Sociolingvistica minoritară în Europa
Sociolingvistica
minoritară în Europa. Limba occitană vs. statul francez
Marya DuMont
„Occitana
este un mit pe cale să devină realitate” — astfel rezumă Henri Jeanjean
situaţia minorităţii vorbitoare de occitană din Franţa.1 În ciuda unei mişcări la scară mondială, ce are ca scop final
modernizarea şi totodată eliminarea divergenţelor inter-personale şi
inter-etnice, în vederea asigurării unei eficienţe economice sporite,
omniprezenţa mişcărilor minoritare etnice şi lingvistice este izbitoare.2 Este evidentă frecvenţa utilizării limbii ca simbol al etnicităţii.
(Allardt 1979, Handler 1988, McDonald 1990, Urla 1993); numărul mare de limbi,
însoţit de o reducere vizibilă a statelor omogene din punct de vedere
lingvistic, determină o prevalenţă la nivel global a minorităţilor
lingvistice, unele dintre acestea fiind tentate să pretindă autonomie, în baza
diferenţierii lingvistice. Aşa cum afirmau Inglehart şi Woodward, „limba este
destinată să devină temelia unui astfel de clivaj”.(360)
Pe
teritoriul geografic al Franţei, în ciuda proiecţiei confortabile a unităţii
lingvistice, cel puţin şapte grupuri (alsacian, basc, breton, catalan,
corsican, flamand şi occitan) pot avea pretenţia de a fi legitimaţi ca
minorităţi lingvistice şi culturale indigene (vezi figura nr. 1).
Monolingvismul francez, extrem de strict, indică drept unică justificare a
revendicărilor etnice, în termenii drepturilor recunoscute internaţional,
„limba maternă”; nu este surprinzător, ca urmare, că mişcarea occitană a căutat
să-şi promoveze revendicările în termenii drepturilor lingvistice. Argumentele
aduse în discuţie de Inglehard şi Woodward, arată că Occidentul modern
consideră limba drept „cea mai importantă şi singura caracteristică definitorie
a naţionalităţilor”(358). La această interpretare s-au gîndit şi semnatarii
Tratatului de la Versailles, în încercarea lor de a stabili graniţele naţionale
pe criterii lingvistice; în mod asemănător, Napoleon a răsplătit „minorităţile
favorizate”, acordîndu-le dreptul de a avea state separate (367). Culmea
ironiei, aceşti lideri au rămas orbi la diversitatea lingvistică existentă
între graniţele ţării lor: principiul „La France Une et Indivisible” s-a
dovedit suficient de puternic încît să umbrească principiile autodeterminării
lingvistice.3
Figura
1
Schimbările
permanente din Europa de Est şi de Vest subliniază importanţa limbii în cadrul
sistemelor socio-politice şi totodată pune la grea încercare validitatea
modelului statului naţional monolingv. Pe măsură ce statul naţional îşi pierde
din forţă, modelul enclavelor etnice, bazate pe identitatea lingvistică, e din
ce în ce mai evident. Este de-ajuns să ne gîndim la noile entităţi politice
desprinse din fosta U.R.S.S.: Uzbekistan, Kazahstan, Tadjikistan şi
Turkmenistan, cîteva din statele nou apărute, care şi-au luat numele şi şi-au
stabilit graniţele, în conformitate cu limbile lor distincte. La fel s-a
întîmplat şi cu Iugoslavia, „Ţara slavilor din Sud”, care s-a dezintegrat; în
cazul ei, divizarea lingvistică şi religioasă a coincis cu o lungă istorie
încărcată de ură conducînd la sfîrşitul frămîntat al unei uniuni precare. Şi
Cehoslovacia s-a destrămat, în urma unui divorţ relativ amiabil, tot pe baze
lingvistice.
Statele
naţionale ale Europei de Vest, deşi îşi păstrează unitatea şi suveranitatea,
acordă tot mai multă autonomie regională propriilor minorităţi lingvistice. În
acest sens, Elveţia este exemplul cel mai nimerit privind politica sa bine
stabilită de autodeterminare şi autonomie locală limitată: limbile oficiale
ale fiecărui canton sînt determinate de proporţia vorbitorilor de
retoromană, germană, franceză şi italiană, care trăiesc pe teritoriul său.
Spania, al cărei guvern, sub Franco, a reprimat violent minorităţile
lingvistice, a acordat ulterior o autonomie regională crescîndă Cataloniei;
Italia, răspunzînd pretenţiilor ridicate de populaţia din Nord, a ajuns la
concesii asemănătoare.
Cea mai
clară detaşare a politicii europene de statul naţional centralizat monolingv
este făurirea Comunităţii Economice Europene (Allardt, 25). Succesul acestui
forum supranaţional impune, într-o anumită măsură, sacrificarea suveranităţii
naţionale în schimbul unor avantaje economice; se desfiinţează modelul statului
naţional prin promovarea exemplului de toleranţă lingvistică faţă de diversitate.
CEE pretinde naţiunilor membre să promoveze diversitatea, lingvistică şi de
altă natură, şi să pună bazele, prin acceptarea unor compromisuri, unei
unităţi îndeajuns de puternice pentru a funcţiona ca o singură entitate pe
piaţa mondială. Problemele de limbă sînt tratate cu mai multă înţelegere decît
în trecut: într-adevăr, multe instituţii guvernamentale, academice sau
industriale, au compartimente de cercetare dedicate creării managementului
documentelor multilingve şi tehnologiilor de analiză pentru CEE, inclusiv
redării complete a textelor şi traducerii automate. Monolingvismul nu mai
constituie în Europa de azi o precondiţie a unităţii economice. Cu toate
acestea, revendicările minorităţilor lingvistice nu ajung pînă la faza de
independenţă sau secesiune. Nu e mai puţin adevărat faptul că statele
naţionale vest-europene, îndeosebi Franţa, încearcă o teamă în faţa
„balcanizării” Europei; ele susţin că dacă ar fi să se acorde autonomie
fiecărei minorităţi care a pretins să aibă propriul guvern naţional,
instabilitatea politică ce ar rezulta din multitudinea de state ar constitui un
sol prielnic pentru conflicte continui.
Încercînd să
caracterizeze revendicările acestora, Mikesell şi Murphy propun formula
comparativă: „r-a-p” (recunoaştere - acces - participare sau dorinţa de „a fi
în cadrul” statului actual) vs. „S-A-I” (Separare - Autonomie -
Independenţă, adică dorinţa de „a fi în afara” cadrului statal actual).
Aspiraţiile celor mai multe minorităţi lingvistice reprezintă o combinaţie a celor
două categorii; revendicările separatiste extreme sînt de obicei provocate de
refuzul unor cereri mai puţin radicale, cum ar fi recunoaşterea. Aspiraţiile
occitanilor pot fi astfel desemnate de „r-a-p” vs. „A”: scopul primordial al
strădaniilor occitanilor, recunoaşterea oficială din partea statului
francez, ar însemna un pas însemnat în stoparea denigrării limbii occitane,
despre care se afirmă nu numai că este inferioară francezei, ci chiar că nu
este o „adevărată” limbă. Dar accesul la oportunităţile economice, din
propriul lor teritoriu, ar putea fi scopul real al mişcării occitane; un grad
mai mare de autonomie, afirmă ei, poate fi materializat prin participarea
la definirea programei şcolare a educaţiei de stat4, ca şi la presa scrisă şi electronică: astfel de revendicări ce
vizează descentralizarea ameninţă însăşi esenţa structurii guvernamentale
franceze, dar existenţa statului francez nu este în pericol. Deşi occitanii
trebuie „să supraliciteze” în afirmarea propriei identităţi, pentru a se face
auziţi şi pentru a conferi legitimitate revendicărilor lor în ochii Franţei,
obiectivul lor nu este crearea propriului stat delimitat lingvistic şi
monolingv. Militînd dinlăuntrul statului francez, occitanii urmăresc
descentralizarea şi federalizarea acestuia.5
Crearea
autenticităţii
Mişcările
minorităţii lingvistice, aşa cum o fac atîtea mişcări politice şi etnice,
încearcă să dea un sens caracterului lor inevitabil şi „natural”. O astfel de
strategie este îndeosebi îndreptăţită cînd înţelesul primit nu admite
diversitatea, trecută sau prezentă. Deşi etnicitatea, după cum susţine Woolard,
„nu este un fenomen primordial, ci emergent, care rezultă din interacţiunea
fiinţelor sociale într-un context politic şi economic dat.”8 Revendicările minorităţilor etnice reflectă, de fapt, un set complex
de tensiuni: naţionalism vs. regionalism, sau centralizare vs. federalism,
probleme „culturale” sau folclorice vs. economice, elita intelectuală vs.
vorbitorii nativi de clasă inferioară. În analizarea fiecăruia din aceşti factori
contextuali din linvistica minoritară, e de abordat „ecologia limbii” a lui
Haugen: departe de a fi factori străini de limbă, tensiunile economice şi de
alt tip crează la drept vorbind înţelesul limbii în contextul său
etno-lingvistic, determinîndu-i vorbitorii, momentul şi adresanţii (Simpson
237). Optica ecologistă a lui Haugen este menită să exprime inadecvarea
tendinţelor de a rupe limba de contextul său, de a studia patternul de
utilizare şi registrele sale, sau chiar transformările morfemelor, fonemelor şi
lexicului, fără luarea în considerare a factorilor „non-lingvistici”
înconjurători, cum ar fi cei legaţi de poziţia economică, situarea politică,
bilingvismul (sau diglosia) vorbitorilor săi. Aceste tensiuni „non-linvistice”
sînt mai cu seamă evidente în cazul occitan care, în ciuda superiorităţii
numerice pe care i-o conferă statutul de cea mai mare minoritate lingvistică a
Franţei, nu a reuşit să stopeze declinul propriei limbi. Limba, deşi aflată
paradoxal într-o traiectorie de atrofiere, a ajuns să semnaleze alte
revendicări.
Limba
occitană a devenit vectorul prin care se revendică instituirea unui tip anume
de relaţii economice, politice şi sociale dintre Occitania şi restul Franţei;
ea întruchipează un statut „emblematic”. După cum arată Fishman, limba este un
instrument capabil să afecteze o populaţie largă, simbolizînd aşa-zisa
„autenticitate”, „unitate” şi „misiune” a mişcării; mişcările de loialitate
lingvistică sînt de fapt „în mod firesc, parte a unor mişcări mai largi menite
să activeze şi să folosească relaţiile inconştiente
limbă-etnicitate pentru a accede la, sau a redistribui puterea
economică-tehnică, politică şi cultural-educaţională” (1985, 71-72).6 Deşi este limpede că limba este utilizată în acest scop, pare
problematic de acceptat ca occitana să fi fost aleasă ca o ţintă primară a
dezbaterii regionale, de vreme ce majoritatea populaţiei occitane nu vorbeşte
limba; Occitania, la drept vorbind, ar putea să nu fie chiar atît de diferită
lingvistic de nordul Franţei pe cît ar dori s-o prezinte activiştii regionali.7 De altfel, acestei minorităţi lingvistice post-industriale, care îşi
clădeşte forţa unificatoare mai degrabă pe subjugarea economică şi pe aspecte
extra-lingvistice decît pe o identitate etnică lingvistic „unică”, i s-au
dedicat relativ puţine studii. În ciuda faptului că numărul limbilor vorbite în
lume este în continuu declin pe măsură ce „saltul global” al economiei mondiale
încurajează adoptarea englezei şi a altor limbi de comunicare, chestiunile
lingvistice continuă să ocupe un loc central în conflicte de toate mărimile.
