mai puţin moderne aşadar
decît proiectele corespunzătoare ale majorităţii, căci ambele ţin cont de tot
ce are nevoie o comunitate etnoculturală pentru a supravieţii — aşa cum am
văzut — condiţiilor modernităţii. Prin urmare, întrebarea care se pune este că,
dacă încercările de construcţie naţională a popoarelor majoritare sînt legitime
şi dacă acestea pot fi considerate ca adaptate la cerinţele modernităţii, de ce
se contestă acelaşi lucru în cazul comunităţilor minoritare, mai ales dacă
acestea au fost incluse în structuri de stat existente contrar voinţei lor?
Conform lui Kymlicka,
faptul că opinia publică internaţională nu a ajuns încă la un consens în
privinţa acceptării din perspectivă liberală a construirii naţiuni — referitor
la standardele sale valabile în aceaşi măsură pentru majoritate şi minoritate —
se datorează poate nu în ultimul rînd convingerii larg răspîndite şi frecvent
citate legate de neutralitatea etnoculturală a statului de drept liberal.
Această neutralitate — după cum am văzut — este un mit, deoarece nu există nici
un stat care să nu încerce crearea culturii societale şi care să nu aibă
pretenţia ca cetăţenii săi să o considere a lor, formînd astfel o comunitate
politică. Neutralitatea etnică, adică finalizarea implicită a separării
statului de etnicitate — urmînd exemplul toleranţei religioase — ar însemna
practic ca nici o etnie să nu fie recunoscută oficial. Statul s-ar
degrada într-un cadru instituţional prestator de servicii privind bunul public,
iar cetăţenii ar deveni simpli consumatori, din partea cărora nimeni nu ar
putea pretinde loialitate sau spirit de sacrificiu. Un astfel de stat însă nu
există, şi putem presupune că referirile la el trădează interese — etnocratice
— care, asemănător celor discutate în capitolul anterior, încearcă să dizolve
conceptul de minorităţi naţionale în categoria generală a etniilor, iar
revendicările lor să le reducă la nivelul încercărilor caracteristice imigranţilor.
În ce priveşte majorităţile, reducerea soluţiilor acceptabile la nivelul
politicii imigraţioniste, accentuarea importanţei integrării duc inevitabil,
aşa cum am văzut, la asimilare. Deşi majorităţile văd frecvent în aceasta
soluţia cea mai viabilă pe termen lung, pentru minorităţile naţionale tocmai
aceasta este perspectiva care declanşaeză în cel mai scurt timp mobilizarea
etnopolitică.
Ar fi o greşeală ca pe
baza celor menţionate mai sus să presupunem că încercările minorităţilor de
construcţie naţională conduc în mod necesar la mişcări secesioniste. Diferitele
forme de autonomie, federalismul, premisele privitoare la folosirea limbii, la
educaţie — adică recunoaşterea oficială a dreptului minorităţii la propria sa
cultură societală — se pot dovedi adecvate, în funcţie de caracteristicile
situaţiilor concrete, pentru ca minoritatea să se simtă într-o siguranţă
instituţională în cadrele etnopolitice dominate de majoritate. q
Traducere de Marius Cosmeanu
NOTE
1. Monica Spiridon în eseul ei plin de vervă, şi în
care pledează pentru universalitatea culturii, scrie de exemplu că: „Din
păcate, n-ar fi prima oară cînd un concept îşi începe cariera spectaculoasă în
România exact în momentul în care în locul său de origine începe să devină
trecut. Sau cînd, ca să se răspundă unor necesităţi reale, se face un import
neinspirat, recurgîndu-se, de pildă, la un transplant de cord ca să se
suplinească un … plămîn carent.” Splendoarea şi mizeria unui concept:
multiculturalismul în: Altera, anul V, 12, 1999, 34. , anul V, 12,
1999, 34. În postscriptumul unui faimos eseu, declanşator de polemici, Ovidiu
Hurduzeu scrie următoarele: „Asumîndu-mi toate riscurile care decurg din
poziţia mea de bărbat alb, membru al lumii universitare americane, adresez
intelectualilor români un ÎNDEMN LA LUCIDITATE ŞI VIGILENŢĂ. De vor ceda din
nou iluziilor şi oportunismului — de data asta venite de la Vest — s-ar putea
ca peste douzeci de ani să locuiască în regiunile ‘autonome’ şi federalizate
Valahia, Transilvania şi Moldova; iar copiii şi nepoţii lor să înveţe la
şcolile ‘multiculturale’ despre ‘istoriile’ ‘carpatice’ şi despre un anume
Eminescu şovin şi falocentrist.” (Sublinierea aparţine autorului – S. L.) în: Noua
identitate a omului occidental, România Literară, nr. 37. 1998, 13.
