Transilvania 1848–49

 

Cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la Revoluţia de la 1848-49 din Transilvania, revista altera a lansat unor istorici din România — români maghiari şi germani — următoarele întrebări:

1. Ce a caracterizat mişcarea românilor, cea a maghiarilor şi cea a saşilor din Transilvania în perioada 1848-49? În ce măsură pot fi considerate aceste mişcări drept revoluţie?

2. Care ar fi fost schimbările majore în cazul în care ar fi avut cîştig de cauză mişcarea românilor sau cea a maghiarilor sau cea saşilor?

3. Ar fi fost posibil ca cele trei mişcări să coalizeze? Ce ar fi trebuit să se modifice în poziţia liderilor pentru a realiza o astfel de coaliţie?

4. Care este mesajul istoric, dacă poate exista aşa ceva, al evenimentelor din 1848-49 din Transilvania?

Răspunsurile lor sînt redate în ordine alfabetică.

 

Adrian Cioroianu

1. Este destul de greu de găsit un singur lucru care să fie caracteristic tuturor acestor mişcări, din motive obiective ce ţin, ca întotdeauna, de complexitatea istoriei. În orice caz, caracteristic tuturor acestora a fost încercarea de a se conecta la un „spirit al timpului” care, atunci, în Europa însemna revoluţie. Din punctul meu de vedere, cel mai aproape de ideea de revoluţie au fost maghiarii — dar trebuie să spun imediat că, în cazul acceptării acestei idei, reacţia românilor ar fi mai aproape de ceea ce s-ar numi „contrarevoluţie”. Un asemenea joc terminologic, însă, nu mi se pare nici fericit şi nici foarte util în analiza fenomenului. În condiţiile date, în condiţiile programului revoluţionarilor maghiari, românii nu puteau reacţiona DECÎT în acest fel. Drept care prefer să vorbesc, în cazul Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti de atunci, despre „revoluţii”, NU despre „o revoluţie”.

2. Ideea apelului la istoria contrafactuală („ce s-ar fi întîmplat dacă...”) mi se pare de regulă interesantă ca joc intelectual, dar o minimă deontologie profesională mă împiedică acum să dau curs „provocării” şi, deci, presupunerilor. Cum se spune, probabil că s-a întîmplat ceea ce trebuia atunci să se întîmple.

3. Nu, nu cred că în condiţiile date ar fi fost posibil ca cele trei mişcări să „coalizeze”, decît cu preţul ca una dintre ele (fie cea maghiară, fie cea română, în principal) să renunţe la unele dintre principiile ei (şi nu la oricare, ci la unele dintre principiile esenţiale, cunoscute din programele revoluţionarilor, atîtea cîte au fost ele). Cert este că în economia tuturor acestor programe conţinutul „naţional” era destul de important, astfel încît concesiile reciproce au fost cu atît mai greu de întrezărit. Deşi, în genere, sînt tentat să admit rolul personalităţilor în istorie, nici nu cred că acest lucru depindea în 1848-49 exclusiv de liderii revoluţionari români, maghiari sau saşi. Dealtfel, la nivelul liderilor au existat tentative de apropiere (mediate de alţi lideri revoluţionari — vezi cazul lui N. Bălcescu), dar acest lucru a fost şi tardiv şi, pesemne, greu de dus la capăt într-un context zonal care numai prielnic nu era.

4. Fără a fi pesimist, nu sînt întotdeauna convins că omul, în genere, învaţă din istoria lui. Totuşi, cred că mesajul cel mai de bun simţ pe care acest episod din istoria noastră comună îl transmite ţine de nevoia continuă de dialog. Armonizarea poziţiilor divergente nu se poate face decît prin dialog, în condiţii de onestitate, respect şi decenţă. Din păcate, în 1848-49 NU dialogul a prisosit în relaţiile dintre revoluţionarii maghiari şi cei români. Dacă ar fi să reţinem o „lecţie”, cred că aceasta ar fi una bună şi etern folositoare.

Ákos Egyed

1. Au existat diferite interpretări ale revoluţiei, dar conform concepţiei celei mai generale doar acea „mişcare” poate fi calificată drept revoluţie, care are ca rezultat schimbarea sistemului, sau să-şi fi propus cel puţin acest scop. Fiecare mare revoluţie europeană, cea engleză (1640), cea franceză (1789) şi cea rusă (1917) a avut ca rezultat schimbarea radicală a structurilor politice şi economice. Întrebarea care se pune este dacă revoluţiile de la 1848 au condus la o schimbare de regim?