Identităţile cele mai profunde ale oamenilor sînt înrădăcinate în limbile lor,
mărturie, iată, argumentele whorfiene ale lui Shopen şi Williams favorabile
păstrării diversităţii lingvistice : „fiecare dialect este un tezaur de
sunete, cuvinte şi forme gramaticale ce permit vorbitorilor lor să se
identifice pe sine şi valorile lor. Dar fiecare dialect este şi un tezaur de
sunete şi forme de la care alte dialecte se împrumută pentru a-şi întări propriile
resurse lingvistice…, a dispreţui orice aspect – social sau geografic – al unui
dialect înseamnă a dispreţui şi deci a respinge valorile şi înfăptuirile
vorbitorilor care utilizează aceste forme”(XIV).
Whorf a
demonstrat că vederile „tuturor” despre limbă ca fiind un cod transparent de
vorbire despre lucruri este complet inadecvat dacă încercăm să înţelegem ce
înseamnă limba atît ca interacţiune individuală, cît şi concept abstract. Cazul
occitan este o ilustrare a modului în care „o limbă” poate oferi totul, de la
cultura înaltă la ignoranţa demnă de compătimire, de la solidaritate la
dominare, de la activism politic la inflexibilitatea modelului de guvernare a
statului naţional.
Contextul
francez
Ca naţiune
şi aşa-zis stat naţional, Franţa s-a arătat ostilă numai faţă de grupurile
indigene nevorbitoare de franceză ale căror revendicări către o limbă şi
cultură distincte erau percepute ca o ameninţare la adresa unităţii statului
francez. Conform lui Esman (1977, 23), în Franţa „etnicitate şi stat sînt sinonome”.
Exacerbarea intoleranţei franceze constituie un motiv de îngrijorare pentru
mişcările lingvistice minoritare: strict monolingv şi centralizat, guvernul
francez s-a arătat hotărît încă din secolul al XVI-lea sub Francisc I să
unească Franţa prin dialectul francian vorbit în regiunea capitalei sale
nordice. Franţa se apropie de modelul ideal al unui stat structurat hegemonic:
„standardul” său lingvistic oficial este privit ca o icoană de claritate,
conciziune, eleganţă şi frumuseţe, fiind susţinut şi apărat de instituţii ca Académie
Française, ca „întîiul şi cel mai de preţ vlăstar al Accademiei »della
Crusca« … fondată de şiretul cardinal Richelieu în 1635 ca parte a
politicii sale de centralizare”(Haugen, 10). Mîndria francezilor pentru limba
lor este legendară; limbile nefranceze sînt poreclite patois (dialecte
locale ţărăneşti), adică expresiv şi cultural inferioare.8 Sauzet notează „deosebita eficacitate a termenului patois:
acesta permite să se vorbească despre o altă limbă fără a o identifica şi fără
a-i recunoaşte statutul de limbă” (Sauzet, 212). Haarmann a analizat această
„ideologie a patois-ului” care a constituit pentru un timp îndelungat
baza politicilor lingvistice franceze: pentru asimilarea minorităţilor etnice
periferice, francezii se folosesc de „anumite clişee cu privire la limbile
regionale” (91), ceea ce rezidă într-un „complex colectiv de inferioritate
lingvistică” (92), evident încă şi astăzi (Jacob, 73; Merle, 56). Limba
occitană, ale cărei rădăcini sînt cel puţin la fel de vechi şi ilustre ca şi
ale francezei, nu a scăpat denigrării: ea a fost multă vreme percepută ca o
pronunţare inferioară şi greşită a „adevăratei” franceze, şi ca atare
neacademică, ţărănească 9, iar vorbitorii nativi, cîţi vor mai fi
fiind, şi-au însuşit această ideologie10.
Limba
Occitana,
numită şi oc, langue d’oc, provensal, occitois, patois sau „franceza
meridională”, este de fapt o limbă romanică dezvoltată paralel cu vecina sa
nordică franceza (la rîndul său dialect al regiunii Île-de-France). Din punct
de vedere lingvistic occitana este mai apropiată de spaniolă şi italiană decît
de franceză, şi este strîns legată de catalană. De fapt, denumirea de „limbă
occitană” este utilizată, e drept cu un anume grad de inacurateţe, pentru a
descrie un grup de familii de dialecte: nord-occitana (compusă din limousin /lo
lemusin/, auvergnat /l’auvernhàs/ şi provensal alpin) şi
sud-occitan (gascon, din Languedoc /lo lengadocian/, şi provensal /lo
provençal/).11 Deşi dialectele sînt interinteligibile,
încercările de făurire a unei conştiinţe occitane unitare au fost într-o
anumită măsură subminate de lipsa unei omogenităţi lingvistice clare.
„Occitania”
este ansamblul geografic al vorbitorilor occitani, situaţi în principal în
treimea de sud a actualului teritoriu al Franţei (incluzînd şi Val d’Aran din
Catalonia, Spania, şi văile alpine învecinate ale Piemontului, Italia), uniţi
prin interinteligibilitatea dialectelor lor, ca şi prin atitudinile culturale
şi problematica economică comune. Distincţia dintre Sud şi Nord este evidentă
de-a lungul istoriei regiunii: Occitania de astăzi constituie frontiera
istorică dintre limba de Nord, langue d’Oil şi cea de Sud, langue
d’Oc, metonimii pentru cuvîntul „da” în franceză şi occitană. Această
convenţie s-a născut încă în 1291 (Brunot, 304); i se atribuie lui Dante
popularizarea termenului de „langue d’oc” în a sa De Vulgari Eloquentia
(Grillo, 66).
Această
graniţă istorică dintre „oc” şi „oil” coincide tocmai cu diferenţierile
lingvistice bazate pe distincţiile lingvistice cu semnificant istoric.12 Acest lucru este unanim acceptat, cel puţin în cercurile care admit
existenţa limbilor non-franceze pe teritoriul francez; harta minorităţilor
etnice coincide cu reprezentările occitane. Această „graniţă” nu are astăzi o
existenţă politică reală; ea intersectează mai multe regiuni şi departamente
franceze (figura 2), şi orice presimţire de unitate regională crescîndă este
înconjurată de suspiciune (Merle, 176).13
Nu mai puţin, există o corelare interesantă între variabilele non-lingvistice
şi „graniţe”: frontierele culturale, întrupate în pămînteştile diferenţe de
culoare dintre ţiglele acoperişurilor (cenuşii în Nord, roşii în Sud)14 şi bucătăria tradiţională (folosirea untului în Nord, a unturii de
gîscă şi uleiului de măsline în Sud), la care se adaugă cantitatea de legume
consumate anual şi, mai ales, rata şomajului (figura 3).15 Aceste date alimentează reprezentarea Occitaniei de către activiştii
occitani ca un tot organic, în ciuda faptului că regiunea nu a fost nicicînd
unificată ca atare, nici chiar în perioada medievală.16
Îndelung stăpînită de diferiţi regi şi duci, inclusiv regi ai Angliei, şi numai
parţial salvată de la fărîmiţarea dialectală de forţa unificatoare a limbii
d’oc medievale scrise, Occitania ca întreg este cel mai bine definită de elita
membrilor societăţii sale care sînt conştienţi de patternul demografic şi
transformările lingvistice subtile care se constituie în frontierele sale.
Totuşi, harta, aşa cum apare ea astăzi, este efectiv utilizată de naţionaliştii
occitani: clar demarcată, regiunea este separată de contextul ei şi reprodusă
în forma unui „logo” (figura 4), servind ca „semn pur, nemaiaparţinînd lumii”
(Anderson 175). O astfel de trasare a hărţii este manifestarea tendinţei etnice
de construire de sine „naturală”, ce nu presupune altă definire în afara
autoafirmării (Hobsbawn şi Ranger, 14).
Figura
2.
Harta-logo
devine o emblemă ce va servi ţeluri naţionaliste: Urla (1993) analizează
excelent cazul utilizării hărţii-logo de către bascii spanioli, alături de
rezultatele recensămîntului, în afirmarea existenţei patriei, Euzkadi.
Utilizarea hărţii conferă o dimensiune istorică de unitate şi modelează
conştiinţa occitană într-un teritoriu care se străduieşte încă să creeze
respectiva unitate. Hărţile sînt instrumente puternice: citîndu-l pe Thongchai,
vom spune că o hartă este percepută ca o „abstracţie ştiinţifică a realităţii”,
reprezentînd „ceva ce există deja obiectiv acolo”17 şi,
în consecinţă, poate conferi legitimitate revendicărilor regionaliste. Se
cuvine de subliniat că nu este vorba de revendicări de acceptare ca naţiune,
scopul fiind obţinerea statutului de regiune autonomă (ecou al ţelurilor
federaliste occitane). Comitetul Occitan de Studii şi Acţiune (COEA) combină
regionalismul cu apelul la „natural”, definind regiunea ca pe o „unitate
organică naturală opusă districtelor administrative artificial create şi
coercitive” (Alcouffe ş.a., 101). Trasarea hărţii Occitaniei ca o entitate în
sine, „natural” constituită, este un mijloc de a transforma mitul în realitate.
Figura
3. Sus, rata şomajului; jos, cantitatea de legume consumate
(părţile
mai închise la culoare reprezintă valorile mai ridicate)
Figura
4.
Contextul
istoric
Istoria
limbii occitane este un factor cheie în continua sa luptă cu franceza. Conform
tendinţei mişcărilor etno-naţionale de a evoca continuitatea cu un trecut
istoric (sau chiar mitic), exagerîndu-i longevitatea şi rădăcinile ilustre
pentru a-şi făuri o identitate (Anderson ; Hobsbawn şi Ranger), utilizarea
fundamentului lingvistic ca vector al revendicărilor occitane conduce la
tentaţia de a „înfrumuseţa” trecutul şi de a supralicita omisiunile istorice
franceze. Cu toate acestea limba occitană chiar are o lungă istorie, îngemănată
cu politica, religia şi apartenenţa la o arie geografică dată. Restabilirea
istoriei occitane şi demonstrarea faptului că ea nu coincide cu istoria Franţei
ajută, înainte de orice, la formularea revendicărilor occitane.18 Dar una din barierele de credibilitate ale pretenţiilor occitane rămîne
denigrarea de către Franţa a acestei limbi ca „franceză pocită”, a cărei
cultură este sărăcăcioasă, neproductivă, provincială, departe de ilustra
izbucnire pariziană de cultură şi rafinament. Ca urmare, prezentarea unei
versiuni occitane a istoriei este menită să etaleze propriile sale înfăptuiri
în plan lingvistic şi cultural. Occitanii împărtăşesc cu irlandezii, welşii,
catalanii şi alte minorităţi europene o anumită mîndrie de a se şti
moştenitorii unei culturi tradiţionale dăinuind din evul mediu. Această mîndrie
pe care Haarmann (40) o numeşte „historische Dimension der ethnischen
Identität” (dimensiunea istorică a identităţii etnice), este insuficientă
pentru a contracara sentimentul de jenă lingvistică legat de vorbirea unui patois.19
Occitania,
locuită fără întrerupere din epoca paleolitică, poartă încă numeroase urme ale
primilor locuitori, inclusiv faimoasa peşteră de la Lascaux. Ligurii, un trib
din epoca bronzului, sînt primii care au lăsat urme lingvistice, respectiv
toponimice care se regăsesc în denumiri actuale (Dupuy 1989, 66). Marsilia de
azi (sau Massalia), cel mai vechi oraş locuit continuu al Franţei, a
fost întemeiat de fenicieni în jurul anului 600 î.Chr. Cucerirea romană a
provinciei Occitane (care a dat numele de Provenţa – de la Provincia
Narbonensis – unei părţi a teritoriului) a început de la coloniile lor de la
Antibes şi Nissa aproximativ în 120 d.Chr.20
Puternica prezenţă romană din Sud a contribuit la diferenţierea lingvistică
dintre Sud şi Nord, acesta din urmă mult influenţat de cultura celtică şi
invaziile germanice ale francilor. Lunga perioadă de dominaţie romană care a
urmat a cimentat legătura Occitaniei cu lumea mediteraneană atît lingvistic şi
cultural, cît şi economic.