Balázs Sándor, în amplul şi exigentul său eseu ce-şi propune clarificarea
conceptului, atrage atenţia asupra faptului că anumite variante populare în
ţările occidentale ale multiculturalismului nu pot fi considerate ca fiind
relevante şi situaţiei din România, pentru că: „Noi, odată ajunşi minoritari,
nu a trebuit să concepem strategii de păstrare a identităţii noastre naţionale,
sau modele de organizare civică prin care să ne îngrijim de ea, căci dispuneam
de toate acestea de multă vreme. Cel mult a trebuit să ducem o luptă acerbă
pentru recunoaşterea noastră în noua formă statală, cînd ne-am pierdut, ca
urmare a schimbării puterii de stat, sprijinul statal care asigura devoltarea
culturii noastre. Noi nu avem nevoie de împlinirea unui proces prin înglobarea
culturii noastre în ceva ‘multi’. Noi am copt deja şi, prin propria politică
culturală de stat, am cizelat garanţia autoconservării noastre spirituale:
propria noastră cultură. Canada, Australia sau alt ‘stat imigraţional’ nu pot
constitui modele pentru noi, căci multiculturalitatea României, ca şi dat,
diferă total de cea al lor.” „Multikulturalizmus és egyetem/Multiculturalitate
şi universitate” în: Erdélyi Múzeum, Volumul LX., Caietul 1-2., 1998,
7-8. Horvát István în schimb scrie următoarele: „Multiculturalismul în România
este o soluţie ideologică… şi ca atare invocarea lui este o încercare de
limitare a pretenţiilor UDMR-ului de a redefini comunitatea politică. Tocmai
haloul semantic al termenului şi faptul că este la modă face posibilă o asemenea
instrumentalizare. Mai mult decît atît, prin invocarea multiculturalismului,
problema redefinirii comunităţii politice este evitată, căci naţionalismul
minoritar nu mai este combătut prin invocarea intereselor şi valorilor naţiunii
majoritare, ci prin dezavuare, delegitimare, prin invocarea unei ideologii
integratoare. Deci în loc de o politică a recunoaşterii, multiculturalismul,
aşa cum este înţeles în România, devine o politică a limitării naţionalismului
minoritar, iar în loc de un ghid ideologic este o armă ideologică. Nu este
vorba de faptul că multiculturalismul ar fi o ideologie care deschide cale
liberă, legitimează fragmentarea etnonaţională, ci mai degrabă una care
consideră că neutralitaea culturală a statului este o ipocrizie şi că statul
trebuie să-şi asume un rol activ în asigurarea drepturilor care iau în
considerare nu individul abstract, ci îl protejează în acele contexte concrete
în care identitatea lui se formează şi se manifestă.” Multiculturalismul în
România: alternativă sau eschivă? în: Irina Culic, István Horváth, Cristian
Stan (red.): Reflecţii asupra diferenţei, Editura Limes, Cluj, 1999,
9-10. Despre unele relevanţe emancipatorii ale multiculturalismului putem citi
în lucrările lui Adrian Miroiu, care publică în chestiunea discutată cu o
consecvenţă demnă de respect, deşi nu fără accente critice. Lucrări mai
importante: Democraţia într-o lume a diferenţelor în: Revista de
cercetări sociale, vol. 4, 1995, 135-151, Filosofie fără haine de gală:
despre filosofie şi politică, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1998.
Legat de consecinţele care favorizează segregarea etnoculturală ale
multiculturalismului şi, comparativ cu aceasta, de necesitatea posibilităţilor
de afirmare a identităţilor periferice sau hibride, putem aminti scrierea semnată
de Margit Feischmidt: Multiculturalismul: o nouă perspectivă ştiinţifică şi
politică despre cultură şi identitate, în: Altera, anul V, 12, 1999,
5-26.
2. Joe L. Kincheloe – Shirley R. Steinberg: Changing
Multiculturalism, Open University Press, Buckingham-Philadelphia, 1997.
3. Peter Lamborn Wilson: A
multikulturalizmus ellen/Împotriva multiculturalismului în: Élet és
Irodalom, 1996 július 19.