Consider că în revoluţiile europene de la 1848 problemele naţionale şi sociale s-au combinat într-o manieră aparte: lupta a decurs în interesul naţiunilor civice şi a statelor-naţiuni, respectiv a drepturilor şi libertăţilor civice şi economice. Privitor la Transilvania, înclin să vorbesc nu despre o revoluţie maghiară sau română, ci despre revoluţia transilvană, care a avut diferite etape. Din martie pînă în septembrie 1848, în Transilvania s-au conturat numeroase note definitorii ale revoluţiei. Este adevărat în schimb, că aceste note definitorii nu au caracterizat în acelaşi fel mişcarea maghiară, română sau cea săsească.

Nobilimea maghiară reformatoare a formulat în 20-23 martie 1848 la Cluj, programul privitor la transformarea Transilvaniei. Cele mai importante puncte ale sale: 1. Unirea cu Ungaria; 2. Ştergerea iobăgiei; 3. Egalitatea în faţa legii; 4. Obligaţii comune; 5. Libertatea presei. Dieta întrunită la 29 mai la Cluj, şi în care rolul cheie l-au jucat politicienii reformişti maghiari, au promulgat legi referitoare la problemele de mai sus, care au fost apoi sancţionate de domnitorul Ferdinad al V-lea. Prima lege a Dietei stipula că toate acele legile vechi care sînt contrare celor de mai sus, adică cele care au menţinut de-a lungul secolelor statul corporativ, ordinea sistemului format de cele trei naţiuni şi de cele patru culte religioase, vor fi anulate.

La 18 iunie iobăgia din Ardeal s-a eliberat intrînd astfel în posesia suprafeţelor de pămînt pe care le lucraseră pînă atunci. Acest lucru a însemnat schimbarea regimului: s-a încheiat sistemul iobăgiei care a durat atîtea secole şi s-au format cadrele juridice ale sistemului burghez. Iar prin egalitatea în faţa legii şi prin responsabilităţi egale a dispărut sistemul de privilegii, fapt care a impulsionat mult formarea naţiunilor burgheze moderne în Ardeal.

Toate acestea au oferit bazele colaborării sau măcar ale negocierii pentru conducătorii români şi saşi. Cu atît mai mult, cu cît privitor la schimbarea socială programul de la Blaj al românilor a cuprins aproape aceleaşi puncte ca şi programul maghiar. Ei au acceptat platforma lui S. Bărnuţiu, care în cele din urmă nu dădea importanţă legilor burgheze care asigurau prioritate drepturilor şi libertăţilor individuale.

Universitatea săsească avea temeri privind autoadministraţia săsească, alăturîndu-se evident marii politici a Vienei, care însă declarase în septembrie 1848 război împotriva Ungariei. Acestui război i s-au alăturat atît conducătorii români cît şi cei saşi. Dar acest aspect face subiectul unui capitol aparte al istoriei din 1848-1849.

2. Ce ar fi fost dacă...? este o întrebare care nu ţine de atribuţiile istoriografiei.

3. Cred că într-o ţară ca Transilvania, unde diferitele etnii trăiau într-un sistem atît de amestecat de aşezări, ar fi fost necesară o mai mare disponibilitate pentru compromis din partea tuturor celor trei părţi.

4. Aici trebuie să facem referire la responsabilitatea istoriografiei. În ultimii ani, mai mulţi istorici răspîndesc date inacceptabile despre victimele războiului civil din Transilvania. Conform acestora, ungurii ar fi exterminat peste 40.000 de mii de civili români (nu luptători înarmaţi). Cunoaştem „sursa comună” a acestora — datefanteziste, nefondate a căror răspîndire duce la formarea unei imagini istorice false în rîndul populaţiei româneşti, mai ales la Cluj, unde legat de acest lucru s-a dezvelit şi o placă comemorativă. Cei mai prestigioşi istorici români au cunoştiinţă de 4500-6000 de victime în rîndul românilor. Este inacceptabil şi faptul că între timp nu se aminteşte deloc despre cei 7500-8000 de victime în rîndul civililor maghiari, tot în Ardealul istoric.

Istoriografia maghiară, ca şi cea românească, ar face un serviciu în cazul în care ar clarifica împreună această problemă spinoasă şi ar prezenta opiniei publice rezultatele ei.

În orice caz, mesajul evenimentelor de la 1848-1849 este cel pe care Bălcescu şi Kossuth l-au indicat deja în 1849: respectul reciproc, recunoaşterea alterităţii pe baza intereselor comune.

În timp ce respectăm şi ţinem vie amintirea lui 1848, nu trebuie neapărat ca în 2000 să gîndim cu mintea generaţiei de atunci.

Sorin Mitu

Îmi cer scuze pentru faptul că ocolesc, în fapt, întrebările, încercînd să ofer un răspuns global, cu gîndul la propriile mele dileme în legătură cu subiectul.