Strămoşul
medieval al limbii occitane, îndeobşte cunoscut sub numele de limba provensală
sau langue d’oc21, a fost primul dialect literar cult din
teritoriul cuprins astăzi de Franţa. Acesta, ca şi dialectul francian
(strămoşul francezei moderne), provine din latina vulgară transmisă de soldaţii
şi negustorii romani populaţiilor locale. Potrivit Enciclopediei Occitane,
provensala a fost de fapt prima limbă romanică ivită din amestecul limbilor
latină cu graiurile „barbare”; cel mai vechi text în langue d’oc care s-a
păstrat datează cu certitudine din secolul al X-lea, iar acel Donat
provençal din secolul al XII-lea este prima gramatică a unei limbi europene
moderne (Dupuy 79). Cei mai renumiţi ambasadori ai limbii occitane au fost
trubadurii, menestreli rătăcitori creatori de poezie lirică şi canso,
cei care au inventat şi răspîndit ideea iubirii curteneşti.22 Deşi Occitania era compusă din numeroase entităţi feudale mici (Grillo
66), langue d’oc a beneficiat în epoca medievală de o ortografie comună şi a
servit admirabil ca limbă a filozofiei, ştiinţei, dreptului şi artelor, ca şi
drept dialect cotidian al vorbitorilor săi (Merle 40). Folosirea ei a continuat
pînă în secolul al XIV-lea, iar declinul care i-a urmat este strîns legat de
evoluţia puterii regale şi a statului francez.
Catarii:
mit şi realitate
Înclinaţia
activiştilor etnici de a atribui o mare importanţă unei întîmplări istorice,
care devine emblematică în lupta lor împotriva unei structuri dominante („mitul
fondator”, în termenii lui Malinowski), avertizează împotriva atribuirii unei
semnificaţii ultime unui astfel de incident. Totuşi, chiar şi lucrările
franceze (cum ar fi Histoire de la langue française a lui Brunot) scot
în evidenţă evenimentele care au constituit o răscruce în procesul subjugării
limbii occitane şi al începerii declinului său: cruciadele albigenze şi actul
de la Villers-Cotteręts. Ultimul, în special, „figureaza la loc de cinste în
istoriografia occitană contemporană” (Grillo, 67).
Erezia
catară (sau albigenză) reuşise să atragă adepţi din toate straturile
societăţii, inclusiv din marea nobilime, fiind tolerată chiar şi de cei care
nu-i îmbrăţişau învăţăturile.23 Totuşi, ea a oferit regelui Ludovic al
VIII-lea pretextul de a smulge jurăminte de fidelitate de la puternicii comiţi
de Toulouse şi să-şi adauge coroanei din Île-de-France teritoriile acestora.24 Erezia a fost mai apoi înăbuşită printr-un pogrom egalat în istoria
Franţei numai de sîngeroasele Guerres de religion (războaie religioase).
Nobilii nord-francezi, la instigarea papei Inocenţiu al III-lea, (speriat de
influenţa crescîndă a unei religii antiinstituţionale) şi a comitelui Raymond
al V-lea, au pornit patru cruciade între 1179 şi capturarea în 1244 de către
Inchiziţia toulousană a fortăreţei Montségur.25
Sub conducerea lui Simon de Montfort, născut în Nord, sate întregi au fost
prădate sau incendiate în timpul perioadei respective şi mulţi au trebuit să ia
calea băjeniei spre Pirinei. Printre cei ce se împotriveau s-au aflat şi mulţi
trubaduri faimoşi, ca Peire Cardenal şi Guilhem Figuèira, a căror poezie de rezistenţă
este citată ca un exemplu al legăturii ce dăinuie între occitanism şi scriere
(Dupuy 30-131).
Se cuvine
notat că istoricii occitanişti, cum ar fi Dupuy, sînt acuzaţi de căutarea
intenţionată în textele rămase din perioada medievală a semnelor ce ilustrează
conştiinţa naţională, şi îndeosebi rezistenţa faţă de stăpînirea franceză. Spre
pildă, frecvent citata formulare a comitelui Raymond al VI-lea de Toulouse,
care îi numea pe cei care luptaseră alături de el împotriva francezilor
„homines nostre idiome” (oameni de limba noastră).26
Sînt de netăgăduit însă efectele pe care cruciadele le-au avut împotriva
ereziei: prin pacea de la Meauc, cea mai mare parte a Occitaniei a fost anexată
regatului Franţei. Brunot, un lingvist şi istoric francez, susţine că „actele
de violenţă din cruciadele Albigense (sic) au dus la stingerea civilizaţiei
meridionale în prima jumătate a secolului al XIII-lea; poeţii au emigrat sau au
fost siliţi să tacă, şi, începînd cu secolul al XIV-lea, dialectele lor,
părăsite de scriitori, par să fi pierdut pentru totdeauna rangul de limbi
literare” (309). Dupuy susţine că declinul producţiei literare în langue d’oc
poate fi atribuit lipsei de libertate morală şi intelectuală de sub stăpînirea
franceză (131).
Reverberaţiile
Inchiziţiei şi capturarea teritoriului occitan de către coroana franceză sînt
încă resimţite de occitani şi exploatate în sensul dorit de ei. Este foarte la
îndemînă să vezi în pogromul împotriva ereticilor albigenzi o caracteristică
emblematică a intoleranţei şi rapacităţii Franţei; identificîndu-se cu cei care
au rezistat, occitanii de azi îşi aleg ca simbol crucea comiţilor de Toulouse
(vezi figura 5). Episodul a ajutat şi la crearea unui stereotip: occitanii,
prin refuzul de se supune şi curajul în faţa iminentei anihilări, au contribuit
la „mitologia modernă a rezistenţei lui homme d’oc la autoritatea
centrală”.27 Pe de altă parte, cercetătorii francezi caută
să prezinte respectivul episod într-o lumină diferită, eludînd elementele de
cucerire şi punînd accentul asupra inevitabilităţii unificării Franţei:
„istoria Franţei este mereu prezentată ca un soi de marş forţat al statului
naţiune de-a lungul secolelor către un punct final înscris în chiar ordinea
lucrurilor: Republica una şi indivizibilă (Barelli ş.a., 45).28 Harta publicată de National Geographic Society în 1989 şi intitulată
„Franţa istorică: evoluţia unei naţiuni” este o ilustrare excelentă a
acceptării unei viziuni privind concentrarea teritorială şi administrativă a
Franţei ce atribuie mare parte din unificarea ariei geografice actuale lui
Carol cel Mare şi perioadei secolelor al VIII-lea şi al IX-lea. Cu excepţia
„îndărătnicei Bretagne”, practic toate regiunile Franţei sînt colorate într-un
mod ce ilustrează apartenenţa la coroana franceză (cu excepţia invaziei
engleze). O lucrare mai recentă, Montaillou, a lui Le Roy Ladurie, o
îngrijită (dacă nu exagerat de ambiţioasă) reconstrucţie a vieţii unui sat
medieval, pe baza notelor Inchiziţiei lui Montfort, păcătuieşte prin aceea că
îi prezintă pe locuitorii unui cătun din Pirinei ca pe un fel de francezi
timpurii (deşi admite că vorbeau occitana) cînd de fapt au fost făcuţi francezi
cu forţa abia după înfrîngerea lor.
Figura
5.
Centralizare
şi pierderea limbii
Deşi
Occitania a fost anexată teritoriului coroanei Franţei în secolul al XV-lea
(mai puţin ţinuturile stăpînite de englezi), limba franceză nu a înlocuit
occitana. Francisc I este cel care prin Edictul de la Villers-Cotteręts din
1539 a făcut din franceză limbă oficială a guvernului şi a documentelor de
drept, înlocuind latina, ca şi cele aproximativ 30 de dialecte celtice şi
romanice locale vorbite de majoritatea populaţiei (Wardhaugh). Acest act a
deschis calea asocierii limbii franceze cu privilegiile şi puterea, căci
burghezia, nobilii şi curtenii au optat deopotrivă pentru franceză, limba
regelui şi a guvernării (Merle 41); limba franceză a devenit şi limba culturii
elitei occitane aducînd expresii de politesse în vocabularul occitan
(Brunot, 372). Cu toate acestea, l’Ancien Regime nu a investit prea mult
efort în întărirea acestui edict (Wardhaugh, 101). Politica oficială, cel puţin
cea a primilor conducători Capeţieni ai Occitaniei, permitea traducerea
documentelor la nivel local, ceea ce dovedeşte că puterea regală nu ambiţiona
să-şi impună propria limbă (Brunot, 370). Uzurparea franceză a demarat încet,
urmînd căile negoţului şi, la fel ca în cazul trecerii de la „tu” la „vous”, a
contribuit la separarea straturilor de jos de cele de sus ale societăţii (Brown
& Gilman). Întocmai ca şi în cazul celor apropiaţi de împăraţii romani,
elita, primii în adoptarea formei protocolare „V”, identificaţi mai pe urmă
afectiv cu bunăstarea şi privilegiul, limba franceză a început uzurparea
teritoriului limbii occitane graţie legăturii sale cu puterea şi eleganţa.
Curtenii dornici să dobîndească favorurile coroanei din Île-de-France au ales
să vorbească franceza; burghezia, întreprinzătorii şi clasa născîndă a
funcţionarilor guvernamentali au descoperit că bilingvismul francez este în
interesul lor. În acel moment, franceza s-a identificat cu bunăstarea şi
elitele.29
Legislaţia
limbii
La nivel
guvernamental oficial, exterminarea limbii occitane nu a căpătat caracter
sistematic decît odată cu Revoluţia Franceză: naşterea triadei liberté,
égalité, fraternité a coincis în mod paradoxal cu decesul toleranţei şi
opţiunii lingvistice libere în Franţa. Faptul că în 1789 mai mult de jumătate
din populaţia Franţei nu vorbea franceza (Grau, 19), atestă că în realitate, de
la unificare, dialectul francian cîştigase relativ puţin teren în faţa
dialectelor locale. Decretul din 8 Pluviôse anul II a fost primul
document oficial interzicînd folosirea oricărei alte limbi în afara franceze,
chiar şi în comunicarea privată (Jeanjean, 27). Raportul din 1790 al Abatelui
Grégoire, intitulat „Sur la nécessité et les moyens d’anéantir les patois et
d’universaliser l’usage de la langue française“ (Despre necesitatea şi
căile de suprimare a dialectelor şi de universalizare a folosirii limbii
franceze), exprimă limpede aspiraţiile iacobine şi începutul unui intens
program statal de reformă a educaţiei ţintind să înfăptuiască egalitatea
lingvistică prin omogenizare. Pe baza Legii Deixonne, în intervalul din
1794 pînă în 1951, dialectele „patois“ nu puteau fi vorbite în şcoli
decît în cazul în care era absolut necesar pentru învăţarea francezei. Metodele
educaţionale erau menite să sădească în studenţi viziunea franceză asupra
limbii minoritare: un „simbol“ infamant, adesea o opincă ţărănească, era
atîrnată de gîtul elevilor care erau prinşi vorbind patois. Cel ce purta
un astfel de simbol nu putea scăpa de el decît dacă, la rîndul său, prindea un
alt elev vorbind patois, iar acela ce nu scăpa de simbol pînă la
sfîrşitul orelor era pedepsit să rămînă la şcoală pînă tîrziu, scriind propoziţii
ce denunţau propria sa limbă.31 Această metodă de învăţare, documentată în
regiuni periferice ale Franţei pînă în timpul celui de al doilea război
mondial, inducea vorbitorilor de limbi occitane un profund simţ al ruşinii.