4. Our Creative Diversity. Report of the
World Commission on Culture and Development, UNESCO, 1996, 16 respectiv 25.
5. Datele la care se fac referire provin din
rezultatele cercetării cunoscute sub numele de Minorities at Risk.
Cercetarea, la iniţiativa din 1986 a lui Ted Robert Gurr, se desfăşoară din
1988 sub auspiciile institutului Center for International Development and
Conflict Managemnet din cadrul Universităţii Maryland. Vezi: Ted Robert Gurr: Minorities,
Nationalists and Ethnopolitical Conflict în: Chester A. Crocker — Fen Osler
Hampson — Pamella Aall (red.): Managing Global Chaos. Sources and Responses
to International Conflict, United States Institute of Peace Press,
Washington, D.C., 1996, 53-79.
6. Chaim Kaufmann: Possible and Imposible
Solutions to Ethnic Civil Wars în: Michael E. Brown — Owen R. Coté, Jr. —
Sean M. Lynn-Jones — Steven E. Miller (red.): Nationalism and Ethnic
Conflict, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 1996-1997, 235-265.
7. Jürgen Habermas: Struggles for
recognition in the Democratic State în: Habermas: The Inclusion of the
Other. Studies in Political Theory, The MIT Press, Cambridge,
Massachusetts, 1998, 203-239.
8. Will Kymlicka: Multicultural
Citizenship. A Liberal Theory of Minority Rights, Clarendon Press, Oxford,
1995.
9. Istoricul disputei liberalism-comunitarism
este prezentat de exemplu temeinic, în Stephen Mulhall — Adam Swift: Liberals
and Communitarians, Blackwell, Oxford – Cambridge, 1992. Cedînd presiunilor
comunitare la care a fost supus, Rawls a început să se distanţeze de idealul
autonomiei individului referindu-se la faptul că în realitate cei mai mulţi
oameni nu simt nevoia să-şi formeze liber concepţia creată despre viaţă, să-şi
supervizeze periodic convingerea privitoare la aceasta. Majoritatea hotărîtoare
a oamenilor au nevoie mai curînd de certitudini, de autorităţi care să-i
îndrume în viaţă. Plecînd de aici, tradiţionala stăruinţa a liberalismului faţă
de conceptele sale care disting autonomia individuală ca principiu de bază pare
un comportament „sectar”. Cu toate acestea Rawls nu a cedat întru totul în ce
priveşte nevoia de autonomie, ci a încercat să reducă sfera de valabilitate a
acesteia. Aşa a ajuns la conceptul liberalismului politic, care face deosebire
între sfera privată şi cea publică, în sensul că în timp ce în prima nu există
cerinţă pentru autonomia individuală, în cea de a doua ea trebuie să se
evidenţieze pe deplin. Kymlicka consideră că această problemă de diferenţiere
nu poate fi dusă la bun sfîrşit, iar aplicarea ei produce contradicţii interne
în teoria liberală. Vezi: Kymlicka: op. cit. capitolul 8.
10. Kymlicka recunoaşte că: nu putem considera
exclus faptul că unele grupuri de imigranţi care se stabilesc pe un teritoriu
locuit de o populaţie compactă, dar lipsită de băştinaşi, sau de una
răspîndită, să se transforme în minoritate naţională prin obţinerea de către
acestea a drepturilor autoadministrative. Pînă la urmă, acelaşi lucru s-a
întîmplat şi cu coloniştii britanici, sau cu imigranţii spanioli din Porto
Rico, respectiv cu cei francezi din Quebec. Scopul coloniştilor nu a fost acela
de a se integra în cultura celor din teritoriile ocupate, ci de a-şi face
acceptată propria cultură în noul spaţiu de existenţă. În cazul lor miza era
crearea unei societăţi desăvîrşite instituţional, prospere, şi nu integrarea
indivizilor sau a familiilor. Teoretic putem presupune că pot exista unele ţări
care să primească imigranţi şi care să ducă o politică migraţională care să
sprijine, respectiv să încurajeze acest fel de comportamnet în rîndul
imigranţilor, dar pînă în prezent nu cunoaştem astfel de exemple. Tot mai
frecvent ne putem întîlni cu opinia conform căreia comunitatea spaniolă din
Statele Unite prezintă un tot mai scăzut interes faţă de integrarea în mainstream-ul
societăţii de limbă şi cultură engleză, şi că proporţia lor care indică
tendinţe de creştere, se îndreaptă ca urmare spre autonomizare. Kymlicka