Pentru a discuta în mod pertinent despre revoluţia de la 1848, eveniment în cazul căruia faptele istorice sînt clare şi bine cunoscute, ar trebui să definim în mod corect termenul de „revoluţie”. În cultura istorică românească, „revoluţia” este considerată o acţiune capabilă să realizeze schimbări de esenţă, în sfera politică, economică sau socială. Şi întrebările din acest chestionar pleacă de la o asemenea definire a revoluţiei, atunci cînd se referă la „schimbările majore” pe care le avea de înfăptuit revoluţia de la 1848. Necazul vine însă din faptul că respectiva definiţie a „revoluţiei”, acceptată la noi în mod aproape unanim, este greşită. Credinţa că revoluţia ar fi capabilă să realizeze cu adevărat transformări fundamentale este inspirată, la origini, tocmai de discursul revoluţionar, de ceea ce afirmă însăşi revoluţia (sau revoluţinarii) cu privire la caracteristicile fenomenului. Revoluţionarii cred cu tărie că acţiunea lor are darul de a schimba lumea existentă şi de a instaura una cu totul nouă. Or această credinţă este o iluzie.

Revoluţia pote fi definită mult mai corect drept o acţiune care oferă iluzia unei schimbări radicale, decît o acţiune care să înfăptuiască într-adevăr schimbarea respectivă. Lucrurile stau în acest fel, deoarece ceea ce doreşte să schimbe revoluţia, de obicei într-un răstimp foarte scurt, în cîteva zile, cîteva luni, un an, nu poate fi schimbat  cu adevărat decît într-o perioadă mult mai lungă, în decenii de transformări structurale. Nici economia, nici societatea, nici mentalităţile sau comportamentul oamenilor şi nici măcar structurile politice mai profunde nu se pot schimba peste noapte, aşa cum pretinde discusul revoluţionar. Revoluţia nu poate schimba, de fapt, tocmai ceea ce îşi doreşte cel mai mult să transforme. În schimb, ea are darul de a transmite celor care o înfăptuiesc, iar apoi chiar şi posterităţii, iluzia că a înfăptuit o schimbare uriaşă, că a inaugurat o nouă lume.

 Istoriografia franceză, de la Tocqueville la Furet, a evidenţiat cel mai bine aceste lucruri, arătînd că toate schimbările anunţate de revoluţia din 1789 nu s-au materializat, în fapt, decît pe parcursul deceniilor care au urmat. Deşi revoluţia a proclamat principiul egalităţii sociale, francezii au continuat să rămînă împărţiţi în clase poziţionate inegal în raport cu puterea, cu averea, cu educaţia. Nici măcar „naţiunea” alcătuită din „cetăţeni” nu a înglobat, de fapt, majoritatea ţărănească decît după 1871, după cum a arătat, într-o lucrare clasică, Eugene Weber.

În lumina unei asemenea maniere de definire a revoluţiei, cum putem aprecia dacă nişte evenimente istorice, mai mult sau mai puţin violente, au reprezentat cu adevărat o revoluţie? Nu măsurînd schimbările concrete pe care le-au produs, deoarece în acest fel rămînem prizonierii discursului autojustificativ al revoluţiei, ci evaluînd, în ce măsură au fost considerate, la momentul respectiv şi în posteritate, începutul unei noi epoci. Este limpede, pentru oricine studiază documentele vremii, că evenimentele de la 1848 au fost privite în acest fel de către cei care le-au trăit. În consecinţă, ele pot fi considerate, fără nici un dubiu, drept o revoluţie.

Pentru a oferi o analogie mai vizibilă pentru publicul de azi, evenimentele din 1848 pot fi comparate foarte bine cu evenimentele din 1989. Nici în 1989, societatea, economia, modul de gîndire al oamenilor sau structurile politice comuniste nu puteau fi schimbate în trei zile, aşa cum pretindea discursul revoluţionar. Asemenea schimbări nu se pot înfăptui decît în perioade mult mai lungi, lucru care este limpede astăzi pentru toată lumea. Cu toate acestea, în 1989 societatea românească a fost convinsă că s-a terminat cu comunismul, cu sărăcia şi tirania, că a încept o nouă epocă şi că de a doua zi totul va fi minunat. O asemenea credinţă, extrordinară în naivitatea, tenacitatea şi idealismul ei, este indiciul cel mai caracteristic al oricărei revoluţii. Datorită prezenţei sale, şi evenimentele din 1989 pot fi considerate fără nici o îndoială, o revoluţie.

Controversele de astăzi cu privire la etichetarea evenimentelor din 1989 ignoră cu desăvîrşire această manieră de definire a revoluţiei şi de aceea sînt cu totul inadecvate. PDSR-ul consideră că în 1989 a avut loc o revoluţie deoarece s-au produs, în opinia sa, schimbări majore la nivel politic (în realitate, pe plan politic nu s-a înlocuit decît o garnitură comunistă cu alta mai reformistă, şi nici o revoluţie din lume nu ar fi putut să schimbe mai mult, în condiţiile inexistenţei altor nuclee semnificative de putere). CDR-ul, care pune sub semnul întrebării realizarea unor schimbări de profunzime în 1989, crede că nu se poate vorbi despre o revoluţie, deoarece aceasta trebuia să se înfăptuiască, în mod obligatoriu, schimbări. Evident asemenenea „controverse” nu ţin decît de ignoranţa politicienilor sau a publicului larg, care amestecă abordările empirice, după ureche, cu absenţa lecturii şi a informaţiei, precum şi amintirea neclară a conceptelor pseudo-ştiinţifice, cu aparenţe docte, deprinse cîndva din manualele de istorie marxiste.