Recrutările militare forţate introduse din 1875 au constituit un alt element de
politică guvernamentală, contribuind la declinul limbii occitane. Franceza a
fost consacrată ca unic mijloc de comunicare în armată, iar recrutării în sine
i s-a atribuit o dimensiune de patriotism naţional menit să umbrească
partizanatul regional (Wardhaugh, 103).
Astăzi,
unica limbă oficială a Franţei este limba franceză: toate documentele
guvernamentale, toate procedurile legale, întreaga publicitate32 este obligatoriu să fie în franceză; occitana, alături de alte limbi
minoritare, şi-a cîştigat dreptul de a fi prezentă, într-o proporţie minoră, în
programele de radio şi televiziune de stat şi în educaţia publică (Barelli
ş.a.).
Starea
actuală a limbii occitane
Occitanii,
cea mai importantă minoritate lingvistică a Franţei, beneficiază în lupta sa
pentru recunoaştere de mărimea sa: 11 milioane de locuitori, aproape Ľ din
totalul Frantei. Cu toate acestea, după al doilea război mondial, vorbitorii
monolingvi de occitană s-au regăsit numai în cele mai izolate arii agricole;
astăzi sînt foarte puţini copiii care învaţă occitana ca primă limbă. Tot din
rîndul populaţiei Occitaniei de azi fac parte şi imigranţii de dată recentă,
sau pieds noirs, cărora le lipseşte legătura cu ţinutul, ca şi
sentimentul trecutului ilustru, şi ca urmare vădesc puţin, sau de loc, interes
pentru limba occitană.33 În ciuda datelor din studiul comparativ al
lui Allardt privind minorităţile europene, creşterea relativă a populaţiei (76)
este modestă, iar Alcouffe şi alţii, în analiza lor demografică, confirmă că
relativa creştere se datorează numărului important de imigranţi, ceea ce nu
conduce la păstrarea limbii. 34
Cine sînt
vorbitorii de occitană? Nu există date statistice ferme la îndemînă în Franţa,
deoarece recensămîntul de stat, sub pretextul protejării intimităţii, refuză să
ia cunoştinţă de existenţa minorităţilor lingvistice. Pe de altă parte, există
tendinţa ca lumea să-şi decline orice competenţă în limba occitană, în special
în situaţia unui interviu (Jacob, 73; Merle, 56), ceea ce dovedeşte succesul de
netăgăduit al limbii franceze, autoimpusă ca modul bun şi potrivit de a vorbi.
Totuşi, numeroase estimări concură în a aprecia că din cei 11 milioane de
rezidenţi, 7 milioane înţeleg occitana, iar 2 milioane o vorbesc cu regularitate.35
În ciuda
eforturilor depuse pentru păstrarea ei, limba occitană arată multe din
caracteristicile unei limbi în declin: bilingvism, prevalenţa vorbitorilor
nativi vîrstnici, puţin educaţi, provenind din zona rurală, frecvente
împrumuturi din limba dominantă, absenţa standardizării şi sfera limitată de
folosire.36 Dincolo de legislaţie, şi alţi factori au
jucat un rol important în declinul lingvistic: dezvoltarea reţelelor de
comunicaţie (controlate de stat) a introdus limba franceză în fiecare cămin cu
mai mult succes chiar decît orice tehnici educative. Urbanizarea a contribuit
şi ea la accelerarea vitezei de răspîndire a limbii franceze: o treime din
populaţia de azi a Occitaniei trăieşte în oraşe şi mari metropole, care au o
lungă istorie în rolul de contact între occitană şi franceză. Schimbarea de
populaţie poate fi atribuită atît imigrării muncitorilor străini şi a celor
provenind din Nord, cît şi abandonării de către comunitate a modului de viaţă
rural, bazat pe agricultură. Dincolo de transplantarea limbii franceze,
urbanizarea a promovat şi răspîndirea atitudinilor franceze faţă de limbă
(Dupuy, 39). Mişcarea spre oraş, concomitent cu schimbarea ocupaţiilor,
marchează şi abandonarea zonelor în care occitana se bucura de o largă
varietate de registre.37 „Paralel cu francizarea oraşelor”, subliniază
Merle, pe drept cuvînt (31), „destrămarea societăţilor mici atrage după sine
degradarea utilizării limbii, pierderea sentimentului identităţii.
Contraofensiva intelectuală rămîne neputincioasă: pentru o ca cultură să
trăiască este nevoie ca limba ei să fie percepută ca firească, nicidecum
inferioară.”
Diglosia
Actualele
eforturi în direcţia păstrării limbii au ca ţel exclusiv menţinerea
bilingvismului franco-occitan, căruia i se potriveşte denumirea mai exactă de
diglosie. Urmînd formularea lui Ferguson (1959), franceza este limba „înaltă”,
occitana este „de jos” şi, ca atare, cea din urmă este folosită în comunicarea
privată, în cadrul căminului, la piaţă (Ferguson, 234-236). În privinţa
identificării occitanei cu diferitele paliere ale muncii, ea este
caracteristică muncii manuale, bărbaţilor, agriculturii, existenţei rurale,
generaţiei vîrstnice.38 După cum notează Sauzet, diglosia
franco-occitană se manifestă în trei moduri tipice: specializarea funcţionării
fiecărei limbi, valorizarea lor inegală, în fine, substituirea tot mai
accentuată a occitanei de către franceză.39
„Francitana”
În general,
s-a acordat puţină atenţie studierii fenomenului „francitan”, adică „accentului
meridional” sau formei specifice de franceză vorbită de occitani. Sauzet a
ridicat o chestiune incitantă, afirmînd că „francitana” ar putea fi mai mult
decît un simplu accent regional, legîndu-i de fapt pe non-occitanofoni de limbă
(228). Învăţarea ritmului, a sintaxei şi a lexicului occitan poate face din
stăpînirea occitanei o „redobîndire”. Mai departe, Sauzet situează relaţia
occitană/franceză în tipologia conflictelor lingvistice a lui Kloss, potrivit
căreia limbile care împărtăşesc un acelaşi pedigree, ca occitana şi franceza,
tind să dezvolte un „bilingvism diglosic”. Limba „de jos” se menţine ca „patois”
(grai) multe generaţii după ce forma sa „pură” va fi ieşit din uz. Merle şi
alţi autori occitani au menţionat această tendinţă, sugerînd că „francitana” ar
putea, într-o bună zi, să ia la purtare încălţările occitanei, ca urmare a
contextului eforturilor etno-lingvistice (50); ceea ce înseamnă că „francitana”
ar putea deveni vectorul aspiraţiilor occitane, constituind o bază mai
autentică a proclamării unei identităţi distincte. În timp ce viitorul limbii
occitane rămîne ameninţat, omniprezenţa „francitanei” nu poate fi nicidecum
trecută cu vederea. Modelele de vorbire ale occitanilor de astăzi vădesc o
formă diferită de franceză, iar examinarea acestui fenomen lingvistic s-ar
putea dovedi mai folositoare decît a occitanei însăşi, atît în termeni de
schimbare a diglosiei, cît şi ai formelor de exprimare a prestigiului. Cum
observă Weinrich, vorbitorii în căutare de prestigiu îndeobşte asociat cu limbi
considerate „înalte” sînt constrînşi la un grad suficient de stăpînire a
acestora pentru a depăşi realitatea că limba pe care o vorbesc nu este limba
lor maternă.40 Potrivit acestei viziuni, „francitana” poate
fi privită ca un indicator atît în încercarea de a stăpîni limba franceză, cît
şi în aceea de a păstra modul de vorbire specific occitan, fapt ce poate fi pus
în relaţie cu o continuă îngustare a orizontului economic, inclusiv în
Occitania „vorbitoare de franceză”.41
Cei care
activează în favoarea limbii occitane sînt conştienţi de situaţia ei diglosică,
aceasta putînd fi comparabilă cu cele descrise de Blom & Gumperz referitor
la Norvegia. Ei nu caută înlocuirea limbii franceze printr-un monolingvism
occitan; rezistenţa lor la tendinţele centraliste franceze se oglindeşte în
respingerea „miturilor socio-filozofice — Weltanschaungen — ale
monolingvismului” prin care monolingvismul este pus în relaţie cu libertatea,
universalismul şi raţionalismul (Fishman, 1985, 445). În locul deşartei căutări
a întoarcerii idilice la Utopia pre-franceză, occitanii caută „ambilingvismul”
(Stephens, XXVII), cu alte cuvinte, abilitatea de a alege liber, în orice
situaţie, între franceză şi occitană, fără teama că lumea ar putea zice „aşa
ceva nu dă bine” şi fără a fi cuprins de sentimentul ruşinii („honte”) care
însoţeşte mărturia occitanofonilor de azi (Merle, 42).
Privarea
de drepturi economice
Cercetările
înterprinse de Woolard (1989) în Catolonia spaniolă avertizează împotriva
confundării dominaţiei lingvistice instituţionale şi juridice cu manifestările
de prestigiu „atitudinale”, aşa cum au fost descrise mai sus; totuşi cazul
occitan confirmă modelul, dealtfel larg răspîndit, al prestigiului perceput ca
o corelare atît cu aprobarea guvernamentală, cît şi cu avantajul economic.
Socio-lingviştii susţin că acest al doilea factor, beneficiul economic, stă în
spatele majorităţii mişcărilor de activism lingvistic minoritar. Inglehart şi
Woodward au argumentat că probabilitatea conflictelor de sorginte lingvistică
într-un anume stat este legată atît de nivelul de dezvoltare economică şi
politică a ţării, cît şi de gradul în care apartenenţa la un grup minoritar
blochează mobilitatea socială. În cazul occitan privarea de drepturi economice
şi limitarea mobilităţii sociale sînt factori ce influenţează decisiv declinul
lingvistic.43 Politica statului francez a avut, dincolo de
orice dubiu, un impact semnificativ asupra declinului limbii occitane, a
prestigiului său, dar nu i se poate totuşi atribui responsabilitatea totală a
acestui fenomen (cum pretind unii occitanişti). Studierea de către Brun a
pieselor populare din secolul al XVIII-lea demonstrează existenţa unei
stratificări timpurii a limbajului, în funcţie de apartenenţa de clasă.44 Christina Bratt Paulston face, în cadrul unei comparaţii între occitană
şi catalană, o subliniere a elementului economic: Occitania aşteaptă de la
Paris investiţii, locuri de muncă, oportunităţi comerciale, contribuind la
valorizarea francezei ca limbă a oportunităţilor economice şi a dezvoltării.45 Dimpotrivă, capitala Cataloniei, Barcelona, este teatrul unui succes
economic considerabil: acest „al doilea oraş al Spaniei” nu încetează să
atragă, către centrele sale industriale, imigranţi din alte regiuni.
Subordonarea Cataloniei faţă de statul spaniol, mai puţin centralizat, rămîne
una politică, nu economică. La nivel local, progresul economic favorizează
limba catalană în competiţia cu castiliana. S-ar putea argumenta că poziţia
economică favorabilă a Cataloniei în relaţia cu statul naţional spaniol a
contribuit semnificativ, sau a determinat chiar, atît prestigiul înalt al
catalanei, cît şi succesul provinciei în înfăptuirea autonomiei regionale.
Inglehart şi Woodward explică activismul lingvistic catalan prin instrumentarea
împotrivirii faţă de scurgerea resurselor sale considerabile destinate
susţinerii unui îndepărtat guvern castilian. În concluzie, este limpede că
limba catalană este la rîndul ei dependentă de circumstanţele economice şi
aşteptările celor care o vorbesc.