subliniază însă faptul că în SUA nu se poate vorbi despre o comunitatea de
limbă spaniolă omogenă. Populaţia vorbitoare de limbă spaniolă din America
cuprinde în rîndurile ei, în egală măsură, atît minorităţi etnice — cum sînt
chicano-ii şi portoricanii —, cît şi imigranţi din America de Sud. Nici această
din urmă categorie nu este una omogenă: cît timp, din punct de vedere al
obţinerii cetăţeniei sau a permisului de rezidenţă ei reprezintă imigranţi
spanioli fără şanse — ca şi refugiaţii cubanezii ce se consideră exilaţi sau ca
imigranţii ilegali mexicani — ei nu văd sensul şi nici perspectiva integrării,
în schimb, în ce priveşte imigranţii de limbă spaniolă cu şanse în procurarea
permisului de rezidenţă, procesul integrării la aceştia — în anumite cazuri,
chiar al asimilării — este mai rapid decît cu un secol în urmă. Dezinteresul
faţă de limba engleză în Puerto Rico, unde cultura dominantă este de limbă
spaniolă, este în schimb o realitate. Se poate întîmpla ca în timp să apară forme
ale identităţii spaniole americane, care să şteargă aceste diferenţieri
interioare, dar momentan această denumire nu reprezintă altceva decît numele de
cod comun pentru minorităţi naţionale, imigranţi şi exilaţi. Multicultural
Citizenship, 16.
11. În cazul amintit — acelaşi lucru este
valabil şi privitor la cele trei mari ţări-ţintă, Australia, Canada şi Statele
Unite — aceeaşi ţară poate fi în acelaşi timp şi multinaţională şi multietnică.
Este important de menţionat mai departe că imigrarea nu este desigur un fenomen
pe care să-l întîlnim exclusiv în Lumea Nouă. După cel de al doilea război
mondial, Franţa şi Marea Britanie au primit şi ele un număr relativ însemnat de
imigranţi de pe coloniile lor de odinoară; alte ţări, ca de exemplu Suedia, a
primit cu ospitalitate refugiaţii sosiţi de pe toate meleagurile lumii; în timp
ce Germania, de exemplu, se confruntă cu fenomenul imigraţiei în problema
muncitorilor străini — mai ales turci — care pînă acum erau ţinuţi în evidenţă
ca rezidenţiaţi temporari şi care doresc să se stabilească definitiv acolo.
12. American Multiculturalism in the
International Arena, Dissent, Fall 1998, 73-79.
13. D. Hollinger: Postethnic America:
Beyond Multiculturalism, Basic Books, New York, 1995.
14. Studiul a fost scris înaintea intervenţie
NATO din Kosovo.
15. Mulţi dintre criticii săi au observat că
această categorisire care fundametează conceptul de multiculturalism la
Kymlicka (referitoare la resursele pluralismului etnocultural), nu epuizează
toate resursele posibile ale diversităţii etnoculturale. Într-un nou studiu al
său, luînd în considerare concluziile polemicilor generate între timp în jurul
problemei, Kymlicka crează o imagine mai nuanţată în ce priveşte resursele şi
variantele pluralismului etnocultural. Vezi: Relaţiile etnice şi teoria
politică occidentală, în: Altera, 1999/10, 95-148.
16. În ce priveşte raportul dintre
modernitate şi naţionalism vezi: Charles Taylor: Nationalism and Modernity,
în: Robert McKim — Jeff McMahan (red.): The Morality of Nationalism
Oxford University Press, New York – Oxford, 1997, 31-56.
17. M. Walzer: Comment în: Amy Gutmann
(red.): Multiculturalism and the “Politics of Recognition”, Princeton
University Press, Princeton, 1992, 100-101.
18. Vezi. Ernest Gellner: Nations and Nationalism,
Blackwell, Oxford, 1983 şi Benedict Anderson: Imagined Communities:
Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, New Left Books,
London, 1983.
19. Charles Taylor: i.m. 34.
*
Levente SALAT (1957, Miercurea Ciuc) este preşedinte executiv al
Centrului de resurse pentru diversitate etnoculturală din Cluj, doctorand şi
lector asociat în cadrul Facultăţii de filosofie respectiv Ştiinţe politice a
Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Publicaţiile sale includ o colecţie de
studii de filosofia ştiinţei, un volum de eseuri (Filippika az idő ellen, 1996), cît şi articole
legate în special de problematica minorităţilor naţionale, publicate în limbile
maghiară, română şi engleză.