Din păcate, există şi destui istorici de meserie care nu profesează o înţelegere mai concretă a fenomenului revoluţionar, fapt pentru care nici interpretările cu privire la 1848 nu sînt mai pertinente decît cele despre 1989. De 150 de ani, ele se mărginesc să reproducă în mod stereotip discursul autojustificativ al revoluţiei. Revoluţia a fost minunată, ea a înfăptuit schimbări extraordinare, „noi” sîntem cei care am vrut dreptate, duşmanii au fost răi şi s-au înşelat în mod fundamental (unii mai „progresişti”, şi-au dat seama, pînă la urmă, că au greşit împotrivindu-se revoluţiei „noastre”, şi s-au căit apoi amarnic) ş.a.m.d. Glorificarea şi prezentarea într-o lumină extrem de favorabilă, ca pe un model exemplar, a unor evenimente care au lăsat în urmă cadavrele cîtorva zeci de mii de oameni nevinovaţi ar fi trebuit să fie resimţită ca un paradox uimitor, dacă nu ar reprezenta, în fapt, o tristă constantă a culturii istoriografice de la noi, încremenită parcă pe vecie în obsesiile secolului al XIX-lea.

Ce am putea reţine noi din „mesajul istoric” al revoluţiei de la 1848, într-un mod folositor şi adecvat unor oameni din secolul al XXI-lea, dacă, deocamdată, nici nu înţelegem despre ce este vorba sau gîndim despre revoluţie la fel ca străbunicii străbunicilor noştri? În general, nu cred că banalul clişeu care spune că omenirea nu a tras niciodată învăţămintele cuvenite din istorie ar fi inferior cu ceva celui care afirmă că istoria este învăţătoarea vieţii. În mod concret, observăm că atunci cînd românii sau maghiarii de azi se referă la 1848, rezultatul constă, de obicei, într-o dispută, într-o neînţelegere, uneori într-un scandal, care ar provoca rîsul venerabilelor statui din bronz, dacă acestea ar avea neşansa să mai audă şi să mai înţeleagă. Decît un asemenea mesaj, mai bine uitarea! Dar mi se pare evident că nu ar  fi decît o naivitate să credem că mecanismele tenace ale memoriei colective vor înceta să producă, tocmai acum, miturile istorice autojustificative, atît de necesare, vai!, pentru a compensa frustrările datorate unui prezent dificil şi lipsit de speranţă.

Gelu Neamţu

1. Caracteristica mişcărilor din Transilvania la 1848-49 a fost aceea că atît maghiarii, cît şi românii şi saşii au luptat sub aceeaşi deviză: „libertate, egalitate, fraternitate”.

Din păcate, fiecare a înţeles-o altfel.

Aici în Transilvania au fost două revoluţii, cea română pentru emancipare socială şi naţională, şi revoluţia din Ungaria care a cuprins şi pe maghiarii din Transilvania şi al căror obiectiv principal a fost uniunea cu Ungaria (punctul 12 al Proclamaţiei de la Pesta). Libertăţile democratice erau înscrise în programele ambelor revoluţii (ajunge să comparăm cele 12 puncte ale Proclamaţiei cu programul revoluţionar de la Blaj al românilor). Punctul 16 al programului de la Blaj se opunea punctului 12 de la Pesta. Practic, „uniunea” a constituit mărul discordiei deoarece ea nu ţinea seama de voinţa majorităţii din Transilvania. Ea încalcă grav un principiu democratic unanim acceptat în Europa. Iobăgia s-a desfiinţat pentru că „ia venit vremea”; nobilimea maghiară din Transilvania a avut înţelepciunea să nu se opună.

Mişcarea saşilor era una de apărare şi nu „reacţionară” cum a fost ea etichetată de Mihail Roller şi istoriografia naţionalistă a vremii. Statutul lor era mult superior celui pe care îl ofereau maghiarii (clişeul cu „privilegiile” a fost deja anihilat de mai multe studii ale istoricei Ela Cosma). Majoritatea s-au opus uniunii.

2. Obiectivul principal al revoluţiei româneşti s-a realizat. Uniunea a fost anulată. În consecinţă maghiarizarea forţată a românilor a fost stopată pentru aproape două decenii.