Combaterea
diglosiei
O parte
importantă a eforturilor de revitalizare lingvistică din Occitania urmăresc
revalorizarea limbii locale îndemnîndu-i pe occitani, în termenii unui proverb
local, „fleuris oů tu habites” (înfloreşte unde trăieşti).46 O altă formulă cu acelaşi sens este „Volèm Viure al Paďs” (Vrem să
trăim la noi în ţară).47 Mai mult decît un nume al unei de-acum
defuncte organizaţii occitaniste, acest slogan conţine esenţa revendicărilor
occitane de azi: Occitania şi limba sa ar trebui să ofere întregul evantai de oportunităţi
prezente în alte zone ale Franţei. Tineretul nu ar trebui să mai fie constrîns
să-şi mai perfecţioneze franceza şi să emigreze la Paris pentru a urma o
carieră bănoasă de succes. Occitania ar trebui să nu mai însemne doar vacanţă,
destindere într-o zonă înapoiată, cît ar fi ea de pitorească.
Revalorizarea
limbii occitane înseamnă înainte de orice (la nevoie, un astfel de proiect
socio-lingvistic poate fi înfăptuit conştient) schimbarea mentalităţii
oamenilor cu privire la utilizarea sa într-o gamă largă de interacţiuni.
Exemplul invocat de Urla pentru a ilustra „propaganda” în favoarea limbii
basce, în contextul unui festival local, demonstrează realitatea unor astfel de
eforturi în proiectele minorităţilor lingvistice. Existenţa unui studiu stabilind
că basca este relativ puţin vorbită în afara căminului a determinat pe şcolarii
basci să participe la acest festival agitînd pancarde care îndemnau la
utilizarea limbii materne şi public, cu ocazia sărbătorilor (832-833). Chiar
dacă se poate argumenta că folosirea unei limbi minoritare în contexte
intelectuale literare şi oficiale are un impact mai mare decît folosirea ei în
public cu ocazii festive, este de netăgăduit că expansiunea limbii în afara
ariei de folosire uzuală constituie un pas înainte în afirmarea viabilităţii
ei.
Catalanii,
la rîndul lor, au căutat să-şi revalorizeze limba, deşi campania lor nu a atins
nicicînd proporţiile epice ale Occitaniei. Dealtfel, catalanii beneficiază din
plin de poziţia lor economică semnificativă în cadrul statului spaniol:
unitatea lor politică medievală şi puterea economică şi politică datorată
legăturilor strînse cu zona mediteraneană, au asigurat limbii catalane o
continuă stare de confort lingvistic (Woolard). Odată cu industrializarea din
secolul al XVIII-lea catalana a dobîndit noi valenţe, translatînd de la Renaixença
culturală şi lingvistică la mobilizarea comunitară adusă de catalanism
(Paulston, 49). În fine, spre deosebire de occitană, catalana este proprie în
egală măsură burgheziei şi claselor muncitoare (Paulston, 51).
Occitanii au
învăţat din experienţa vecinilor lor sudici: pentru a atinge idealul
„existenţei întregi” a Occitaniei şi pentru a înlocui diglosia cu ambi- sau
bilingvismul, ei caută să promoveze descentralizarea şi redistribuirea oportunităţilor
economice. Desigur, toate campaniile continuă să fie iniţiate în numele limbii
occitane: explicaţia ar fi, potrivit lui Castan, că limba este singura
„posesiune” occitană care nu poate fi anexată de nici un centru extern şi, prin
aceasta, asigură autonomia întregii mişcări occitane.48
Occitana fiind, deci, o „posesiune” urmează că adevăraţii săi proprietari sînt
puţinii vorbitori autohtoni care mai există. Paradoxal, cînd soarta occitanei a
rămas în mîinile lor, ei n-au ezitat să-şi abandoneze patois-ul în
schimbul avantajelor oferite de franceză (vezi mai jos A cui este limba?).
Standardizarea
şi mişcările occitane
Revendicările
occitane, inclusiv cele lingvistice, par lipsite de soluţii reale, încercările
de a crea o limbă occitană standardizată pot fi puse pe seama schimbării
accentului şi scopurilor mişcărilor occitaniste. Una din acestea, poate cea mai
faimoasă şi timpurie, a fost iniţiată de binecunoscutul autor Frédéric Mistral
al cărui poem „Mirèilha”, compus în dialectul său matern provensal, fusese
distins în 1905 cu Premiul Nobel pentru literatură. Împreună cu un grup de
intelectuali cunoscuţi sub numele de Félibrige, Mistral propusese
standardizarea limbii occitane, plecînd de la dialectul ei provensal.
Preocuparea grupului Félibrige pentru omagierea purităţii şi a
trecutului exprima convingerea că „graiurile străzii, corupte şi siluite de
franceză, nu pot constitui modelul lingvistic adecvat poeziei, care este de
căutat în altă parte, la ţară”.49 Ca urmare, membrii grupului s-au angajat în
remodelarea limbii, purificînd-o de termenii „francizaţi”, înlocuiţi cu forme
„mai vechi şi mai curate” (Grillo 71). Badone confirmă, în comparaţia pe care o
face între Handler şi McDonald, tendinţa minorităţilor lingvistice „de a face
impermeabile hotarele care le separă de restul societăţii prin purificarea
limbii” (811). O asemenea activitate s-ar putea numi în termenii de azi
„poliţie lingvistică”; în acest sens gruparea Félibrige păcătuia şi ea de
aceeaşi rigiditate pe care la rîndu-i i-o reproşa guvernului francez.50 Gruparea Félibrige a fost acuzată cel mai adesea de paseism deorece
ambiţiona să păstreze, din turnul de fildeş al intelectualismului, înapoierea
pitorească a Occitaniei, căutînd în tradiţiile folclorice o forţă capabilă să o
unifice. De altminteri, refuzul lor de a se solidariza cu revolta din 1907 a
viticultorilor este emblematic pentru intelectualismul folcloric al grupului şi
totala sa lipsă de legătură cu aspiraţiile politice şi economice ale poporului
de al cărui rusticism era atît de mîndru: „Mistral a fost primul care s-a
identificat cu ambivalenţa politică şi culturală ce afectează şi azi mişcarea
occitană, fiind de altfel şi prima sa victimă” (Jacob, 87).51 După cum va reieşi mai jos din capitolul A cui este limba?, această
schismă între elitele active în mişcarea occitană şi vorbitorii nativi de clasă
inferioară continuă şi în prezent să fie unul din conflictele interne
esenţiale.
Un alt efort
de standardizare a avut loc după cel de-al doilea război mondial, luînd ca model
dialectul din Languedoc; ca şi în cazul tentativei grupului Félibrige, această
nouă iniţiativă a reuşit să înfrîngă loialitatea dialectală doar în cazul
cîtorva intelectuali urbani ale căror legături cu regiunea erau mai mult
simbolice sau politice decît cotidiene şi autentice. A urmat apoi un torent de
alte standardizări, suferind mai toate de aceeaşi prăpastie de netrecut dintre
intelectualii care doreau standardizarea şi păstrarea occitanei şi ţăranii al
căror scop final era mult mai concret şi pragmatic. Ortografia introdusă de
grupul Félibrige se mai foloseşte şi azi, mai cu seamă în regiunea Provensală,
dar occitana actuală tinde să prefere modelul bazat pe dialectul din Languedoc
al lucrării Gramatica Occitana a lui Loís Alibèrt.52 Sistemul acestuia, bazat pe regulile şi derivaţiile latine ale langue
d’oc-ului istoric, este suficient de universal pentru a permite exprimarea în
oricare din dialectele occitane şi adoptarea de neologisme autohtone.53 Grafia lui Alibèrt are virtutea de a unifica dialectele
disparate ale occitanei; graţie ei pot fi sistematizate convenţiile de
transcriere, iar scrierea modernă îşi păstrează rădăcinile istorice şi chiar
prestigiul precedentului medieval (Merle 202).54
În termenii saussurieni, normele lui Alibèrt permit atît comunicarea
sincronică, pe tot cuprinsul Occitaniei, cît şi comunicarea diacronică, legată
de originile culturii occitane (Merle 203). Chiar dacă grafia lui Alibèrt
este departe de a fi universal dominantă, activiştii occitani de azi au
renunţat în mare parte la obsesia de a da limbii occitane un standard unic,
preferînd alternativa în care fiecare regiune îşi păstrează propriul dialect,
subliniind profundele conexiuni lingvistice dintre ele.55
Educaţia
Educaţia se
bucură de un loc central în mişcările lingvistice occitane, dar ea nu se mai
limitează la predarea dialectelor locale, deşi acesta rămîne un scop
primordial, ci îmbrăţişează studiul altor dialecte şi limbi provenind din
acelaşi areal istoric, între ele catalana (Blanchet 15). Se remarcă în consecinţă,
puternica dimensiune istorică a limbii occitane, unitatea fundamentală a
dialectelor sale şi similaritatea cu celelalte limbi romanice, subliniindu-se
uşurinţa de a le înţelege. Diversitatea dialectelor occitane şi deosebirea lor
de catalană sînt mai degrabă superficiale, în ciuda acestui fapt numeroase
studii socio-lingvistice consacrate proximităţii lingvistice (fonetice,
morfemice sau lexicale) demonstrează că apropierea dintre limbi nu influenţează
decisiv înţelegerea dintre ele (Blom şi Gumperz despre norvegiană, Wolff despre
idiomurile nigeriene). Cînd unei limbi „străine” i se conferă prestigiu (sau
cel puţin respect) de către aceia care nu sînt vorbitorii săi nativi, este mai
probabil ca respectiva limbă să fie percepută ca mai apropiată de limba
proprie. Mai mult chiar, activiştii occitani sugerează ca predarea limbilor în
şcoală să aibă loc în contextul cultural respectiv, prin sublinierea unicităţii
tradiţiilor regionale, fără a înlocui identitatea franceză. Pentru a consacra
însă validitatea limbii lor, cu toată lipsa de standardizare şi numărul mare de
dialecte, occitanii trebuie în primul rînd să se elibereze de ideologia
franceză a patois-lui şi să creeze un nou model pentru cadrul de
definire a limbii.
Legea
Deixonne, care permite predarea
limbilor minoritare în şcolile franceze, este destul de vagă, occitana de
exemplu fiind accesibilă în funcţie de activismul local. Studiul comparativ al
lui Charles referitor la predarea bascei şi a occitanei în departamentul
Pyrénées-Atlantique dezvăluie o mare disparitate în favoarea celei dintîi, pe
care autorul o atribuie relativei forţe a activismului organizaţiilor etnice.
Mişcările basce beneficiază substanţial de pe urma prezenţei dincolo de
frontiera spaniolă a regiunii autonome Euskadi; sînt la îndemînă emisiunile de
televiziune, stadiile de formare a profesorilor, publicaţiile de limbă bască şi
prezenţa în Franţa, cu prilejul a numeroase celebrări a unor importante mulţimi
din regiunea bască (Charles 322). În contrast, occitanii sînt încă supuşi
autodenigrării lingvistice, preferînd franceza propriei lor limbi, ca o cheie a
succesului economic şi fiind, prin urmare, mult mai puţin fermi în a solicita
asigurarea educaţiei bilingve. Charles concluzionează că învăţarea limbii nu
este pendinte de accesul la educaţie publică: dacă occitanii ar fi cu adevărat
perseverenţi şi motivaţi în a-şi învăţa limba, activismul lor nu ar rămîne fără
răsplată. Această remarcă readuce la suprafaţă problema diglosiei. Ce i-ar
putea motiva pe occitani să-şi prefere propria limbă limbii franceze? Citim în
Lafont şi în alte scrieri occitane că „diglosia este privită ca o funcţie a
relaţiilor dintre un centru dominant („Franţa”) şi o periferie subordonată
(„Occitania”), pe care cea dintîi a transformat-o într-o colonie internă”;
această teorie a centrului şi periferiei le oferă occitaniştilor ocazia să
„combine problemele de limbă şi cultură cu cele politice şi economice” (Grillo
80-81).
Economia
centrului şi periferiei
Revenind la
figura 3, reiese că în lucrarea sa Pour l’Occitanie, Alcouffe şi alţii
prezintă, referitor la profilul demografic al Occitaniei, argumente care susţin
în mod convingător validitatea teoriei lui Hechter (1975) privind colonialismul
intern, cînd etnicitatea este teatrul unei experienţe colective de subjugare
economică (Grillo, 82; Jeanjean, 37; Allardt, 19, 37).56 La fel ca în multe alte regiuni periferice, şi economia Occitaniei
suferă în comparaţia cu centrul naţional. Grillo consideră (81) că
subdezvoltarea nu este o stare, ci un proces; regiunile periferice sînt făcute
dependente prin acţiunile centrului capitalist. Robert Lafont (1967-1971),
pornind de la principiile lui Hechter aplicate contextului francez, explică
exploatarea prin detaşarea şi dezinteresul guvernului. Imaginea asociată Occitaniei,
ca „rezervă de zone de aer liber, ţinut al muncii manuale, zonă de vacanţă şi
retragere la pensie pentru nord-europeni”, este confirmată de rata înaltă de
şomaj, tendinţa de emigrare a tineretului cu nimic inferioară imigrării celor
ajunşi la pensie (Alcouffe şi alţii, 47). La aceasta se adaugă cronica
subutilizare a forţei de muncă, crizele agricole, dezindustrializarea, exodul
populaţiei, sufocarea coastei turistice sub impactul speculaţiilor de
proprietăţi, urbanizarea scăpată de sub control şi, din acest motiv, modelul
negativ al schimbării populaţiei rurale, tot atîtea feţe ale sentimentului
occitan al deposedării.57 Alcouffe şi alţii confirmă statutul
„ex-centric” al economiei occitane; comerţul intern lipseşte aproape de tot,
iar datele SNCF indică prevalenţa exporturilor către Paris şi regiunile nordice
(70).58
Reacţiile la
această periferizare economică sînt multiple. Potrivit lui Paulstone, generaţia
foarte tînără este monolingvă franceză, iar „populaţia adultă este în mod
conştient tranziţională, încurajîndu-şi copiii să părăsească regiunea pentru a
găsi de lucru, şi, în această perspectivă, crescîndu-i ca vorbitori monolingvi
francezi”.59 Paulstone pretinde că occitana este
ameninţată cu stingerea ca urmare a unei schimbări drastice în economie. Acest
tip de schimbări confirmă analiza lui Gal pentru care schimbarea lingvistică
este „o redistribuire motivată social a variantelor sincronice ale unor
vorbitori şi medii sociale diferite” (17) urmate apoi de reevaluări
generaţionale ale relaţiei dintre limbă, grupuri sociale şi prestigiu relativ
(154).
Totuşi,
aceste schimbări nu sînt legice, după cum o arată creşterea numărului de calandretas
(şcoli semiprivate de limbă occitană, după modelul basc al ikastola) şi
numărul crescînd al participanţilor la cursurile pentru adulţi.60 Sauzet şi Maurand sînt de acord că învăţarea occitanei nu poate fi
privită numai ca un handicap economic; tinerii sînt în căutarea unui nou
echilibru diglosic care este abia la început (Maurand,1981 în Grillo, 80).61 Occitana ar putea să scape declinului dacă, printr-un concurs de
împrejurări, generaţia tînără va fi motivată să o îmbrăţişeze din raţiuni de
prestigiu social sau economic.
Occitana:
simbol al unui stil de viaţă
Ce i-ar
putea atrage pe tinerii occitani să înveţe o limbă cvasi defunctă? În ciuda
dorinţei reprezentanţilor mişcărilor occitane de a resuscita romantismul
grupului félibrean, unele din elementele lor sînt condamnabile ca neautentice,
chiar dacă mai reuşesc să-şi atragă adepţi. Prin respingerea urbanismului (şi a
„etosului bazat pe capitalism, consumatorism şi stilul de viaţă rupt de
natură”; Badone, 809) limba occitană este identificată cu aspectele pozitive
ale existenţei non-urbane. Este vorba poate de un sentimentalism à la Rousseau,
preamărind miturile vieţii „naturale”, a întoarcerii la rădăcini, a refacerii
contactului cu pămîntul şi, în cele din urmă, de restabilirea unui mod de viaţă
campagnard, bazat pe renaşterea relaţiilor interumane (Jeanjean, 152;
Merle, 156).62 Aceasta din urmă este de fapt o deosebire
culturală evidentă între Nord şi Sud: clima însorită mediteraneană permite
petrecerea timpului în aer liber şi are ca efect relaţii mai intense cu
prietenii şi chiar cu străinii.63 Privite cu un ochi critic, anumite aspecte
ale acestei întoarceri la tradiţie sînt la fel de suspecte ca şi paseismul
félibrean: Merle afirmă „sîntem în căutarea tradiţiei non-raţionale ca antidot
la modul de a fi modern, urban şi tehnic” (157). Cît de autentică poate fi
această „întoarcere la tradiţie” şi cît de mult este ea o obiectivizare sau
imitare a lui „vrai paysan” (McDonald în Badone, 807)? Occitana rămîne
să fie identificată cu unele trăsături ca rurală, non-capitalistă,
antitehnologică, la care „adevăraţii” occitanofoni rurali nu doresc să fie
asociaţi. Aceste tendinţe subliniază înlocuirea revendicărilor lingvistice cu
altele, ce ţin de opţiunea pentru un anume stil de viaţă, ceea ce conduce la
adîncirea diferenţierii, cel puţin în plan conceptual, dintre vorbitorii urbani
intelectuali de franceză şi „adevăraţii” occitani (Jacob, 72).
A cui este
limba?
Dihotomia
dintre vorbitorii nativi de clasă inferioară şi elită (burghezie academică,
autori, poeţi) care se străduieşte să revigoreze limba minorităţii, se
manifestă în multiple contexte, europene sau nu (Fishman, 1985, p.72, Smith,
Woolard, McDonald). Acest fenomen larg răspîndit ar putea fi atribuit
perspectivei oferite de educaţie prin care vorbitorii se agaţă de starea lor de
inferioritate lingvistică, pe care anterior fie o ignorau, fie o considerau imuabilă.
Pentru ţăranul mediu, franceza este limba puterii economice, limba ambiţioasei
burghezii urbane şi a generaţiei tinere care, încă şi azi, trebuie să plece în
Nord pentru a găsi de lucru. El îi dispreţuieşte pe intelectuali şi pe poeţi
pentru că încearcă să păstreze frumuseţea pitorească a ţinutului şi limba în
detrimentul dezvoltării şi modernizării. Chiar dacă este evident că
occitaniştii de azi sînt într-o mică măsură favorabili acestui paseism,
moştenirea grupului Félibrige continuă să fie prezentă.
Elita
liderilor mişcării pare uneori a domina mulţimea mai puţin avantajată care-i
urmează. Unii teoreticieni ai conflictelor lingvistice îi acuză pe aceşti
lideri de lipsă de autenticitate, chiar de simularea activismului în propriul
lor beneficiu. Inglehart şi Woodword susţin că multe din conflictele
lingvistice sînt, dacă nu create, cel puţin exacerbate de indivizi ambiţioşi,
preocupaţi de propria lor carieră: o asemenea abordare neglijează voinţa
„maselor” de vorbitori, considerînd că un lider carismatic este capabil să creeze
o mişcare minoritară „sau cel puţin să-i confere audienţă şi susţinere” (360,
370-71, 373). Conform argumentaţiei lui Woolard, dacă nu se acordă suficientă
atenţie activităţii liderilor, există riscul să rămînă neelucidat motivul
pentru care „masele sînt convinse că interesele lor se identifică cu ale elitei
politice” (7). Faptul că mişcarea occitană nu a reuşit să atingă anvergura
mişcărilor similare din Catalonia şi Ţara Bascilor s-ar putea datora
inabilităţii liderilor săi de a depăşi aspiraţiile din turnul de fildeş şi de a
aduce în discuţie chestiuni cu adevărat relevante pentru toţi occitanii.
Revendicări
ce unesc
Paradoxal,
deşi muncitorii şi ţăranii occitanofoni constituie seva limbii, eforturile s-au
concentrat în primul rînd în direcţia apărării limbii decît a apărării acestora
(Merle, 79). Cum conştiinţa occitanei a izvorît din îngrijorări privind
folclorul şi limba şi a devenit sensibilă la inechităţile economice care au
provocat devalorizarea limbii (vezi „ecologia limbii” a lui Haugen), cererile
intelectualilor şi ale ţăranilor devin tot mai asemănătoare. Contextul economic
al luptei pentru afirmarea limbii occitane a stat pentru multă vreme în centrul
preocupărilor ţărăneşti; eşecul lui Mistral de a-i uni, în secolul al XIX-lea,
pe partizanii folclorici ai „drepturilor lingvistice” cu ţăranii preocupaţi de
grijile regionale, simbolizate de cruciala revoltă din 1907 a viticultorilor, a
consfinţit sfîrşitul susţinerii populare a mişcării Félibrige. Începînd cu conflictul
din Algeria, mişcările occitane au căutat să includă în lupta lor pentru
recunoaştere culturală şi lingvistică factori noi, politici şi economici,
meniţi să atragă un mai larg suport popular (Jacob, 63). În schimb, Institutul
de Studii Occitane (IEO), unul din cele mai mari grupuri occitaniste de azi,
şi-a manifestat solidaritatea cu minerii grevişti de la Decazeville din
1961-62, înfruntînd astfel concret realităţile economice şi sociale ale
poporului occitan (Alcouffe şi alţii, 99). Prin aceasta occitanii angajaţi în
apărarea culturii lor au recunoscut în cele din urmă necesitatea de a lega
revirimentul cultural de creşterea forţei politice şi economice (Merle, 129).
În 1989, IEO a organizat o reuniune occitano-catalană pe teme economice. La fel
ca festivalurile de folclor care contribuie la întărirea coeziunii comunităţii,
reuniunea în cauză „a contribuit la rapidul transfer al înţelegerii reciproce
în plan economic” (Jeanjean, 185). „Tot mai adesea occitanii se arată atraşi de
stabilirea de relaţii economice dincolo de frontiera franceză: Uniunea
Europeană oferă cadrul supranaţional care, prin ocolirea structurilor
naţionale, permite stabilirea de legături cu alte grupuri minoritare regionale
din Europa” (Badone, 814). Uniunea Europeană, aşa cum reiese din cele
menţionate mai sus, este produsul direct al tendinţei omniprezente în Europa de
a lăuda beneficiile regionalismului în contrast cu centralismul statelor
naţionale. Din această perspectivă, Franţa rămîne, în multe privinţe, cel mai
formidabil bastion al centralismului dogmatic şi al monolingvismului; chiar şi
în Uniunea Europeană ea continuă să respingă renunţarea la atributele
suveranităţii. Cererile occitane de autonomie regională şi un mai mare control
asupra propriilor resurse concordă cu actualele teorii privind „federalizarea
Europei”. Care să fie echilibrul de dorit între tot mai accentuata separare
lingvistică şi creşterea unităţii supranaţionale, bazată pe alianţe economice
şi de alt tip? Atît înapoierea economică cît şi declinul limbii occitane sînt
puse pe seama sistemului centralizat al guvernării franceze. Cerînd dreptul de
a vorbi şi preda occitana, activiştii cer de fapt să se accepte principiul
conform căruia monolingvismul nu este singurul model pentru edificarea unei
statalităţi de succes. Ca atare, limba devine instrumentul altor revendicări:
cererile nu se mai îndreaptă numai spre controlul mijloacelor de producţie
locale, ci ţintesc crearea unei multipolarităţi de centre şi dreptul de a
stabili autoguvernări limitate. Propunînd un sistem de guvern federal, ele
contribuie de fapt la înmugurirea unei retorici a compromisului.