Dacă românii ar fi ieşit pe deplin victorioşi, probabil şi-ar fi realizat visul de a se uni cu Moldova şi Ţara Românească. În epocă a circulat insistent un plan de realizare a României Austriece. Intrată în orbita Austriei şi Ungariei, România ar fi devenit o remarcabilă ţară europeană care s-ar fi putut dezvolta la parametri apuseni.

Dacă ar fi ieşit victorios războiul de independenţă al maghiarilor, atunci naţiunile nemaghiare care s-au luptat ar fi fost rapid omogenizate într-un stat naţional unitar maghiar. S-ar fi realizat imediat despărţirea de Viena şi regimul „dualist” nu s-ar mai fi născut. S-ar fi creat o Ungarie extrem de puternică militar şi economic — de la Marea Neagră pînă la Marea Adriatică — iar ţările române ar fi intrat sub influenţa ei (ca protectorate sau aşa ceva). Astfel, visul de a reface Ungaria de sub Coroana Sfîntului Ştefan ar fi devenit dintr-o himeră, o realitate.

Mişcarea saşilor era prea plăpîndă pentru a avea cîştig de cauză. Dar dacă totuşi, prin absurd, saşii ar fi ieşit victorioşi, Transilvania ar fi fost pusă sub autoritatea directă a împăratului şi în cîteva decenii ar fi fost germanizată, iar Imperiul Habsburgic ar fi devenit o forţă de temut în Europa.

3. Categoric, cele două mişcări (română şi maghiară) ar fi putut coaliza. Saşii, potrivit tradiţiei lor s-ar fi alipit la o mişcare plină de forţă cum ar fi devenit ea dacă cele două popoare s-ar fi unit în lupta lor.

Românii au făcut numeroase încercări de a realiza o înţelegere româno-maghiară (şi înainte de adunarea a treia de la Blaj), dar fără succes. Era şi o chestiune de mentalitate — cum ar fi putut fostul stăpîn de iobagi, nobilul, să dea, aşa dintr-o dată, mîna cu nişte ţărani inculţi?

Sînt cunoscute (în parte) eforturile lui Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac de a realiza un front comun maghiaro-român. Este cunoscută participarea celor circa 3400 de ungureni (din Partium) români la operaţiunile militare ale Ungariei în Transilvania (dar a fost ascunsă cu multă grijă participarea miilor de maghiari ardeleni la revoluţia românilor şi la operaţiunile militare ale lui Avram Iancu). Şi mai puţin cunoscute sînt încercările lui Gh. Magheru pe lîngă Kossuth Lajos de a îndemna la colaborare între cele două revoluţii (Magheru reprezenta punctul de vedere al francmasoneriei româneşti). Aici trebuie luate în considerare şi eforturile deputaţilor români din Dieta de la Pesta.

Acestor eforturi româneşti de apropiere, liderii maghiari din Transilvania şi Ungaria trebuiau să le răspundă cu înţelegere şi flexibilitate. Inflexibilitatea lui Kossuth nu a fost de bun augur pentru cele două revoluţii. Liderii maghiari trebuiau din primul moment să se gîndească la o autonomie largă şi substanţială pentru românii din Transilvania (Banat şi Partium). N-au oferit această autonomie de teamă să nu piardă teritorii, deci, au încălcat nişte principii democratice care atunci începeau să funcţioneze. Rezultatul a fost că principiile democratice au continuat să-şi facă loc în viaţa Transilvaniei, şi la primul prilej favorabil (primul război mondial) românii de aici au optat pentru unire cu fraţii lor din România. S-a împlinit astfel proiectul de la 1848 care avea la bază tocmai principiile democratice.

4. Istoria, învăţătoarea vieţii, după părerea mea, ne transmite următorul mesaj: numai tratativele duse cu bună credinţă pot duce la un rezultat viabil în ceea ce priveşte relaţiile interetnice.

Numai democratizarea reală poate duce la convieţuire paşnică şi poate asigura identitatea naţională a fiecăruia. O descentralizare înţeleaptă şi eficientă cu respectarea principiilor democratice este şi ea în măsură să contribuie la liniştea şi prosperitatea ţării.

Nici minoritatea, nici majoritatea nu trebuie să se simtă frustrată. În momentul cînd se acumulează frustrările încep necazurile (ca la 1848-49). Deci, trebuie continuat şi intensificat dialogul interetnic, aşa cum de altfel revista Altera o şi face.

Liderii şi mulţimile celor două etnii (română şi maghiară) trebuie convinse că intoleranţa şi şovinismul sînt depăşite de istorie şi caduce, ele aducînd numai nenorociri şi dezastre, instabilitate politică şi economică, războaie civile. Plus că intoleranţa şi şovinismul nu cadrează cu o minte sănătoasă, liberă şi demnă.