Crearea unei
identităţi occitane reclamă angajamentul unor forţe centripete: ţăranul şi
elita, cetăţeanul din Languedoc şi cel din Provenţa, cel aflat în căutarea
şanselor economice şi cel ce caută păstrarea culturii, fiind necesară linia de
unire dintre ei. Acordînd prioritate revalorizării limbii în conexiune cu
oportunităţile economice şi pledînd pentru dreptul de a trăi şi munci acasă,
intelectualitatea occitană se îndreaptă spre idealul unităţii în diversitate.
Deşi nu există precedente pentru revalorizarea unei limbi prin creşterea
puterii economice, cu atît mai puţin în contextul statului francez,
descentralizarea economică poate elibera Occitania de statutul ei de colonie,
devenind mijlocul cel mai plauzibil de a stopa adînc înrădăcinata denigrare a
limbii occitane. Scriitorii occitani, preocupaţi acum de elaborarea
strategiilor economice, încetează să-şi mai susţină cauza doar în termeni
socio-lingvistici: încorporînd neliniştea autentică a celor ce vor să trăiască
în propria lor ţară, retorica activismului trece dincolo de hotarele
drepturilor lingvistice. q
REFERINŢE
Franţa şi Occitania:
Alcouffe, Alain, Pierre Lagarde and Robert Lafont: Pour
l'Occitanie. Toulouse: Privat, 1979.
Alibèrt, Loís: Gramatica occitana segon los parlars
lengadocians. Scanned by J. Lafita, HTML translation by Jean-François
Blanc. Online, World Wide Web.
https://www.geocities.com/CapitolHill/2057/introali.html 7/1/96, 8:29 pm.
Amiras, Repères occitans séries: L'identité a encore
frappé. Aix-en-Provence: Edisud, 1982-1990.
Barelli, Yves: L'espérance occitane. Paris:
Éditions Entente, 1980.
Blanc, Jean-François: e-mail communications with the
author.
[email protected]/DITT/ETUDES.RP-RORER.rp.fr
Blanchet, Philippe, éd.: Actes des colloques de
Fleury et Maiano, Nos Langues et l'Unité de l'Europe.
Louvain-la-Neuve: Peeters, 1992.
Boutet, Josianme et Geneviève Vermes, dir.: France, Pays
Multilingue (tome 1: Les langues en France, un enjeu historique et
social; tome 2: Pratiques des langues en France). Paris: Éditions
l'Harmattan, 1987.
Brunot, Ferdinand: Histoire de la Langue Française
des Origines à Nos Jours,Tome 1 (de l'époque latine à la Renaissance).
Paris: Librairie Armand Colin, 1966.
Castan, Felix-Marcel: Manifeste multi-culturel et
anti-régionaliste. Montauban: Cocagne, 1984.
Charles, Jean: Basque et Occitan à l'école dans les
Pyrénées-Atlantiques, in Sanguin, André-Louis, ed.: Les minorités
ethniques en Europe. Paris: L'Harmattan, 1993, pages 317-323.
Dinguirard, Jean-Claude, Ętre ethnolinguistique, en
Gascogne, aujourd'hui... in Alvarez-Pereyre, Frank, Ethnolinguistique.
Paris: SELAF, 1981, pages 69-79.
Ewert, Alfred: The French Language (2nd ed.)
London: Faber & Faber Limited, 1943.
Gaillabaud, Lucien: À l'origine de la recherche des
limites des parlers d'oc et d'oďl, in Sanguin, André-Louis, ed.: Les
minorités ethniques en Europe. Paris:
L'Harmattan, 1993, pages 119-123.
Gourgaud, Yves: Anthologie de l'écrit occitan.
Roure: Saint Julien Chapteuil: Centre culturel occitan, Édicions dau Roure,
1983.
Grau, Richard: Les langues et les cultures
minoritaires en France. Québec: Documentation du Conseil de la Langue
Française, 1985.
Jacob, James Edwin: The Basques and Occitans of
France: a comparative study in ethnic militancy. Ann Arbor, MI: Univ.
Microfilms International, 1980.
Jeanjean, Henri: De l'utopie au pragmatisme? :
le mouvement occitan, 1976-1990. Perpinya: Llibres del Trabucaire, 1992.
Lauriston, Thierry de: La France et dix siècles
d'Art et d'Histoire en Europe, poster. Paris: Imprimerie Lazare-Ferry,
1981.
Le Guide du Routard Provence - Côte d'Azur - Corse. Paris: Hachette, 1993.
Le Roy Ladurie, Emmanuel: Montaillou. Paris:
Gallimard, 1975.
Maurand, Georges: "Situation linguistique d'une
communauté en domaine occitan," in Tabouret-Keller, Andrée (ed.):
"Regional Languages in France" International Journal of the Sociology
of Language, 1981, no. 29, pages 99-119.
Merle, René: Culture occitane, per avancar.
Paris: Éditions Sociales, 1977.
Rigouste, Jean: Ieu parle occitan de Jean Rigouste.
Auvernha: ParLem I.E.O., 1985.
Sauzet, P: L'occitan: Langue immolée, in Vermes,
Geneviève, dir.: Vingt-cinq communautés linguistique en France (tome 1).
Paris: L'Harmattan, 1988, pages 208-260.
Sicre, Claude: Vive l'Americke! Paris: Publisud
/ Montauban: Adda 82, 1988.
Tabouret-Keller, Andrée (ed.): Regional Languages in
France in International Journal of the Sociology of Language, 1981,
no. 29.
Van Den Bossche, Matias: e-mail communications with the
author. [email protected]
Vermes, Geneviève, dir.: Vingt-cinq communautés
linguistique en France (tome 1). Paris: L'Harmattan, 1988.
Studii comparative şi teoretice:
Allardt, Erik: Implications of the ethnic revival in
modern, industrialized society: a comparative study of the ling. min. in W.
Eur. Helsinki: Societas scientiarum Fennica, 1979.
Anderson, Benedict: Imagined Communities. New
York: Verso, 1991.
Badone, Ellen: The construction of national identity
in Brittany and Quebec. American Ethnologist vol. 19 no. 4, 1992,
pages 806-817.
Blom, J-P and JJ Gumperz: Social meaning in
linguistic structure: Code-switching in Norway (1972) in Gumperz and Hymes
(eds.), Directions in Sociolinguistics, pages 407-434.
Brown, R. and A. Gilman: The Pronouns of Power and
Solidarity (1960) in Giglioli, Pier Paolo, ed.: Language and Social
Context. New York: Penguin Books, 1972, pages 252-282.
Esman, Milton J., ed.: Ethnic Conflict in the
Western World. London: Cornell University Press, 1977.
Ferguson, Charles A.: Diglossia, (1959) in
Giglioli, Pier Paolo, ed.: Language and Social Context. New York:
Penguin Books, 1972, pages 232-251.
Fishman, Joshua A.: Language and ethnicity in
minority sociolinguistic perspective. Avon, England: Clevedon /
Philadelphia: Multilingual matters, Ltd., 1989.
Fishman, Joshua A.: The rise and fall of the ethnic
revival (co-ed.) Berlin: Mounton Publishers, 1985.
Gal, Susan: Codeswitching and Consciousness in the
European Periphery. American Ethnologist 14: 637-53.
Gal, Susan: Language Shift. New York: Academic
Press, Inc., Language, Thought and Culture series, 1979.
Giglioli, Pier Paolo, ed.: Language and Social
Context. New York: Penguin Books, 1972.
Grillo, R.D.: Dominant Languages. Cambridge
University Press, 1989.
Haarmann, Harald. Language in ethnicity: a view of
basic ecological relations. N.Y.: Mouton de Gruyter, 1986.
Handler, Richard: Nationalism and the Politics of
Culture in Quebec. Madison: U. of Wisconsin Press, 1988.
Handler, Richard: Tradition, genuine or spurious,
in Journal of American Folklore. 1984, vol. 97, pages 273-290.
Haugen, Einer: Language Conflict and Language
Planning: The Case of Modern Norwegian. Cambridge: Harvard University
Press, 1966.
Hobsbawm, Eric and T. Ranger: The Invention of
Tradition. Cambridge: Cambridge University Press, 1983.
Inglehart & Woodward, Language Conflicts and
Political Community (1967) in Giglioli, Pier Paolo, ed.: Language and
Social Context. New York: Penguin Books, 1972, pages 358-377.
Leclerc, Jacques: Langue et Société. Québec:
Mondia Éditeurs, 1986. Pathgologie Linguistique et Réveil des Minorités,
pages 177-195.
Lieberson, Stanley: Language diversity and language
contact. Stanford: Stanford University Press, 1981.
McDonald, Maryon: We Are Not French! New York:
Routledge, 1990.
Mikesell, Marvin and Alexander B. Murphy: A
Framework for Comparative Study of Minority-Group Aspirations, in Annals
of the Association of American Geographers, Vol. 81, 1991, pages 581-604.
Minority languages today (a selection from the papers read at the 1st
International Conference on Minority Languages). Edinburgh: Edinburgh
University Press, 1981.
Murphy, Alexander B: The Regional Dynamics of
Language Differentiation in Belgium. Chicago: University of Chicago Press,
1988.
O'Barr, William: The Study of Language and Politics,
in Language and Politics, W.M. O'Barr and J.F. O'Barr, eds. The Hague:
Mouton, 1976, pages 1-27.
Paulston, Christina Bratt: Catalan and Occitan:
comparative test cases for a theory of language maintenance and shift, in International
journal of the sociology of language — The Hague, no. 63, 1987, pages
31-62.
Rosaldo, Renato: From the Door of His Tent: The
Fieldworker and the Inquisitor, in Clifford and Marcus, eds., Writing
Culture. California: U of C Press, 1986, pages 77-97.
Sanguin, André-Louis, ed.: Les minorités ethniques
en Europe. Paris: L'Harmattan, 1993.
Simpson, J.M.Y: The Challenge of Minority Languages,
in Minority languages today (a selection from the papers read at the 1st
Int'l Conference on Minority Languages). Edinburgh: Edinburgh University Press,
1981, pages 235-241.
Shopen, T. and J. Williams, ed.: Standards and
Dialects in English. Cambridge, Mass.: Winthrop Publishers, 1980.
Smith, Anthony: Nationalism, Ethnic Separatism and
the Intelligentsia, in National Separatism, Colin H. Williams ed.
Vancouver: University of British Columbia Press, 1982, pages 20-24.
Stephens, Meic: Linguistic Minorities in Western
Europe. Llandysul, Wales: Gomer Press, 1976.
Urla, Jacqueline: Cultural politics in an age of
statistics: numbers, nations, and the making of Basque identity. American
Ethnologist vol. 20 no. 4, 1993, pages 818-843.
Wardhaugh, Ronald: Languages in Competition.
Oxford: Basil Blackwell Ltd., 1987
Whorf, Benjamin Lee: Language, Thought, and Reality,
John Carroll, ed. Cambridge: The MIT Press, 1956 (1995).
Wolff, Hans: Intelligibility and Inter-Ethnic
Attitudes, in Dell Hymes, ed.: Language in Culture and Society. New
York, Evanston and London: Harper & Row, 1964, pages 440-445.
Woolard, Kathryn: Double Talk. Stanford:
Stanford University Press, 1989.
Woolard, Kathryn: Language variation and cultural
hegemony. American Ethnologist, 1985, vol. 12, pages 738-748.
NOTE
1. Jeanjean,
204; toate traducerile îmi aparţin.
2. Cf.
Parsons (1975), citat în Fishman, pagina 449): Diferenţele etnolingvistice sînt
iraţionale şi irelevante şi, prin urmare, ele vor dispărea cu siguranţă. Ele
n-au sens, sînt vase goale în procesul vieţii moderne.
3. Visul lui
Napoleon de a unifica Franţa este cu atît mai ironic cu cît ne gîndim la
originea lui corsicană.
4. (...) De
la Revoluţia din 1789 toţi elevii din Franţa studiază aceleaşi manuale şi
subiecte, pe tot teritoriul ţării.
5.
Ameninţarea venită din partea occitanilor şi a altor regionalişti (non-)
francezi este, într-un fel, mai gravă decît violenţa revendicărilor bascilor:
luptînd pentru Separare şi Independenţă, bascii menţin modelul guvernamental al
statului monolingv.
6. Cf.
Inglehrat şi Woodward, 370; O’Barr.
7. Allardt
remarcă (13) frecvenţa acestui curent în rîndul minorităţilor lingvistice
militante, cum este cazul bascilor spanioli.
8. Definiţia
termenului patois, dată de Richelet în 1680 (Barelli ş.a.,46), este:
„Sorte de langage grossier, d’un lieu particulier et qui est diffèrent de
celui dont parlent les honnętes gens”.
9. Cu toate
că termenul „paysan” comportă o conotaţie supărătoare în limba uzuală, l-am
ales datorită sugestiei de autentică raportare la un mediu rural, la sat,
opuse fiindu-i falsele urbanităţi care ar avea obligaţia de a salva limba.
10. Iată
declaraţia lui Jeanjean (97): „Les occitanophones naturels vivent en occitan,
par leur langue et leurs attitudes, mais, le plus souvent, ils se sentent
Français... Les occitanistes ont souvent essayé de les convaincre qu’ils
étaient Occitans avant d’ętre Français et l’ont fait, comme il m’a été dit :
avec toute cette brutalité, ce caractère hautain, pédagogue, savant,
universitaire.”
11.
Denumirile şi zonele acestor dialecte sînt variat divizate şi moştenesc la fel
de multe apelative ca occitana, dacă nu mai multe; acesta este modelul cel mai
des întîlnit al diviziunii (Dupuy):
12. O astfel
de „tendinţă este de a menţine vocalele latine precum şi consoanele
intervocalice intacte, şi de a renunţa la consoanele finale”(Ewert 7) şi „le
maintien de a libre non précédé d’une palatale” (Brunot, 304).
13. Această
lipsă de flexibilitate a termenului „occitanité” este confirmată de
Jean-François Blanc, militant occitan şi angajat al radioului.
14. Dupuy, 11
şi 43-44.
15. Alcouffe
ş.a., 17.
16. Lutte
Occitane (LO) merge pînă acolo încît susţine existenţa unei naţionalităţi
occitane care n-a avut niciodată parte de propria ei naţiune (Alcouffe
ş.a.,105).
17.
Thougckai, Siam Mapped, 110 (citat în Anderson).
18. La
revendication, termen des întîlnit în scrierile occitane şi ale altor
minorităţi, este definit în Dictionnaire Robert et Collins drept
revendicare sau pretenţie; el presupune un sens al acţiunii şi al
îndreptăţirii.
19. Această
tendinţă e documentată de Eckert (1983: 295, citat în Paulston).
20. Ewert, 4
şi Dupuy.
21. A doua
dintre acestea este preferată în cercurile occitaniste de azi, căci „Provensala
reaminteşte de accentul pus de Félibrige pe zona provensală, ignorînd restul
Occitaniei; alte alternative includ la lengua romana sau chiar limousin.
22. Castan
(1984, pagina 28) oferă o interpretare unică, diferită, a iubirii curtenitoare,
arătînd că ea este prima revoluţie anti-clericală din Occitania: în loc să
respecte recomandările Bisericii, bărbaţii şi femeile au ales să trăiască
iubirea umană.
23. Aceasta
este interpretată de occitanişti ca o reflecţie a toleranţei occitane, chiar
dacă este vorba despre chestiuni delicate precum religia.
24.
„L’unification se continue à l’occasion des représailles contre
l’hérésie albigeoise qui permettent à Louis VIII, avec l’aide de Simon
de Montfort, de contrôler le Comté de Toulouse” (Lauriston, sublinierea mea.)
25. În mod
semnificativ, mulţi occitani percep erezia ca un pretext ce i-a servit regelui
Franţei în anexarea regiunii Toulouse (Merle, 1977, 40).
26. Grillon,
67, din Martel în Armengaud şi Lafont 1979; 325, 402.
27. Jacob,
63. Această mitologie este de asemenea evidentă în cîteva personaje literare
faimoase: Cyrano de Bergerac împreună cu regimentul său erau recunoscuţi pentru
curajul extraordinar, chiar nebunesc, cu care refuzau să urmeze ordinele
primite de la centrul (parizian) de comandă.
28. În optica
lucrării americane Manifest Destiny, aceasta este o temă des întîlnită,
care vizează construirea unei naţiuni (Anderson).
29. Grillo a
observat procesul social, economic şi politic (69).
30. Ceea ce e
bine să menţionăm, nu a prea avut un efect real asupra predării limbilor
minoritare (Barelli ş.a.,80).
31. Sistemul
american guvernamental de instituţii şcolare cu internate chiar şi pentru
nativii americani a recurs la tehnici similare, cu rezultate similare.
32. Un recent
articol de lege specifică eliminarea termenilor englezeşti, sau proveniţi din
orice altă limbă diferită de franceză, din televiziune, radio sau din presa
scrisă; aceasta este o dovadă a extremismului atins de monolingvismul oficial
francez.
33. Mişcarea
occitană a demonstrat o toleranţă care îi lipseşte statului francez, inclusiv
în problema rasismului şi a emigrării; totuşi, este important de remarcat
faptul că Marsilia, cel mai mare oraş occitan, a acordat mai mult de 50% din
voturile sale partidului ultranaţionalist al lui Jean-Marie Le Pen.
34. Alcouffe
ş.a., capitolele I şi II, La démographie des régions occitanes (21P48)
şi Populaţia activă şi încadrarea în muncă (49P639).
35. Grau
(1985) 22; Wardhaugh (1987) 98 şi 104.
36. Amiras
(1990), 37 şi următorul; Wardhaugh, 19-20; Simpson (1981) în Wardhaugh.
37.
Urbanizarea este identificată şi cu forţele omogene ale modernităţii, incluzînd
aici larga răspîndire a englezei ca limbă internaţională. În opinia lui Moltke
Moe (1909): „Naţionalitatea reprezintă personalitatea individului.
Personalitatea şi cultura merg împreună precum trupul şi sufletul. Fără
personalitate - individuală şi naţională - nu există cultură” (citat în Haugen,
279).
38. Merle,
62; Grillo, 79; Maurand; Sauzet, 225.
39. „La
nature diglossique des relations de l’occitan et du français se manifeste à
travers trois grandes classes de faits: la spécialisation des fonctions de
chaque langue, l’inégale valorisation de chacune d’elles, le processus en cours
de substitution de l’occitan par le français” (Sauzet,224).
40. Citat în
Woolard, pagina 93.
41. Studiile
următoare pot confirma teza potrivit căreia francitana joacă un rol mai
autentic în constituirea identităţii occitane decît în ce priveşte limba ca
atare.
42. Asta nu
scuză denigrarea francezei, aşa cum afirmă Robert Escarpit în prefaţa la
Barelli ş.a. (9): „C’est par sa langue qu’un peuple se respecte, męme si c’est
par une autre langue qu’il accède au droit et à la liberté.”
43. „Seul
l’intéręt économique explique que des communautés abandonnent leur langue pour
une autre qu’elles jugent plus rentable” (Leclerc, 179).
44. Citat în
Grillo, 68.
45. „Dar
tocmai educaţia naţională liberă ... a devenit ... agentul major în saltul
limbii. Motivaţia a fost economică; economia, în principal agricolă, nu putea
concura cu Nordul industrializat” (Paulston, 45).
46. Destul de
ciudat, acest proverb este dat numai în franceză.
47.
Concentrarea asupra dreptului de a munci şi trăi în ţara lor apare des în
scrierile occitane; vezi Alcouffe ş.a.,100.
48. „La
racine linguistique, la langue d’Oc, ne peut ętre annexée par aucun centre
extérieur; elle assure au mouvement occitan son principe autonome.” Castan, Principes
d’action, din 15 august 1979, 27.
49. Mistral
1906: 120, citat în Grillo,71.
50. Primele
încercări de standardizare ale grupului Félibrean au avut ca rezultat un
protocol scris, care a rămas şi azi ca singurul sistem recunoscut de
Universităţile din Nice şi Aix-en-Provence.
51. În
viziunea lui Merle (88), Félibrige a ajuns să adopte şi să reproducă normele
clasei dominante: „La stérilisation de la voix urbaine et populaire par le
félibrige a contribué à ce désintęret du mouvement ouvrier”.
52. Mulţi
membri ai grupului de ştiri „[email protected]”, militanţi occitani, susţin acest
sistem.
53. „Occitana
se poate dezvolta în conformitate cu principiile sale de dezvoltare” (Sauzet,
241).
54. Grillo
merge pînă într-acolo încît să vadă în grafia alibertină un mijloc de rezolvare
a problemelor intelectuale şi politice.
55. „On
réfuse l’idée que l’occitan se norme comme le français, qu’il s’académise”
(Sauzet, 235):
56. Occitania
poate fi cel mai bun exemplu în ce priveşte colonialismul intern afirmat de
Hechter (23).
57. Jeanjean,
37; Barelli ş.a., 49, 53; Merle, 122.
58.
Occitaniştii, precum Jeanjean, văd seminţele „colonialismului economic” de azi
în zorii relaţiilor franco-occitane, pentru că resursele occitane au fost
utilizate, cu concursul marii burghezii locale, pentru a finanţa stilul de
viaţă luxos al centrului parizian (35).
59. (Eckert
1980: 1059) în Paulston (46); totuşi, vorbirea lor francitană ridică
unele întrebări provocatoare: poate fi ea considerată franceză din moment ce
atît parizienii cît şi occitanii privesc orice abatere de la franceza standard
cu un oarecare dezgust?
60. Pentru o
hartă ce schiţează calandretas (aproape 20), vezi Matias Van Den Bossche,
pagina de Web https://bambi.lptl.jussieu.fr/users/vanDenBossche/oc/calandretas.htm
61. Maurand
1981„Les jeunes se font une gloire de parler patois à leur tour”; Sauzet, 242,
„Apprendre l’occitan ce n’est donc pas seulement faire perdre la diglossie mais
entrer dans une culture large, forte et ouverte”.
62. Astfel de
asocieri comportă o asemănare izbitoare cu cele identificate de McDonald în ce
priveşte militantismul breton (citat în Badone, 807).
63. Mărturia
lui Van Den Bossche şi a lui Blanc, doi emigranţi occitani stabiliţi la Paris,
confirmă importanţa diferenţelor culturale dintre Occitania şi Franţa de Nord,
în domeniul relaţiilor individuale. Odată sosiţi la Paris —, amîndoi s-au
simţit într-o ţară străină şi fiecare din ei a realizat că diferenţa este
datorată unui alt sistem referenţial decît cel occitan. Experienţa lor, aceea
că schisma culturală este reală, i-a determinat să reînveţe occitana, pentru a
se conecta şi mai puternic la moştenirea lor specifică (E-mail către
autor: Blanc, 5/28/96; Van Den Bossche, 5/29/96).
Traducere
de Smaranda Enache
*
Marya
DUMONT este absolventă
a Universităţii Sorbona, obţinînd masteratul la Universitatea din Chicago
(1996). Este autoare a numeroaselor studii în domeniul antropologiei
lingvistice şi a sociolingvisticii, publicate în reviste de specialitate.
Marya DuMont, Minority Sociolinguistics in Europe: The Occitan
Language vs. the French State, teză de masterat la Universitatea din
Chicago. Publicat cu permisiunea autorarei.