Paul Philippi

1. Toate cele trei etnii transilvane au fost motivate în 1848 de ideile caracteristice timpului, adică de concepţia herderiană despre identitatea diferitelor popoare şi de cutremurul Revoluţiei Franceze — amîndouă trecute deja prin emoţionalitatea curentului romantic, care influenţase la rîndul său şi luptele de emancipare duse împotriva lui Napoleon (1814-1815). Mişcarea celor trei etnii din Ardeal a fost deci caracterizată printr-o adevărată explozie a ideii (şi a idealului) de naţiune.

Dar această explozie s-a reflectat în mod diferit la fiecare din etniile noastre. Ceea ce s-a păstrat a fost însă concepţia etnică a noţiunii de naţional ca atare.

La maghiari (cu ei trebuie să începem), această concepţie etnică a naţionalului s-a îmbinat cu ideea de stat, înţelegînd statul ca stat naţional, cu o neîndoielnică tendinţă de a-l concepe ca stat al poporului maghiar, căruia trebuia să i se conformeze toate celelalte popoare de pe teritoriul Coroanei Sfîntului Ştefan. Izvorînd din această sursă, în deceniile ce aveau să urmeze s-a dezvoltat acea politică de maghiarizare, prin care statul naţional de după 1867 a manevrat, într-un permanent conflict, comunităţile nemaghiare ale statului, acestea neputînd să accepte ecuaţia de patriotism şi naţionalism etnic maghiar. Patria le era comună, dar etnia nu! Din îmbinarea spiritului etnic al naţionalismului de tip herderian cu spiritul statal al naţionalismlui francez, concepţia de mai tîrziu a unui „stat naţional unitar” a primit un accent antiminoritar, accent  de care această concepţie — atunci acolo, mai tîrziu la noi — n-a reuşit să se desprindă nici pînă în zilele noastre.

Atîta timp cît maghiarii au trecut — din obligaţie sau prin propria lor voinţă — de la concepţia de stat naţional maghiar la monarhia naţională (supra-naţională) habsburgică, această mişcare a constituit într-adevăr o revoluţie.

Mai trebuie adăugat că în cazul maghiarilor — ca şi în cazul altor etnii — deşi mişcarea era condusă de intelectuali, ea a cuprins şi mase relativ mari de oameni, chiar dacă acestea nu înţelegeau ideile de bază ale mişcării.

La românii transilvăneni ideile naţionale aveau la bază principiul ca etnia lor să se bucure de drepturi egale cu celelalte „naţiuni” din Transilvania (care formau din punct de vedere juridic comunităţi social-politice şi nu etnice, dar care cu timpul s-au autodefinit tot mai mult etnic). Această evoluţie a fost pregătită spiritual de Şcoala Ardeleană, intrată în politică în anul 1791 prin Supplex Libellus Valachorum. „Revoluţionare” am putea numi ideile de independenţă, care presupuneau naţiunea ca etnie. Putem spune deci, că principala caracteristică a mişcării româneşti era aceea de a obţine drepturi pe baze etnice. Oare această încercare poate fi considerată revoluţie sau mai curînd evoluţie?

Cred de asemenea că revoluţia care-şi propusese formarea unui stat naţional sau a naţiunii-stat a maghiarilor a atras după ea şi  opoziţia reprezentanţilor români. Aşadar, revoluţia maghiară a contribuit ea însăşi la întărirea mişcării românilor din Transilvania. Dar atîta timp cît românii au vrut să facă parte din statul imperial, lupta lor a fost de fapt o contrarevoluţie, condusă de idei de evoluţie.

Cel mai puţin se poate asocia „revoluţia” cu mişcarea saşilor. Teama acestora provenea din faptul că drepturile lor statale acordate pentru totdeauna încă în secolele XII-XIII, odată pierdute în 1784, s-au împuţinat tot mai mult sub centralismul vienez. Saşilor le era astfel frică de orice schimbare, în tactica lor optînd pentru soluţii conservatoare. Din 1817 (Wartburgerfest) ei deveniseră susţinătorii „idealismului german” al lui Herder, concepţie intrată în politica germană ca urmare a războaielor de eliberare purtate împotriva lui Napoleon, bucurîndu-se de popularitate şi sprijin mai ales în cercurile studenţeşti din universităţile germane. Această concepţie, „importată” de studenţii saşi de la universităţile din Tübingen şi Jena, nu a avut în vedere nici o schimbare sau adaptare la realităţile politice şi culturale din Transilvania. Sub aspect politic, ei se alăturau îndeosebi concepţiei spirituale a maghiarilor, din punct de vedere cultural însă se alăturaseră germanilor.

Una din încercările saşilor de a trăi cu drepturile timpurilor moderne a fost aceea de a fonda universitatea naţională săsească. Instituţiilor săseşti li s-au alăturat şi acei români care trăiau în regiunile autonome ale saşilor.

În concluzie, nu putem vorbi de o mişcare revoluţionară a saşilor în 1848. Totuşi, pentru a supravieţui şi pentru a-şi asigura unele drepturi, ei au simţit nevoia unei schimbări. Astfel, avînd la bază idei etnico-naţionale, 13 comunităţi de iobagi saşi s-au alăturat mişcărilor autonomiste săseşti.

În fine, atitudinea celor mai importante trei etnii din Transilvania este reflectată pînă şi de imnurile lor compuse în acei ani: „Talpra magyar” („Sus maghiare”) al maghiarilor, „Deşteaptă-te române” al românilor, şi „Siebenbürgen, Land des Segens” („Transilvania, ţară binecuvîntată”) al saşilor. Imnul saşilor are ca punct culminant apelul la o alianţă a tuturor etniilor din Transilvania: „şi toţi fiii (Transilvaniei) să se unească între ei”.

2. Cel mai simplu aş putea să răspund la această întrebare referindu-mă la mişcarea maghiarilor. Dacă ei ar fi avut cîştig de cauză,  în 1848 s-ar fi petrecut deja ceea ce s-a petrecut cu două decenii mai tîrziu: Transilvania ar fi devenit o provincie integrată unui stat naţional unitar maghiar. Acest stat ar fi fost, bineînţeles (şi de ce nu?), un stat cu orientare liberală, un stat care ar fi deschis tuturor cetăţenilor săi multe drepturi individuale, ţinînd poate cont şi de unele drepturi istorice ale comunităţilor conlocuitoare.

Dacă românii ar fi fost cei care ar fi avut cîştig de cauză, efectul imediat ar fi fost, probabil, recunoaşterea românilor ardeleni ca cea de a patra naţiune transilvană în cadrul unei Transilvanii austriece. Iar saşii ar fi dorit poate, să dezrobească satele săseşti de pe teritoriul nobiliar al „comitatelor”, integrîndu-le în teritoriul administrativ al „Universităţii” săseşti. Pe plan spiritual, ei ar fi integrat printr-un asemenea act şi concepţia etnico-naţională cu cea a menţinerii drepturilor moştenite.

Pe de altă parte, n-ar fi întîrziat nici integrarea românilor în structura politică a „Universităţii” săseşti, deoarece nici conservatorismul săsesc, cu interesul său preponderent de a nu schimba poziţiile istorice, nu mai putea evita cerinţele moderne ce au condus la mişcările anului 1848. În această privinţă, martirul sas al revoluţiei, Stephan Ludwig Roth, a indicat conaţionalilor săi direcţia în care trebuiau să-şi contureze viitorul pe plan politic (vezi de exemplu comentariul său despre Marea Adunare a românilor de la Blaj).

3. O coaliţie a mişcărilor n-ar fi fost posibilă şi nici imaginabilă în condiţiile existente în 1848. Din punct de vedere ideologic însă, putem accepta ideea că liberalismul ar fi putut constitui un posibil liant între intelectualii celor trei etnii. Sfîrşitul amintitului imn al saşilor a articulat viziunea unei asemenea convergenţe sau coaliţii: „Dulce Transilvanie, / patria noastră scumpă eşti, / slăvită să fi în toată splendoarea ta, / şi toţii fiii tăi / unească-se-ntre ei”.

Dar inclusiv toast-ul pe care acelaşi St. L. Roth l-a rostit la Sebeş în 1845 — cu ocazia simpozionului intitulat „Verein für siebenbürgische Landekunde” („Asociaţia pentru cunoaşterea Transilvaniei”) —  indică aceeaşi orientare, proclamînd coborîrea stratului nobiliar la normele cetăţeanului liber, dar, pe de altă parte, şi ascensiunea supuşilor iobagi la aceleaşi norme şi la acelaşi nivel.

4. Ce fel de mesaj ar putea avea evenimentele din 1848-49 din Transilvania? Iată o variantă:

1) Comunităţile Transilvaniei nu vor putea ocoli niciodată curentele care străbat întreaga Europă. Iar cu cît ne apropiem de zilele noastre, această constatare trebuie lărgită din punct de vedere geografic: anume, că nici o comunitate din România nu se va putea desprinde de curentele globale.

2) Aşa cum Transilvania a avut în 1848 şansa ei intra-austriacă (sau intra-ungară) de a articula în mod conştient valenţele ei specifice în cadrul general al curentului, aşa şi astăzi, ea are misiunea de a articula experienţa sa specifică de convieţuire seculară în cadrul mai larg al României — mai ales într-o Românie integrată în Uniunea Europeană.

Experienţa politică „românească” trebuie să reflecte mai mult decît pînă acum şi realitatea transilvană cu reuşitele şi deficienţele ei, care, ambele, se oglindesc în evenimentele din 1848. Am putea spune acelaşi lucru şi într-o formă negativă, în care propunerea noastră de „mesaj” ar suna, poate, mai modest: în aceaşi măsură în care comunităţile Transilvaniei au greşit uitînd în 1848 experienţa convieţuirii şi a responsabilităţii uneia faţă de celelalte, accentuînd fiecare în particular un interes specific numai propriei etnii, ele au neglijat şi condiţiile lor esenţiale de viaţă autentică, care de fapt le leagă şi de interesul comunităţilor învecinate. Prin această greşeală au pierdut pînă acum ocazia să-şi aducă contribuţia politică în ansamblul României „întregite” — întregite ca „naţiune”, dar întregite şi ca parte a Europei.

Pompiliu Teodor

1. Mişcările social-politice din Transilvania anilor 1848-1849 reprezintă, prin principiile la care s-a aderat, prin o parte din liderii lor, o expresie a revoluţiei democratice europene, de fapt o ediţie a acesteia în Europa Centrală şi de Est. Este de observat că mişcările avute în vedere prezintă, adiacent unor idei împărtăşite de personalităţi politice, şi evidente particularităţi ce decurgeau din statutul propriu al naţiunilor angajate. Dacă în mare măsură programele formulate aderă la ideologia democratică, nu este mai puţin adevărat că ideile vehiculate au suferit o înţelegere specifică, inclusiv a conceptului de naţiune. În acest sens accepţiunile noţiunii de naţiune au avut o încărcătură diferită, una real-democratică, alta restrictivă, reminiscenţă a concepţiei de stare privilegiată. Ca atare, socotim că a existat un consens în primăvara revoluţiei, la nivelul dezideratelor democratice, dar şi o percepţie anacronică ce refuza egalitatea atunci cînd era în discuţie aplicarea principiului democratic.

În ce măsură pot fi considerate mişcările din 1848-1849 revoluţie? Întrebarea, credem, presupune o meditaţie în jurul conceptului, care angajează sau poate angaja accepţiuni variate. Revoluţie, evident nu înseamnă numai violenţă, ci şi metamorfoze structurale care pot să fie înfăptuite pe diferite căi. Oricum am considera însă revoluţia, ca manifestare şi efecte, este de înţeles că evenimentele au dus la restructurarea societăţii, la un progres care, cu toate fluctuaţiile ivite în timp, s-au tradus în rezultate ce se vor înscrie într-o durată lungă. În aceeaşi vreme se poate afirma că „revoluţia” din 1848-1849 poate fi considerată şi în termenii antecedentelor, adică a revoluţiei de dinainte de revoluţie, pentru a-l cita pe François Furet. În mişcările naţionalităţilor din Transilvania regăsim fapte semnificative, idei în luările de poziţie din Vormärz. În plus, să observăm că mişcările politice şi sociale au parcurs o evoluţie în timpul celor doi ani, în care s-au reflectat fenomene politice ce au înrîurit destinul „revoluţiei”. În general credem că problema revoluţiei merită o insistenţă suplimentară, o renunţare la clişee adînc înrădăcinate de istoriografiile partizane. Cu alte cuvinte, o regîndire a istoriografiei pentru a înţelege istoria.

2. La a doua întrebare pot să răspund că în istorie nu se poate pune problema „cum ar fi fost dacă ar fi fost”. Din parte-mi însă apreciez că „revoluţia” nu putea să învingă la nivelul timpului scurt în contextul existenţei marilor imperii care refuzau o restructurare a sistemului politic european. În 1848-1849 lucrurile s-au mişcat între utopie şi realitate.

3. O coaliţie între mişcările din 1848-1849 pe platformele politice şi ideologice existente era imposibilă. Problema era de realism politic, de aprecierea situaţiei echilibrului european care, în pofida aparenţelor, nu putea să îngăduie o reuşită care să-l pună în dicuţie. De aceea cred că nu o schimbare a poziţiilor liderilor, un consens al acestora putea să ducă la rezultatul dorit de protagoniştii scenei politice transilvănene.

4. Mesajul este unul singur, şi se poate discuta de aşa ceva, şi anume necesitatea unei doze de realism politic în care trebuie să fie prezentă ideea că ceea ce apropie naţionalităţile este mai important decît ceea ce le separă. Idealul paşoptismului, spiritul democratic european la care au năzuit cei mai luminaţi lideri din 1848-1849 rămîne o permanenţă. În aceeaşi vreme credem că o renunţare la „adevărurile” proprii este inevitabilă, aşa cum este oportună regîndirea scrisului istoric care reflectă idei elaborate ce nu coincid cu istoria-realitate. De aceea sînt posibile, în raport de istoria cunoaşterii, mai multe revoluţii, dependente de subiectul cunoscător, cu alte cuvinte de istoric ca exponent al unor interese naţionale, politice şi sociale. De fapt, revoluţia şi-a avut ediţiile ei concomitente şi succesive care, de fiecare dată, au adus la lumină părţi din istoria care a fost. q